ICCJ. Decizia nr. 1491/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1491/2015
Dosar nr. 8200/105/2006/a2*/a1
Şedinţa publică din 3 iunie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 8802/2005, reclamanţii B.P. şi B.S., au chemat în judecată pe pârâtul Primărul oraşului Comarnic, solicitând anularea dispoziţiei nr. 1625/2005 emisă de acesta şi restituirea în natură a imobilului situat în oraşul Comarnic, str. M.L. judeţ Prahova.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au solicitat pârâtului restituirea imobilului menţionat dar, prin dispoziţia nr. 1625/2005 s-a propus acordarea de despăgubiri, întrucât locuinţa a fost înstrăinată fostului chiriaş, în baza Legii nr. 112/1995, terenul de sub construcţie a fost atribuit cumpărătorului conform Ordinului Prefectului nr. 146/1996, iar terenul aferent construcţiei a fost închiriat proprietarului acesteia. Au învederat reclamanţii că imobilul construcţie a fost vândut abuziv, dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nefiind aplicabile şi au invocat pe cale de excepţie nulitatea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, încheiat între SC C. SA - în calitate de vânzător şi B.S. - în calitate de cumpărător, pentru fraudă la lege.
În temeiul art. 115 C. proc. civ., la data de 18 ianuarie 2006 intimatul Primarul oraşului Comarnic a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată menţionând că dispoziţia atacată este legală şi temeinică.
La termenul din data de 20 ianuarie 2006, reclamanţii au formulat cerere completatoare în contradictoriu cu oraşul Comarnic reprezentat de Primar, S.B. şi B.E., solicitând obligarea ultimilor doi pârâţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 114 din 03 februarie 2006 a Tribunalului Prahova, a fost admisă excepţia prematurităţii, invocată din oficiu şi s-a respins acţiunea, reţinându-se că Legea nr. 247/2005 invocată ca temei de drept de către contestatori prevede o procedură administrativă obligatorie şi deschide procedura în faţa instanţei de judecată numai după definitivarea procedurii administrative, care în speţă nu a fost efectuată.
În cuprinsul hotărârii s-a menţionat că cererea completatoare nu va fi avută în vedere de instanţă întrucât nu a fost formulată la prima zi de înfăţişare, care în cauză a fost la data de 06 ianuarie 2006.
Apelul formulat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis de către Curtea de Apel Ploieşti, care prin decizia nr. 147 din 22 iunie 2006 a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova, deoarece s-a apreciat că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cererea completatoare, astfel încât nu a intrat în cercetarea fondului.
A reţinut Curtea de Apel Ploieşti prin aceeaşi decizie, că în mod greşit a fost considerată ca fiind formulată peste termen cererea completatoare deoarece în speţă, la 6 ianuarie 2006 instanţa a admis cererile de amânare a judecăţii formulate de ambele părţi, iar la 20 ianuarie 2006 a luat act de depunerea cererii completatoare de către reclamant şi a acordat termen pentru a se lua la cunoştinţă de aceasta şi de partea adversă. Prima zi de înfăţişare fiind la 20 ianuarie 2006 rezultă că cererea completatoare a fost depusă în termen procedural. În considerentele deciziei Curţii de Apel Ploieşti s-a reţinut şi faptul că instanţa de fond trebuie să analizeze şi excepţia prematurităţii formulării contestaţiei.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 8200/105/2006, iar la termenul din 06 februarie 2007 s-a dispus introducerea în cauză în calitate de intervenienţi a numiţilor S.B. şi B.E., care erau dobânditori ai unei părţi din imobilul în litigiu.
Pârâţii B.E. şi S.B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii completate ca nefondată, întrucât dispoziţia nr. 1625/2005 a Primarului oraşului Comarnic, este un act legal de retrocedare, iar în privinţa constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, au arătat că cererea este neîntemeiată, având în vedere că acest contract nu poate produce efecte juridice, deoarece a fost încheiat ulterior datei de 08 mai 1978.
Aceştia au susţinut că reclamanţii nu pot invoca pe cale de excepţie nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1997 încheiat cu SC C. SA Ploieşti, iar în ce priveşte fondul cauzei au subliniat că sub aspectul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare există autoritate de lucru judecat, anterior fiind formulată o acţiune cu un astfel de obiect, care a fost soluţionată irevocabil prin decizia nr. 2239/1999 a Curţii de Apel Ploieşti.
De asemenea, au învederat că în ceea ce priveşte cererea completatoare, aceea a revendicării imobilului compus din teren şi construcţii prin compararea titlurilor de proprietate se impune respingerea ei ca inadmisibilă, motivat de faptul că după apariţia Legii nr. 10/2001, lege cu caracter special, acţiunea în revendicare pe dreptul comun nu mai poate fi admisă, precizându-se totodată că prin această nouă acţiune se încearcă a se înfrânge autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, legalitatea trecerii imobilului în proprietatea statului fiind soluţionată în mod irevocabil prin decizia nr. 2456/1980 a fostului Tribunal Suprem.
Pe calea cererii reconvenţionale intervenienţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 septembrie 1978 prin care contestatorii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de la autorii lor comuni B.G. şi B.M., invocând drept temei lipsa obiectului contractului ca urmare a faptului că la data încheierii acestui act, bunul ieşise deja din patrimoniul vânzătorilor şi de asemenea s-a invocat frauda la lege constând în intenţia părţilor contractante de a eluda dispoziţiile imperative ale Legii nr. 4/1973.
Prin sentinţa civilă nr. 1214 din 25 septembrie 2007, Tribunalul Prahova a respins excepţia prematurităţii, iar pe fond a respins atât acţiunea formulată de contestatori, cât şi cererea reconvenţională, ca neîntemeiate.
Pentru a se pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut, referitor la excepţia prematurităţii acţiunii, că în cauză a fost emisă dispoziţia nr. 1625 din 23 noiembrie 2005, contestată de reclamanţi potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, iar prin acest înscris s-a propus acordarea de despăgubiri reclamanţilor, pentru imobilul - anexă gospodărească şi teren aferent, situat în Comarnic, str. M.L., judeţ Prahova, precum şi că imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. S-a menţionat de instanţă că în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor acestei legi, persoana îndreptăţită are dreptul la despăgubiri în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 şi art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1997 a cărui nulitate absolută s-a solicitat a se constata, tribunalul a apreciat că a mai făcut obiectul controlului jurisdicţional, în acest sens fiind pronunţată decizia nr. 2239 din 06 iulie 1999 a Curţii de Apel Ploieşti, care a reţinut că acest contract a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Cu privire la cererea reclamanţilor de revendicare a imobilului situat în Comarnic, str. M.L., tribunalul a constatat că o asemenea cerere este inadmisibilă, în condiţiile în care reclamanţii pot uza de prevederile legii speciale - Legea nr. 10/2001- în acest sens fiind şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la cererea reconvenţională formulată de pârâţii B.E. şi S.B., tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, având în vedere că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978 imobilul se afla în proprietatea vânzătorilor, fiind preluat de stat în baza Legii nr. 4/1973, prin deciziile nr. 911/1979 şi nr. 1006/1981, deci ulterior încheierii contractului. În aceste condiţii s-a considerat că nu există fraudă la lege, contractul fiind întocmit cu respectarea prevederilor art. 1295 C. civ., neputându-se susţine că îi lipsea obiectul.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât contestatorii B.P. şi B.S., cât şi intimaţii B.E. şi S.B., iar Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 59 din 21 februarie 2008 a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ocazie cu care să se procedeze la compararea titlurilor părţilor, la administrarea oricărei probe necesare soluţionării unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în materia revendicării şi raportat la acestea, să fie analizate şi celelalte aspecte invocate de către apelanţi cu privire la modalitatea de soluţionare a cauzei pe fondul acesteia, cât şi cu privire la motivul de apel referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, raportat la soluţia ce va fi pronunţată de către prima instanţă.
Rejudecând cauza pe linia considerentelor deciziei de casare, Tribunalul Prahova a pronunţat decizia nr. 1178 din 02 iunie 2009 prin care a admis în parte contestaţia completată, a anulat în parte dispoziţia nr. 1625 din 23 noiembrie 2005, în sensul constatării dreptului contestatorilor în calitate de moştenitori ai defuncţilor B.G. şi B.M. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 modificată, constând în restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 182 mp, situat în Comarnic, str. M.L., jud. Prahova şi a dreptului acestora la despăgubiri pentru partea de imobil imposibil de restituit în natură (constând din construcţia în suprafaţa construită desfăşurată de 70,45 mp şi terenul în suprafaţă de 42,31 mp ocupat de construcţie).
Prin aceeaşi hotărâre instanţa a obligat intimata şi intervenienţii să restituie contestatorilor suprafaţa de 182 mp, situată în Comarnic, str. M.L., jud. Prahova, a respins capătul contestaţiei completate privind obligarea intimaţilor şi a intervenienţilor să lase contestatorilor, în deplină proprietate şi liberă posesie, imobilul construcţie în suprafaţă construită desfăşurată de 70,43 mp şi terenul de 42,31 mp ocupat de construcţie, situat în Comarnic, str. M.L., jud. Prahova, ca neîntemeiat şi a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a constatat că, în baza dispoziţiei nr. 1625 din 23 noiembrie 2005, s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea petentului B.P. asupra imobilului situat în Comarnic, str. M.L., compus din construcţie în suprafaţă de 70,45 mp şi teren de 224,31 mp, motivat de faptul că acest imobil a fost înstrăinat fostului chiriaş în urma aplicării Legii nr. 112/1995. S-a reţinut că prin deciziile nr. 1006 din 28 iulie 1981 şi nr. 911 din 08 mai 1979 ale Comitetului Executiv al Consiliului Popular Prahova s-a dispus trecerea cu plată în proprietatea statului şi în administrarea I.G.C.L. Valea Prahovei-Câmpina a imobilului menţionat anterior, în indiviziune din suprafaţa totală de 723,60 mp şi a locuinţei cu 2 camere, bucătărie, pivniţă, imobil ce a aparţinut numiţilor B.M. şi B.G., în schimbul achitării unei despăgubiri de 336 RON şi de 5969 RON, întrucât imobilul nu a fost înstrăinat în termenul prevăzut de Legea nr. 4/1973.
