ICCJ. Decizia nr. 1534/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1534/2015
Dosar nr. 3412/115/2007**
Şedinţa publică din 09 iunie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 26 noiembrie 2007, reclamanta Academia Română Bucureşti a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, Primăria Băile Herculane şi Prefectura judeţului Caraş-Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună admiterea acţiunii şi, în consecinţă, obligarea pârâtei Primăria oraşului Băile Herculane, să continue procedura de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 600 m.p., situat în Pecinişca, oraşul Băile Herculane.
În motivarea acţiunii, s-a arătat, în esenţă, că dispoziţia nr. 2526 din 22 octombrie 2007 emisă de către Primarul oraşului Băile Herculane, privind respingerea notificării din 11 februarie 2002, cu privire la restituirea terenului în suprafaţă de 600 m.p., situat în Pecinişca, oraşul Băile Herculane, este nelegală întrucât dreptul de proprietate şi suprafaţa de teren solicitată sunt complet individualizate, reclamanta transmiţând cu adresa din 24 octombrie 2007 către O.C.P.I./B.C.P.I. Caraş-Severin actele doveditoare necesare reconstituirii colii de CF nr. xx Pecinişca, nr. top. T1 şi că există dovada preluării abuzive a terenului în cauză, în speţă Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1483/1948, prin care se stabileşte că terenul în litigiu a trecut la Ministerul Afacerilor Interne.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi C. proc. civ. de la 1864.
Prin sentinţa civilă nr. 144 din 7 aprilie 2008, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea reţinând că, la data de 14 februarie 2002, reclamanta a procedat la notificarea pârâtei Primăria Băile Herculane, în dosarul executorului judecătoresc P.C., cu nr. 32E/2002, solicitând retrocedarea terenului în suprafaţă de 600 m.p., situat în Pecinişca, judeţul Caraş-Severin.
Dând curs acestei notificări, pârâta a emis, la data de 22 octombrie 2007, dispoziţia nr. 2526, prin care a respins notificarea reclamantei cu motivarea că aceasta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, deşi, prin adresa din 13 martie 2003, s-a solicitat să se procedeze la identificarea terenului, cerinţă neîndeplinită.
Această dispoziţie este contestată de către reclamantă în prezenta cauză.
Analizând dispoziţia contestată, instanţa a respins acţiunea, cu următoarea motivare:
Prin testamentul olograf din 15 martie 1936, defuncta E.B. a lăsat reclamantei nuda proprietate a întregii sale averi, între care şi imobilul în cauză, reclamanta fiind autorizată prin Decretul regal nr. 4392/1939 (astfel cum rezultă din cuprinsul M. Of. nr. 290/14.12.1939) să accepte legatul lăsat de defuncta E.B. prin testamentul său olograf din data de 15 martie 1936, în condiţiile prevăzute în testament.
Din înscrisul aflat la dosar, rezultă că reclamanta a acceptat sub beneficiu de inventar legatul mai sus arătat.
Imobilul situat în Pecinişca, oraşul Băile Herculane, este şi a fost situat într-un regim de CF, în care dovada proprietăţii se face prin extras de CF.
Reclamanta, se arată, nu a făcut dovada că imobilul în cauză situat în localitatea Băile Herculane şi înscris în CF nr. xx Pecinişca, sub nr. top. T1 ar fi fost proprietatea defunctei E.B., nedepunând niciun extras de CF în acest sens, şi, cu atât mai mult, că ar fi fost vreodată proprietatea sa, ştiut fiind că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 înscrierea în CF a dreptului de proprietate avea nu doar „caracter publicitar”, ci şi constitutiv de drepturi.
Mai mult, aşa cum s-a reţinut şi prin dispoziţia contestată, reclamanta nu a probat nici preluarea abuzivă a imobilului din proprietatea sa de către vreuna dintre pârâte, după cum nu a probat nici faptul că imobilul în cauză se află în proprietatea pârâtelor, din cuprinsul M. Of. nr. 260/08.11.1948, depus de către reclamantă, rezultând doar faptul că printr-o dispoziţie ce nu a avut caracter normativ, respectiv printr-o decizie a Consiliului de Miniştri, unele bunuri mobile şi imobile, între care şi imobilul în cauză, ar fi trecut de la reclamantă în folosinţa unor ministere.
