ICCJ. Decizia nr. 1570/2015. Civil. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1570/2015
Dosar nr. 8646/118/2008*
Şedinţa publică din 11 iunie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5581 din 11 octombrie 2011, Tribunalul Constanţa , secţia a II-a civilă, a admis acţiunea principală formulată de reclamanta SC B.T.T. SA în contradictoriu cu pârâta SC S.P.C. SRL şi în consecinţă: a dispus evacuarea pârâtei din imobilul compus din activ „Restaurant A.” - construcţie şi teren aferent, situat în Costineşti, judeţul Constanţa; a obligat pe pârâtă să predea reclamantei obiectele de inventar identificate conform raportului de expertiză mobiliară efectuat de expert H.V. sau contravaloarea acestora, stabilită potrivit aceluiaşi raport de expertiză.
A respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă, având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 505.392 RON, pentru neîndeplinirea condiţiilor acţiunii de îmbogăţire fără justă cauză.
A respins cererea de instituire a unui drept de retenţie asupra activului, formulată de pârâta reconvenientă, ca neîntemeiată.
A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 746 RON, reprezentând taxă de timbru şi onorariu expert.
A obligat pe reclamantă să plătească expertului H.V. suplimentul onorariului de expert, în cuantum de 200 RON.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Constanţa, invocată de pârâtă, a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 18 noiembrie 2008, cu motivarea că, în cazul acţiunii în evacuare întemeiată pe executarea unui contract, competenţa teritorială este alternativă, conform dispoziţiilor art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar dreptul de a alege între instanţe deopotrivă competente teritorial revine reclamantului, potrivit art. 12 din acelaşi Cod.
Faţă de dispoziţiile cuprinse în contractul de asociere din 27 decembrie 1995, locul executării acestuia se află în raza teritorială a Tribunalului Constanţa, reclamanta având dreptul de a alege între această instanţă şi instanţa de la sediul pârâtei, conform art. 7 C. proc. civ. Reclamanta a optat în favoarea Tribunalului Constanţa, deci alegerea s-a făcut în favoarea unei instanţe competente teritorial.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat cererea de evacuare a pârâtei din activul „Restaurant A.” invocând dreptul său de proprietate asupra activului şi prevederile contractului de asociere, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale succesive, în baza cărora are dreptul de a redobândi posesia bunurilor aduse ca aport în asociere.
Potrivit convenţiei părţilor, obiectul contractului de asociere l-a constituit exploatarea, în comun, a unităţii, participarea la asociere a fiecărei părţi fiind reglementată expres şi sub aspect valoric. Reglementările contractuale sunt neechivoce în ce priveşte dreptul asociatului participant, respectiv reclamanta SC B.T.T. SA, care a adus ca aport, în asociere, imobilul în litigiu, de a păstra dreptul de proprietate asupra activului, pe timpul asocierii, şi de a redobândi posesia şi folosinţa acestuia la încetarea duratei contractului respectiv.
S-a reţinut că aceste aspecte nu sunt contestate de pârâtă, care şi-a întemeiat apărările, în ce priveşte cererea de evacuare, pe dreptul de a păstra posesia activului în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care reclamanta a fost obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului cu pârâta, deci, la transmiterea dreptului de proprietate. A susţinut că această hotărâre, care se bucură de putere de lucru judecat, şi pe care reclamanta refuză să o execute, fapt confirmat de sentinţa prin care a fost obligată la amenzi civile pentru neexecutarea obligaţiei respective, îi conferă drept la posesia asupra bunului, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Tribunalul a înlăturat această apărare, motivat de împrejurarea că pârâta are, în patrimoniul său, un drept de creanţă împotriva reclamantei, constând în dreptul de a solicita şi de a obţine de la SC B.T.T. SA transmiterea dreptului de proprietate, iar nu un drept real asupra bunului. Prin urmare, la acest moment, reconvenienta are doar vocaţie la dobândirea dreptului de proprietate, cu toate dezmembrămintele sale, inclusiv posesia.
În aceste împrejurări, faţă de prevederile contractului de asociere şi de dispoziţiile art. 969 şi art. 1073 C. civ., instanţa a dispus obligarea pârâtei la predarea către reclamantă a activului „Restaurant A.”, construcţie şi teren aferent, în modalitatea evacuării din imobilul astfel descris, situat în Costineşti, judeţul Constanţa.
Totodată, s-a apreciat că acelaşi regim juridic îl au şi obiectele de inventar care au fost aduse de reclamantă ca aport în asociere şi care au rămas proprietatea reclamantei, urmând ca, la încetarea asocierii, să reintre în posesia acesteia.