Instanţa a stabilit că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1997, SC C. SA a vândut numitului S.B. imobilul din Comarnic, str. M.L., având 2 camere, bucătărie, pivniţă şi un teren de 42,31 mp, însă, prin sentinţa civilă nr. 1813 din 30 iunie 1998 a Judecătoriei Câmpina, definitivă şi irevocabilă, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în revendicare completată privind imobilului situat în Comarnic, str. M.L. şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1997 formulată de petenţi împotriva numiţilor S.B. şi B.E., SC C. SA, Direcţia Administraţiei Domeniului Public şi Privat Comarnic, reţinându-se că imobilul sus-menţionat a trecut în proprietatea statului cu titlu, contractul de vânzare - cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale.
În cuprinsul contractului de închiriere din 06 iunie 2005 s-a menţionat că Oraşul Comarnic a închiriat numitului S.B., pe o durată de un an, terenul de 182 mp din Comarnic, str. M.L., în schimbul unei chirii lunare de 182.000 ROL, iar potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978, numiţii B.G. şi M. au vândut petentului B.P. imobilul situat în Comarnic, str. M.L., având o construcţie cu 2 camere, bucătărie, hol, prispă, 2 magazii şi o anexă gospodărească, amplasate pe un teren de 725 mp, ce nu a făcut obiectul vânzării, fiind în proprietatea statului în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974.
S-a mai reţinut că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se restituie în natură în condiţiile legii, prin imobile preluate în mod abuziv înţelegându-se, conform art. 2 din aceeaşi lege, atât imobile preluate de stat cu titlu valabil, precum şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat. Art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevede că, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Aşadar, din analiza probelor administrate în cauză, tribunalul a constatat că autorii petenţilor, numiţii B.G. şi M. au deţinut în proprietate imobilul situat în Comarnic, str. M.L., compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 725 mp, din care aceştia au înstrăinat petentului o parte, constând în locuinţa cu 2 camere şi dependinţe amplasată pe un teren de 725 mp proprietatea statului, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978. În baza Deciziilor nr. 1006/1981 şi nr. 911/1979 s-a preluat de către stat imobilul din Comarnic, str. M.L., având un teren de 224 mp din totalul de 723 mp, precum şi construcţia cu 2 camere şi dependinţe de la numiţii B.G. şi M., fiind închiriat intervenientului S.B., pe timp de un an parcela de 182 mp din terenul sus-menţionat, astfel încât, prin dispoziţia nr. 1625/2005 s-au acordat despăgubiri în favoarea petentului cu privire la imobilul situat în Oraşul Comarnic, str. M.L., compus dintr-un teren de 224,31 m.p. şi o construcţie în suprafaţă de 70,45 m.p.
S-a apreciat de instanţă că, atât timp cât s-a preluat de către stat de la autorii petentului -numiţii B.G. şi M., în baza Legii nr. 4/1973, imobilul situat în Oraşul Comarnic, str. M.L., compus dintr-o construcţie cu 2 camere şi dependinţe şi un teren de 224 mp, în 1979 - 1981, din care ulterior SC C. SA în calitate de reprezentant al statului a înstrăinat intervenienţilor casa cu 2 camere şi dependinţe şi o parcelă de 42,31 mp, înseamnă că o asemenea preluare a avut un caracter abuziv, deoarece nu există nicio dovadă privind manifestarea de voinţă a foştilor proprietari de a transfera în favoarea statului dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În condiţiile în care imobilul în litigiu, situat în Comarnic, str. M.L., având un teren de 224,31 mp şi o construcţie cu 2 camere şi dependinţe, a fost preluat abuziv de către stat de la autorii petenţilor, iar o parte din acest imobil a fost înstrăinat de către stat în favoarea intervenienţilor, instanţa a apreciat că petenţii, în calitate de moştenitori legali ai foştilor proprietari, au dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul preluat de către stat de la autorii lor, constând în restituirea în natură a terenului de 182 mp şi în despăgubiri pentru construcţia cu 2 camere şi dependinţe şi pentru terenul de 42,31 mp vândut intervenienţilor.
Pretenţia intervenienţilor privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978, invocându-se lipsa obiectului vânzării pe motiv că imobilul nu se mai afla în patrimoniul vânzătorilor, fiind eludate dispoziţiile Legii nr. 4/1973, a fost apreciată ca neîntemeiată de instanţă, deoarece nu există nicio dovadă la dosar că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978 vânzătorii nu mai erau proprietarii imobilului situat în Comarnic, str. M.L., atât timp cât deciziile nr. 1006/1981 şi nr. 911/1979 au vizat un alt imobil situat în Comarnic, str. M.L., şi nicidecum imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, mai ales că aceste decizii au fost emise ulterior încheierii contractului, producând efecte juridice la momentul respectiv numai pentru imobilul total diferit de cel descris în contractul de vânzare-cumpărare de mai sus.
Referitor la susţinerea intervenienţilor că nu a fost avută în vedere de instanţa de fond decizia Curţii de Apel Ploieşti nr. 2239/1999 prin care s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 septembrie 1978, reţinându-se că acea decizie a vizat revendicarea formulată de către B.P. şi B.S. a imobilului format din teren şi anexă gospodărească, situat în Comarnic, str. M.L., precum şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 25 aprilie 1997 încheiat între SC C. SA şi intervenienţi şi nicidecum nulitatea contractului din 16 septembrie 1978 şi împrejurarea că în considerentele acestei decizii se menţionează că acest contract nu produce efecte juridice deoarece ar fi fost încheiat ulterior datei ieşirii din patrimoniul vânzătorilor a bunului respectiv, s-a apreciat că nu înseamnă că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat nelegalitatea acestui contract, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ.
În ceea ce priveşte capătul contestaţiei completate, privind obligarea intimatei şi a intervenienţilor să lase contestatorilor în deplină proprietate şi liberă posesie imobilul-construcţie în suprafaţă desfăşurată de 70,43 mp şi terenul de 42,31 mp ocupat de construcţie, situat în Comarnic, str. M.L., judeţ Prahova, tribunalul l-a apreciat ca neîntemeiat, întrucât, atât timp cât s-a constatat dreptul contestatorilor la despăgubiri pentru această parte de imobil imposibil de restituit în natură, fiind înstrăinat intervenienţilor cu contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost niciodată anulat, contestatorii nu mai pot pretinde obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liberă posesie acest imobil.
Totodată, tribunalul a respins şi cererea reconvenţională formulată de intimaţii B.E. şi S.B., apreciind că nu se poate invoca lipsa obiectului vânzării, atât timp cât la dosar nu există nicio dovadă că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978, a cărui nulitate se solicită, vânzătorii nu mai erau proprietarii imobilului situat în Comarnic, str. M.L. judeţ Prahova.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel contestatorii B.P. şi B.S., intervenienţii B.E. şi S.B. şi intimatul Primarul oraşului Comarnic.
Contestatorii B.P. şi B.S. au criticat sentinţa pentru că instanţa de rejudecare a fondului, în mod greşit a admis în parte contestaţia completată şi a respins petitul contestaţiei completate privind obligarea intimatului şi a intervenienţilor să lase contestatorilor deplina proprietate şi libera posesie a imobilului-construcţie în suprafaţă construită desfăşurată de 70,43 mp şi terenul de 42,31 mp ocupat de construcţie, situat în oraşul Comarnic, str. M.L., judeţ Prahova, ca neîntemeiat, nu s-a avut în vedere şi nu s-a soluţionat petitul completator al contestaţiei, prin care apelanţii-contestatori au formulat acţiunea în revendicare şi a acestei părţi din imobil prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor.
În raport de aceste motive s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii contestaţiei-completate, astfel cum a fost formulată, cu menţinerea celorlalte dispoziţii şi la plata cheltuielilor de judecată.
Intervenienţii B.E. şi S.B. au criticat sentinţa Tribunalului Prahova, pentru următoarele motive:
O primă critică s-a referit la faptul că în mod nelegal a fost anulată, în parte, dispoziţia nr. 1625 din 23 noiembrie 2005, constatându-se dreptul contestatorilor de a beneficia de restituirea în natură a suprafeţei de 182 mp, situată în oraş Comarnic, str. M.L., întrucât au fost nesocotite dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, texte de lege ce se aplică situaţiei deduse judecăţii, astfel că, restituirea în natură a suprafeţei de 182 mp încalcă prevederile legale în materie.
O altă critică a vizat faptul că în mod greşit instanţa de fond a obligat atât intimatul Primarul oraşului Comarnic, cât şi intervenienţii persoane fizice, să restituie contestatorilor suprafaţa de 182 mp, situată în Comarnic, str. M.L., ţinând cont că acţiunea introdusă în temeiul Legii nr. 10/2001 priveşte o dispoziţie emisă de primar, astfel încât, nu poate exista o obligaţie solidară în ceea ce priveşte emiterea dispoziţiei de retrocedare în natură.
Au arătat apelanţii că decizia de casare nr. 59/2008 a Curţii de Apel Ploieşti a avut în vedere capătul de cerere al acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor în ceea ce priveşte admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunilor în revendicare potrivit dreptului comun, după adoptarea Legii nr. 10/2001.
În opinia intervenienţilor în mod greşit instanţa de fond a respins cererea lor reconvenţională în ceea ce priveşte cauza de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe fraudă la lege şi chiar lipsa obiectului contractului de vânzare-cumpărare.
În dezvoltarea motivului de apel, apelanţii au arătat că instanţa a motivat că este vorba de două imobile diferite, motivare greşită, întrucât este vorba despre imobilul în litigiu, respectiv imobilul din Comarnic, str. M.L., imobil ce a aparţinut iniţial autorilor comuni şi a fost înregistrat la numărul poştal nr. 29, însă, ulterior, ca urmare a extinderii imobilului şi întocmirii actelor către cei doi fraţi, au apărut numere poştale distincte, respectiv nr. 29 şi nr. 29 A.
