ICCJ. Decizia nr. 1555/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1555/2015
Dosar nr. 3382/115/2011
Şedinţa publică din 10 iunie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 3 octombrie 2011 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 3382/115/2011, reclamantele SC Hotel D. SRL Bucureşti şi SC H. SA Băile Herculane au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Sănătate Publică Judeţeană Caraş-Severin şi Ministerul Sănătăţii, obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 50.000 euro (25.000 euro către Hotel D. şi 25.000 euro către H.) reprezentând prejudicii cauzate ca urmare a abandonării imobilului evidenţiat în CF nr. xx Băile Herculane provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. zz Băile Herculane, nr. top cad. T1 Băile Herculane, şi la plata, în solidar, a contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, respectiv 25.000 euro către SC Hotel D. SRL începând cu data de 02 august 2010 până la radierea sarcinii notată în CF nr. xx Băile Herculane, şi 25.000 euro către SC H. SA reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru intervalul 20 septembrie 2008 - 02 august 2010.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 480, 483, 485, 998-999, 1002, 1073 şi 1084 C. civ.
Prin cererea precizatoare depusă la dosarului de primă instanţă, odată cu indicarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1358 C. civ., reclamanţii SC Hotel D. SRL Bucureşti şi SC H. SA Băile Herculane au solicitat obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 120.000 euro evaluată provizoriu (60.000 euro către Hotel D. şi 60.000 euro către H.) reprezentând prejudicii cauzate ca urmare a neîntreţinerii şi abandonării imobilului evidenţiat în CF nr. xx Băile Herculane provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. zz Băile Herculane, nr. top cad. T1 Băile Herculane, pe perioada administrării operative şi la plata, în solidar, a contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, respectiv 25.000 euro evaluat provizoriu către SC Hotel D. SRL (lipsa de folosinţă a imobilului începând cu data de 02 septembrie 2010 până la radierea sarcinii notată în CF nr. xx Băile Herculane) şi 25.000 euro evaluat provizoriu de către SC H. SA (contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru intervalul 20 septembrie 2008 - 02 august 2010).
Ca temei legal al cererii precizatoare de chemare în judecată, au mai fost indicate dispoziţiile art. 548, 550, 555, art. 1357, 1378, 1381, art. 1530 din Noul C. civ.
Prin încheierea de şedinţă din 7 octombrie 2013, prima instanţă a luat act de transmiterea calităţii procesuale active care a avut loc, ca urmare a încheierii la 19 septembrie 2013 a contractului de cesiune de creanţă între reclamanta SC Hotel D. SRL, în calitate de cedentă, şi SC Hotel C. Băile Herculane SRL, în calitate de cesionar, calitatea de reclamant a SC Hotel D. SRL fiind transmisă acestei din urmă societăţi.
De asemenea, la 27 ianuarie 2014, s-a luat act de faptul că reclamanta SC Hotel C. Băile Herculane SRL a intrat în procedura generală a insolvenţei, fiind numit în calitate de administrator judiciar CII N.A., şi s-a dispus citarea acestei reclamante prin administratorul judiciar.
Ambele reclamante au depus la dosar note de şedinţă prin care şi-au majorat pretenţiile iniţiale la sumele de 6.000.000 euro daune şi 717.050 euro cu titlu de lipsă de folosinţă, pentru fiecare, potrivit înscrisurilor regăsite în dosarul de fond.
Prin sentinţa nr. 633 din 31 martie 2014 Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea reclamantelor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism, emisă în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, a fost înfiinţată SC H. SA, iar prin Ordinul Ministerului Comerţului şi Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, imobilul ce face obiectul litigiului, respectiv Pavilionul I Traian din Băile Herculane a trecut în proprietatea SC H. SA.
S-a mai constatat că la data de 09 noiembrie 1996 a fost emisă H.G. nr. 1137/1996 prin care s-a aprobat „transmiterea construcţiei "Pavilionul I Traian" şi a terenului aferent, proprietate publică a statului, situat în oraşul Băile Herculane, judeţul Caraş-Severin, identificat potrivit anexei la hotărâre, din administrarea Consiliului Local al Oraşului Băile Herculane, judeţul Caraş-Severin, în administrarea Ministerului Sănătăţii, pentru Direcţia Sanitară a Judeţului Caraş-Severin”, iar conform art. 2 din aceeaşi hotărâre predarea-preluarea imobilului urma a se face pe bază de protocol încheiat între părţile interesate în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii de guvern.
Potrivit adresei din 12 decembrie 1996, reclamanta SC H. SA a comunicat Spitalului Judeţean Reşiţa faptul că Pavilionul I Traian se află în proprietatea acestei societăţi în temeiul Ordinului Ministerului Comerţului şi Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, susţinându-se că H.G. nr. 1137/1996 este lovită de nulitate, de patrimoniul acestei societăţi putând dispune doar Adunarea Generală a Acţionarilor.
S-a reţinut că reclamanta SC H. SA nu a recunoscut dreptul de administrare al Ministerului Sănătăţii asupra Pavilionului I Traian şi nu s-a încheiat vreun protocol de predare - preluare a acestui imobil către Ministerul Sănătăţii, aşa cum se prevăzuse în art. 2 din H.G. nr. 1137/1996.
Valorificând declaraţiile martorilor R.I. şi N.G., prima instanţă a stabilit că Policlinica Balneară Băile Herculane a ocupat parterul clădirii, iar la etaj se aflau spaţiile de cazare ale hotelului. Din depoziţiile martorului R.I. prima instanţă a reţinut că în perioada 1990 - 1994 nu s-a asigurat paza imobilului, motiv pentru care acesta a fost vandalizat iar pe baza depoziţiei martorului N.G. a stabilit că din 1992, când s-a schimbat administratorul clădirii, spaţiile de la etajul I şi II s-au degradat, nemaifiind întreţinute deoarece nu mai existau turişti, acestea fiind, la rândul lor, vandalizate, motiv pentru care s-a separat accesul la etajele superioare de accesul la parter printr-o uşă care se încuia.
În ceea ce privește consecinţele cutremurului din 1991 asupra imobilului, prima instanţă a valorificat declaraţiile martorului N.G., reţinând că seismul a determinat fisurarea planşeelor de la etajul I la parter. În acelaşi sens, prima instanţă a valorificat adresa din 12 martie 1998 emisă de SC H. către Policlinica Balneară a Oraşului Băile Herculane în cuprinsul căreia s-a menţionat, făcându-se trimitere şi la adrese anterioare, că Pavilionul I Traian „este o clădire calamitată în urma cutremurului din anul 1991, structura de rezistenţă (ziduri portante, planşee) fiind serios afectate, lucru certificat de expertiza tehnică efectuată de o instituţie autorizată şi specializată în acest sens”, propunerea fiind aceea de a părăsi clădirea în cel mai scurt timp. Având în vedere că această adresă a fost emisă de reclamanta însăşi şi a făcut trimitere la o expertiză tehnică efectuată la acele momente, prima instanţă a înlăturat ca neconcludente şi neverosimile susţinerile expertului D.B., numit în prezenta cauză, cu privire la lipsa oricăror consecinţe ale cutremurului din anul 1991 asupra imobilului.
În concluzie, cu privire la starea de fapt, prima instanţă a reţinut că în Pavilionul I Traian a funcţionat Policlinica Balneară din anul 1960, fără ca funcţionarea acesteia să se întrerupă la data emiterii Ordinului Ministerului Comerţului şi Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, în baza căruia imobilul a intrat în patrimoniul SC H. SA. De asemenea, nu s-a făcut vreo dovadă privind predarea-preluarea acestui imobil către pârâţii Ministerul Sănătăţii sau Direcţia de Sănătate Publică Caraş-Severin şi nici a faptului că această clădire a fost abandonată de cei doi pârâţi. Mai mult, din procesul verbal de stabilire termenului de realizare a executării silite din data de 28 iunie 2011 întocmit de executor judecătoresc T.M., Tribunalul a reţinut că la data de 29 octombrie 2010 imobilul era ocupat la subsol de mai multe persoane fizice despre care executorul a fost informat că ar avea acordul SC H. SA sau al Primarului, iar 3 camere de la parter erau ocupate de o farmacie SC F. SRL în baza unui contract de închiriere cu SC H. SA.
Nu a putut fi reţinută susţinerea reclamantelor, potrivit căreia începând din data de 20 septembrie 2008 au fost lipsite de folosinţa imobilului şi nici nu s-a făcut dovada exercitării de către pârâte a vreunui act de natură a împiedica exercitarea dreptului de proprietate al reclamantei SC H. SA asupra imobilului.