Ori, în atare condiţii, conchide prima instanţă, trecerea în folosinţă a unui bun imobil nu echivalează cu trecerea sa în proprietatea altcuiva, şi implicit nu poate fi echivalată cu o preluare abuzivă, reclamanta, în condiţiile în care şi-a intabulat dreptul său de proprietate asupra imobilului în cauză şi nu a existat niciun alt act de trecere a respectivului imobil în proprietatea pârâtelor, are la îndemână o altă acţiune judecătorească prin intermediul căreia să poată realiza în întregime prerogativele dreptului său de proprietate, pe care l-a invocat asupra imobilului mai sus arătat.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoaram secţia civilă, care prin decizia nr. 606A din 17 martie 2011 a respins apelul declarat împotriva sentinţei, de către reclamanta Academia Română.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 3921 din 31 mai 2012, a admis recursul reclamantei şi în consecinţă a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut în esenţă că instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, printr-o motivare sumară, a arătat că apelul declarat de reclamantă este nefondat, întrucât din actele dosarului rezultă cu certitudine că „autoarea invocată de către reclamantă, cât şi reclamanta însăşi nu au putut face dovada realităţii dreptului de proprietate revendicat asupra imobilului în litigiu”, fără să arate care sunt motivele de fapt şi de drept pe baza cărora şi-a întemeiat această concluzie, şi care sunt considerentele pentru care a înlăturat susţinerile reclamantei cu privire la dreptul pretins, aşa cum au fost expuse prin cererea de apel.
Or, motivarea hotărârii înseamnă arătarea, în scris, a considerentelor care au format convingerea judecătorului că trebuia să admită sau să respingă cererile părţilor.
În acest sens, se arată, sunt aplicabile şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă naţională trebuie să fie motivată în fapt şi în drept sub toate aspectele existente în cererea de chemare în judecată, în caz contrar, fiind încălcat accesul liber la instanţă.
Prin urmare, se conchide, câtă vreme instanţa de control judiciar a apreciat că se impune respingerea apelului reclamantei, mulţumindu-se a concluziona că nu s-a făcut dovada realităţii dreptului de proprietate revendicat, fără a face o analiză în fapt şi în drept a criticilor formulate prin cererea de apel formulată de către reclamantă, aceasta echivalează cu o necercetare a fondului iar instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra deciziei pronunţate în apel.
În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia nr. 44 din 19 martie 2015 a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 144 din 07 aprilie 2008, dată în primă instanţă de Tribunalul Caraş-Severin.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar, a reţinut că reclamanta nu a probat nici preluarea abuzivă a imobilului din proprietatea sa, de către vreuna din pârâte şi nici faptul că nemişcătorul în cauză se află în proprietatea pârâtelor, din cuprinsul M. Of. nr. 26/8.05.1948, depus la dosar, rezultând doar faptul că printr-o dispoziţie ce nu a avut caracter normativ - respectiv o decizie a Consiliului de Miniştri - anumite bunuri mobile şi imobile, între care şi imobilul în cauză, ar fi trecut de la reclamantă, în folosinţa unor ministere.
Or, se reţine, trecerea în folosinţă a unui bun imobil, nu echivalează cu trecerea sa în proprietatea altcuiva, respectiv cu o preluare abuzivă.
S-a mai constatat, urmare expertizelor efectuate în cauză, că există o suprapunere reală şi/sau virtuală între terenul revendicat de reclamantă şi cel al numitei O.A. care, nu a fost chemată în calitate de pârâtă deşi revendică aceeaşi suprafaţă de teren.
Mai mult, se arată, potrivit expertizelor efectuate în cauză, O.A. este înscrisă în CF nr. zz Băile Herculane nr. top. T2 şi totodată, posedă şi foloseşte nr. top.T3 şi nr. top. T4 Lunca de Sus, din CF nr. xx Pecinişca, terenurile respective în suprafaţă cumulată de 784 mp nefiind în proprietatea Statului, care însă este singurul pârât în această cauză.