Au susţinut apelanţii că hotărârile judecătoreşti, în raport de care s-a solicitat constatarea autorităţii de lucru judecat, priveau imobilul în litigiu, nefiind nicio posibilitate de confuzie, iar instanţa în mod greşit a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. pentru a face aplicarea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Având în vedere criticile formulate intervenienţii au solicitat admiterea apelului şi modificarea sentinţei Tribunalului Prahova, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii-completate formulată de contestator şi admiterea cererii reconvenţionale.
Intimatul Primarul oraşului Comarnic a criticat sentinţa, arătând că imobilele pe care le-au solicitat reclamanţii au fost preluate de la autorii numitului B.P. în baza Legii nr. 4/1973, prin deciziile nr. 911/1979 şi nr. 1006/1981 ale fostului Consiliu Popular Prahova - Biroul Permanent al Comitetului Executiv, iar legalitatea acestei decizii a fost soluţionată irevocabil de fostul Tribunal Suprem prin decizia nr. 2456/1980 în care s-a arătat că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu aplicarea corectă a legii.
Imobilul în litigiu a fost înstrăinat foştilor chiriaşi conform Legii nr. 112/1995, iar dispoziţia nr. 1625/2005 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, respectiv ale Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, ţinând cont că imobilul în litigiu a fost înstrăinat intervenienţilor B.E. şi S.B. şi că sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (1), art. 1 alin. (2), art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel că, nu poate fi restituit în natură.
Totodată, s-a arătat că în motivarea deciziei nr. 59/2008 a Curţii de Apel Ploieşti în ceea ce priveşte motivul de apel formulat de apelanţii-contestatori B.P. şi B.S., prin care aceştia criticau respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea dispoziţiei nr. 1625/2005 a Primarului oraşului Comarnic, s-a menţionat „se constată că acesta este nefondat, dat fiind faptul că în mod corect a reţinut prima instanţă că a mai făcut obiectul controlului jurisdicţional contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1124/1997, prin decizia nr. 2239/1999 a Curţii de Apel Ploieşti stabilindu-se că acesta a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995”.
A arătat apelanta că, în speţa de faţă construcţia a fost înstrăinată legal fostului chiriaş, conform Legii nr. 112/1995, în privinţa terenului o parte a fost atribuită prin Ordinul Prefectului nr. 146/1996, iar diferenţa de 182 mp nu este liberă funcţional, aşa cum, de altfel, s-a reţinut şi în motivarea deciziei Curţii de Apel Ploieşti prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.
Curtea a apreciat că toate criticile formulate au fost nefondate, astfel că a pronunţat decizia civilă nr. 7 din 20 ianuarie 2010 prin care a respins apelurile ca nefondate, reţinând următoarele:
În ceea ce priveşte apelul formulat de B.P. şi B.S., Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că este neîntemeiată critica conform căreia în mod greşit instanţa de rejudecare a admis în parte contestaţia completată şi a respins petitul privind obligarea intimatului şi intervenienţilor să lase contestatorilor în deplină proprietate şi posesie imobilul construcţie în suprafaţă desfăşurată de 70,43 mp şi terenul de 42,31 mp ocupat de construcţie, situat în Comarnic, str. M.L., întrucât prin decizia nr. 2239/1999 a Curţii de Apel Ploieşti s-a reţinut că vânzarea imobilului în litigiu către intervenienţi prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1997 s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, cu atât mai mult cu cât în Legea nr. 1/2009 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001 s-a introdus un nou alineat la art. 7 în conformitate cu care nu se restituie în natură ci doar prin echivalent imobilele ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Cât priveşte critica referitoare la faptul că tribunalul nu a analizat cererea de revendicare prin compararea titlurilor, exact obiectul casării cu trimitere spre rejudecare, s-a reţinut că şi aceasta este nefondată întrucât instanţa de fond s-a pronunţat pe cererea de revendicare motivând respingerea acesteia, iar în situaţia în care instanţa de fond nu a folosit termenul de „revendicare prin compararea titlurilor,” aceasta nu poate conduce la nulitatea sentinţei întrucât o astfel de revendicare este numai unul din principiile de dovadă a proprietăţii, scopul acţiunii fiind acela al restituirii bunului imobil.
A reţinut Curtea că soluţia de respingere a acestei cereri este în concordanţă şi cu decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că revendicarea imobilelor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă şi în concursul dintre legea specială şi legea generală se acordă prioritate legii speciale, contestatorii neputând formula acţiuni întemeiate pe dispoziţii speciale şi pe dreptul comun pentru acelaşi imobil.
Cu privire la apelul formulat de intervenienţii B.E. şi S.B., instanţa a reţinut că în mod corect a fost respinsă critica ce a vizat faptul că în mod nelegal a fost anulată în parte dispoziţia nr. 1625 din 23 noiembrie 2005, constatându-se dreptul contestatorilor de a beneficia de restituirea în natură a suprafeţei de 182 mp, situată în Comarnic, str. M.L., întrucât s-a apreciat că nu erau incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acest text de lege referindu-se la servituţile legale şi alte amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale. În acest sens s-a ţinut cont de faptul că prin adresa din 18 ianuarie 2010 a Primăriei Comarnic s-a precizat că terenul de 224 mp, deţinut cu contract de închiriere de apelanţii-intervenienţi, este poziţionat între cele două proprietăţi pe care le deţin în Comarnic, str. M.L., cu rol de drum de acces.
Curtea a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent”.
Nefondată a fost apreciată şi critica apelanţilor în sensul că au fost nesocotite dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât acest text de lege se referă la situaţia imobilelor-construcţii care fac obiectul notificărilor şi cărora le-au fost adăugate pe orizontală şi/sau pe verticală corpuri suplimentare de sine stătătoare.
Critica referitoare la faptul că în mod greşit instanţa de fond a obligat atât intimatul Primarul oraşului Comarnic cât şi intervenienţii persoane fizice, să restituie contestatorilor suprafaţa de 182 mp, situată în Comarnic, str. M.L., a fost de asemenea, considerată ca nefondată, întrucât, deşi decizia nr. 1625/2005 este emisă de Primarul oraşului Comarnic, totuşi, terenul în litigiu este închiriat apelanţilor-intervenienţi, situaţie ce a reieşit din adresa din 18 ianuarie 2010 a Primăriei Comarnic.
Cu privire la susţinerea apelanţilor în sensul că decizia de casare nr. 59/2008 a Curţii de Apel Ploieşti a avut în vedere capătul de cerere al acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor, în ceea ce priveşte admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunilor în revendicare potrivit dreptului comun după adoptarea Legii nr. 10/2001, Curtea a reţinut că prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile, arătând că, în speţă, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Referitor la critica că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea reconvenţională a intervenienţilor în ceea ce priveşte cauza de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe fraudă la lege şi chiar lipsa obiectului contractului de vânzare-cumpărare, Curtea a reţinut că este nefondată, întrucât contractul din 16 septembrie 1978 a fost încheiat înainte de preluarea de către stat a imobilului, prin decizia nr. 1006 din 28 iulie 1981 şi decizia nr. 911 din 8 mai 1979.
De asemenea, Curtea a apreciat că apelanţii-intervenienţi au interesul să invoce nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 septembrie 1978, dat fiind faptul că, contestatorii-apelanţi au completat contestaţia cu un petit ce priveşte revendicarea imobilului în litigiu şi pentru a nu se mai solicita revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate, motiv pentru care a respins şi această susţinere.
Cererea apelanţilor de a se constata autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3715/1978, potrivit art. 1201 C. civ., faţă de decizia nr. 2239/1999 a Curţii de Apel Ploieşti, a fost respinsă deoarece s-a apreciat că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 1201 C. civ., fiind diferite părţile, dar şi obiectul şi cauza în cele două acţiuni.
În ceea ce priveşte apelul formulat de intimatul Primarul oraşului Comarnic, Curtea a constatat că este nefondat, reţinând că în mod corect Tribunalul Prahova a admis în parte contestaţia, numai în ce priveşte imobilul construcţie în suprafaţă desfăşurată de 70,45 mp şi terenul de 42,31 mp ocupat de aceasta, pentru terenul de 182 mp fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut de Curtea de Apel Ploieşti că este neîntemeiată susţinerea Primarului oraş Comarnic în sensul că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 24, art. 1 alin. (2) şi art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât aceste dispoziţii legale nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţa dedusă judecăţii.
S-a înlăturat susţinerea acestui pârât în sensul că terenul pentru care s-a dispus restituirea nu ar fi liber în sensul legii, întrucât s-a avut în vedere adresa din 18 ianuarie 2010 a Primăriei oraşului Comarnic, în care se menţionează că terenul în litigiu se află între două imobile, având rol de acces, astfel că în mod corect s-a dispus în baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 restituirea terenului către contestatori.
Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2010 a fost atacată cu recurs de reclamanţii B.P., B.S., de pârâtul Primarul oraşului Comarnic şi de intervenienţii B.E. şi S.B., iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia nr. 6566 din 06 decembrie 2010 prin care a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe - respectiv Curţii de Apel Ploieşti.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut disp. art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care, în caz de casare, hotărârile date asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, modul de interpretare a unui anumit text de lege în aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate prin decizia de casare, fiind obligatoriu pentru judecătorii fondului.
Astfel, faţă de dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, s-a constatat că instanţa de apel nu s-a conformat dezlegării date problemelor de drept prin decizia de casare, motiv pentru care au fost încălcate disp. art. 315 C. proc. civ., astfel că a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În urma rejudecării cauzei în apel, prin decizia civilă nr. 129 din 10 mai 2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondate, apelurile declarate de contestatorii B.P. şi B.S., de intervenienţii B.E. şi S.B., şi de intimatul Primarul oraşului Comarnic, împotriva sentinţei civile nr. 1178 pronunţată la 2 iunie 2009 de Tribunalul Prahova.