Sub aspectul laturii subiective a răspunderii civile, prima instanţă a statuat că nu s-a făcut în cauză dovada culpei celor două pârâte faţă de degradarea imobilului aflat în proprietatea SC H. SA, având în vedere şi faptul că această degradare a început înainte de emiterea H.G. nr. 1137/1996, nu s-a făcut dovada predării efective a imobilului către Ministerul Sănătăţii sau către Direcţia de Sănătate Publică Caraş-Severin, în timp ce Policlinica Balneară a funcţionat doar la parterul imobilului, atât înainte de anul 1996 cât şi ulterior iar, în plus, SC H. SA nu a dovedit că a făcut vreun demers pentru a evita degradarea imobilului înainte de 09 noiembrie 1996 sau ulterior acestei date, considerente pentru care tribunalul a înlăturat şi cele două expertize efectuate în cauză ca nefiind concludente şi a respins acţiunea reclamantelor ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele SC Hotel C. Băile Herculane SRL şi SC H. SA.
În apel, reclamanta SC H. SA şi-a restrâns pretenţiile la suma de 2.000.000 euro, constând în 300.000 euro lipsa de folosinţă a imobilului şi 1.700.000 euro pentru daunele delictuale, astfel încât pârâtele să suporte cât mai puţin pentru repararea unui monument istoric din patrimoniul naţional, care ar reprezenta o sumă de bani suportabilă din bugetul de stat pentru un imobil care poate intra în proprietatea Ministerului Culturii oricând.
Prin decizia nr. 979 din 26 noiembrie 2014, Curtea de Apel Timişoara a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamanta SC H. SA şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC Hotel C. Băile Herculane SRL.
În privinţa apelului declarat de reclamanta SC H. SA, soluţia adoptată a fost justificată prin aceea că s-a stabilit taxa judiciară de timbru datorată de această parte în raport de pretenţiile afirmate şi de dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013, în vigoare la data declarării apelului, rezultând o taxă judiciară de timbru în cuantum de 45.802,5 RON. Cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de apelanta SC H. SA a fost respinsă prin încheierea din 11 septembrie 2009 iar ulterior, la data de 8 octombrie 2014 reclamanta a mai solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea achitării taxei, cu motivarea că nu au mai fost citată, ulterior soluţionării cererii de reexaminare cu menţiunea de a timbra apelul declarat, precum şi pentru lipsa din ţară a reprezentantului legal al apelantei. Instanţa de apel a încuviinţat un termen de judecată în vederea achitării taxei judiciare de timbru, însă nici la ultimul termen de judecată din 19 noiembrie 2014, reclamanta nu a onorat obligaţia de plată a acesteia.
În aceste condiţii şi în temeiul art. 33-34 din O.U.G. nr. 80/2013, Curtea de apel a dispus anularea, ca netimbrată, a cererii de apel a reclamantei SC H. SA.
Cu referire la apelul celeilalte reclamante, instanţa de apel a reţinut, cu titlu preliminar, că situaţia juridică a imobilului care a generat prezentul litigiu - Pavilionul nr. 1 Traian din Băile Herculane - a fost neclară vreme de mai mulţi ani, autorităţile publice susţinând apartenenţa acestuia la domeniul public, în timp ce SC H. SA a invocat calitatea sa de proprietar în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a Ordinului nr. 154/1991 emis de Ministerul Comerţului şi Turismului, în anexa căruia a figurat, printre imobilele aflate în proprietatea noii societăţi cu capital de stat reorganizate ca atare, şi imobilul cunoscut sub denumirea Pavilionul nr. 1 Traian din Băile Herculane.
Acest corp de clădire a funcţionat de-a lungul timpului cu mai multe afectaţiuni, fiind, în acelaşi timp şi unitate hotelieră (pentru spaţiile de cazare de la etajele I şi II), dar şi unitate spitalicească, întrucât la parterul imobilului funcţionau dispensarul policlinic şi o farmacie, toate fiind prevăzute a deservi aceluiaşi scop, respectiv cel de a sprijini persoanele venite în staţiune pentru tratamente balneare. Ulterior, la parterul imobilului au mai funcţionat şi alte unităţi, respectiv direcţia de poştă, Consiliul local Băile Herculane, Biroul Inspecţiei Sanitare etc.
În anul 1996, Guvernul României a emis H.G. nr. 1137/1996 prin care a dispus transmiterea construcţiei "Pavilionul I Traian" şi a terenului aferent, proprietate publică a statului, situat în oraşul Băile Herculane, judeţul Caraş-Severin, identificat potrivit anexei la hotărâre, din administrarea Consiliului Local al Oraşului Băile Herculane, judeţul Caraş-Severin, în administrarea Ministerului Sănătăţii, pentru Direcţia Sanitară a Judeţului Caraş-Severin, cu menţiunea că predarea-preluarea imobilului urma să aibă loc pe bază de protocol încheiat între părţile interesate, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii. Ca şi prima instanţă, s-a notat că acest proces verbal de predare-primire nu a mai fost încheiat câtă vreme imobilul nu s-a aflat în administrarea Consiliului local Băile Herculane, iar SC H. SA, care se considera proprietar în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a Ordinului nr. 154/1991 emis de M.C.T., a refuzat predarea imobilului şi încheierea protocolului.
Instanţa de apel a constatat, din materialul probator administrat şi din susţinerile părţilor, că la momentul anului 1996, policlinica aflată în subordinea Ministerului Sănătăţii ocupa în fapt numai parterul imobilului, întrucât la cele două etaje erau camere de cazare şi nu au fost niciodată administrate ori folosite de unităţile cu profil spitalicesc care au folosit părţi din imobil. Policlinica Băile Herculane a continuat să utilizeze în fapt parterul imobilului şi după anul 1996, invocând, din acel moment şi H.G. nr. 1137/1996 care atribuia întreg Pavilionul nr. 1 Traian în administrarea Ministerului Sănătăţii, dar fără să i se fi predat vreodată spaţiul ocupat prin protocol de predare-primire, conform prevederilor hotărârii de guvern. Deşi prin H.G. nr. 1137/1996 s-a transmis dreptul de administrare asupra întregului imobil, întrucât acesta nu a fost predat pe bază de protocol, ca urmare a refuzului Consiliului local Băile Herculane şi a celui care se pretindea proprietar - SC H. SA, spaţiile de la etaje nu au fost ocupate de unităţile subordonate Ministerului Sănătăţii şi nici folosite ulterior până la momentul părăsirii parterului clădirii în anul 2009.
Plecând de la aceste considerente preliminare, menite să complinească starea de fapt reţinută de prima instanţă, instanţa de apel a constatat că reclamantele au invocat un prejudiciu produs în patrimoniul lui SC H. SA, constând în degradarea imobilului, ca urmare a unei pretinse fapte ilicite săvârşită de pârâtele-intimate, constând în omisiunea de a efectua la timp reparaţiile necesare şi de a asigura întreţinerea corespunzătoare a imobilului pe perioada în care dreptul de administrare operativă a fost înscris în cartea funciară, iar ulterior abandonarea imobilului fără a-l preda adevăratului proprietar, cu consecinţa vandalizării acestuia de diverse persoane fizice.
Instanţa de apel a considerat nefondate criticile reclamantei, în cea mai mare parte a lor, în timp ce altele, deşi pertinente, nu au fost în măsură să conducă la schimbarea datelor problemei ori a soluţiei apelate.
Astfel, au fost considerate pertinente criticile privitoare la calitatea de proprietar a SC Hotel D., câtă vreme acesta a dobândit dreptul de proprietate prin licitaţie, iar actul de adjudecare nu a fost desfiinţat, producându-şi efecte juridice fireşti. Totuşi, recunoaşterea calităţii de proprietar a reclamantului H. SA şi ulterior a Hotel D., prin cumpărare la licitaţie, nu schimbă însă datele problemei din speţa de faţă în care faptul ilicit imputat pârâtelor nu este o acţiune comisivă generatoare a prejudiciului ci o inacţiune, respectiv nerealizarea lucrărilor de întreţinere necesare pentru a preveni degradarea imobilului. Or, din această perspectivă, indiferent de valabilitatea H.G. nr. 1137/1996, în raport de situaţia juridică a imobilului de la acel moment, pe care reclamantele nu au contestat-o însă, instanţa de apel a constatat că H. SA a pretins că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului încă din anul 1991 când s-au stabilit bunurile ce urmau să intre în patrimoniul noii societăţi pe acţiuni cu capital de stat, rezultată din reorganizarea fostei Întreprinderi Balneare Băile Herculane. Aşa fiind, instanţa de apel a constatat că lucrările de reparaţii şi de întreţinere a imobilului, înainte de a reveni unei persoane ce pretinde un drept de administrare, revin proprietarului bunului, mai ales în condiţiile în care acesta îşi revendică şi susţine calitatea sa de proprietar prin toate acţiunile întreprinse (adrese, cereri în justiţie etc.).