Pârâta a învederat că bunurile mobile calificate ca obiecte de inventar nu se mai regăsesc, în cea mai mare parte, în fiinţă. Expertiza merceologică efectuată în cauză de expert H.V. a realizat o evaluare a acestora, raportat şi la gradul de uzură, ceea ce presupune că au fost identificate nu doar scriptic, ci şi faptic; în consecinţă, raportat la art. 969 şi art. 1073 C. civ., precum şi la clauzele contractuale, tribunalul a dispus obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar, alternativ cu obligaţia de plată a contravalorii acestora, în măsura în care, la momentul predării, bunurile nu se mai regăsesc.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, aceasta are ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 505.392 RON, reprezentând valoarea investiţiilor realizate asupra activului în litigiu, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Pârâta-reclamantă a susţinut că actul de asociere, în forma sa iniţială, precum şi actele modificatoare nu au reglementat, în niciun fel, situaţia recuperării investiţiilor pe care asociatul administrator le-a realizat în cursul asocierii; ca urmare, în ipoteza admiterii acţiunii principale, aceasta ar fi lipsită de orice alt mijloc juridic pentru recuperarea sumelor investite, fiind astfel îndeplinită condiţia de admisibilitate a acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, raportat la caracterul subsidiar al acestei acţiuni.
Apărările pârâtei nu au fost primite de instanţă, care a reţinut că această condiţie nu este întrunită în cauză, deoarece contractul iniţial şi actele modificatoare reglementează atât aportul părţilor în cadrul asocierii, cât şi aspecte relative la modul în care părţile au înţeles să convină cu privire la finalitatea acestor aporturi. Participarea pârâtei-reconveniente, în calitate de asociat administrator, a constat, în principal, în investiţiile realizate pe parcursul asocierii. Iniţial, pârâta s-a obligat la un aport de 64.300.000 ROL, constând în mijloace fixe, obiecte de inventar, mărfuri şi reparaţii curente. Părţile au mai reglementat regimul juridic al investiţiilor realizate de asociatul administrator în art. 9 din contractul iniţial, în sensul că investiţiile ce se vor face de SC S.P.C. SRL, altele decât cele prevăzute la art. 7, cu acordul scris al SC B.T.T. SA, se vor diminua, în mod corespunzător, din profitul datorat. De asemenea, în actul adiţional la contract, încheiat în anul 2000, s-a prevăzut, în art. 4.3 alin. (1), care este soarta construcţiilor executate şi a bunurilor achiziţionate din investiţiile asociatului administrator, la încetarea contractului.
În concluzie, dacă prin convenţia lor, părţile au reglementat, în orice mod, drepturile acestora asupra aporturilor aduse în asociere, nu pot uza de acţiunea subsidiară, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, pentru a obţine realizarea pretinsului drept de creanţă. Pentru aceste motive, a fost respinsă cererea privind obligarea reclamantei la plata sumei de 505.392 RON; aceeaşi soluţie a fost pronunţată şi în ceea ce priveşte cererea privind instituirea unui drept de retenţie asupra activului reclamantei, determinat de absenţa dovedirii dreptului de creanţă pretins.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.
Prin decizia civilă nr. 41 din 16 martie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul pârâtei, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica privind greşita soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială a primei instanţe, în soluţionarea litigiului, este neîntemeiată. Raportat la obiectul acţiunii şi la temeiul juridic al acesteia, în care se invocă raporturile contractuale dintre părţi, în mod corect instanţa de fond a considerat că, în cazul acţiunii în evacuare, competenţa teritorială este alternativă, conform art. 10 alin. (1) pct. 1 şi pct. 2 C. proc. civ. şi astfel dreptul de a alege între instanţe, deopotrivă competente teritorial, revine reclamantului, conform art. 12 din acelaşi Cod.
În speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., care vizează doar acţiunile reale imobiliare, ci dispoziţiile legale sus-menţionate, care se referă la acţiunile personale imobiliare, cum este şi cazul cererii de faţă, prin care se intenţionează valorificarea unui drept personal, constând în executarea unui contract.
Motivul de apel prin care se invocă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a sentinţei comerciale nr. 10355 din 20 noiembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, cu consecinţa concluziei eronate a primei instanţe, în sensul că apelanta nu are un „titlu” pentru a folosi şi a exercita posesia asupra imobilului „Restaurant A.”, precum şi cel vizând aplicarea greşită a legii, şi anume a dispoziţiilor art. 480 C. civ., deoarece acţiunea în evacuare nu este întemeiată şi nu poate fi admisă în temeiul acestei dispoziţii, sunt nefondate.
Intimata-reclamantă şi-a fundamentat cererea având ca obiect evacuarea pârâtei din activul litigios pe dreptul său de proprietate asupra activului, prin coroborare cu prevederile contractului de asociere în participaţiune, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale succesive, reclamând dreptul de a redobândi posesia bunurilor aduse ca aport în asociere.
Potrivit convenţiei părţilor, obiectul contractului de asociere l-a constituit „dezvoltarea unui program de investiţii pentru modernizarea şi exploatarea în comun a activului Restaurant A. cu profil de alimentaţie publică”, stipulându-se expres, prin actele adiţionale din 23 octombrie 2001 şi din 24 mai 2005, că „asocierea părţilor în vederea dezvoltării unui program de investiţii pentru modernizarea şi exploatarea în comun a activului Restaurant A.” va dura „până în 24 mai 2008”, cu menţiunile făcute prin art. 4.5. din actul adiţional din 23 octombrie 2001, în sensul că: „ASOCIATUL PARTICIPANT păstrează dreptul de proprietate asupra bunului adus în asociere. La încetarea asocierii, bunul aportat de ASOCIATUL PARTICIPANT va fi restituit în natură acestuia, liber de sarcini”.