În raport de considerentele deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a constatat că toate cele trei apeluri sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Critica formulată de apelanţii contestatori în sensul că nu li s-a restituit în natură imobilul în suprafaţă de 70,43 m.p. şi terenul de 42,31 m.p. ocupat de construcţie, respingându-se astfel cererea de obligare a intimatului şi intervenienţilor de a le lăsa aceste imobile în deplină proprietate şi posesie s-a considerat că este neîntemeiată, întrucât ele au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1997 încheiat între SC C. SA şi intervenienţi, legalitatea încheierii acestui contract a făcut obiectul controlului instanţelor de judecată, iar prin decizia nr. 2239/1999 a Curţii de Apel Ploieşti s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că vânzarea s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale.
Mai mult decât atât, aceste imobile nu puteau fi restituite contestatorilor şi pentru faptul că prin Legea nr. 1/2009 de completare şi modificare a Legii nr. 10/2001, s-a introdus la art. 7 un nou alin. în conformitate cu care nu sunt supuse restituirii în natură, ci doar prin echivalent imobilele ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, aspect corect sesizat de Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2010.
Nu a fost primită nici critica referitoare la nerezolvarea petitului privind revendicarea aceloraşi imobile prin comparare de titluri, deoarece şi această cerere a fost soluţionată de instanţa de fond ca urmare pronunţării deciziei de casare nr. 59 din 21 ianuarie 2008 de către Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Prahova respingând acest petit de acţiune.
S-a menţionat că soluţia îmbrăţişată de instanţa de fond este corectă cu atât mai mult cu cât prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai poate fi promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială în cauza de faţă, sub acest aspect corect reţinând Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 76 din 20 ianuarie 2010 că pentru acelaşi imobil nu pot fi promovate concomitent şi acţiune în revendicare pe dreptul comun şi să se uzeze şi de dispoziţiile legii speciale.
Susţinerea conform căreia nu s-au respectat îndrumările date prin deciziile de casare pronunţate anterior, nu a fost avută în vedere, deoarece după pronunţarea deciziei civile nr. 59 din 21 februarie 2008 de către Curtea de Apel Ploieşti prin care, într-adevăr s-au menţionat considerentele pentru care se trimite cauza spre rejudecare şi ce probleme trebuie rezolvate de instanţa de trimitere, aceasta s-a conformat examinând toate capetele de cerere din acţiune şi cererea reconvenţională.
În continuare s-a apreciat de instanţă că decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti pentru a se avea în vedere îndrumările date de instanţele de control anterioare şi pentru a se respecta dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., este generică, fără a face referire la aspectele pe care instanţa le-a ignorat sau nu le-a rezolvat conform îndrumărilor date de Curtea de Apel Ploieşti prin decizia de casare anterioară, iar din actele şi lucrările dosarului a rezultat că tocmai această decizie a fost avută în vedere şi s-au pronunţat hotărâri în concordanţă cu cele reţinute prin aceasta, instanţele fiind preocupate în rezolvarea tuturor cererilor cu care au fost învestite.
Pentru considerentele arătate, apelul formulat de contestatori a fost respins, ca nefondat.
În ce priveşte apelul intervenienţilor B.E. şi S.B., Curtea de Apel Ploieşti a constatat, de asemenea, că este nefondat, reţinând că nemulţumirea majoră a acestora este faptul că prin anularea în parte a dispoziţiei nr. 1625 din 23 noiembrie 2005 emisă de intimata Primarul oraşului Comarnic s-a constatat dreptul contestatorilor B.P. şi B.S. de a beneficia de restituirea în natură a suprafeţei de 182 m.p. situată în Comarnic, str. M.L. A apreciat instanţa că o atare soluţie este legală, întrucât pentru această suprafaţă de teren nu s-a încheiat contract de vânzare-cumpărare în beneficiul acestor apelanţi intervenienţi, ei deţinând terenul în baza unui contract de închiriere, iar pe de altă parte terenul este liber de construcţii, el având destinaţie de drum de acces situat între două imobile, nu este afectat de construcţii, instalaţii etc, sub acest aspect făcându-se corect aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi restituindu-se această suprafaţă de teren contestatorilor apelanţi.
Susţinerea referitoare la faptul că decizia de casare a Curţii de Apel Ploieşti nr. 59/2008 a avut în vedere capătul de cerere al acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor şi că dacă se respecta această decizie intervenienţii apelanţi erau îndreptăţiţi la deţinerea în continuare a acestui teren, a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, deoarece după pronunţarea deciziei de casare tribunalul a analizat petitul de revendicare prin compararea titlurilor având în vedere şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prioritatea legii speciale faţă de cea generală.
Neîntemeiată a fost apreciată şi critica referitoare la faptul că în mod greşit s-a respins cererea reconvenţională prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978. S-a considerat că soluţia pronunţată de instanţa de fond este corectă, întrucât frauda la lege nu s-a dovedit şi nici lipsa obiectului vânzării-cumpărării, contractul fiind încheiat înainte de preluarea de către stat a imobilului prin deciziile nr. 1006 din 28 iulie 1981 şi nr. 911 din 8 mai 1979.
Cât priveşte existenţa autorităţii de lucru judecat invocată de apelanţii intervenienţii faţă de decizia nr. 2399/1999 a Curţii de Apel Ploieşti, instanţa a respins-o apreciind că, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ., fiind vorba de părţi, obiect şi cauză diferite.
Nefondat a fost apreciat şi apelul declarat de Primarul oraşului Comarnic, care a susţinut că în mod greşit s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 182 m.p. teren, arătându-se că motivele pentru care s-a dispus restituirea acestui teren în natură au fost expuse când s-a analizat apelul intervenienţilor şi nu au mai fost reluate în analiza acestui apel, instanţele făcând corect aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Susţinerea în sensul că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, întrucât acest text face referire la dovada şi întinderea dreptului de proprietate, or, în speţă, nu s-a pus în discuţie dovada sau întinderea acestui drept.
Instanţa a constatat că nu sunt incidente nici, dispoziţiile art. 1 alin. (2) la care face referire această apelantă, pentru că în ce priveşte terenul de 182 m.p. este posibilă restituirea în natură, terenul fiind liber în sensul Legii nr. 10/2001 şi nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care se referă la imobilele construcţii ce fac obiectul notificărilor şi cărora le-au fost adăugate pe parcurs, pe orizontală sau pe verticală, corpuri de clădire suplimentare de sine stătătoare.
Susţinerea referitoare la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1997 nu a fost primită, deoarece valabilitatea acestui contract a fost stabilită de instanţa de judecată prin decizia nr. 2239/1999 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că vânzarea imobilului în litigiu prin acest contract s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel că în mod corect prin dispoziţia nr. 1625/2005 s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcţie şi terenul de sub construcţie.
Curtea a stabilit că diferenţa de 182 m.p. s-a restituit corect contestatorilor pentru că, deşi, intimatul Primarul oraşului Comarnic susţine că terenul nu este liber funcţional, totuşi adresa din 18 ianuarie 2010 a Primăriei Comarnic infirmă acest lucru, arătând că terenul are destinaţie de drum de acces, aflându-se între două imobile.
Pentru considerentele expuse, toate cele trei apeluri au fost respinse ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B.P. şi B.S., intervenienţii B.E. şi S.B. şi pârâtul Primarul oraşului Comarnic, iar prin decizia nr. 3280 din 14 mai 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins ca nefondate, recursurile declarate.
Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că nemulţumirea formulată de recurenţii-contestatori, B.P. şi B.S., referitoare la faptul că greşit nu le-a fost restituit în natură imobilul (construcţie) în suprafaţă de 70,43 m.p. şi terenul în suprafaţă de 42,31 m.p., este neîntemeiată, deoarece, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, imobilele menţionate nu puteau fi restituite, întrucât au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, aşa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare nr. 112/1997 încheiat între SC C. SA şi intervenienţi. Legalitatea încheierii acestui contract a făcut obiectul controlului instanţelor de judecată, respectiv prin decizia civilă nr. 2239/1999 a Curţii de Apel Ploieşti, stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat că vânzarea s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale.
Mai mult, imobilele menţionate mai sus nu puteau fi restituite contestatorilor şi pentru faptul că prin Legea nr. 1/2009 pentru completarea şi modificarea Legii nr. 10/2001, s-a introdus la art. 7 un nou alin. în conformitate cu care nu sunt supuse restituirii în natură ci doar prin echivalent imobilele ce au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, aspect corect reţinut de instanţa apelului prin decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2010.
De asemenea, s-a apreciat că nu poate fi primită nici critica referitoare la nerezolvarea petitului privind revendicarea aceloraşi imobile prin comparare de titluri, deoarece şi această cerere a fost soluţionată de instanţa fondului, ca urmare a promovării deciziei de casare din 21 ianuarie 2008 pronunţată de instanţa apelului, instanţa de fond (Tribunalul Prahova) respingând petitul de acţiune.
Instanţa supremă a menţionat că soluţia îmbrăţişată de instanţa fondului este corectă, cu atât mai mult cu cât prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai poate fi primită după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială în cauza de faţă. S-a arătat că sub acest aspect corect a reţinut instanţa apelului prin decizia nr. 76 din 20 ianuarie 2010 că pentru acelaşi imobil nu pot fi pronunţate concomitent şi acţiune în revendicare pe dreptul comun şi să se uzeze de dispoziţiile legii speciale.
Susţinerea conform căreia nu s-au respectat îndrumările date prin deciziile de casare pronunţate anterior, nu a fost avută în vedere, deoarece după pronunţarea deciziei civile nr. 59 din 21 februarie 2008 de către Curtea de Apel Ploieşti prin care s-au menţionat considerentele pentru care s-a trimis cauza spre rejudecare şi ce probleme trebuie rezolvate de instanţa de trimitere, acesta s-a conformat în sensul că a examinat toate capetele de cerere din acţiune şi cererea reconvenţională.
Pentru considerentele menţionate, recursul formulat de contestatorii B.P. şi B.S. a fost apreciat ca neîntemeiat.
În ce priveşte recursul intervenienţilor B.E. şi S.B., s-a menţionat că şi acesta este nefondat.