Aspectul avut în vedere de instanţa de fond, conform căruia Hotel D. a cumpărat imobilul cunoscând starea acestuia de degradare, este just fiind, dealtfel, de necontestat că inclusiv preţul de vânzare a fost stabilit în raport de gradul de degradare în care ajunsese imobilul. Instanţa de fond nu a contestat calitatea procesuală activă a reclamantei Hotel D. şi ulterior, după cesiunea dreptului litigios, a reclamantei Hotel C.
Critica privind necercetarea, de către prima instanţă, a raportului juridic dintre Policlinica Balneară pe de-o parte, şi cele două pârâte-intimate pe de altă parte, a fost văzută ca irelevantă, fiind evident că policlinica de stat (iar nu privată), ca dezmembrământ fără personalitate juridică, era parte în structura Ministerului Sănătăţii, respectiv a direcţiei judeţene corespunzătoare, ca unitate descentralizată a ministerului.
Mult mai relevantă în speţă a fost considerată lipsa protocolului şi a procesului verbal de predare-primire, în lipsa căruia imobilul nu a ajuns niciodată în stăpânirea faptică deplină a pârâtelor. S-a arătat că, deşi policlinica a funcţionat în imobil şi anterior anului 1996 când s-a emis hotărârea de guvern, totuşi aceasta a ocupat doar parterul clădirii iar în lipsa unui protocol de predare-primire a întregului Pavilion I Traian, a continuat să folosească numai parterul acestui imobil, în exercitarea dreptului de administrare conferit Ministerului Sănătăţii. Contrar celor susţinute de către reclamantă, lipsa acestui protocol de predare primire este esenţială în logica speţei deoarece, în lipsa lui, dreptul de administrare a fost exercitat exclusiv asupra parterului clădirii care era ocupat şi a rămas ocupat de entitatea spitalicească, răspunderea şi grija celorlalte părţi ale imobilului revenind proprietarului.
Criticile referitoare la cauzele degradării imobilului au fost considerate parţial fondate, arătându-se că în mod evident şi parţial, starea de degradare a imobilului s-a datorat atât cutremurului din anul 1991, cât şi lipsei unei întreţineri corespunzătoare ulterior. Esenţa speţei presupune însă a identifica dacă pârâtelor le revenea în primul rând sarcina întreţinerii imobilului şi dacă lipsa efectuării lucrărilor necesare le poate fi imputabilă. Nu se poate reţine susţinerea conform căreia cutremurul nu a afectat deloc clădirea, câtă vreme chiar reclamanta H. SA a fost cea care, printr-o adresă emisă către Policlinica Balneară Băile Herculane în anul 1996, a susţinut că Pavilionul I Traian este o clădire calamitată în urma cutremurului din anul 1991, structura de rezistenţă fiind serios afectată, lucru certificat de o expertiză tehnică efectuată de o instituţie autorizată şi specializată şi că H. nu îşi asumă nicio responsabilitate şi nici nu mai garantează desfăşurarea activităţilor în condiţii de siguranţă.
Or, din această perspectivă, instanţa de apel a constatat că entitatea din subordinea pârâtelor-intimate a ocupat exclusiv parterul imobilului, pe întreaga durată scursă până la momentul părăsirii sale, iar SC H. SA, deşi a susţinut tot timpul că este proprietar, şi a negat valabilitatea H.G. nr. 1137/1996, nu a întreprins nicio acţiune de reparare sau de întreţinere a imobilului, chiar dacă, în cea mai mare parte (două etaje), acesta era nefolosit de către pârâte. Mai mult, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă şi faptul că autorităţile administraţiei publice (prefectul, la propunerea direcţiei sanitar veterinare) au întreprins demersuri pentru obţinerea fondurilor necesare realizării lucrărilor de reparaţii şi întreţinere, în timp ce atitudinea reclamantei H. SA s-a caracterizat în timp prin neimplicare, negând dreptul de administrare al Ministerului Sănătăţii, solicitând evacuarea policlinicii din clădire dar, în acelaşi timp, neimplicându-se în activităţi de întreţinere şi reparare imobilului a cărui proprietar se pretindea că este de la 1991 şi care nu era decât parţial ocupat de către unităţile cu profil medical. În aceste condiţii, a fost considerată plauzibilă susţinerea pârâtelor-intimate conform căreia nerealizarea lucrărilor de reparaţii şi întreţinere s-a datorat tocmai neimplicării H. SA în activitatea de conservare a propriului său bun, combinată cu lipsa unui protocol de predare primire prin care spaţiul să poată fi în integralitate cuprins în lista obiectelor de inventar al policlinicii, pentru ca entităţile ierarhic superioare să poată primi aprobările necesare efectuării lucrărilor.
Nici critica privind abandonul clădirii de către pârâte nu a fost găsită fondată în condiţiile în care reclamantele au susţinut, fără nici un temei juridic, că pârâtele ar fi avut obligaţia predării imobilului, a restituirii lui pe bază de protocol. Restituirea unui bun al altuia, reprezintă într-adevăr o obligaţie ce există însă numai în contractele ce au ca obiect transmiterea cu titlu oneros sau cu titlu gratuit a pazei ori a folosinţei unui bun mobil sau imobil. În cauza de faţă însă, reclamantele nu au avut şi nici nu au invocat existenţa vreunui raport juridic contractual cu cele două pârâte-intimate, care să implice şi obligaţia de predare, de restituire a bunului. Dimpotrivă, reclamantele şi-au întemeiat pretenţiile pe calitatea de proprietar al SC H. SA şi pe lipsa oricărui titlu valabil al pârâtelor, ceea ce înseamnă că acestora le revenea obligaţia generală şi negativă din cadrul oricărui raport de drept real, de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului de către titular. Iar dacă totuşi au tulburat proprietarul în exercitarea atributelor sale fireşti, să înceteze orice tulburare. Or, părăsirea imobilului şi lăsarea lui pentru a fi preluat de către adevăratul proprietar, nu a însemnat altceva decât o formă de exercitare a obligaţiei de a nu face nimic de natură a stânjeni proprietarul imobilului şi de a lăsa bunul acestuia spre a fi utilizat după bunul plac. După părăsirea imobilului de către entităţile spitaliceşti, nimic nu a împiedicat H. SA să preia în stăpânire imobilul a cărui proprietar se pretindea şi să evite vandalizarea acestuia de către terţi, precum şi să ia măsurile de conservare pe care le considera corespunzătoare şi necesare. În tot cazul, nu se poate identifica în sarcina pârâtelor, nici legal şi nici contractual (în lipsa unei convenţii), vreo obligaţie de predare a acestuia pe bază de protocol, a cărei neexercitare culpabilă să fie de natură a antrena vreo răspundere civilă în sarcina acestora, pe perioada în care proprietarul nediligent a contemplat la vandalizarea bunului său al cărui proprietar se pretindea a fi de mai mulţi ani.
Nici criticile legate de respingerea capătului de cerere privind despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a imobilului nu au fost considerate fondate. Acordarea unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unui bun are ca temei echitatea socială care trebuie să guverneze raporturile juridice private şi repararea în integralitate a prejudiciului cauzat. În speţa de faţă însă, despăgubirile pentru lipsa de folosinţă au fost solicitate pentru perioada de la evacuarea imobilului de către pârâte şi până la radierea dreptului de administrare din cartea funciară, perioadă în care imobilul nu a fost folosit şi, potrivit susţinerilor reclamantei nici nu putea fi folosit, astfel că eventuala deţinere a dreptului deplin asupra acestui imobil (în fapt şi în drept, fără nicio menţiune incorectă în cartea funciară), nu ar fi fost de natură a conferi titularului dreptului de proprietate posibilitatea de a obţine fructe civile prin efectuarea unor acte de administrare în acest sens.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ. reclamanta SC Hotel C. Băile Herculane SRL, prin administrator special G.A. şi administrator judiciar A.N. , formulând următoarele critici:
- Referitor la pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că limitarea prejudiciului doar la ocuparea parterului şi interzicerea accesului la etaje nu a fost cerută de către pârâte, ele susţinând şi în prezent dreptul de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu.
- Referitor la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. recurenta-reclamantă arată că hotărârea atacată conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii în sensul că, pe de o parte validează existenţa şi desfăşurarea activităţii medicale organizate de pârâte în spaţiul în cauză, reţinând că acestea şi-au exercitat dreptul de dispoziţie şi asupra etajelor superioare ale imobilului, iar pe de altă parte reproşează reclamantelor că nu au întreţinut clădirea. Se reproşează reclamantelor că nu şi-au însuşit exproprierea fără titlu prin întocmirea protocolului de predare-primire, dar şi că nu au întreţinut clădirea, deşi nu aveau acces în imobil.
De asemenea, instanţa de apel a ignorat înscrisul intitulat memoriu prin care conducerea Policlinicii (dr. R.) a recunoscut că la etajele 1 şi 2 funcţionează un sanatoriu şi nu un hotel, declaraţie de recunoaştere ce se coroborează cu înscrisul de carte funciară ce atestă destinaţia clădirii ca fiind policlinică.
