ICCJ. Decizia nr. 1506/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1506/2015
Dosar nr. 4407/3/2012
Şedinţa publică din 04 iunie 2015
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 iunie 2010, pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti, sub nr. 28469/299/2010, reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E., în contradictoriu cu pârâtul M.L., au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa, pe calea revendicării prin comparare de titluri, să dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Calea F., Bucureşti.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilul a aparţinut autorului lor, C.A., aşa cum rezultă din procesul-verbal de carte funciară nr. xx/1940. Imobilul a fost naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948 pe numele întreprinderii T., care era un simplu chiriaş într-o camera din acest imobil. Ulterior, pârâtul şi-a arogat calitatea de proprietar, preluând de la Stat, adică de la un non dominus, imobilul, astfel că este evident că titlul pârâtului, în comparaţie cu titlul lor, este unul precar.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 30/1994, art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La data de 03 decembrie 2010 a fost înregistrată cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de pârâtul M.L., acesta solicitând ca, în situaţia admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi, să se dispună obligarea chematului în garanţie la plata către pârât a preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţiile privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi inadmisibilitatea acţiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin notele de şedinţă înregistrate la data de 17 februarie 2011, Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În încheierile din 3 martie 2011, respectiv 10 martie 2011, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Având în vedere excepţia necompetenţei materiale invocate în şedinţa publică din 31 martie 2011 de către pârât, s-a dispus efectuarea unei expertize de identificare şi evaluare a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 22597 din 15 decembrie 2011, pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti în Dosarul nr. 28469/299/2010, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere valoarea imobilului şi prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost astfel înregistrată la data de 14 februarie 2012, în fond, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 4407/3/2012.
În şedinţa publică din 14 noiembrie 2012, tribunalul a respins excepţiile netimbrării cererii, inadmisibilităţii cererii şi lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, unind cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1860 din 06 noiembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
A reținut tribunalul că potrivit menţiunilor actului de vânzare-cumpărare autentificat din 02 decembrie 1913 de Tribunalului Ilfov, secţia notariat, E.V., în calitate de vânzătoare, a transmis în favoarea cumpărătorului A.C. dreptul de proprietate asupra imobilului loc viran situat în Bucureşti, Calea F., de pe moşia Floreasca Colentina, având întinderile şi vecinătăţile specificate în act (Dosarul înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 sub nr. 28469/299/2010).
Lui A.C., în soluţionarea cererii înregistrate sub nr. 35368, i s-a emis autorizaţiunea din 27 iunie 1914, de Primăria Oraşului Bucureşti - Direcţiunea Lucrărilor Tehnice, Serviciul Arhitecturei, Secţia Autorizării, prin intermediul căreia acesta a fost autorizat pentru construcţia pe proprietatea situată la nr. 43 din Calea F., sectorul II, ocolul IV, în curte pe stânga a unui corp de clădire parter; ulterior, prin autorizaţiunea din 29 septembrie 1933, A.C. era autorizat să împrejmuiască proprietatea de la nr. 59 din Calea F., ocolul 4. Prin autorizaţiunea din 25 august 1930 emisă de Primăria sectorului 1 Galben s-a autorizat A.C. pentru construcţia la proprietatea nr. 59 din Calea F. a unui garaj din zid (...).
Prin procesul-verbal nr. xx/1940 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie a municipiului Bucureşti privitor la imobilul situat în Calea F., nr. 59, în suprafaţă de 651 mp compus din teren şi 2 corpuri de casă, cu titlu de cumpărare de la E. şi G.V., în baza actului autentificat de Tribunalul Ilfov secţia notariat la nr. 19365/1913 din 2 decembrie, transcris la nr. 10072/1913, în favoarea proprietarului C.A.A.
Identitatea dintre persoanele care sunt trecute în actele menţionate cu numele A.Ce. şi C.A. este probată cu Extrasul din registrul actelor de căsătorie pe anul 1910 emis de Primăria Municipiul Bucureşti - sectorul Galben, Oficiul Central de Stare Civilă, din care rezultă că, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri cu nr. 1732 din 10 august 1916, transcris în Registrul de Căsătorii sub nr. 2058 din 15 decembrie 1948, se atestă schimbarea numelui pentru autorul reclamanţilor din „Ce.” în „C.”.