Instanţa a învederat că nemulţumirea acestora este legată de faptul că prin anularea în parte a dispoziţiei nr. 1625 din 23 noiembrie 2005 emisă de intimatul Primarul oraşului Comarnic, s-a constatat dreptul contestatorilor B.P. şi B.S. de a beneficia de restituirea în natură a suprafeţei de 182 m.p. în oraşul Comarnic, str. M.L.
Instanţa supremă a menţionat că o atare soluţie este legală, deoarece, pentru această suprafaţă de teren nu s-a încheiat contract de vânzare-cumpărare în beneficiul recurenţilor-intervenienţi, aceştia deţin terenul în baza unui contract de închiriere, iar, pe de altă parte, terenul este liber de construcţii, el având destinaţie de drum de acces situat între două imobile (construcţii), nefiind afectat de construcţii, instalaţii etc., sub acest aspect făcându-se corect aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte existenţa autorităţii de lucru judecat, invocată de recurenţii-intervenienţi faţă de decizia nr. 2399/1999 a Curţii de Apel Ploieşti, aceasta a fost respinsă, aşa cum corect a procedat Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 7 din 20 octombrie 2010, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., fiind vorba de părţi, obiect şi cauză diferite.
Susţinerea referitoare la faptul că decizia de casare a Curţii de Apel Ploieşti nr. 59/2008 a avut în vedere capătul de cerere al acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor şi că, dacă se respecta această decizie, intervenienţii-apelanţi erau îndreptăţiţi la deţinerea în continuare a terenului în litigiu s-a apreciat ca fiind neîntemeiată, deoarece, după pronunţarea deciziei de casare, Tribunalul Prahova a analizat petitul de revendicare prin compararea titlurilor, având în vedere şi decizia nr. 33/2008 şi prioritatea legii speciale faţă de cea generală.
Neîntemeiată a fost considerată şi criticia referitoare la faptul că în mod greşit s-a respins cererea reconvenţională prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978. S-a reţinut că soluţia pronunţată de instanţa de fond este corectă, întrucât frauda la lege nu s-a dovedit, şi nici lipsa obiectului vânzării-cumpărării, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat înainte de preluarea de către stat a imobilului prin deciziile nr. 1006 din 28 iulie 1981 şi nr. 911 din 8 iunie 1979.
Susţinerile intervenienţilor-recurenţi în sensul că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, au fost apreciate ca nefondate, întrucât acest text de lege face referire la dovada şi întinderea dreptului de proprietate, or, în speţă, nu a fost adusă în discuţie dovada sau întinderea acestui drept.
De asemenea, s-a menţionat că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 1 alin. (2) la care fac referire intimaţii, deoarece este posibilă restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 182 m.p., terenul fiind liber în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care se referă la imobilele construcţii ce fac obiectul notificărilor cărora le-au fost adăugate pe parcurs, pe orizontală sau pe verticală, corpuri de clădire suplimentare de sine stătătoare.
Aşadar, faţă de cele reţinute, s-au respins ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B.P., B.S., de intervenienţii B.E. şi S.B. şi pârâtul Primarul oraşului Comarnic, împotriva deciziei nr. 129 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare pârâtul Primarul oraşului Comarnic, iar prin decizia nr. 2354 din 18 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis contestaţia în anulare, a anulat decizia nr. 3280 din 14 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi a fixat termen pentru judecarea recursului declarat de pârâtul Primarul oraşului Comarnic împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la 10 octombrie 2013.
În speţă, a fost admisă contestaţia în anulare pentru că instanţa de recurs a omis a analiza recursul declarat de recurentul pârât Primarul oraşului Comarnic, situaţie în care s-a apreciat că se impune rejudecarea cauzei în recurs în limita acestei omisiuni. În acest caz, s-a menţionat că urmare a admiterii contestaţiei în anulare, are loc o completare a judecăţii cu analiza recursului declarat de recurentul pârât Primarul oraşului Comarnic
S-a reţinut că recursul declarat de pârât împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi structurând motivele formulate în scris s-a constatat că, primul motiv de recurs invocat de pârât priveşte nerespectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel, respectiv nesocotirea dispoziţiilor deciziei de desfiinţare nr. 59 din 21 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, nerecurată de reclamanţi, şi care a rămas irevocabilă în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 1625/2005 emisă de Primarul oraşului Comarnic.
Un alt motiv de recurs a vizat nelegalitatea hotărârilor instanţelor de fond în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 şi 19 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, persoanele îndreptăţite au dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în situaţia în care imobilul notificat a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Totodată, s-a arătat că în conformitate cu art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, nefiind posibilă şi restituirea în natură.
Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a făcut aceeaşi greşeală ca şi instanţa de fond, constând în restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 182 m.p. situat în oraşul Comarnic, întrucât suprafaţa respectivă nu este liberă funcţional, fiind practic, imposibil de pus în executare sentinţa tribunalului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 4418 din 10 octombrie 2013, a admis recursul formulat de pârâtul Primarul oraşului Comarnic împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, a casat, în parte, decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Primarul oraşului Comarnic împotriva sentinţei civile nr. 1178 din 02 iunie 2009 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, la aceiaşi instanţă, păstrând celelalte dispoziţii ale deciziei.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel (în rejudecare), care ar fi nesocotit dispoziţiile deciziei de desfiinţare nr. 59 din 21 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, decizie prin care s-a respins ca nefondat motivul de apel privind anularea dispoziţiei nr. 1625 din 23 noiembrie 2005 emisă de Primarul oraşului Comarnic că, într-adevăr, prin decizia nr. 59/2008, s-a respins acest motiv, dar instanţa de apel a analizat legalitatea dispoziţiei contestate numai sub aspectul nerestituirii în natură a imobilului compus din construcţie şi terenul de sub aceasta în suprafaţă de 42,31 m.p., ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare din 25 aprilie 1997, contract cu privire la care s-a statuat în mod irevocabil că a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Înalta Curte a constatat că nu există dezlegare în considerentele deciziei nr. 59 din 21 februarie 2008 cu privire la terenul în suprafaţă de 182 m.p. asupra căruia poartă analiza de faţă.
În speţă, prin dispoziţia nr. 1625 din 23 noiembrie 2005 emisă de Primarul oraşului Comarnic s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul construcţie şi terenul în suprafaţă de 224,31 m.p., din care 42,31 m.p. ocupaţi de construcţie şi 182 m.p. având destinaţia de curţi - construcţii, care a fost închiriat proprietarului, nefiind liber funcţional.
Prin sentinţa civilă nr. 1178 din 02 iunie 2009 a Tribunalului Prahova a fost anulată în parte această dispoziţie, dispunându-se restituirea în natură petenţilor-contestatori a terenului în suprafaţă de 182 mp, soluţie menţinută de instanţa de apel cu motivarea că „deşi intimatul Primarul oraşului Comarnic susţine că terenul nu este liber funcţional, totuşi adresa din 18 ianuarie 2010 a Primăriei Comarnic infirmă acest lucru, arătând că terenul are destinaţie de drum de acces, aflându-se între două imobile". S-a menţinut dispoziţia contestată pentru partea de imobil imposibil de restituit în natură (constând din construcţia şi terenul în suprafaţă de 42,31 m.p. ocupat de construcţie).
Prin urmare, prin dispoziţia contestată, emisă de Primarul oraşului Comarnic, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilul-construcţie şi terenul în suprafaţă totală de 224,31 mp, inclusiv pentru suprafaţa de 182 mp teren având destinaţia de „curţi-construcţii", nefiind liber funcţional, iar prin adresa din 18 ianuarie 2010 Primăria oraşului Comarnic specifică faptul că, acest teren este poziţionat între cele două proprietăţi cu rol de drum de acces.
Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel, a cărei hotărâre este suspusă recursului de faţă, nu s-a preocupat în niciun fel de lămurirea situaţiei de fapt şi a regimului juridic aplicabil terenului litigios în suprafaţă de 182 m.p., cu privire la care instanţele anterioare au dispus restituirea în natură.
Astfel, nu s-a lămurit pe deplin care este situaţia acestui teren, respectiv destinaţia actuală, existenţa pe acest teren a unor străzi, trotuare, parcări amenajate, alei pietonale, dacă această alee este necesară pentru accesul organelor specializate pentru toate tipurile de situaţii de urgenţă sau al celor de aprovizionare sau dacă este subtraversată de amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru şi altele).
S-a mai arătat că, pentru a opera principiul restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv, care este de esenţa legii de reparaţie - Legea nr. 10/2001, (art. 7 şi 9) - terenul solicitat trebuie să fie liber, disponibil potrivit art. 10 şi 11 din lege, adică să nu afecteze accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane şi supraterane.
Dispoziţiile art. 11 cuprinde reguli speciale referitoare la imobilele expropriate, în timp ce normele din art. 10 al aceluiaşi act normativ definesc principiile generale privind imobilele preluate abuziv.
În sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se justifică măsuri reparatorii prin echivalent şi nu restituirea în natură a terenului neocupat de construcţii, dar care este necesar bunei utilizări pentru căile de acces, spaţii verzi şi alte asemenea utilizări, ce constituie un tot inseparabil.
În speţă, nefiind lămurită situaţia de fapt sub aceste aspecte esenţiale, Înalta Curte a constatat că nu poate verifica aplicarea corectă a legii.
În acest sens, a apreciat că se impune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a identifica în fapt terenul în suprafaţă de 182 m.p., respectiv pentru a stabili dacă este liber, disponibil în sensul dispoziţiilor legale mai sus citate, în vederea stabilirii regimul juridic aplicabil acestuia, cu scopul de a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice în cauză.
Constatând că o asemenea probă nu se poate administra în recurs, în raport de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul formulat de Primarul oraşului Comarnic, a casat hotărârea atacată, în limita acestei judecăţi şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să stabilească pe deplin care este situaţia de fapt şi regimul juridic aplicabil terenului în suprafaţă de 182 m.p., cu trimitere la probatoriile şi la dispoziţiile legale apreciate a fi relevante în cauză.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 8200/105/2006/a2*/a1.