- Referitor la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a schimbat natura actelor deduse judecăţii, în sensul că SC H. SA a fost expropriat fără titlu întrucât, prin hotărâre emisă, Guvernul României s-a comportat ca şi cum ar fi fost proprietar, pentru că altfel nu putea da în administrare imobilul în cauză, dar nu a emis şi un titlu de expropriere sau de anulare a privatizării H. şi a Ordinului nr. 154/1991 care reglementa proprietatea asupra clădirii.
- Referitor la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile răspunderii civile delictuale, în sensul că cea mai mică culpă a păgubitului înlătură răspunderea civilă, în loc să fie atrasă o atare răspundere de către cea mai mică faptă a comitentului.
În susţinerea acestor critici, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat împrejurarea că la momentul anului 1996 policlinica aflată în subordinea Ministerului Sănătăţii ocupa, în fapt, numai parterul imobilului, întrucât la cele două etaje erau camere de cazare care nu au fost niciodată utilizate sau administrate de unităţile de profil spitalicesc care au folosit părţi din imobil, Policlinica Băile Herculane continuând să utilizeze în fapt parterul imobilului şi după anul 1996, neocupând, până la momentul părăsirii parterului clădirii în anul 2009, spaţiile de la etajele I şi II ale acesteia.
Plecând de la această premisă falsă, instanţa de apel a reţinut greşit că lucrările de reparaţii şi de întreţinere ale imobilului nu cădeau în sarcina intimatelor şi că acestea nu răspund pentru fapta lor constând într-o inacţiune, respectiv, nerealizarea lucrărilor de întreţinere necesare pentru a preveni degradarea imobilului.
Instanţa de apel a concluzionat astfel pe premisa că lucrările de reparaţii şi de întreţinere a imobilului revin cu prioritate proprietarului, iar nu persoanei ce reclamă un drept de administrare.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că imobilul în cauză nu a ajuns niciodată în stăpânirea faptică deplină a intimatelor, întrucât nu a fost încheiat niciodată protocolul şi procesul verbal de predare-primire, documente prin intermediul cărora, în baza H.G. nr. 1137/1996, intimatele trebuiau să intre în stăpânirea construcţiei.
De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că intimatele au părăsit în anul 2009 imobilul în discuţie şi că nu le poate fi imputat faptul că au lăsat imobilul să fie preluat de către proprietar şi de a fi utilizat de către acesta după bunul plac.
Tot greşit reţine instanţa de apel şi că după părăsirea imobilului de către entităţile spitaliceşti, nimic nu a împiedicat H. SA să îl preia, să evite vandalizarea de către terţi şi să ia măsurile de conservare necesare, situaţie faţă de care nu se poate reţine în sarcina intimatelor vreo obligaţie de predare a acestuia pe bază de protocol, a cărei neexercitare culpabilă să fie de natură a antrena răspunderea civilă pe perioada în care proprietarul nediligent a contemplat la vandalizarea bunului său al cărui proprietar se pretindea a fi de mulţi ani.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că cererea de acordare a despăgubirilor privind lipsa de folosinţă a imobilului (solicitate de la data evacuării acestuia şi până la aceea a radierii dreptului de administrare din cartea funciară) este nefondată întrucât oricum, datorită stării de degradare a acestuia, imobilul în cauză nu putea fi folosit de natură a conferi titularului dreptului de proprietate posibilitatea de a obţine fructe civile prin efectuarea unor acte de administrare.
În opinia recurentei-reclamante există următoarele dovezi din care rezultă că intimatele, prin intermediul entităţilor Policlinica balneară nr. 1, Staţia de salvare, Inspectoratul de Sănătate Publică, Oficiul farmaceutic, au stăpânit de facto et de jure, în temeiul dreptului de administrare operativă şi de folosinţă conferite de H.G. nr. 1137/1996, întregul imobil Pavilionul 1 Traian, iar nu numai parterul acestuia: nota de fundamentare a H.G. nr. 1137/1996; recunoaşterea, de către intimate, prin notele de şedinţă din 07 octombrie 2013, a faptului că în clădirea în discuţie acestea ocupau un birou şi că în incinta acesteia îşi desfăşurau activitatea ISP, PB1, Oficiul farmaceutic, Staţia de salvare, toate aflate în subordinea D.S.P.J.C.S., conform organigramei acesteia din Legea nr. 3/1978 şi a răspunsului la interogatoriu; declaraţiile martorilor.
Din probele administrate în cauză rezultă că în perioada 09 noiembrie 1996 (când s-a născut dreptul intimatelor de administrare directă) şi până în 02 august 2010 (data la care SC Hotel D. SRL a achiziţionat imobilul de la SC H.) intimatele au avut acest drept de administrare a respectivului bun, pe care l-au folosit efectiv în scopul pentru care le-a fost atribuit în folosinţă.
Faptul că nu există un protocol de predare-primire a acestui imobil de către Ministerul Sănătăţii sau Direcţia de Sănătate Publică Caraş-Severin nu are cum să justifice respingerea acţiunii, întrucât la momentul în care intimatele au dobândit dreptul de administrare directă acestea utilizau în fapt bunul încă din anul 1960, realitate atestată de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi de înscrisurile aflate la dosar.
Pornind de la această premisă, a utilizării bunului de către intimate încă din anul 1960 până la data abandonării, şi contrar celor reţinute de instanţa de apel că atare obligaţii le-ar fi revenit mai întâi proprietarilor bunului, intimatele aveau obligaţii specifice titularului dreptului de administrare, respectiv, de asigurare a efectuării lucrărilor de conservare, consolidare, de restaurare, precum şi a altor lucrări, cu respectarea prevederilor Legii nr. 422/2001.
Or, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, titularii dreptului de administrare nu au respectat aceste obligaţii, sens în care inacţiunea lor constituie o faptă ilicită păgubitoare producătoare de prejudicii, sancţionabilă cu răspunderea instituită prin art. 998-999 C. civ.
Omisiunii intimatelor de a-şi executa aceste obligaţii legale se adaugă fapta comisivă de abandon a imobilului în anul 2009, fără a-l notifica pe proprietarul de atunci - SC H. SA - despre acest lucru, faptă ce a determinat sporirea gradului de degradare a construcţiei şi ocuparea abuzivă de către terţi, aspecte dovedite cu declaraţiile de martori şi procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc la data de 11 iulie 2011.
Instanţa de apel a reţinut greşit că prin părăsirea imobilului de către intimate, în anul 2009, acestea nu au făcut altceva decât să respecte dreptul de proprietate al SC H. SA, întrucât intimatele, în virtutea dreptului de administrare pe care îl aveau cu privire la acel imobil, atestat inclusiv în cuprinsul cărţii funciare, erau titulare de drepturi reale dezmembrate din dreptul de proprietate al SC H. SA, iar în această calitate erau singurele îndreptăţite să utilizeze imobilul, să îl folosească şi să îl întreţină.
Or, în această calitate, de titulare de drepturi reale asupra acestui imobil, cele două intimate nu pot susţine faptul că prin părăsirea acestuia nu au făcut altceva decât să permită proprietarului construcţie să-şi exercite dreptul de proprietate, întrucât dreptul de administrare operativă nu se stinge prin abandonare, ci prin renunţarea la acest drept de către titular ori prin revocarea de către constituitor.
În mod greşit reţine instanţa de apel că oricum, datorită stării de degradare, imobilul nu ar fi putut fi utilizat de către proprietar pentru a produce fructe civile, întrucât intimatele nu se pot prevala, în apărarea lor, de propria faptă ilicită culpabilă.
Recurenta-reclamantă concluzionează că, potrivit celor anterior expuse, instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit dispoziţiile art. 998-999 C. civ., ale Legii nr. 213/1998, ale Ordinului nr. 2684/2003 privind aprobarea Metodologiei de întocmire a obligaţiei privind folosinţa monumentului istoric, ale Ordinului ministrului culturii şi cultelor nr. 213472004 privind aprobarea listei monumentelor istorice a cărei anexă a fost modificată prin Ordinul nr. 2361/2010 şi ale Legii nr. 422/2001.
La 2 iunie 2015, intimata Direcţia de Sănătate Publică Caraş-Severin a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului arătând, în esenţă, că vina exclusivă pentru deteriorarea imobilului revine SC H. SA şi că nu au fost demonstrate elementele răspunderii civile delictuale, cu referire la faptele imputate intimatelor.
La data de 9 iunie 2015, în afara termenului legal, a fost depusă la dosar întâmpinare de către intimatul Ministerul Sănătăţii, prin care s-a solicitat respingerea recursului, act procedural calificat de către instanţă ca reprezentând concluzii scrise în considerarea nerespectării exigenţelor legale referitoare la data formulării acestuia.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat potrivit celor ce urmează.