De asemenea, nu există nicio dovadă cu privire la o eventuală preluare abuzivă de către Stat, în înţelesul art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, din această perspectivă, raportat la „starea de drept”, s-a concluzionat că reclamanta nu se poate prevala de disp. art. 4 alin. (2) rap. la art. 2 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a demonstrat, în condiţiile regimului de carte funciară, respectiv ale Decretul-Lege nr. 115/1938 şi nici ale Legii nr. 7/1996 că este persoană îndreptăţită, în accepţiunea Legii nr. 10/2001.
S-a apreciat totodată, că în cauză operează puterea de lucru judecat determinată de „concluziile” cuprinse în decizia civilă nr. 954 din 10 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 3491.1/208/2007, unde s-a constatat în mod irevocabil că, potrivit art. 20 din Legea nr. 7/1996 orice înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale se face pe baza actului prin care acestea s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil, iar conform art. 30 din acelaşi act normativ, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul.
În speţă, se arată, este de necontestat că în CF nr. xx Pecinişca, în foaia de proprietate, la B3, sub nr. 399, a fost înscris în anul 1949, un contract de donaţie, însăşi reclamanta susţinând că ar fi fost înscris dreptul de proprietate al statului, cu atât mai mult cu cât imobilul se află în posesia comunei Pecinişca.
Prin urmare, până la desfiinţarea titlului dobânditorului dreptului de donaţie, înscris în CF nr. xx Pecinişca de sub B3 şi rectificarea acestei cărţi funciare, în sensul radierii dreptului, conform art. 34 din Legea nr. 7/1996, nu poate fi admisă cererea reclamantei de reconstituire a acestei cărţi funciare, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al Academiei Române, atâta timp cât aceasta nu a formulat cele două petite mai sus menţionate, în contradictoriu cu prezumtivul proprietar, Statul Român.
Din această perspectivă, s-a constatat că nu pot fi incidente nici dispoziţiile art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reproduse şi în cuprinsul Legii nr. 7/1996, în sensul că în prezentul litigiu pendinte, reclamanta, în raport cu toate probele administrate nu poate pretinde rectificarea CF nr. xx Pecinişca nici sub aspectul lipsei de valabilitate a înscrierii sau titlului în temeiul căruia s-a săvârşit, nici dacă prin înscriere, dreptul a fost greşit calificat, nici ipoteza că nu mai sunt întrunite condiţiunile de existenţă ale dreptului înscris, sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, inclusiv din perspectiva faptului că reclamanta nu a reuşit să demonstreze pre-existenţa propriului ei drept tabular, pe de o parte şi nici cine anume este posesorul neproprietar actual, cu excepţia A.O. (cu a cărei proprietate se suprapune terenul revendicat de reclamantă), pe de altă parte.
În cauză, împotriva deciziei dată în rejudecarea apelului a declarat recurs în termen legal reclamanta Academia Română care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1865 aplicabil prezentului litigiu, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, critică hotărârea după cum urmează:
- au fost încălcate prevederile Legii nr. 10/2001 ce a constituit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, act normativ care instituie proceduri speciale cu privire la dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire.
Astfel, se arată, legea nu instituie obligaţia ca persoana deposedată abuziv să facă dovada dreptului de proprietate al autorului său. Cu toate acestea, la dosar au fost depuse înscrisuri care atestă că autoarea reclamantei era titulara dreptului de proprietate asupra nemişcătorului, deşi instanţa a reţinut contrariul.
Ca atare, hotărârea a fost pronunţată fără a se examina mijloacele de probă existente la dosar, ignorându-se - în acest sens - dispoziţiile date de instanţa supremă prin decizia de casare.
- s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 fiind greşit interpretate sintagmele „persoană îndreptăţită” şi „acte doveditoare”, ultima având un conţinut mai larg decât cel al noţiunii similare corespunzătoare dreptului comun.