Prin încheierea de şedinţă din 2 aprilie 2014, s-a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, prin care să se stabilească situaţia de fapt şi regimul juridic aplicabil terenului în suprafaţă de 182 mp, situat în Comarnic, str. M.L., judeţul Prahova; să se menţioneze care este destinaţia actuală a terenului, respectiv dacă pe acesta există străzi, trotuare, parcări amenajate, alei pietonale sau dacă această alee este necesară pentru accesul organelor specializate pentru toate tipurile de situaţii de urgenţă sau al celor de aprovizionare sau dacă este subtraversată de amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru şi altele); să se precizeze dacă terenul solicitat este liber, în sensul art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, respectiv nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane şi supraterane; să se identifice, măsoare şi să se evidenţieze pe schiţă de plan terenul de 182 mp, ţinând cont de constatările de la faţa locului, înscrisurile aflate la dosar şi de titlul de proprietate din 9 noiembrie 1998.
Prin decizia civilă nr. 92 din 28 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Primarul Oraşului Comarnic împotriva sentinţei civile nr. 1178 din 2 iunie 2009 a Tribunalului Prahova în contradictoriu cu reclamanţii B.P. şi B.S. şi intervenienţii B.E. şi S.B.
A fost obligat pârâtul - apelant să plătească apelanţilor-reclamanţi suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Prin apelul declarat de Primăria municipiului Comarnic (cu a cărui soluţionare instanţa a fost investită ca urmare a deciziei nr. 4418 din 10 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) s-a criticat de către această instituţie măsura restituirii în natură către reclamanţi a suprafeţei de 182 mp teren situat în Comarnic, str. M.L. dispusă de instanţa de fond prin sentinţa civilă nr. 1178 din 02 iunie 2009.
Astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, în baza dispoziţiei nr. 1625 din 23 noiembrie 2005 s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea petentului B.P. asupra imobilului situat în Comarnic, str. M.L., compus din construcţie în suprafaţă de 70,45 mp şi teren de 224,31 mp, reţinându-se că imobilul construcţie în suprafaţă de 42,31 mp a fost înstrăinat fostului chiriaş în urma aplicării Legii nr. 112/1995, terenul de sub construcţie de 42,31 mp a fost atribuit cumpărătorului potrivit Ordinului nr. 146/1996, iar terenul aferent construcţiei de 182 mp este închiriat proprietarului acesteia, nefiind liber funcţional.
Prin deciziile nr. 1006 din 28 iulie 1981 şi nr. 911 din 08 mai 1979 ale Comitetului Executiv al Consiliului Popular Prahova s-a dispus trecerea cu plată în proprietatea statului şi în administrarea I.G.C.L. Valea Prahovei-Câmpina a imobilului menţionat anterior, în indiviziune din suprafaţa totală de 723,60 mp şi a locuinţei cu 2 camere, bucătărie, pivniţă, imobil ce a aparţinut numiţilor B.M. şi B.G., în schimbul achitării unei despăgubiri de 336 RON şi de 5969 RON, întrucât imobilul nu a fost înstrăinat în termenul prevăzut de Legea nr. 4/1973.
În urma contestaţiei formulate (ce face obiectul prezentului dosar) Tribunalul Prahova a pronunţat sentinţa civilă nr. 1178 din 02 iunie 2009, prin care a admis în parte contestaţia completată, a anulat în parte dispoziţia nr. 1625 din 23 noiembrie 2005, în sensul constatării dreptului contestatorilor în calitate de moştenitori ai defuncţilor B.G. şi B.M. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată, constând în restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 182 m.p., situat în Comarnic, str. M.L., jud. Prahova şi a dreptului acestora la despăgubiri pentru partea de imobil imposibil de restituit în natură (constând din construcţia în suprafaţă construită desfăşurată de 70,45 mp şi terenul în suprafaţă de 42,31 mp ocupat de construcţie).
De asemenea, instanţa a obligat intimata şi intervenienţii să restituie contestatorilor suprafaţa de 182 m.p., situată în Comarnic, str. M.L., jud. Prahova şi a respins capătul contestaţiei completate privind obligarea intimaţilor şi a intervenienţilor să lase contestatorilor, în deplină proprietate şi liberă posesie imobilul construcţie în suprafaţă construită desfăşurată de 70,43 m.p. şi terenul de 42,31 m.p. ocupat de construcţie, situat în Comarnic, str. M.L., jud. Prahova, ca neîntemeiat, respingând totodată cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.
Trimiterea spre rejudecare a prezentului apel s-a realizat de instanţa supremă pe considerentul că instanţa nu s-a preocupat în niciun fel de lămurirea situaţiei de fapt şi a regimului juridic aplicabil terenului litigios în suprafaţă de 182 m.p., cu privire la care instanţa anterioară a dispus restituirea în natură.
Astfel, nu s-a lămurit pe deplin care este situaţia acestui teren, respectiv destinaţia actuală, existenţa pe acest teren a unor străzi, trotuare, parcări amenajate, alei pietonale sau dacă această alee este necesară pentru accesul organelor specializate pentru toate tipurile de situaţii de urgenţă sau al celor de aprovizionare sau dacă este subtraversată de amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru şi altele).
În cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză pe linia deciziei de casare expertul S.I. pe baza studierii actelor şi lucrărilor dosarului şi a măsurătorilor efectuate în teren, a stabilit că destinaţia actuală a terenului de 182 mp rezultată din acte (contractul de închiriere din 2005) este "curţi, construcţii”, în realitate fiind doar curte.
S-a menţionat că pe acest teren nu există străzi, trotuare, parcări amenajate, alei pietonale, reţele supraterane sau subterane de alimentare cu apă, energie, gaze, petrol, electricitate de mare calibru şi suprafaţa în litigiu nu face parte din domeniul public.
Prin acest teren, intervenienţii au acces la un teren proprietatea lor, situat în partea de nord-vest, pe care au construit o anexă gospodărească, iar pe terenul în litigiu, pe care intervenienţii îl deţin cu chirie, au amplasat un cămin de apă şi o cişmea, o scară exterioară metalică pentru accesul la etaj, lipită de locuinţa reclamanţilor, fără a avea acceptul lor, un stâlp din lemn pentru lumină, un cămin de apă nefolosit şi un WC.
Pe cale de consecinţă, având în vedere constatările mai sus-menţionate, expertul a conchis, în raport de art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001 că terenul în litigiu este liber, procedându-se totodată la identificarea şi delimitarea lui.
Astfel, în răspunsul la obiecţiuni s-a menţionat că terenul în suprafaţă de 182 mp, situat în Comarnic, str. M.L., este poziţionat pe schiţa de plan între punctele 1-15-22-21-20-19-18-17-17'-3-4-5-6-7-8-9-10-11-12-13-14-1, iar suprafaţa de 42,31 mp atribuită intimaţilor, conform ordinului nr. 46/1996 emis de Consiliul Judeţean Prahova este poziţionată pe schiţa de plan între punctele 15-16-17-18-19-20-21-22-15.
A învederat expertul că la nord, terenul de 182 mp se învecinează cu terenul proprietatea intervenienţilor B. şi pe acest teren există o anexă gospodărească (construită conform autorizaţiei din 20 septembrie 1975) care reprezintă anexa în suprafaţă de 40.80 mp, iar pe suprafaţa de 182 mp există construită o scară exterioară metalică pentru accesul la etaj care este poziţionată pe un plan de arhitectură care a stat la baza obţinerii autorizaţiei din 14 septembrie 2007, dar în funcţie de acea schiţă nu se poate stabili dacă scara este construită pe teren conform planului.
Legea nr. 10/2001 consacră, prin dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 şi 9 din lege, principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări, şi numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare, prevede acordarea celorlalte măsuri reparatorii, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu consimţământul persoanei îndreptăţite, sau propunerea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale, spaţiilor verzi şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În aplicarea Legii nr. 10/2001, art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 arată că sintagma „amenajări de utilitate publică” ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.) dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
În condiţiile în care prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit că terenul în litigiu în suprafaţă de 182 mp este liber, instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a situaţiei juridice a acestuia şi a dispus restituirea sa în natură, prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Câtă vreme pe terenul în litigiu nu s-a făcut dovada că există „construcţii noi” autorizate, în sensul la care se referă normele legale invocate şi totodată acesta nu este suspus unor amenajări destinate a servi nevoilor comunităţii (deci nu este afectat unei amenajări de utilitate publică) instanţa apreciază că suprafaţa de 182 mp reprezintă teren liber şi restituibil în natură, în sensul legii speciale şi a Normelor metodologice de aplicare unitară a acesteia, tribunalul făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiile legale la situaţia de fapt stabilită în speţă.
Un argument în plus pentru care se justifică soluţia de restituire a terenului în suprafaţă de 182 mp este determinat şi de următoarea împrejurare:
Prin decizia civilă nr. 129 din 10 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-au respins atât apelurile declarate de intervenienţi şi pârât împotriva sentinţei civile nr. 1178 din 2 iunie 2009 a Tribunalului Prahova, cât şi apelul declarat de reclamant, vizând aceeaşi hotărâre.
Ulterior, prin decizia civilă nr. 3280 din 14 mai 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins ca nefondate, recursurile declarate de reclamant, intervenienţi şi pârât împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
Prin decizia nr. 2354 din 18 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia în anulare formulată de Primarul oraşului Comarnic împotriva deciziei civile nr. 3280 din 14 mai 2012, a anulat această decizie şi a fixat termen pentru judecarea recursului declarat de pârâtul Primarul oraşului Comarnic împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti.
În luarea acestei măsuri, s-a avut în vedere faptul că instanţa de recurs a omis a analiza recursul declarat de recurentul pârât Primarul oraşului Comarnic, motiv pentru care s-a apreciat că se impune rejudecarea cauzei în recurs, în limita acestei omisiuni.
Prin decizia nr. 4418 din 10 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia rejudecării recursului formulat de pârâtul Primarul oraşului Comarnic, a procedat la admiterea acestuia, la casarea, în parte, a deciziei nr. 129 din 10 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi la trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtul Primarul oraşului Comarnic împotriva sentinţei civile nr. 1178 din 02 iunie 2009 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, la aceiaşi instanţă, păstrându-se celelalte dispoziţii ale deciziei.