În primul rând, într-o proporţie considerabilă, recursul promovat de reclamanta SC Hotel C. Băile Herculane SRL ridică o problemă de încadrare în motivele legale de recurs îngăduite limitativ la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ. întrucât, deşi se indică drept temeiuri ale sale dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în realitate, criticile invocate (cu câteva excepţii) nu se circumscriu acestor temeiuri legale şi nici nu pot fi circumscrise altora dintre cele regăsite în cuprinsul acestui text legal (art. 304 C. proc. civ.), din oficiu, de către instanţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul suspus analizei mai prezintă particularitatea că în concluziile lor orale asupra fondului, reprezentanţii recurentei-reclamante fie au adăugat motive noi de recurs - cazul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., inexistent în memoriul scris - fie, sub temeiurile legale deja indicate în memoriul scris, au adăugat critici noi, neregăsite în acest document primar.
Justificarea oferită pentru această conduită procesuală a recurentei-reclamante, în sensul că memoriul scris ar fi fost redactat de un avocat ce nu-şi desfăşoară activitatea în casa de avocatură din care face parte avocatul ce a reprezentat la termen pe reclamantă, deşi poate explica diferenţa între susţinerile orale şi cele scrise ale aceleiaşi părţi (neîngăduite însă de rigorile procedurale ale recursului), nu este în măsură, însă, să atragă legala învestire a instanţei cu acele critici neinvocate în termenul legal de recurs, singurele care răspund acestei exigenţe legale fiind cele regăsite în documentul scris.
Astfel, cel dintâi motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă prin memoriul scris a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., fără a se indica în concret care critică dintre cele susţinute se încadrează în această normă legală.
În susţinerile sale orale, apărătorul recurentei a precizat că pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. se întemeiază acea critică prin care s-a invocat faptul că apărările făcute de pârâte în proces ar fi putut, cel mult, conduce la o exonerare parţială de răspundere a acestora, cu consecinţa unei exonerări parţiale de la repararea prejudiciului, iar nu la o exonerare totală, aşa cum s-a întâmplat prin soluţia pronunţată.
Potrivit memoriului de recurs, corespunzător acestei susţineri, s-ar putea identifica acea afirmaţie prin care s-a invocat că „Limitarea prejudiciului doar la ocuparea parterului şi interzicerea accesului la etaje nu a fost cerută de către pârâte, ele susţinând şi astăzi dreptul de proprietate al Statului asupra imobilului”.
Înalta Curte apreciază că nici susţinerea orală, dar nici aceea scrisă, identificată ca fiind invocată de parte sub temeiul legal al art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu se încadrează în această dispoziţie legală, care se referă la acea greşeală de judecată săvârşită când instanţa acordă mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Menit să asigure respectarea principiului disponibilităţii care vizează obligaţia instanţelor de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, acest motiv legal de recurs nu poate fi invocat în legătură cu modalitatea în care instanţa de judecată a „gestionat” apărările părţii pârâte în proces, când aceasta nu este titulara niciunei cereri - situaţie regăsită şi în speţa de faţă în cazul celor două intimate-pârâte - ci doar de către cel interesat, în legătură cu modalitatea în care a fost rezolvată/soluţionată cererea ce a învestit instanţa întrucât doar prin raportare la acest indicator se poate verifica greşeala de judecată sancţionată prin dispoziţia legală în cauză (când se acordă de către instanţă mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut).
Or, susţinând că, în raport de apărările formulate în proces de către cele două intimate-pârâte, instanţa ar fi trebuit să admită în parte acţiunea sa, iar nu să o respingă în tot (aşa cum s-a întâmplat), recurenta-reclamantă acreditează ideea că, pe de o parte, verificarea temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii într-un litigiu se raportează exclusiv la apărările făcute de pârât, iar pe de altă parte că respectarea principiului disponibilităţii în proces se verifică prin observarea măsurii în care instanţa de judecată ar fi „primit” apărările pârâtului, niciuna din aceste teze neavând un conţinut adevărat.
Se mai reţine de către instanţa de recurs în legătură cu acest motiv invocat, că nu este susceptibilă de a fi criticată, pe temeiul legal al art. 304 pct. 6 C. proc. civ., soluţia instanţei de judecată care, găsind neîntemeiate pretenţiile invocate de reclamantă - indiferent că aceasta este sau nu consecinţa apărărilor formulate în proces de către pârât - respinge în tot acţiunea.
Printr-un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C .proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat folosirea de către instanţa de apel în motivarea hotărârii sale a unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei prin aceea că a validat existenţa şi desfăşurarea activităţii medicale organizate de pârâte în imobilul în litigiu, a reţinut că acestea şi-au exercitat dreptul de dispoziţie şi asupra etajelor superioare, dar a reproşat reclamantelor că nu au întreţinut clădirea.
În legătură cu aceleaşi aspecte, s-a criticat ignorarea de către instanţa de apel a înscrisului intitulat „memoriu” (prin care conducerea policlinicii ar recunoscut că la etajele 1 şi 2 ale imobilului funcţionează sanatoriu şi nu hotel), care s-ar fi coroborat cu înscrisul de carte funciară ce atestă destinaţia de policlinică a întregului imobil, ca şi imputarea contradictorie făcută de instanţă recurentei că nu şi-a însuşit exproprierea fără titlu, prin întocmirea procesului-verbal de predare a imobilului către Ministerul Sănătăţii, dar şi neîntreţinerea imobilului în care i s-a interzis accesul.
În concluziile orale asupra recursului, apărătorul recurentei-reclamante a susţinut că este criticabilă în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. acea motivare a instanţei de apel care, deşi îi recunoaşte calitatea de proprietar, îi impută tot ei neefectuarea lucrărilor de reparaţii şi de întreţinere a imobilului deşi reclamanta a criticat şi invocat lipsa accesului în imobilul care a fost ocupat abuziv de pârâte.
Niciuna din aceste susţineri nu este întemeiată întrucât hotărârea instanţei de apel nu conţine motive contradictorii ori străine de natura cauzei, acuzele recurentei-reclamante fiind ele însele invocate prin utilizarea unor motive contradictorii şi străine de motivarea deciziei atacate.
Astfel, pe baza probatoriilor administrate, atât prima instanţă, cât şi cea de apel, au reţinut că Policlinica Balneară a ocupat parterul imobilului „Pavilion I Traian” cu mult anterior anului 1996 când a fost emisă H.G. nr. 1137/1996 ce a conferit un drept de administrare asupra imobilului Ministerului Sănătăţii, pentru Direcţia Sanitară a Judeţului Caraş-Severin. S-a reţinut însă în mod expres şi în mai multe rânduri că, şi după anul 1996, policlinica a continuat să folosească numai parterul clădirii deoarece în lipsa procesului-verbal de predare-primire a imobilului, despre necesitatea încheierii căruia se făcea vorbire în art. 2 din H.G. nr. 1137/1996, dreptul de administrare nu poate fi considerat că s-a exercitat decât tot asupra parterului deja ocupat de unitatea spitalicească, în timp ce răspunderea şi grija celorlalte părţi ale clădirii trebuie considerate ca revenind proprietarului. „(…) spaţiile de la etaje nu au fost ocupate de unităţile subordonate Ministerului Sănătăţii şi nici folosite ulterior până la momentul părăsirii parterului clădirii în anul 2009”.
Reţinând aceste date ale situaţiei de fapt a litigiului, nu se poate susţine că instanţa de apel ar fi validat existenţa şi desfăşurarea activităţii medicale organizate de pârâte în imobil, după cum afirmă recurenta.
De asemenea, analizând în ansamblul elementelor de fapt ale litigiului consecinţele decurgând din inexistenţa ori neîncheierea protocolului de predare-primire a clădirii menţionat prin art. 2 din H.G. nr. 1137/1996, nu înseamnă că instanţele au reproşat ori imputat recurentei ori autoarei sale SC H. SA neînsuşirea pretinsei exproprieri fără titlu.
Reţinerea de către instanţa de apel a exercitării de către pârâte a unui drept de dispoziţie şi asupra etajelor imobilului constituie un aspect care nu se regăseşte în niciunul din considerentele deciziei de apel, neputând constitui un argument valabil pentru demonstrarea caracterului contradictoriu al motivării hotărârii.
De altfel, această afirmaţie pe care recurenta o atribuie elementelor de fapt reţinute de instanţa de apel, fără corespondenţă cu realitatea, vine în contradicţie cu celelalte motive de recurs susţinute de parte, prin care s-a criticat, pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., „limitarea prejudiciului doar la ocuparea parterului şi interzicerea accesului la etaje”- statuare din partea instanţei despre care s-a afirmat că a avut loc în lipsa unei cereri a pârâtelor în acest sens -, iar pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul greşitei reţineri de către instanţă a utilizării în fapt, de către intimate, doar a parterului imobilului în cauză, nu şi a etajelor I şi II.