Reglementările contractuale sunt neechivoce, în ceea ce priveşte dreptul asociatului participant, respectiv al reclamantei SC B.T.T. SA, prin aducerea ca aport în asociere a imobilului litigios, aceasta păstrându-şi dreptul de proprietate asupra activului pe timpul asocierii şi dreptul la redobândirea bunului, în posesie şi folosinţă, la încetarea duratei contractului de asociere.
În atare situaţie, apărările apelantei, privind dreptul său de a păstra posesia activului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care intimata a fost obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a acestuia, deci la transmiterea dreptului de proprietate, nu sunt întemeiate. Nici până la acest moment, contractul nu a fost perfectat de părţi, fiind indiscutabil că apelanta are, în patrimoniul său, un drept de creanţă împotriva intimatei, după cum, legal şi temeinic, a reţinut şi instanţa de fond, iar nu un drept real asupra bunului, cu privire la care instanţa a dispus încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 969 şi art. 1073 C. civ., instanţa de fond a procedat, în mod corect, la admiterea acţiunii dedusă judecăţii, dispunând obligarea apelantei-pârâte la predarea către intimata-reclamantă a activului „Restaurant A.”, construcţie şi teren aferent, în modalitatea evacuării din imobilul situat în Costineşti, judeţul Constanţa.
Dintr-o altă perspectivă, având în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 1 alin. (1) al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că intimata este proprietara activului litigios, iar apelanta se află în situaţia de a i se fi recunoscut dreptul de a cumpăra imobilul, însă condiţionat de negocierea preţului cu intimata.
Împrejurarea că textul de lege sus-amintit poate constitui temeiul în baza căruia cererea dedusă judecăţii să fie admisă rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 461 din 12 aprilie 2011 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 480, art. 969 şi art. 1073 C. civ., decizia fiind definitivă şi general obligatorie. S-a reţinut de Curtea Constituţională, în pronunţarea acestei decizii, că textele de lege sunt în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale, ele consacrând principii importante ale dreptului român, între care: principiul forţei obligatorii a convenţiei civile („pacta sunt servanda”), principiul libertăţii contractuale, principiul relativităţii efectelor convenţiilor, precum şi principiul irevocabilităţii actului juridic.
În acest sens, a stabilit Curtea Constituţională că încheierea unei convenţii este guvernată de principiul libertăţii contractuale, părţile putând să determine, prin voinţa lor, unele clauze, precum şi efectele pe care acestea urmează să le producă, conform unei cauze morale şi licite, convenţia astfel încheiată impunând părţilor întocmai ca legea, având caracter obligatoriu, iar nu facultativ.
Ca atare, apelantei nu i-a fost recunoscut vreun drept de posesie sau folosinţă asupra imobilului, până la cumpărarea activului, contrar argumentării formulate de aceasta, cu atât mai mult cu cât, în speţă, se conturează imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate, în ceea ce o priveşte pe intimata SC B.T.T. SA.
În acelaşi sens, în mod netemeinic, apelanta susţine că sentinţa comercială nr. 10355 din 20 noiembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, reprezintă „titlul” în baza căruia exercită posesia şi folosinţa bunului aportat de către intimată, atât timp cât, în considerentele hotărârii, instanţa reţine că „nu poate stabili preţul de vânzare al imobilului” şi că „vânzarea acestuia trebuie să aibă loc la un preţ negociat de părţi”, întrucât „instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor în stabilirea preţului”.
De altfel, relaţiile contractuale în baza cărora s-a născut dreptul apelantei-pârâte de a poseda, folosi şi culege anumite foloase în urma exploatării bunului, obiect al contractului de asociere intervenit între părţi, nu mai pot produce efecte, odată ce contractul şi-a încetat valabilitatea la data de 24 mai 2008, iar aceasta nu deţine nici un titlu în temeiul căruia să mai poată folosi bunul.
Motivul de apel referitor la acordarea de către instanţă a ceea ce nu s-a cerut (extra petita), respectiv a contravalorii bunurilor de inventar care nu se mai regăsesc, deşi intimata-reclamantă a solicitat obligarea apelantei-pârâte la predarea mijloacelor fixe şi obiectelor de inventar aferente activului, este nefondat.
Regimul juridic aplicabil acestui capăt de cerere este acelaşi cu cel avut în vedere de instanţa de fond în rezolvarea primului capăt de cerere, deci şi cu referire la obiectele de inventar care au fost aduse de SC B.T.T. SA ca aport în asociere şi care se află în posesia apelantei-pârâte. Ca atare, la expirarea duratei pentru care a fost perfectat contractul de asociere, intimata trebuie să reintre şi în posesia acestora.