Motivul pentru care s-a dispus casarea pricinii şi trimiterea cauzei spre rejudecare a fost de a se lămuri situaţia juridică a terenului de 182 mp, situat în Comarnic, str. Malul Luncii, nr. 29 A, judeţ Prahova, în sensul de a se preciza dacă este liber, disponibil în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel cum rezultă din cuprinsul celor expuse anterior, ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare, s-a fixat termen doar pentru rejudecarea recursului pârâtului Primarul oraşului Comarnic, iar drept consecinţă, a fost admis acest recurs, decizia nr. 129/2011 a Curţii de Apel Ploieşti a fost casată în parte, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare doar a apelului pârâtului Primarul oraşului Comarnic.
Ca urmare a menţinerii deciziei nr. 129/2011 a Curţii de Apel Ploieşti în ceea ce priveşte apelul declarat de intervenienţi şi reclamanţi (prin respingerea recursurilor) hotărârea pronunţată de instanţa supremă sub acest aspect, cât şi argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia, urmează să fie avute în vedere de Curte cu ocazia soluţionării prezentului apelul.
În speţa dedusă judecăţii se reţine că apelul intervenienţilor a vizat un element comun cu apelul pârâtului, respectiv împrejurarea că terenul de 182 mp nu poate fi restituit în natură.
Cu privire la acest motiv de recurs al intervenienţilor, s-a reţinut în decizia nr. 3280 din 14 mai 2012 că măsura de restituire în natură a suprafeţei de 182 mp este legală deoarece pentru această suprafaţă de teren nu s-a încheiat contract de vânzare-cumpărare în beneficiul intervenienţilor, aceştia deţin terenul în baza unui contract de închiriere, iar pe de altă parte, terenul este liber de construcţii el având destinaţie de drum de acces, situat între două imobile, nu este afectat de construcţii, instalaţii, menţionându-se că sub acest aspect s-a făcut corect aplicarea disp. art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Totodată, s-a menţionat de instanţa supremă că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2), deoarece este posibilă restituirea în natură a suprafeţei de 182 mp, terenul fiind liber în condiţiile Legii nr. 10/2001, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care se referă la imobilele construcţii ce fac obiectul notificărilor cărora le-au fost adăugate pe parcurs, pe orizontală sau pe verticală, corpuri de clădire suplimentare de sine stătătoare şi nu sunt incidente prevederile art. 24, deoarece acest text de lege face referire la dovada şi întinderea dreptului de proprietate, or, în speţă nu a fost adusă în discuţie dovada sau întinderea acestui drept.
Câtă vreme în recursul intervenienţilor problema restituirii în natură a terenului de 182 mp a fost tranşată irevocabil de instanţa supremă, în sensul că această măsură este legală, precizându-se totodată că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 24 şi art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (texte care au fost invocate de pârât în susţinerea apelului său) în mod evident, cu ocazia soluţionării prezentului apel declarat de pârât, care vizează exact acelaşi aspect, instanţa este ţinută să aibă în vedere argumentele instanţei superioare.
O atare măsură este în concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O. care a statuat că autorităţile nu pot repune în discuţie o problemă soluţionată printr-o hotărâre definitivă (cauza Zazanis şi alţii contra Greciei). De altfel, C.E.D.O. a stabilit că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Amurăriţei contra României).
Pe cale de consecinţă, în raport de toate aceste argumente expuse în precedent, instanţa a apreciat că măsura de restituire în natură către reclamanţi a terenului de 182 mp, dispusă de Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 1178 din 02 iunie 2009 este legală, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., în apel după casare, va respinge ca nefondat apelul pârâtului, menţinând ca legală hotărârea atacată.
Deoarece s-a aflat în culpă procesuală, Curtea a obligat pe apelantul-pârât Primarul oraş Comarnic să plătească apelanţilor-reclamanţi B.P. şi B.S. suma de 3000 RON, reprezentând onorariu de avocat redus, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul de a mări sau micşora onorariile avocaţilor, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari sau de mici, faţă de valoarea pricinii sau de muncă îndeplinită de avocat.
Apelanţii reclamanţi au beneficiat, în faţa instanţei de apel după casare de asistenţă juridică calificată sub aspectul pregătirii apărării, avocatul depunând toate diligenţele în scopul realizării unei apărări bine documentată în vederea unei corecte aprecieri asupra drepturilor deduse judecăţii.
La fel de adevărat este că şi onorariul de avocat fixat de comun acord de client şi avocat, corespunde pe deplin exigenţelor exercitării profesiei de avocat, însă cheltuielile acordate trebuie raportate la munca îndeplinită de avocat şi mai cu seamă la caracterul lor rezonabil. Apărătorul poate să pretindă şi să primească orice onorariu însă obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se facă având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Onorariile avocaţilor sunt negociabile şi se stabilesc prin contractul de asistenţă juridică, însă acest contract nu este opozabil părţilor din proces şi ca atare după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. instanţa poate micşora nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat, atunci când această sumă nu este rezonabilă.
Contractul de asistenţă juridică este guvernat de Legea nr. 51/1995, pe când art. 274 alin. (3) C. proc. civ. reglementează un aspect al raportului de drept procesual civil dintre părţile în litigiu. Textul în cauză are incidenţă asupra modului de stabilire a sumelor datorate cu titlul de cheltuieli de judecată de către partea care a căzut în pretenţii şi este aplicabil prin prisma obligaţiei instanţei de a decide în legătură cu reducerea onorariului avocatului atunci când constată că este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Criteriul esenţial îl reprezintă munca depusă de avocat, iar angajarea unor cheltuieli care nu răspund unor necesităţi procesuale rezonabile şi impunerea lor în sarcina părţii care a pierdut procesul poate fi apreciată ca fiind „o soluţie excesivă” ce încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Apreciind asupra cuantumului cheltuielilor de judecată s-a reţinut că suma de 5000 RON solicitată de apelanţii reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată în faza procesuală a apelului este nepotrivit de mare având în vedere durata procesului şi munca apărătorului în acest ciclu procesual, motiv pentru care, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a procedat la reducerea cheltuielilor la suma de 3000 RON.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat recurs reclamanţii B.P. şi B.S., pârâtul Primarul Oraşului Comarnic şi intervenienţii B.E. şi S.B.
Recurenţii - reclamanţi au criticat hotărârea atacată invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii atunci când a soluţionat problema cheltuielilor de judecată efectuate în toate etapele procesuale anterioare, apreciind că suma de 5.000 RON este nepotrivit de mare, motiv pentru care, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a procedat la reducerea cheltuielilor la suma de 3.000 RON.
Au mai susţinut recurenţii - reclamanţi că numeroasele termene acordate în cauză au impus deplasarea avocaţilor de la Bucureşti la Ploieşti şi retur, caracterul complex al cauzei, a impus administrarea unui probatoriu pe măsură, şi expertiza tehnică judiciară de specialitate impunea păstrarea onorariului de 5.000 RON.
Prin recursul formulat pârâtul Primarul Oraşului Comarnic a invocat cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. susţinând următoarele critici de nelegalitate:
Decizia civilă nr. 92 din 18 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în rejudecare, încalcă dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia dezlegările problemelor de drept de către instanţele superioare sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare.
Prin decizia civilă nr. 59 din 21 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a fost respins apelul reclamanţilor B.P. şi B.S. în ceea ce priveşte constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 1625 din 23 noiembrie 2005 a Primarului Oraşului Comarnic, soluţie ce a dobândit caracter irevocabil, întrucât reclamanţii nu au mai declarat recurs împotriva acestei decizii.
A mai susţinut recurentul-pârât că decizia atacată s-a dat cu aplicarea greşită a legii şi în raport cu decizia de casare nr. 4418 din 10 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia de casare, s-a dispus lămurirea situaţiei juridice a terenului litigios, de 182 m.p., în sensul incidenţei prevederilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, urmând să se stabilească dacă terenul în litigiu este liber şi disponibil, adică să nu afecteze accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane sau supraterane, dispunându-se efectuarea unor expertize de specialitate.
Deşi raportul de expertiză trebuia efectuat în prezenţa tuturor părţilor şi cu citarea legală a acestora expertul nu s-a conformat, deplasându-se în teren doar în prezenţa reclamanţilor, astfel încât instanţa de apel a dispus refacerea acesteia cu respectarea condiţiilor impuse de lege, însă expertiza întocmită nu a răspuns la obiecţiunile pronunţate.
În concluziile raportului de expertiză se precizează că terenul este liber deşi în considerente se face vorbire că terenul este afectat de o cale de acces, servitute legală de trecere şi deşi a invocat această situaţie, instanţa de apel a respins o cerere de refacere a raportului de expertiză, încălcând dispoziţiile art. 212 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. Recurentul - pârât a mai arătat că, în motivarea deciziei civile nr. 92 din 28 ianuarie 2015, Curtea de Apel Ploieşti s-a raportat la decizia civilă nr. 3280 din 14 mai 2014 pronunţată de instanţa supremă, considerând că prin această decizie s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat, că măsura de restituire în natură a suprafeţei de 182 m.p., ar fi legală, neluând în considerare decizia civilă nr. 4418 din 10 februarie 2013 pronunţată de aceeaşi instanţă.
Procedând în acest mod, instanţa de apel, a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., pronunţând o hotărâre total nemotivată, ce echivalează cu o nepronunţare.
Faţă de motivele invocate, recurentul - pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 92 din 28 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, în sensul admiterii apelului şi respingerea acţiunii formulate de reclamanţi.
Prin recursul formulat recurenţii - intervenienţi B.E. şi S.B. au invocat cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând următoarele critici de nelegalitate:
Hotărârea pronunţată în rejudecare încalcă prevederile art. 315 C. proc. civ., întrucât prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 59/0208 a Curţii de Apel Ploieşti a fost respins apelul reclamanţilor B.P. şi B.S. în ceea ce priveşte constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 1625 din 23 noiembrie 2005 a Primarului Oraşului Comarnic, soluţie ce a dobândit un caracter irevocabil, întrucât contestatorii nu au atacat cu recurs decizia menţionată.