Responsabilitatea pentru neefectuarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţie a clădirii a fost atribuită reclamantei SC H. SA de către instanţa de apel în contextul în care, printre alte elemente ale speţei, s-a reţinut în mod expres că doar parterul clădirii a fost şi a rămas ocupat de entitatea spitalicească, răspunderea şi grija celorlalte părţi ale imobilului (adică a etajelor) revenind proprietarului.
Nu este nimic contradictoriu între recunoaşterea calităţii de proprietar al imobilului în ceea ce o priveşte pe recurentă (prin autoarele sale) şi reţinerea responsabilităţii sale pentru neefectuarea lucrărilor de reparaţii şi întreţinere a acestuia întrucât, aşa după cum corect a apreciat Curtea de apel, proprietarul este cel dintâi obligat la efectuarea acestora. Neputând reţine o culpă a intimatelor-pârâte pentru starea accentuată de degradare în care a ajuns imobilul, în considerarea motivelor prezentate în mod detaliat în cuprinsul hotărârii, instanţa de apel a conchis că SC H. SA este singura responsabilă pentru nerealizarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţie a imobilului, dată fiind neimplicarea sa în conservarea propriului bun, nelămurirea situaţiei juridice neclare a imobilului prin negarea drepturilor statului asupra acestuia, dar necontestarea lor efectivă niciodată, dar şi neoferirea, în ultimă instanţă, a unui suport care să permită pârâtelor remedierea stării de degradare a imobilului.
Pe de altă parte, pretinsa lipsă a accesului reclamantei în clădire constituie o afirmaţie a acesteia, care însă nu se regăseşte între datele de fapt ale speţei reţinute de instanţa de apel (şi nici de către cea de fond), neînscriindu-se, aşadar, în contextul factual al cauzei pe baza căruia s-a stabilit că „răspunderea şi grija celorlalte părţi ale imobilului” revin proprietarului.
Din acest motiv, acest argument al recurentei nici nu poate să justifice caracterul contradictoriu al motivării instanţei de apel.
În sfârşit, ignorarea de către instanţa de apel a memoriului conducerii policlinicii, înscris care, în conţinut, s-ar fi coroborat cu menţiunile de carte funciară spre a se reţine destinaţia de policlinică a întregului imobil (iar nu doar a parterului) - după cum a susţinut recurenta - constituie o critică contradictorie cu aceea în care s-a pretins reţinerea de către instanţă a unui drept de dispoziţie al pârâtelor şi asupra etajelor clădirii, dar în plus, şi o critică ce nu se mai poate înscrie în actuala structură legală a recursului deoarece textul de lege care ar fi permis în trecut formularea acesteia, respectiv art. 304 pct. 10 C. proc. civ. - „când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegare pricinii” - a fost abrogat prin art. I pct. 111din O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005.
Prin concluziile sale orale, apărătorul recurentei a susţinut ca fiind o dovadă a caracterului contradictoriu al motivării deciziei apelate şi argumentarea dată respingerii celui de-al doilea capăt de cerere, în sensul că starea avansată de degradare a imobilului nu ar fi permis, oricum, reclamantei obţinerea de fructe civile prin exploatarea construcţiei, la plata cărora a solicitat să fie obligate pârâtele din proces.
Înalta Curte reţine că această critică a fost invocată pentru prima oară în şedinţă publică, în timpul dezbaterilor asupra recursului, neregăsindu-se în memoriul scris (formulat în termenul de recurs), dar că, în tot cazul, este şi nefondată, justificarea nerecunoaşterii dreptului reclamantelor la obţinerea fructelor civile pentru imobil fiind în deplină concordanţă cu concluzia aceleiaşi instanţe asupra celui dintâi capăt al cererii lor, ce a fost respins, date fiind considerentele ce au împiedicat reţinerea responsabilităţii pârâtelor pentru starea de degradare a imobilului.
Printr-un al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat schimbarea naturii juridice a actului dedus judecăţii, respectiv a H.G. nr. 1137/1996, despre care a afirmat că a reprezentat un veritabil act de expropriere fără titlu a autoarei sale SC H. SA guvernul român comportându-se ca proprietar al imobilului de vreme ce prin hotărâre sa a transmis dreptul de administrare asupra acestuia.
Critica este nefondată şi absolut nerelevantă din punct de vedere al litigiului ce se judecă, în care reclamantele au intenţionat obţinerea de despăgubiri pentru prejudiciile decurgând din degradarea accentuată a imobilului şi fructe civile pentru lipsa de folosinţă a acestuia, prin angajarea răspunderii titularului dreptului de administrare şi a celui ce a exercitat folosinţa bunului, iar nu angajarea răspunderii a însuşi Statului român pentru eventuala pretenţie de încălcare a dreptului lor de proprietate.
Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia” - este incident atunci când se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Aşadar, pentru a fi incidentă o critică pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. trebuie ca litigiul dedus judecăţii să aibă la bază un diferend în legătură cu un act juridic (unilateral sau bilateral) şi, de asemenea, trebuie ca instanţa, în procesul de soluţionare a litigiului, să-i fi schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Nu poate fi formulată o critică în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. atunci când pretinsa „schimbare a naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic” se invocă nu în legătură cu un act juridic (în sensul de negotium iuris) care a determinat diferendul între părţi în proces, ci în legătură cu un înscris probator colateral, cum este cazul H.G. nr. 1137/1996, înscris care priveşte istoricul juridic al imobilului în litigiu, ca şi drepturile unora din părţile litigante asupra acestuia (intimatelor-pârâte), dar care nu a stat la baza formării de raporturi juridice directe între reclamante şi pârâte. Ca dovadă în acest sens este şi natura delictuală a răspunderii ce s-a urmărit a fi angajată împotriva celor două intimate, motivul de recurs în discuţie fiind specific litigiilor ce au ca problematică angajarea răspunderii contractuale.
Utilizarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în legătură cu înscrisurile probatorii ale litigiului eludează controlul jurisdicţional în legalitate pe care îl înfăptuieşte instanţa de recurs asupra hotărârilor pronunţate în apel, deoarece ar deschide calea cenzurării modului de interpretare şi apreciere a probelor, implicit a stabilirii situaţiei de fapt a litigiului de către instanţele de fond, ceea ce, în actuala structură legală a recursului nu mai este permis instanţei de recurs.
În sfârşit, este de observat că, pretinzând că un act de dare în administrare a unui imobil emis de Statul Român, care s-a considerat proprietar al acestuia, să fie văzut ca un act de expropriere a celui ce deţinea un titlu de proprietate asupra aceluiaşi bun, se propune o schimbare a înseşi naturii juridice proprii a actului vizat (H.G. nr. 1137/1996) chiar de către cel ce acuză din partea instanţei o schimbare a naturii juridice a actelor deduse judecăţii.
Sub motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greşită a răspunderii civile delictuale de către instanţa de apel, în sensul că cea mai mică culpă a păgubitului înlătură răspunderea civilă delictuală, în loc să atragă răspunderea civilă delictuală la cea mai mică faptă a comitentului.
Verificarea acestei susţineri a recurentei este imposibil de realizat în primul rând întrucât este lipsită de orice sens, dar şi întrucât vorbeşte despre „fapta comitentului” a cărui identificare cu părţile implicate în acest litigiu nu se poate realiza, problematica speţei fiind străină de noţiunea şi conţinutul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului (în cauză, dorindu-se angajarea răspunderii civile delictuale pentru faptele proprii ale intimatelor).
Explicând acest motiv de recurs, în dezbaterile sale din faţa instanţei, apărătorul recurentei a precizat că s-a criticat interpretarea greşită a condiţiilor legale necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv a acelor condiţii privitoare la existenţa faptei ilicite.
În ceea ce reprezintă partea de dezvoltare a motivelor de recurs, regăsită începând cu pagina a doua a memoriului scris, recurenta a criticat concluzia instanţei de apel conform căreia proprietarului imobilului în cauză îi revenea, în primul rând, obligaţia întreţinerii şi conservării acestuia, susţinând că în baza dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, Ordinelor nr. 2684/2003, nr. 2314/2004 şi nr. 2361/2010 emise de ministrul culturii şi cultelor, titularii dreptului de administrare operativă a imobilului - Pavilion 1 Traian Băile Herculane - respectiv intimatele - erau răspunzători de conservarea şi întreţinerea acestuia.
În opinia recurentei, probele administrate în cauză demonstrează în mod flagrant că intimatele nu şi-au îndeplinit aceste obligaţii legale determinând, prin omisiunea lor, degradarea gravă a imobilului, după cum a stabilit expertiza construcţii ce a fost administrată. Această inacţiune a intimatelor concretizează fapta ilicită păgubitoare săvârşită cu vinovăţie, de natură a atrage antrenarea răspunderii lor civile delictuale în temeiul art. 998 - 999 C. civ.