De altfel, cu ignorarea actelor aflate la dosarul cauzei, instanţa a reţinut greşit că nu s-a făcut dovada faptului că imobilul s-ar fi aflat în proprietatea reclamantei.
- sub aspectul înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, instanţa de trimitere s-a pronunţat cu nesocotirea prevederilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 „privind unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare”, în condiţiile în care imobilul a fost dobândit, prin succesiune testamentară, de la autoarea E.B., ipoteză în care înscrierea în CF nu reprezintă o condiţie cerută de lege ad validatem pentru transmiterea dreptului de proprietate, prevederile Decretului-lege nr. 115/1938, nefiind aplicabile.
- greşit s-a reţinut şi faptul că nu s-ar fi probat preluarea abuzivă a imobilului şi nici faptul că nemişcătorul se află în posesia pârâtelor.
Astfel, se arată, Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1486/1948, invocată, a fost dată în baza dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din Decretul nr. 198/1948, act cu caracter normativ care prevedea în mod expres trecerea bunurilor mobile şi imobile ale Academiei Române, în patrimoniul unor ministere de resort.
Cu referire la aceste bunuri, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001 „privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române”, a dispus - statuând neechivoc asupra caracterului abuziv al preluării - retrocedarea lor în totalitate în proprietatea Academiei Române, cu aplicarea prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit Cap. I pct. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului, decizia Consiliului de Miniştri nr. 1486/1948, reprezentând această dovadă.
De altfel, se conchide, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate a fi fost preluate abuziv şi imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
- greşit s-a reţinut, faţă de prevederile art. 28 din Legea nr. 10/2001, că nu s-ar fi dovedit faptul că imobilul se află în proprietatea pârâtelor în condiţiile în care urmare primirii notificării, Primăria Băile Herculane nu a precizat faptul că nu ar fi unitate deţinătoare, mai mult, fiind emitenta dispoziţiei contestate în cauză.
- hotărârea cuprinde motive contradictorii, pe aspectul stării de fapt fiind reţinută „o situaţie incompletă şi imprecisă”, considerentele hotărârii fiind contrazise de alte probe aflate la dosar, pe care instanţa nu le-a luat în considerare.
Astfel, se arată, statuarea vizând existenţa unei suprapuneri „reale şi/sau virtuale” între terenul revendicat de reclamantă şi cel al numitei O.A., este contrazisă de alte probe aflate la dosarul cauzei.
- expertiza din apel, pe lângă faptul că este contrazisă de alte probe, nu este avizată de către O.C.P.I.; cu toate acestea, lucrarea este omologată de instanţă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordinul M.J. nr. 1882/2011.
- hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, instanţa făcând referire la un alt dosar (nr. 2834/208/2011) al cărui obiect este străin de prezentul litigiu, fiind preluate greşit concluziile expertizei N., contrazisă ulterior de probele administrate în cauză.
Împrejurarea că reclamanta nu a chemat-o în judecată în calitate de pârâtă pe numita O.A., îşi are justificarea în faptul că aceasta din urmă nu figurează în niciuna din evidenţele oficiale în calitate de proprietar al imobilului, aspect recunoscut de pârâta Primăria Oraşului Herculane care, în calitate de deţinător în sensul legii, a şi emis dispoziţia contestată.
- este greşită reţinerea vizând existenţa puterii lucrului judecat în raport de dispoziţiile deciziei civile nr. 954 din 10 noiembrie 2010 dată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 3491.1/208/2007 care, a avut un cu totul alt obiect, respectiv plângere împotriva încheierii CF din 30 octombrie 2007, privind terenul din CF nr. xx Pecinişca.
Or, obiectul prezentului dosar îl constituie o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care, reprezintă temeiul de drept al demersului judiciar.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.
Cum, cadrul procesual este circumscris în speţă, dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, temei juridic pe care reclamanta şi-a fundamentat demersul judiciar - al cărui obiect îl constituie contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nr. 2526 din 22 octombrie 2007, emisă de Primăria oraşului Băile Herculane - instanţa trebuia să soluţioneze cauza din perspectiva în care aceste reglementări speciale definesc sintagmele: „preluare abuzivă”, „persoane îndreptăţite” la măsuri reparatorii şi respectiv „acte doveditoare” şi să interpreteze corect prevederile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 24 din lege.
Potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ mai sus citat, imobilele preluate în mod abuziv de către stat, organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada de referinţă a legii (...) se restituie în natură sau prin echivalent, în alin. (1) al art. 2 procedându-se la o enumerare exhaustivă, ce acoperă practic sfera tuturor modalităţilor de preluare, concluzia rezultând din dispoziţiile de la lit. g) şi h).
Potrivit acestor din urmă texte, prin „imobile preluate în mod abuziv” se înţelege şi imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 „asupra rechiziţiilor” cât şi orice alte imobile preluate cu titlu valabil, astfel cum acesta este definit prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
În speţă, din probele administrate rezultă fără echivoc că, imobilul a fost trecut în patrimoniul Statului prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1486/1948, dată în baza Decretului nr. 198 din 13 august 1948 prin care s-a dispus asupra preluării, în patrimoniul ministerelor de resort ale bunurilor mobile şi imobile ce au aparţinut Academiei Române, preluarea fiind una abuzivă.
Acest caracter al preluării a fost de altfel consacrat şi de Legea nr. 752/2001 care, prin art. 4 alin. (4) dispune asupra restituirii tuturor categoriilor de bunuri - mobile şi imobile - care au aparţinut Academiei Române şi au fost trecute în mod abuziv în folosinţa sau administrarea unor ministere ori alte instituţii publice, prin decizia Consiliului de Miniştri nr. 1486/1948.
În acest context, trebuiau văzute şi corect interpretate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, dacă nu există alte impedimente care fac restituirea imposibilă şi care ar aduce în discuţie acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Greşită este şi reţinerea instanţei de trimitere care, a arătat că reclamanta nu şi-a putut demonstra calitatea de persoană îndreptăţită, în accepţiunea Legii nr. 10/2001.
Or, ansamblul probator al cauzei atestă fără echivoc îndeplinirea exigenţelor art. 3 alin. (1) lit. c) şi respectiv art. 4 alin. (2) din lege, sub aspectul calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei, căreia bunul i-a fost transmis prin testament de către fosta proprietară tabulară.
Astfel, din extrasul de carte funciară nr. 5155/1938 al com. Pecinişca rezultă că înaintea preluării, nemişcătorul se găsea intabulat pe numele E.B. care, îl dobândise în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 29 septembrie 1935 cu M.B., născută Be.
Prin testamentul olograf întocmit la 15 martie 1936, E.B. a lăsat Academiei Române, nuda proprietate a întregii sale averi, la 13 aprilie 1938 Tribunalului Ilfov, secţia I a civilă, luând act de deschiderea şi de starea materială a succesiunii.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 4392/1939 - publicat în M. Of. nr. 290/14.12.1939 - Academia Română a fost autorizată să accepte legatul lăsat de defuncta E.B., în condiţiile prevăzute în acest testament, referitoare la uzufructul viager instituit în favoarea P.L. şi a lui V.B.
La 01 aprilie 1940, Tribunalul Ilfov, secţia I a civilă, a certificat acceptarea sub beneficiul de inventar, de către Academia Română, a legatului instituit prin testamentul olograf al E.B.
Ulterior, prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. nr. 260/8.11.1948, (a se vedea în acest sens Dos. nr. 3412/115/2007 al Tribunalului Caraş-Severin) imobilul a fost preluat în patrimoniul Academiei Române şi dat în folosinţa unor ministere.
Împrejurarea că, după acceptarea testamentului, Academia Română nu şi-a înscris în cartea funciară dreptul astfel dobândit, este lipsită de relevanţă, în raport de prevederile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 „privind unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare” potrivit căruia drepturile reale se puteau dobândi şi fără o astfel de înscriere „din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere (...)”.
Or, aşa cum s-a arătat, nemişcătorul a fost dobândit prin succesiune testamentară, situaţie în care înscrierea în CF nu reprezenta o cerinţă ad validitatem pentru a opera transmiterea dreptului de proprietate, în înţelesul art. 17 din actul normativ mai sus citat.