Împrejurarea că bunurile reprezentând obiecte de inventar se regăsesc în posesia apelantei rezultă expres, aşa după cum, legal şi temeinic, a reţinut şi instanţa de fond, din expertiza merceologică efectuată în cauză de expert H.V., care a realizat o evaluare a bunurilor, raportat la gradul de uzură; aceasta presupune că bunurile au fost identificate faptic şi nu scriptic. În consecinţă, raportat la clauzele contractuale şi la dispoziţiile art. 969 şi art. 1073 C. civ., trebuie restituite fie în materialitatea lor, fie sub forma contravalorii lor.
În speţă, nu se poate reţine susţinerea apelantei, potrivit căreia „s-a acordat mai mult decât s-a cerut”, atât timp cât, la dosarul de fond al cauzei, există o cerere precizatoare formulată de intimata-reclamantă, privind evaluarea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar, iar pentru restabilirea situaţiei iniţiale, aceasta se impune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta.
Prin decizia nr. 2432 din 22 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul pârâtei, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, reţinând, în esenţă, următoarele:
1. Critica referitoare la soluţia greşită dată excepţiei de necompetenţă teritorială a primei instanţe este neîntemeiată, în mod corect Curtea de apel considerând că, în cauză, competenţa teritorială a primei instanţe, în raport de obiectul principal al cererii de chemare în judecată, este alternativă, raportat la art. 10 pct. 2 C. proc. civ.
2. Criticile vizând soluţia dată acţiunii în evacuare şi soluţia dată cererii reconvenţionale în despăgubiri sunt neîntemeiate.
Soluţia dată acţiunii în evacuare a fost contestată de către pârâtă prin prisma puterii de lucru judecat a sentinţei comerciale nr. 10355 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă.
În mod corect, Curtea de apel a înlăturat critica apelantei-pârâte în acest sens, considerând că hotărârea judecătorească sus-menţionată nu-i conferă pârâtei dreptul de a păstra posesia imobilului în litigiu. Potrivit sentinţei nr. 10355 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, reclamanta din prezentul dosar a fost obligată să vândă recurentei activul „Restaurant A.”, contract care nu s-a perfectat până la data pronunţării deciziei recurate, după cum a constatat instanţa de apel. Hotărârea respectivă nu a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului către pârâtă, ci a statuat asupra obligaţiei reclamantei de a vinde bunul, obligaţie care generează, în patrimoniul SC S., dreptul personal patrimonial corespunzător, de a utiliza căile legale pentru a obţine încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Cum, însă, acest act juridic nu a fost încheiat, recurenta nu poate reclama posesia, folosinţa sau orice alt atribut al dreptului de proprietate în temeiul hotărârii judecătoreşti respective, astfel încât, în mod corect, acţiunea în evacuare a fost admisă.
De asemenea, împrejurarea că, din culpa reclamantei, nu se poate încheia contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu şi, ca urmare, pârâta nu se poate bucura de atributele dreptului de proprietate asupra acestui bun nu are, ca remediu procesual, soluţia de admitere a acţiunii în evacuare.
În ceea ce priveşte criticile prin care se contestă soluţia dată asupra capătului din cererea reconvenţională, vizând obligarea reclamantei-pârâte la plata contravalorii investiţiilor efectuate de pârâtă la activul „Restaurant A.”, acestea nu pot fi analizate de instanţa de recurs, cât timp instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra lor.
În absenţa considerentelor curţii de apel asupra acestor critici, Înalta Curte nu poate exercita controlul judiciar asupra legalităţii deciziei recurate, sub aspectul soluţiei date cererii reconvenţionale, astfel încât a supus dezbaterii, ca motiv de ordine publică, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În condiţiile în care lipsa motivării deciziei, sub aspectul soluţiei date cererii reconvenţionale, echivalează cu necercetarea fondului cauzei în ceea ce priveşte această cerere şi a criticilor aduse sentinţei în rezolvarea reconvenţionalei, fiind întrunite, deci, cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul şi a casat decizia atacată, urmând ca, în rejudecare, instanţa de apel să examineze susţinerile apelantei-pârâte referitoare la cererea reconvenţională, din perspectiva criticilor din apel.
3. În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 C. civ., de către instanţa de apel, în confirmarea sentinţei sub aspectul soluţiei date acţiunii în evacuare, determinat de împrejurarea că sentinţa comercială nr. 10355/2006 reprezintă titlul pârâtei în baza căruia aceasta ar avea dreptul să folosească imobilul, susţinerile sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Astfel cum s-a arătat în analiza motivului de recurs precedent, hotărârea judecătorească respectivă nu constituie un titlu în baza căruia recurenta să beneficieze de dreptul de proprietate asupra Restaurantului A. şi nici de atributele acestui drept. În consecinţă, în mod corect Curtea de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., în favoarea reclamantei, dispunând admiterea acţiunii în evacuare, raportat şi la situaţia de fapt reţinută de această instanţă, rezultată în urma probelor administrate de părţi, şi care nu mai poate fi reevaluată în recurs.