Pentru a argumenta însă concluzia proprie în privinţa existenţei faptei ilicite păgubitoare, săvârşită prin omisiune de către intimate, de-a lungul paginilor 2, 3 şi 4 ale memoriului său de recurs, recurenta a criticat situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, ca şi modul în care aceasta a interpretat şi apreciat probele administrate.
Astfel, potrivit recurentei, instanţa de apel a ajuns la concluzia eronată a inexistenţei unei fapte ilicite imputabile pârâtelor întrucât, în analiza raporturilor juridice litigioase, a reţinut în mod eronat că la momentul anului 1996, dar şi ulterior emiterii H.G. nr. 1137/1996, şi până la data părăsirii efective a clădirii în 2009, policlinica aflată în subordinea Ministerului Sănătăţii a ocupat în fapt doar parterul imobilului, nefolosind camerele de cazare de la cele două etaje ale acestuia. O altă premisă falsă a fost considerată aceea decurgând din aprecierea că, în absenţa protocolului de predare - primire care ar fi trebuit încheiat conform art. 2 din H.G. nr. 1137/1996, imobilul nu a ajuns niciodată în stăpânirea faptică deplină a intimatelor. Au fost contestate ca eronate atât aprecierea curţii de apel asupra inexistenţei unei obligaţii a intimatelor de predare a imobilului către SC H. SA, cât şi aceea privitoare la temeinicia cererii de acordare a daunelor pentru lipsa de folosinţă a construcţiei.
Subsecvent, recurenta a făcut trimitere la o serie de probe administrate (paginile 3 - 4 ale memoriului de recurs) din coroborarea cărora, în opinia sa, rezultă indubitabil că întregul imobil Pavilion 1 Traian (iar nu doar parterul acestuia) s-a aflat, până la data de 2 iunie 2010 - când a fost achiziţionat de SC Hotel D. SRL - de facto et de jure în stăpânirea intimatelor, prin structurile subordonate acestora, în temeiul dreptului de administrare operativă conferit prin H.G. nr. 1137/1996 Ministerul Sănătăţii şi a dreptului de folosinţă atribuit Direcţiei Sanitare a Judeţului Caraş - Severin.
Înalta Curte constată că ceea ce se propune sub pretextul unei critici vizând greşita aplicare a regulilor răspunderii civile delictuale, respectiv a condiţiilor privitoare la existenţa faptei ilicite, constituie, în realitate, un demers specific unei judecăţi de fond care implică verificarea situaţiei de fapt stabilită pe baza probelor administrate, o reevaluare a acestora şi o reapreciere a tuturor datelor de fapt ale cazului, activitate care nu intră în atribuţiile legale ale instanţei de recurs.
Potrivit recurentei, premisele majore care au condus instanţa de apel spre concluzia greşită a inexistenţei unei fapte ilicite imputabile pârâtelor au constat în reţinerea ocupării de către policlinică doar a parterului clădirii atât anterior, cât şi ulterior emiterii H.G. nr. 1137/1996, cât şi în aprecierea instanţei că, în absenţa protocolului de predare - primire ce trebuie încheiat conform acestui act normativ, imobilul în cauză nu a ajuns niciodată în stăpânirea faptică deplină a intimatelor. Or atât una, cât şi cealaltă constituie chestiuni de fapt care nu mai pot fi criticate, cenzurate şi nici modificate în recurs.
Odată cu abrogarea pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., funcţia jurisdicţională a judecăţii în recurs a fost limitată la exercitarea unui control în legalitate asupra hotărârilor instanţelor de apel, funcţie care este incompatibilă cu activităţi ce presupun o evaluare a situaţiei de fapt, o reapreciere a probelor ori luarea în considerare a unor probe omise, ori înlăturate (expertiza construcţii), aşa cum s-a propus de către recurentă prin motivul de recurs întemeiat doar formal de către aceasta pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Invocând motivul de recurs privitor la greşita interpretare a condiţiilor legale ale răspunderii civile delictuale, recurenta - reclamantă a făcut o singură trimitere la lege, respectiv atunci când a invocat obligaţiile specifice ce revin titularilor dreptului de administrare, conform Legii nr. 213/1998 şi unor ordine ale ministrului culturii şi cultelor.
Însă luarea în discuţie a incidenţei acestor dispoziţii legale ar presupune, înainte de toate, modificarea situaţiei de fapt a cauzei în sensul de a se stabili - precum recurenta a criticat şi solicitat să se reţină ca fiind real - că intimatele au stăpânit efectiv de facto et de jure, în integralitate, imobilul în litigiu începând cu anul 1960 şi până la data abandonării acestuia.
Or, tocmai întrucât pe baza probelor administrate, instanţele de fond au stabilit o altă situaţie de fapt în privinţa ocupării imobilului în litigiu de către intimate, reţinând că dintotdeauna a fost vorba de o ocupare parţială a clădirii (în limita spaţiilor de la parter), dar întrucât acestea au valorificat deopotrivă şi probe (cea cu martori, cu înscrisuri, spre exemplu adresa emisă de Societate Comercială H. SRL sub nr. 629 din 12 martie 1998) care atestau că starea de degradare a imobilului a început înainte de emiterea H.G. nr. 1137/1996, nu s-a mai ajuns la aplicarea dispoziţiilor legale invocate de recurentă, dată fiind concluzia asupra inexistenţei unei culpe a intimatelor-pârâte pentru starea avansată de degradare a imobilului, despre care s-a apreciat că este imputabilă chiar proprietarului acestuia, respectiv SC H. SA.
Cât priveşte fapta comisivă imputată intimatelor-pârâte, constând în abandonarea în anul 2009 a imobilului fără o prealabilă notificare a proprietarului SC H. SA şi în absenţa predării acestuia pe bază de proces - verbal - faptă prin care, potrivit recurentei, intimatele au contribuit la sporirea şi agravarea stării de degradare a Pavilionului I Traian prin facilitarea ocupării clădirii de către terţe persoane - criticile recurentei sunt nefondate.
Sub acest aspect, instanţa de apel a stabilit corect că nu exista niciun temei legal ori contractual care să genereze în patrimoniul intimatelor - pârâte obligaţia de predare a imobilului către reclamanta SC H. SA pe bază de proces - verbal, după o prealabilă notificare. În acest context, al inexistenţei raporturilor juridice directe între cele două categorii de părţi, părăsirii imobilului de către intimate nu i s-a putut da altă semnificaţie decât aceea a concretizării obligaţiei generale şi negative ce revine oricărui subiect de drept (terţ) de a nu face nimic de natură a stânjeni dreptul de proprietate al celui ce deţine bunul.
Concluzia instanţei de apel asupra inexistenţei obligaţiilor intimatelor-pârâte faţă de reclamanta SC H. SA în legătură cu predarea imobilului este justă deoarece, aşa cum s-a arătat şi anterior, în baza dispoziţiilor H.G. nr. 1137/1996 nu s-au creat raporturi juridice directe între aceste subiecte de drept. Emiterea în sine a H.G. nr. 1137/1996, care a avut ca obiect aprobarea transmiterii construcţiei „Pavilion I Traian şi a terenului aferent, proprietatea publică a Statului, din administrarea Consiliului local al oraşului Băile Herculane, în administrarea Ministerului Sănătăţii, pentru Direcţia Sanitară a Judeţului Caraş - Severin”, a constituit un act juridic de negare a dreptului de proprietate al SC H. SA asupra aceleiaşi clădiri, atribuit anterior acesteia prin Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 al Ministerului Comerţului şi Turismului.
Dreptul de administrare cedat prin această hotărâre de guvern Ministerului Sănătăţii constituie un drept real dezmembrat din dreptul de proprietate publică a Statului asupra clădirii în discuţie, iar nu din dreptul proprietate privată, aparţinând SC H. SA. Acest lucru a fost posibil întrucât, cel puţin la momentul emiterii H.G. nr. 1137/1996, alături de SC H. SA, şi statul s-a considerat proprietar al imobilului în cauză.
Prin urmare, este eronată susţinerea recurentei - invocată în argumentarea existenţei obligaţiilor în discuţie în sarcina intimatelor - în sensul că intimatele nu aveau calitatea de terţi în raport de dreptul real de proprietate asupra imobilului aparţinând SC H. SA, afirmând că acestea au devenit titulare de drepturi reale dezmembrate din dreptul de proprietate al respectivei societăţi, calitate în care erau „singurele îndrituite să utilizeze imobilul, să îl folosească şi singurele obligate să îl conserve şi să îl întreţină”.