O interpretare proprie, cu trimitere la exigenţele dreptului comun, a dat instanţa şi sintagmei „acte doveditoare”, în contra prevederilor art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 şi a practicii consolidate în materie potrivit căreia, dovada dreptului de proprietate sau a calităţii de moştenitor a persoanei îndreptăţite se poate face cu orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ care, generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă.
În dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, pot fi folosite, în acord cu legea specială şi orice alte înscrisuri care, se întregesc cu înscrisurile originare sau, după caz, le prezumă iuris tantum.
Cât priveşte dovada calităţii de moştenitor, aceasta se face de regulă cu certificatul de moştenitor ori legatar sau hotărâre judecătorească irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin orice probe scrise care să ateste acceptarea moştenirii.
În speţă, aşa cum s-a arătat prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada atât a împrejurării că imobilul în litigiu a constituit proprietatea autoarei E.B. (a se vedea extras CF nr. xx Pecinişca, nr. 5155/1938 şi încheierea nr. 1259/1935 a Judecătoriei Mixte Orşova - Dos. nr. 3412/115/2007 al Curţii de Apel Timişoara) cât şi a calităţii sale de moştenitor testamentar al fostei proprietare tabulare şi respectiv a preluării abuzive.
Mai mult, potrivit art. 24 din lege, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau aceasta a fost pusă în executare, persoana individualizată în acest act normativ fiind presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Or, în dovedirea pretenţiilor formulate, alăturat actelor ce atestă proprietatea tabulară a autoarei sale şi transmiterea acestei proprietăţi pe cale testamentară, reclamanta a depus şi actul de autoritate prin care bunul a fost preluat abuziv, respectiv Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1486/1948, dată în aplicarea unui act normativ, respectiv Decretul nr. 198 din 13 august 1948.
Cât priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei, aceasta este dată de învestirea sa cu soluţionarea notificării cât şi de faptul că neprevalându-se de prevederile art. 28 alin. (1) şi (2) din lege, a emis dispoziţia contestată prin care, a respins cererea de restituire în natură argumentat de faptul că notificatoarea nu ar fi făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat.
Tot astfel, simpla împrejurare că în legătură cu nemişcătorul în discuţie ar mai exista o cerere de restituire, din partea unei alte persoane, este lipsită de relevanţă în contextul în care, la dosar nu a fost depus niciun act care să ateste că această persoană ar avea calitatea de proprietar tabular, ori extratabular şi că ar figura ca atare, în evidenţele oficiale.
Greşit a statuat instanţa de trimitere şi în legătură cu puterea de lucru judecat ce ar opera în cauză, în raport de dispoziţiile deciziei civile nr. 954 din 10 noiembrie 2010, dată de Curtea de Apel Timişoara, în condiţiile în care, prin această hotărâre s-a soluţionat o cauză având un cu totul alt obiect (plângere împotriva încheierii de CF din 30 octombrie 2007) şi nu s-a statuat în legătură cu niciuna din chestiunile litigioase, ce fac obiectul prezentei cauze.
Or, puterea de lucru judecat a unei hotărâri poate fi invocată într-un litigiu ulterior, prin intermediul excepţiei „autorităţii lucrului judecat” atunci când cel de-al doilea proces este între aceleaşi părţi, are acelaşi obiect şi este întemeiat pe aceeaşi cauză.
Tot astfel, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat derivă din obligativitatea hotărârii pronunţate în litigiul anterior, atunci când prin aceasta s-a statuat irevocabil asupra unor cereri ce ulterior, sunt supuse unei alte judecăţi, ceea ce nu este cazul în speţă.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel care, ţinând cont de situaţia juridică actuală a imobilului, în raport de evidenţele şi avizările O.C.P.I., va stabili natura măsurilor reparatorii ce se impune a fi acordate reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Academia Română împotriva deciziei nr. 44 din 19 martie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1530/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1537/2015. Civil → |
|---|