Cât priveşte calitatea procesuală activă în persoana reclamanţilor, tribunalul a apreciat excepţia ca neîntemeiată, având în vedere următoarele:
Din menţiunile certificatului de calitate succesorală din 07 noiembrie 2001 emis de B.N.P.A. R.D. şi M.P. rezultată de pe urma defunctului C.A., decedat la data 28 februarie 1950, au rămas moştenitorii C.S., în calitate de soţie supravieţuitoare, cu o cotă de ¼ din masa succesorală, A.A., N.D.I. şi C.A.V., în calitate de fii, fiecare cu o cotă de ¼ din masa succesorală, iar de pe urma defunctei C.S., decedată la data de 12 noiembrie 1964, au rămas în calitate de moştenitori, A.A., fiică, N.D.I.M.C., nepot de fiică predecedată (N.D.I.), A.A., (soră şi legatară universală a lui C.A.V.), fiecare pentru o cotă de 1/3 din masa succesorală.
Potrivit menţiunilor certificatului de moştenitor din 25 septembrie 1997, emis de notarul public C.R., de pe urma defunctului C.A.V., decedat la data de 02 septembrie 1997, a rămas moştenitoare A.A., căreia, în calitate de soră şi legatar universal, i-a revenit întreaga masă succesorală, cu excepţia cotei indivize de 1/3 din eventualele drepturi ce se nasc din revendicarea sau recuperarea imobilului situat în Bucureşti, Calea F., nr. 59, obiect al legatului cu titlu particular instituit în favoarea legatarului N.D.I.M.C.
Din certificatul de calitate succesorală din 07 noiembrie 2001 emis de B.N.P. A.R.D. şi M.P. rezultă că de pe urma defunctei N.D.I., decedată la data de 10 mai 1937, a rămas în calitate de moştenitor legal N.D.I.M.C., căruia, în calitate de fiu, i-a revenit întreaga masă succesorală.
La data de 23 octombrie 2006 a decedat A.A., de pe urma acesteia rămânând în calitate de unic moştenitor, legatar universal, reclamanta B.E., astfel cum a rezultat din certificatul de calitate succesorală din 31 octombrie 2006 emis de B.N.P. A.D.
Din succesiunea actelor de moştenire emise după decesul lui C.A., precum şi prin reţinerea transmisiunii proprietăţii imobilului în speţă prin actele menţionate anterior, prima instanţă a apreciat că reclamanţii au probat calitatea procesuală activă, împrejurare faţă de care excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Cât priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că din adresa din 04 mai 2010 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană, Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală a rezultat că imobilul cu nr. 59 situat pe Calea F. a făcut obiectul Decretului-lege nr. 119 din 11 iunie 1948, fiind naţionalizat pe numele Întreprinderii T.
Între P.M.B., prin SC H.N. SA, în calitate de vânzător, şi numitul P.V., în calitate de cumpărător, s-a încheiat la data de 18 iulie 2000 contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect locuinţa situată în Bucureşti, Calea F. Ulterior, prin contractual de vânzare - cumpărare autentificat din 05 noiembrie 2003 pârâtul devenea titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în speţă. În acest context, s-a constatat că în prezenta cauză, atât reclamanţii, cât şi pârâtul, exhibă titluri de proprietate valabile.
În considerarea acestor elemente de fapt reţinute, tribunalul a valorificat criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de dispoziţiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracţie având în vedere că imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia, precum şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care susţine că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
În speţă, s-a constatat că reclamanţilor nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care tribunalul a apreciat că aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol. Ca atare, caracterul abuziv al preluării imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului.
În continuarea acestui raţionament, valabilitatea titlului pârâtului a fost consolidată ca efect al omisiunii formulării unei cereri de declarare a nulităţii contractului invocat de acest drept titlu de proprietate.
Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporţionate, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia să suporte greutatea responsabilităţii statului care, cândva, a confiscat aceste bunuri.
Reţinând aceste considerente, tribunalul a adoptat o soluţie bazată pe siguranţa raporturilor juridice, pe existenţa în patrimoniul pârâţilor a unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăţi prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecinţe ireparabile.
Cât priveşte cererea de chemare în garanţie, în raport de soluţia adoptată privind cererea principală, a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E., prin care au solicitat modificarea în tot a sentinţei apelate şi pe fond admiterea cererii şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietare şi liniştită posesie imobilul.
Prin decizia civilă nr. 112 A din 11 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut următoarele:
Apelanţii critică soluţia pronunţată de prima instanţă prin raportare la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de Statul român la 18 mai 1994, susţinându-se, de asemenea, că soluţia de nerestituire a imobilului şi neacordarea niciunei despăgubiri încalcă şi prevederile art. 20 şi 148 din Constituţie.