În privinţa nelegalităţii soluţiei date de prima instanţă cererii reconvenţionale, recurenta a reluat criticile expuse în cadrul motivului de recurs precedent şi care au fost deja analizate din perspectiva motivului de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât nu se mai impune reluarea considerentelor respective.
4. Critica referitoare la greşita confirmare în apel a soluţiei primei instanţe, sub aspectul legalităţii dispoziţiei de acordare a contravalorii bunurilor de inventar solicitate de reclamantă, este întemeiată.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii obiectelor de inventar, ci doar predarea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar aferente activului „Restaurant A.”, cu terenul aferent. Acţiunea iniţială nu a fost completată, pe parcursul procesului, cu o cerere în acest sens, iar „precizarea” depusă la dosar fond, prin care a fost indicată valoarea acestor bunuri, nu echivalează cu o cerere de completare a acţiunii introductive de instanţă, cu obligaţia alternativă în sarcina pârâtei, de a plăti contravaloarea obiectelor de inventar. Această cerere a fost depusă în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru datorată de reclamantă în ceea ce priveşte capătul doi din acţiune, vizând obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar, după cum rezultă chiar din conţinutul cererii, în care se arată că timbrajul pe cererea referitoare la activul „Restaurant A.” a fost satisfăcut, dar şi din cererea de la dosar fond, în care această parte menţionează depunerea listei cu obiectele de inventar solicitate a fi restituite, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru aferente acestui capăt de cerere.
În niciuna dintre cererile reclamantei, existente în dosarul primei instanţe, nu este exprimată intenţia părţii respective de a solicita contravaloarea bunurilor de inventar, ca obligaţie alternativă cererii de predare a bunurilor.
Prin urmare, dispunând în acest sens prin sentinţa atacată, tribunalul s-a pronunţat cu depăşirea limitelor de învestire stabilite prin obiectul cererii de chemare în judecată, fiind încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care menţionează că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Confirmând soluţia primei instanţe, sub acest aspect, Curtea de apel a pronunţat o decizie nelegală, ceea ce conduce la admiterea recursului, în rejudecare Curtea urmând să înlăture dispoziţia de obligare a pârâtei la plata contravalorii obiectelor de inventar.
5. Critica referitoare la motivele străine de natura pricinii în argumentarea soluţiei instanţei vizează, în realitate, hotărârea tribunalului şi a constituit, totodată, şi motiv de apel, care, aşa cum s-a arătat, nu a fost examinat de Curte, ceea ce, pentru argumentele prezentate în cadrul examinării motivului 2 de recurs, a condus la admiterea recursului pentru motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În consecinţă, ca şi în cazul susţinerilor referitoare la reconvenţională, din cadrul motivului 2, aceste critici nu vor fi examinate de instanţa de recurs, ci de Curtea de apel, în rejudecare.
6. Critica privind nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiilor lipsei de obiect şi a lipsei de interes a reclamantei în formularea capătului din acţiune referitor la obligarea pârâtei să-i predea obiectele de inventar aferente activului „Restaurant A.” este întemeiată.
Într-adevăr, prin completarea cererii de apel, apelanta-pârâtă a invocat excepţiile lipsei de obiect şi a lipsei de interes a reclamantei în promovarea cererii sus-menţionate, excepţii asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat. Aceste excepţii nu pot fi soluţionate direct în recurs, deoarece, raportat la susţinerile pârâtei în fundamentarea lor, rezolvarea excepţiilor presupune analiza unor aspecte de fapt, rezultate din înscrisul invocat de recurentă, respectiv procesul-verbal din 20 septembrie 2010, încheiat între părţi. O asemenea analiză este incompatibilă cu structura actuală a recursului, ce nu mai permite decât examinarea motivelor de nelegalitate a deciziei recurate, nu şi a celor de netemeinicie, în urma abrogării motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, respectivele excepţii urmând astfel a fi examinate de instanţa de rejudecare.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 589 din 03 decembrie 2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 5581 din 11 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
A respins excepţia lipsei de interes şi a lipsei obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta să predea reclamantei obiectele de inventar identificate conform raportului de expertiză mobiliară efectuat de expert H.V.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Prin decizia de casare, Înalta Curte a stabilit următoarele limite de rejudecare:
1. Examinarea criticilor referitoare la contestarea soluţiei dată asupra celor două capete din cererea reconvenţională, privind obligarea reclamantei-pârâte la plata contravalorii investiţiilor efectuate de pârâta-reclamantă la activul Restaurant A., respectiv la recunoaşterea dreptului de retenţie asupra imobilului în favoarea pârâtei-reconveniente.
2. Înlăturarea dispoziţiei de obligare a SC S.P.C. SRL la plata contravalorii obiectelor de inventar, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata contravalorii acestora, ci doar la predarea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar aferente activului Restaurant A.