Această susţinere venită din partea celei care, la începutul memoriului său de recurs, dar şi prin susţinerile orale ale apărătorilor, a afirmat despre H.G. nr. 1137/1996 că a constituit un act abuziv şi nelegal al statului, similar unei exproprieri în fapt (dar în vederea anulării căruia şi a lipsirii sale de efecte nu a acţionat în niciun fel), demonstrează, o dată în plus, manifestarea procesuală contradictorie a recurentei, care, în finalul recursului este dispusă să admită că respectiva hotărâre de guvern ar fi creat în favoarea intimatelor drepturi reale dezmembrate din dreptul de proprietate al SC H. SA spre a se putea reţine că intimatele aveau obligaţia predării imobilului pe bază de proces-verbal proprietarului de la momentul abandonului. Nu mai puţin este de observat că cea care a pretins, în absenţa oricărei dispoziţii convenţionale ori cu caracter normativ care să oblige la aceasta, predarea imobilului la finalul folosirii sale de către pârâte, pe bază de notificare prealabilă şi proces verbal de predare-primire, a criticat instanţa de apel care observa că încheierea protocolului de predare-primire menţionat de art. 2 din H.G. nr. 1137/1996 nu a mai avut loc (dat fiind că imobilul nu se mai afla în administrarea Consiliului Local Băile-Herculane, iar SC H. SA a refuzat încheierea acestuia), pentru „neînsuşirea exproprierii fără titlu în sensul întocmirii unui proces-verbal de predare către Ministerul Sănătăţii”.
Or, o astfel de abordare, nu numai că demonstrează inconsecvenţa recurentei în susţinerea cazului său dar, pentru argumentele prezentate, nici nu poate fi considerată ca reală şi valabilă în raport cu actele juridice analizate.
Aşadar, în considerare naturii juridice a drepturilor părţilor implicate în raport cu bunul litigios şi a actelor juridice ce au constituit izvorul acestor drepturi, în mod corect a conchis instanţa de apel şi asupra inexistenţei faptei ilicite a intimatelor decurgând din absenţa notificării ori a predării imobilului pe bază de proces verbal către SC H. SA în anul 2009, cu ocazia încetării folosirii imobilului.
În ceea ce priveşte soluţia dată celui de-al doilea capăt al cererii, în obligarea intimatelor-pârâte la plata lipsei de folosinţă a imobilului (solicitată de recurenta-reclamantă, prin antecesoarea sa SC Hotel D. SRL, de la data dobândirii proprietăţii imobilului prin adjudecare la licitaţie publică, 2 august 2010, şi până la radierea dreptului de administrare din cartea funciară), instanţa de apel a reţinut, ca argumente ale respingerii acestuia, că pretenţia în cauză a fost solicitată pe perioada când intimatele-pârâte încetaseră folosirea clădirii, dar şi că, potrivit susţinerilor recurentei-reclamante, aceasta oricum nu ar mai fi putut fi folosită cât să-i asigure realizarea de fructe civile.
Această concluzie a instanţei de apel a fost criticată, printre altele, pentru caracterul său contradictoriu, afirmându-se că intimatele-pârâte au fost apărate de răspundere, valorificându-se în favoarea lor propria turpitudine.
O atare susţinere apare ca vădit nefondată în condiţiile în care nici criticile anterioare ale recurentei, vizând dezlegarea celorlalte aspecte litigioase ale cauzei (din cel dintâi capăt de cerere) nu au putut fi primite în considerarea, fie a conţinutului lor incompatibil unei judecăţi în recurs, fie a caracterului lor nefondat. Prin urmare, la finalul prezentei judecăţi de recurs, au rămas valabile dezlegările instanţei de apel care, fără a nega realitatea degradării imobilului litigios ori cauzele producerii acestei degradări - pe care le-a acceptat ca regăsindu-se în cutremurul din 1991 şi în lipsa unei întreţineri corespunzătoare ulterioare - a reţinut, în urma analizării tuturor probatoriilor administrate, că nu intimatele poartă culpa neîntreţinerii şi neefectuării lucrărilor de reparaţii, ci chiar proprietarul acestuia, SC H. SA, dată fiind neimplicarea sa în conservarea propriului bun şi complicitatea cu situaţia juridică neclară, confuză a bunului, pentru lămurirea căreia nu a acţionat în niciun fel (rezumându-se la emiterea unor adrese prin care doar îşi afirma dreptul de proprietar şi declara ca fiind lovită de nulitate H.G. nr. 1137/1996).
Au rămas, de asemenea, valabile şi concluziile instanţei de apel asupra inexistenţei unei fapte ilicite a intimatelor săvârşită cu ocazia abandonării imobilului, astfel încât, invocarea propriei turpitudini a intimatelor în vederea exonerării lor de la plata daunelor pentru lipsa de folosinţă a imobilului rămâne doar o afirmaţie a recurentei lipsită de acoperire în dezlegările jurisdicţionale ale instanţei de apel.
Reţinând că starea de degradare accentuată a imobilului, care n-ar fi permis oricum procurarea de fructe civile proprietarului său, a constituit doar unul dintre argumentele de respingere a celui de-al doilea capăt al cererii, recurenta nu explică totuşi cum s-ar fi justificat obligarea intimatelor la plata unor daune pentru o perioadă în care ele nu au mai exercitat niciun act de folosinţă a imobilului, în timp ce proprietarul său dispunea de toate instrumentele juridice necesare spre a-şi asigura plenitudinea atributelor acestui drept. De asemenea, nu a oferit o explicaţie recurenta asupra solicitării şi obţinerii radierii, din cartea funciară a imobilului, a dreptului de administrare constituit în favoarea intimatului Ministerul Sănătăţii în baza H.G. nr. 1137/1996 - înscriere despre care a afirmat că a împiedicat-o în obţinerea avizelor şi documentaţiei necesare începerii lucrărilor de remediere a imobilului - abia la data de 12 aprilie 2012, deşi, în ceea ce o priveşte, devenise proprietar cu drepturi depline asupra bunului încă din 2 august 2010, dar, mai ales, nu a relevat care ar fi vina intimatelor în obţinerea radierii înscrierii abia la acea dată, în condiţiile în care, ca temei al obţinerii radierii s-au folosit exclusiv actul de adjudecare a bunului şi un înscris administrativ emanat de la însuşi proprietarul imobilului de atunci, SC Hotel D. SRL.
Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este un motiv al prezentului recurs ce nu a fost invocat prin memoriul scris de recurs, ci doar în şedinţă publică, de apărătorul recurentei, odată cu concluziile orale asupra recursului, nerespectând deci exigenţa de a fi fost invocat în termenul legal şi neinvestind legal instanţa de judecată.
S-a arătat că sub acest motiv de recurs este criticată deficienţa de judecată a instanţei de apel constând în administrarea probelor, iar ca exemple s-au oferit impunerea de către instanţele de fond a dovedirii de către reclamantă a unui fapt negativ respectiv că nu a avut acces în imobil, astfel că s-a ajuns la dovedirea unui fapt notoriu, acela al ocupării imobilului de către unităţile spitaliceşti, atestat inclusiv printr-o notă istorică aflată la dosar.
Subsecvent, sub acelaşi temei legal, s-a criticat încălcarea formelor de procedură cu privire la aprecierea probelor, spre exemplu prin acordarea de către instanţă a unei semnificaţii covârşitoare neîncheierii protocolului de predare-primire a imobilului, în baza art. 2 din H.G. nr. 1137/1996.
Spre deosebire de critica referitoare la administrarea probelor, a cărei invocare a avut loc în afara termenului de recurs, direct în faţa instanţei şi pe cale orală (prin concluziile apărătorului recurentei), aceea privitoare la aprecierea probelor nu are caracter de noutate, regăsindu-se în mod consistent în cuprinsul memoriului de recurs, invocată sub temeiul legal al art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum s-a arătat deja cu prilejul examinării acestui motiv. Elementul de noutate constă în formularea aceleiaşi critici şi sub motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care se referă însă la acele greşeli ale instanţei constând în încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2).
Întrucât acest motiv de recurs sancţionează acele neregularităţi procedurale săvârşite de instanţa de judecată care atrag sancţiunea nulităţii în condiţiile art. 105 alin. (2) (cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4), precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, nu ar putea fi invocată pe acest temei, dar nici pe un altul dintre cele menţionate la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ., critica vizând greşita apreciere a probelor de către instanţa de apel.
O atare critică a încetat de a mai constitui un motiv legal de recurs odată cu abrogarea pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., evocate în cele de mai sus, şi aceasta s-a întâmplat tocmai din voinţa de a reda recursului statutul său de cale extraordinară de atac ce asigură un control în legalitate asupra hotărârilor pronunţate în apel, astfel încât, şi din acest motiv nu s-ar putea considera că prin abrogarea acestor dispoziţii legale ar fi avut loc o „îmbogăţire” a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care ar permite astăzi formularea de critici al căror temei se regăsea în trecut în norma art. 304 pct. 10 sau 11 C. proc. civ.
În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC Hotel C. Băile Herculane SRL împotriva deciziei nr. 979 din 26 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1553/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1570/2015. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