Curtea a apreciat necesar să stabilească faptul că, și în ipoteza în care reclamanţii şi-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe un anumit temei juridic, anume, dispoziţiile dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că pentru cererea dedusă judecăţii există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicarea normelor speciale. Acest principiu de drept trebuie respectat de instanţă în soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, acesteia nefiindu-i permis să ignore reglementarea specială adoptată de legiuitor într-un anumit domeniu. Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.
Curtea a observat că scopul urmărit de reclamanţi prin promovarea acestei acţiuni, de redobândire a proprietăţii bunului preluat de stat în perioada regimului comunist, atrage incidenţa Legii nr. 10/2001, reclamanţii neavând la dispoziţie un drept de a opta, în valorificarea acestor pretenţii, între dispoziţiile dreptului comun şi cele speciale adoptate în acelaşi domeniu, această soluţie întemeindu-se pe principiul priorităţii legii speciale.
În consecință, acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru apelanţii reclamanţi de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi cu o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Astfel, prin legea nouă, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Raţionamentul expus este confirmat şi prin decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, la care a făcut referire şi prima instanţă, decizie prin s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Prin decizia menţionată s-a exclus posibilitatea ca acţiuni în revendicare similare celei promovate de reclamanţi să mai fie soluţionate după regulile de comparare şi preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispoziţiilor speciale de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001.
Curtea a mai constatat că prima instanţă a apreciat în mod corect că reclamanţii nu au în patrimoniu un bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamanţilor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În acelaşi context, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Reclamanţii s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenţiei, numai dacă ar fi dovedit în cauza de faţă că întrunesc toate condiţiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv. Această situaţie juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptăţite la restituire în natură ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire.
Însă, reclamanţii nu au urmat procedura administrativă reglementă legii speciale şi nu a rezultat pe parcursul judecăţii că a fost pronunţată o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanţii nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul lor.
Această din urmă cerinţă rezultă din Hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu şi alţii contra României.
Curtea a mai constatat că, în cauză, reclamanţii se bucurau de o speranţă legitimă numai în situaţia în care ar fi urmat procedura de restituire reglementată de legea specială. Omisiunea reclamanţilor de a recurge la procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 nu a fost în nici un fel justificată de aceştia prin referirea la anumite circumstanţe care i-ar fi împiedicat să acţioneze.
În ceea ce îl priveşte pe intimatul pârât, Curtea a constatat că acesta a dobândit în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului prin cumpărarea acestuia de la moştenitorul numitului P.V., acesta la rândul său cumpărându-l, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul din 18 iulie 2000, cu privire la care reclamanţii nu au solicitat constatarea nulităţii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, Curtea reţine ca fiind justă aprecierea primei instanţe, potrivit cu care intimatul pârât, spre deosebire de reclamanţi, se bucură de un bun actual, în condiţiile în care deţine bunul imobil în temeiul unui act de proprietate cu prezumat ca valabil, în lipsa constatării nulităţii a acestuia ori a celui prin care autorul său a dobândit bunul în baza Legii nr. 112/2005.
Împotriva deciziei nr. 112 A din 11 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se arată că ambele instanţe au aplicat greşit dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, înlăturându-i pe reclamanţi nu numai de la primirea unor despăgubiri băneşti, dar mai ales de la restituirea în natură, care este unica posibilitate de reparare în situaţia lor specială.
În acest sens, recurenţii reiterează criticile formulate în apel, în sensul că România s-a angajat, la 18 mai 1994, când a ratificat Convenţia, să respecte proprietatea privată, indiferent de proprietarul ei, prin aceasta înţelegându-se că România nu poate emite legi sau decrete prin care să aducă atingere dreptului de proprietate sau dezmembrămintelor sale.
La data de 18 mai 1994, asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist, nimeni în afara vechiul proprietar nu avea un titlu de proprietate, legal, viabil şi valabil. Vechii proprietari, cum este şi cazul apelanţilor reclamanţilor, îşi justificau dreptul de proprietate cu un act autentic de proprietate dobândit legal în condiţiile art. 644-645 C. civ., intrat în circuitul civil prin transcrierea în registrul de transcripţiuni, moment de la care actul de proprietate era opozabil erga omnes.
Acest act de proprietate este valabil şi viabil şi în prezent, deoarece un titlu de proprietate nu poate fi desfiinţat decât pe cale judecătorească, fie prin nulitate absolută, fie prin nulitatea relativă, fie printr-o acţiune de drept comun, fie pe calea unei legi speciale, atunci când legea prevede aşa ceva.