3. Examinarea criticii referitoare la motivele străine de natura pricinii în argumentarea soluţiei instanţei de fond.
4. Examinarea excepţiilor lipsei de obiect şi a lipsei de interes a reclamantei în formularea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei să-i predea obiectele de inventar aferente activului Restaurant A.
În motivarea apelului declarat împotriva hotărârii tribunalului, pârâta a susţinut că aceasta este nelegală în privinţa soluţiei date cererii reconvenţionale, arătând că sunt întrunite, în speţă, condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, pe care a fost întemeiată cererea de despăgubiri. De asemenea, a mai afirmat că, urmare a soluţiei greşite date de tribunal asupra pretenţiilor băneşti ale reconvenientei, în mod nelegal s-a respins şi capătul de cerere din reconvenţională cu privire la recunoaşterea dreptului de retenţie asupra imobilului, în favoarea apelantei, conform art. 1444 C. civ.
Prin completarea cererii de apel depusă la data de 23 decembrie 2011, s-a susţinut, în ceea ce priveşte soluţia dată de prima instanţă asupra reconvenţionalei, că sentinţa este rezultatul interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii.
În acest sens, a arătat că instanţa a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., a interpretat greşit contractul de asociere în participaţiune (art. 9), întrucât menţiunile din actul juridic iniţial şi din art. 4.3 alin. (1) din actul adiţional încheiat în anul 2000, privind situaţia investiţiilor la data încetării contractului, nu mai produc efecte juridice urmare a modificării acestora prin actul adiţional nr. 652/2001, potrivit cărora „prin prezentul act se modifică integral contractul de asociere în participaţiune din 27 decembrie 1995”. La rândul său, actul adiţional din 2001 nu cuprinde nicio menţiune în legătură cu soarta investiţiilor efectuate de pârâtă pe parcursul asocierii, fiind astfel incidente condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză. De asemenea, instanţa trebuia să observe faptul că pârâta a solicitat contravaloarea investiţiilor făcute începând cu anul 2002, astfel încât, referitor la regimul acestor investiţii, nu putea fi aplicabil contractul în forma anterioară modificării intervenite în anul 2001.
Aceasta critică a apelantei nu a fost reţinută, pentru considerente ce ţin de neîndeplinirea în speţă a condiţiilor pentru exercitarea acţiunii în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, ce determină absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pagubei.
Din probele administrate în cauză, Curtea a constatat că investiţiile pe care le pretinde reconvenienta au fost realizate în baza contractului de asociere în participaţiune din 27 decembrie 1995, astfel cum a fost integral modificat prin actul adiţional din 23 octombrie 2001.
Potrivit art. 2.1 din actul adiţional din 23 octombrie 2001, obiectul prezentului contract constă în asocierea părţilor în vederea dezvoltării unui program de investiţii pentru modernizarea şi exploatarea în comun a activului Restaurant A.
Conform art. 4.6 din contract, „pentru realizarea obiectului asocierii, asociatul administrator - SC S.P.C. SRL - contribuie cu aport social constând în aport în numerar în valoare totală de 214 dolari SUA, sumă ce se va folosi conform obiectului contractului pentru efectuarea de investiţii în modernizarea bunului.
Programul minimal de investiţii pe obiective, pe perioada contractului şi pe fiecare an face obiectul anexei nr. 3, ce se încheie la data prezentului act şi face parte integrantă din acesta.
Până la data de 20 februarie a fiecărui an părţile vor negocia programul detaliat de investiţii pentru anul în curs.”
Asociatul administrator SC S.P.C. SRL s-a obligat, în baza art. 7.2 din contract:
„- să elaboreze şi să propună partenerului proiectele generale şi toate proiectele specifice realizării investiţiilor
- să realizeze direct proiectele şi programele de investiţii aprobate anual de asociaţi
- să finanţeze lucrările pentru realizarea investiţiilor
- să efectueze investiţiile la care s-a obligat prin prezentul contract
- să nu execute alte lucrări, construcţii decât cele stabilite prin planurile de investiţii.”
Prin urmare, potrivit acordului de voinţă al părţilor, investiţiile efectuate de reconvenientă reprezintă cheltuielile la care această societate s-a obligat în vederea obţinerii de profit.
Pe cale de consecinţă, în mod corect prima instanţă a respins cererea în pretenţii a pârâtei-reconveniente pentru neîndeplinirea condiţiilor în îmbogăţire fără justă cauză, aceasta având la dispoziţie o eventuală acţiune întemeiată pe contract.
Referitor la dreptul de retenţie, s-a arătat că este un drept în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină bunul respectiv până ce creditorul, titular al bunului, îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.
Or, în lipsa stabilirii vreunui debit pe care SC B.T.T. SA să-l datoreze pârâtei-reconveniente, nu se poate institui în favoarea acesteia vreun drept de retenţie asupra activului.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea a constatat că susţinerile apelantei sunt nefondate, prima instanţă în mod corect dispunând respingerea cererii reconvenţionale, ca nefondată.