Decizia recurată este rezultatul greşitei aplicări a legii în raport de decizia de casare nr. 4418 din 10 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind de asemenea nesocotite dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
În acest sens, instanţa superioară a dispus lămurirea situaţiei juridice a terenului litigios, în suprafaţă de 182 m.p., pentru care s-a dispus restituirea în natură de către instanţele anterioare, în sensul incidenţei prevederilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001.
Pe linia deciziei de casare, s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză ce a încălcat dispoziţiile art. 208 C. proc. civ., sancţionat de instanţă cu nulitatea.
Nici refacerea raportului de expertiză tehnică nu a răspuns obiectivelor stabilite astfel încât, formulând o nouă cerere de efectuare a unui nou raport de expertiză, în mod greşit instanţa de rejudecare a respins-o.
Au mai susţinut că, în mod nelegal instanţa de apel s-a raportat la decizia civilă nr. 3280 din 14 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând în mod greşit că măsura restituirii în natură a suprafeţei de 182 m.p. ar fi legală, terenul nefiind afectat de construcţii sau instalaţii.
În aceste condiţii, Curtea trebuia să se raporteze la decizia civilă nr. 4418 din 10 octombrie 2013 pronunţată de instanţa supremă, astfel încât decizia civilă nr. 92 din 28 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti este o hotărâre nemotivată, nefăcând trimitere la dispoziţiile art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001.
Au mai arătat recurenţii - intervenienţi că instanţa de rejudecare a nesocotit actele de proprietate deţinute de părţi, nu a identificat terenul în suprafaţă de 224 m.p. ce a făcut obiectul unei alte hotărâri judecătoreşti şi a ignorat faptul că suprafaţa de 182 m.p. este afectată de utilităţi publice şi are destinaţie unei căi de acces, servitute legală de trecere cât şi imobilul proprietatea acestora, imobil nou construit pe bază de autorizaţie de construcţie.
În raport de motivele invocate recurenţii - intervenienţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului formulat de pârâtul Primarul Oraşului Comarnic.
Prin întâmpinare recurenţii - reclamanţi au invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului formulat de intervenienţi cât şi excepţia lipsei de interes a intervenienţilor de a critica decizia instanţei de rejudecare, întrucât instanţa de apel a fost investită exclusiv cu rejudecarea apelului formulat de pârâtul Primarul Oraşului Comarnic.
Excepţia de inadmisibilitate a recursului invocată de către recurenţii - reclamanţi este nefondată.
Subiect al recursului este cel care are vocaţia să exercite această cale de atac.
Sunt subiecte ale recursului părţile litigante, cele care au participat ca reclamante şi pârâte la judecata de fond şi apoi la judecata de apel.
Pot avea calitatea de recurent şi terţele persoane care voluntar sau forţat în condiţiile art. 49 - 66 C. proc. civ. au intrat în proces.
În speţa dedusă analizei nu se poate susţine că prin decizia civilă nr. 3280 din 14 mai 2012 pronunţată de instanţa supremă a fost suprimat dreptul de recurs al intervenienţilor, întrucât prin această decizie a fost respins recursul intervenienţilor.
Această din urmă decizie a fost desfiinţată tot de instanţa supremă în calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, respectiv decizia civilă nr. 2454 din 28 aprilie 2013, prin care a fost admis recursul formulat de pârâtul Primarul Oraşului Comarnic împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În aceste condiţii, nu poate fi primită critica că recurenţii - intervenienţi nu mai pot uzita de această cale de atac.
Este nefondată şi excepţia lipsei de interes în formularea recursului formulat de intervenienţi dat fiind faptul că prin ultima decizie de casare pronunţată de instanţa supremă s-a dispus verificarea regimului juridic al terenului în litigiu, dacă sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text de lege ce se referă la servituţile legale şi alte amenajări de utilitate publică.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de recurenţii - reclamanţi privind modul de soluţionare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că această critică este nefondată.
Apreciind asupra cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de către recurenţii - reclamanţi, în faza procesuală a apelului şi procedând la reducerea onorariului de avocat, instanţa de apel a ţinut seama de criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv munca depusă de avocat şi complexitatea cauzei, astfel încât recursul formulat va fi respins.
Deşi recurentul - pârât Primarul Oraşului Comarnic şi recurenţii intervenienţi B.E. şi S.B. au invocat drept temei juridic al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea se încadrează în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează a fi analizate în cele ce vor fi expuse.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea hotărârii recurate poate fi cerută atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Nemulţumirea recurenţilor legată de faptul că instanţa de apel nu a amintit nimic despre faptul că prin decizia civilă nr. 59 din 21 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti s-a respins ca nefondat motivul de apel referitor la anularea dispoziţiei nr. 1625 din 23 noiembrie 2005 formulat de B.P. şi B.S., că în motivarea instanţei se reţine că în mod corect s-a restituit contestatorilor terenul de 182 m.p., deşi acest teren nu este liber funcţional, având destinaţia de drum de acces şi se află între două imobile, fără a se raporta la dispoziţiile art. 10 şi 11 din Legea nr. 1/2001 făcând o motivare generică, astfel de critici nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În speţă, hotărârea recurată este amplu motivată, cuprinzând argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea judecătorilor în adoptarea soluţiei recurate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că şi acesta este nefondat, hotărârea din apel fiind pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.
Critica recurentelor potrivit căreia hotărârea atacată încalcă prevederile art. 315 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia dezlegările problemelor de drept de către instanţa supremă sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare sunt neîntemeiate.
Prin decizia civilă nr. 59 din 21 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti a fost admis apelul contestatorilor B.P. şi B.S. împotriva sentinţei civile nr. 1214 din 25 noiembrie 2007 a Tribunalului Prahova, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la anularea dispoziţiei nr. 1625 din 23 noiembrie 2005 emisă de Primarul Oraşului Comarnic, s-a constatat că este nefondat, întrucât a mai făcut obiectul controlului jurisdicţional.
În aceste condiţii, s-a stabilit că sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (1), art. 1 alin. (2) şi art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În speţă, prin dispoziţia nr. 1625 din 23 noiembrie 2005, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcţie şi terenul în suprafaţă de 224,31 m.p., din care 42,31 m.p. ocupat de construcţie şi 182 m.p. având destinaţia de curţi care a fost închiriat proprietarului.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1178 din 2 iunie 2009 a Tribunalului Prahova a fost anulată în parte dispoziţia nr. 1625 din 23 noiembrie 2005 emisă de Primarul Oraşului Comarnic, dispunându-se restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 182 m.p., soluţie menţinută de instanţa de apel şi de recurs.
Din considerentele deciziei civile nr. 59 din 21 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti nu rezultă că există dezlegare cu privire la suprafaţa de 182 m.p., astfel încât în mod greşit recurenţii susţin că instanţa de fond ar fi încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica recurenţilor referitoare la faptul că instanţa de apel greşit a reţinut că problema restituirii în natură a terenului ar fi fost tranşată irevocabil prin decizia civilă nr. 3280 din 14 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia civilă nr. 3280 din 14 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost respinse recursurile formulate de reclamanţii B.P., B.S., de intervenienţii B.E. şi S.B. şi pârâtul Primarul Oraşului Comarnic împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare pârâtul Primarul Oraşului Comarnic.
Prin decizia civilă nr. 2354 din 18 aprilie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia în anulare, a anulat decizia şi a fixat termen pentru judecarea recursului formulat de pârâtul Primarul oraşului Comarnic.
În speţă, contestaţia în anulare a fost admisă pentru că instanţa de recurs a omis a analiza recursul formulat de pârâtul Primarul Oraşului Comarnic.
Prin decizia civilă nr. 4418 din 10 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul formulat de pârâtul Primarul Oraşului Comarnic împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului împotriva sentinţei civile nr. 1178 din 2 iunie 2009 a Tribunalului Prahova.
Pentru a pronunţa această decizie s-a reţinut că instanţa de apel nu s-a preocupat în nici un fel pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului litigios în suprafaţă de 182 m.p., dacă există pe acest teren construcţii, trotuare, amenajări, parcări, conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate.
În consecinţă, prin această decizie s-a statuat că recurenţii - reclamanţi au dreptul la restituirea terenului în suprafaţă de 182 m.p.
Pentru a opera principiul restituirii în natură, terenul solicitat trebuie să fie liber potrivit art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, sens în care instanţa supremă a stabilit că se impune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate.
Raportul de expertiză tehnică judiciară a stabilit că terenul în suprafaţă de 182 m.p., are destinaţia de curţi, că pe acest teren nu există străzi, trotuare, parcări, alei pietonale, reţele supraterane sau subterane de alimentare cu apă, energie, gaze, petrol, electicitate, fiind liber de construcţii.
Pe acest teren, recurenţii - intervenienţi au acces la un teren proprietatea acestora, pe care au construit o anexă gospodărească, iar pe terenul în litigiu pe care îl deţin cu chirie, au amplasat un cămin de apă, o cişmea şi o scară exterioară metalică pentru accesul la etaj.
Din raportul de expertiză mai rezultă că pentru construcţiile edificate nu există autorizaţie de construcţie iar terenul în litigiu nu este afectat de vreo servitute legală de trecere.
În raport de cele mai sus expuse rezultă fără putinţă de tăgadă că instanţa de apel a respectat îndrumările stabilite prin decizia de casare, identificând terenul în litigiu şi stabilind că acesta este liber de construcţii şi neafectat de vreo servitute de teren, astfel încât în mod legal s-a dispus restituirea în natură.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile formulate vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de interes a recurenţilor intervenienţi B.E. şi S.B. invocate prin întâmpinare de către recurenţii reclamanţi B.P. şi B.S.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B.P. şi B.S., pârâtul Primarul Oraşului Comarnic, precum şi de intervenienţii B.E. şi S.B. împotriva deciziei nr. 92 din 28 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 149/2015. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1494/2015. Civil → |
|---|