Cum titlul reclamanţilor de proprietate nu a fost desfiinţat prin nici una dintre modalităţile prevăzute mai sus, dreptul de proprietate conferit de acest este imprescriptibil, conform art. 480 C. civ., nu poate fi luat din mâinile proprietarului de drept, decât pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, aşa cum prevede art. 481 C. civ.
Cum în cauza de faţă apelanţii - reclamanţi nu au dreptul la nici un fel de despăgubire, statul nu putea să devină proprietar asupra imobilului lor, şi să dispună aşa cum doreşte, făcând acte de vânzare, întrucât nu a respectat condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 644-645 C. civ., neefectuând nici un fel de plată către reclamanţi a contravalorii bunului şi neţinând cont de vreun accept al lor la despăgubiri în locul restituirii în natură. Pe această cale a fost încălcată şi Constituţia respectiv art. 20 şi art. 148.
Criteriul esenţial pentru stabilirea preferabilităţii unuia dintre titluri este dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzută în dreptul intern pe care fiecare parte le are la dispoziţie pentru a obţine o despăgubire efectivă în cazul în care este privată de proprietatea sa.
Sub acest aspect, instanţa de apel trebuie să constate că pârâţii aveau la dispoziţie în dreptul intern mijloace mult mai eficiente decât reclamanţii (care nu au drept la nici un fel de despăgubire) de obţinere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul acţiunii în evicţiune de drept comun, pentru care există o practică constantă şi consistentă a instanţelor judecătoreşti, fie prin intermediul acţiunii izvorâte din dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul pârât M.L., Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, deoarece motivele invocate pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţinând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale şi a principiilor în materia protecţiei proprietăţii, izvorâte din Constituţie şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe fondul recursului, se constată caracterul neîntemeiat al criticilor formulate, instanţa de apel reţinând în mod corect că reclamanţii nu au un bun actual, iar titlul de proprietate vechi nu poate fi valorificat în contradictoriu cu actualul proprietar, în contextul existenţei unei legislaţii speciale privind măsurile reparatorii cuvenite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, legislaţie sub imperiul căreia se situează şi imobilul în litigiu.
Susţinerile recurenţilor, referitoare la caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare, este lipsită de relevanţă în contextul speţei, deoarece instanţa de apel a examinat cauza pe fond, nicidecum nu a respins acţiunea ca prescrisă, pentru a se justifica o astfel de critică.
Recurenţii nu contestă împrejurarea că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu invocă existenţa unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Însă, consideră că, indiferent de această împrejurare, pot formula acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, deoarece nu şi-au pierdut calitatea de proprietari, în condiţiile în care preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă şi nu au primit nici un fel de despăgubiri.
Cu privire la aceste susţineri, Înalta Curte constată că, pentru a se putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, reclamanţii ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol. În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sau conturat câteva principii.
În primul rând, dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către Statul român.
În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei, trebui că facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.
Noţiunea de „bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale, aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa-numita speranţă legitimă, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţa legitimă trebuie să fie suficient de clar determinată în dreptul intern şi recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, Statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Numai în cazul în care reclamanţii ar fi formulat notificarea, iar aceasta ar fi rămas nesoluţionată sau ar fi fost respinsă, instanţa ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent).
În speţă, reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), motiv pentru care Înalta Curte consideră, în acord cu instanţele anterioare (de fond şi de apel) că aceştia nu au un „bun actual” şi nici măcar „o speranţă legitimă” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1.
În lipsa notificării şi în condiţiile inexistenţei unui drept de proprietate în patrimoniul lor, reclamanţii nu mai pot pretinde restituirea în natură a bunului sau despăgubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.
Această soluţie este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Aşadar, prin această decizie în interesul legii s-a recunoscut posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun”, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantului. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunţate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că mecanismul Legii nr. 10/2001 şi Fondul Proprietatea, nu sunt funcţionale într-o manieră care să corespundă exigenţelor Convenţiei. Însă, în toate situaţiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor din cauzele respective.
Faţă de împrejurarea că reclamanţii nu au învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi a actului de înstrăinare subsecvent, iar aceştia nu justifică existenţa în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în mod corect instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii în revendicare.
Recurenţii au invocat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă nu au dezvoltat critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în acest text legal. De asemenea, î n ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurenţi în partea finală a cererii de recurs, se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanţei de apel din această perspectivă.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanţilor a fost respins ca, nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E. împotriva deciziei nr. 112 A din 11 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 150/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1507/2015. Civil → |
|---|