În ceea ce priveşte pretinsa argumentare a soluţiei de către prima instanţa cu motive străine de natura pricinii, Curtea a constatat că este vorba de o simplă eroare materială, de dactilografiere, consemnarea art. 4.3 alin. (1) din contract în cuprinsul considerentelor hotărârii apelate, în fapt fiind vorba despre art. 4.2 alin. (3) din contract, în care s-a prevăzut care este soarta construcţiilor la încetarea contractului.
În susţinerea excepţiei lipsei de interes în soluţionarea capătului de cerere privind predarea bunurilor de inventar, pârâta a arătat că, la data de 20 septembrie 2010, între cele două părţi a fost încheiat procesul-verbal nr. 234, prin care s-a consemnat că toate obiectele de inventar ce s-au aflat în deţinerea apelantei au fost dezmembrate, casate, sparte sau aruncate la gunoi. Pentru aceleaşi motive, s-a apreciat că nu mai este îndeplinită nici condiţia obiectului acestui capăt de cerere.
Cele două excepţii invocate de apelantă au fost respinse ca nefondate, întrucât bunurile de care se face vorbire în procesul verbal nr. 234 nu au fost individualizate, astfel că nu s-a dovedit cu certitudine că sunt unele şi aceleaşi cu cele inventariate în cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expertul H.V. Pe de altă parte, s-a reţinut, din respectivul proces-verbal, obligaţia apelantei de a depune în casieria intimatei suma de bani rezultată din valorificarea deşeurilor metalice rezultate din dezmembrarea obiectelor din metal. O eventuală valorificare a celor consemnate în procesul-verbal o va putea face apelanta la momentul la care va fi pusă în executare prezenta hotărâre.
Rejudecând în limitele casării impuse de instanţa de control judiciar, instanţa de apel a procedat la înlăturarea dispoziţiei de obligare a SC S.P.C. SRL la plata contravalorii obiectelor de inventar, întrucât, aşa cum s-a reţinut în decizia de casare, prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata contravalorii acestora, ci doar la predarea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar aferente activului Restaurant A.
Pentru aceste considerente, Curtea a admis apelul şi a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâta să predea reclamantei obiectele de inventar identificate conform raportului de expertiză mobiliară efectuat de expert H.V. Totodată, a respins excepţia lipsei de interes şi a lipsei obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar. A păstrat celelalte dispoziţii ale hotărârii.
Împotriva acestei din urmă decizii a curţii de apel a declarat recurs, în termen legal, pârâta, invocând următoarele motive:
1. Hotărârea recurată este rezultatul greşitei interpretări a actului juridic dedus judecăţii, instanţa schimbându-i înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic - art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Actul juridic dedus judecăţii, interpretat în mod greşit de instanţa de apel, este procesul-verbal nr. 234 din 20 septembrie 2010, prin care părţile au stabilit că toate bunurile aflate în detenţia pârâtei au fost dezmembrate, sparte, casate sau aruncate la gunoi.
Prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt aplicabile în speţă, impunându-se astfel modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei de obiect sau a lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar, având în vedere că procesul-verbal reprezintă un act juridic dedus judecăţii, respectiv o manifestare de voinţă a părţilor, prin care acestea au înţeles să stingă raporturi juridice dintre ele, născute în baza contractului de asociere în participaţiune din 27 decembrie 1995.
Astfel, prin procesul-verbal menţionat, pârâta şi reclamanta au tranzacţionat cu privire la obiectele de inventar, printr-un act juridic bilateral încheiat în timpul judecăţii, respectiv, au prevăzut soarta obiectelor de inventar la predarea cărora B.T.T. solicită să fie obligată pârâta.
În consecinţă, prin această convenţie s-au stins orice raporturi juridice între părţi, având în conţinutul lor orice obligaţii care s-ar fi născut în sarcina pârâtei cu privire la predarea obiectelor de inventar către partea adversă.
De altfel, Curtea de apel a şi reţinut, în mod expres, în motivare, faptul că părţile au convenit prin procesul-verbal ca pârâta să depună la casieria B.T.T. sumele rezultate din dezmembrarea şi casarea obiectelor de inventar. Or, este evident că, în aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să constate că prevederile convenţiei părţilor, cuprinse în procesul-verbal, sting orice obligaţie de predare a bunurilor mobile din partea pârâtei, astfel încât aceasta nu putea fi obligată la restituirea lor în natură.
Împrejurarea că actul juridic în discuţie este denumit proces verbal, iar nu convenţie/act adiţional, nu are nicio relevanţă, câtă vreme prin acesta părţile au reglementat raporturile juridice dintre ele în legătură cu obiectele de inventar.
Prin urmare, este evident că procesul-verbal este un act juridic în legătură cu diferendul dintre părţi, ce face obiectul prezentei cauze, act pe care judecătorul care soluţionează fondul trebuie să-l aplice în litera şi spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înţeles, faţă de art. 969 alin. (1) C. civ.
Instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act juridic, în sensul că a trecut peste voinţa părţilor şi a constatat că obiectele de inventar solicitate de B.T.T. există, cu toate că părţile au stabilit, în mod clar, că:
„- obiectele din metal au fost dezmembrate (...),
- obiectele din sticlă, ceramică, porţelan au fost sparte şi aruncate la gunoi, rezultând materiale nerecuperabile,
- obiectele din material plastic, lemn, cauciuc au fost sparte, tăiate şi aruncate la gunoi rezultând materiale nerecuperabile,
- obiectele din lemn au fost dezmembrate”.
În literatura juridică s-a menţionat că acest motiv de recurs nu poate fi folosit dacă, din probele administrate în cauză, coroborate cu susţinerile părţilor, ar rezulta un dubiu în privinţa naturii juridice sau conţinutului actului juridic supus judecăţii. Nu este permis judecătorilor să se substituie părţilor contractante, modificând sau înlocuind clauzele contractuale, ori schimbând chiar natura juridică a actului pe care părţile l-au încheiat.
Or, în speţă, din probele administrate nu rezultă niciun dubiu cu privire la înţelesul prevederilor din procesul-verbal, de vreme ce:
- raportul de expertiză întocmit de expertul H.V. în data de 15 mai 2009 este anterior procesului-verbal încheiat în data de 20 septembrie 2010, prin care părţile au stabilit că obiectele de inventar nu mai există. Aşadar, această probă, fiind întocmită înainte de încheierea actului juridic dedus judecăţii, nu poate avea nicio relevanţă în ceea ce priveşte caracterul clar şi neîndoielnic al prevederilor acestui act.
- în procesul-verbal, părţile s-au referit la toate obiectele de inventar, respectiv la cele din metal, sticlă, ceramică, porţelan, material plastic, lemn şi cauciuc, astfel că nu s-ar putea reţine că în raportul de expertiză expertul H.V. ar fi indicat vreun alt obiect care să aibă o altă natură decât cea prevăzută de părţi în procesul-verbal.
Prin urmare, în mod greşit, instanţa de apel a respins excepţiile invocate de pârâtă în raport de faptul că obiectele de inventar solicitate de B.T.T. nu mai există, împrejurare confirmată în mod expres şi neechivoc de către reclamantă prin procesul-verbal.
În acest sens, nu mai subzistă nici pretenţia concretă a reclamantei, respectiv aceea de a solicita obligarea la restituirea unor bunuri care nu mai există, astfel că este întemeiată excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar.
Pentru acelaşi motiv, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că este întemeiată şi excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtă în raport de prevederile procesului-verbal.
2. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii reconvenţionale - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Soluţionând pe fond cererea reconvenţională, Curtea de apel reţine două argumente pentru respingerea cererii, argumente care se exclud unul pe altul:
Pe de o parte, reţine că sunt aplicabile prevederile actului adiţional din 2001 - care nu cuprind vreo dispoziţie referitoare la situaţia/soarta investiţiilor la încetarea asocierii:„Curtea constată (...) că investiţiile (...) au fost realizate în baza contractului de asociere (...) astfel cum a fost integral modificat prin actul adiţional din 23 octombrie 2011”.
Astfel, Curtea de apel reţine că nu mai sunt aplicabile prevederile contractului iniţial.
Pe de altă parte, îşi întemeiază soluţia de respingere a cererii reconvenţionale pe prevederile iniţiale din contract (respectiv, pe art. 4.6. şi art. 7.2), reţinând că, în baza acestora, ar fi existat o cauză legitimă pentru efectuarea cheltuielilor, respectiv obligaţia de a efectua investiţii.
Or, cele două motivări nu pot coexista, întrucât prima ar conduce la analizarea exclusivă a temeiniciei cererii reconvenţionale din perspectiva prevederilor actului adiţional din 2001 (care nu prevede soarta investiţiilor, respectiv că acestea ar profita B.T.T.), iar cea de-a doua ar anula această analiză, întrucât se bazează pe texte din contract cu privire la care se reţinuse anterior că nu mai sunt în vigoare.
Oricum, chiar şi în măsura în care motivarea nu ar fi fost contradictorie sub acest aspect, aceasta este un caz vădit de încălcare a art. 969 C. civ. şi a principiului îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât ceea ce trebuia să verifice instanţa de judecată nu este inexistenţa unei cauze legitime pentru efectuarea investiţiilor, ci inexistenţa unei cauze legitime pentru reţinerea acestora de către partea adversă (adică mărirea patrimoniului B.T.T. în dauna pârâtei).
Totodată, contradictorie este şi motivarea instanţei în sensul în care, deşi arată că ar fi existat o legitimarea din partea B.T.T. să reţină investiţiile (pentru că pârâta s-ar fi obligat să le facă în virtutea contractului de asociere), menţionează, ulterior, că pentru recuperarea lor, pârâta ar fi avut o acţiune întemeiată pe contractul de asociere. Or, nu se poate reţine, în mod rezonabil, că investiţiile sunt cheltuieli la care pârâta s-a obligat pentru a obţine profit, ca parte din aportul în asociere, dar, pe de altă parte, că le putea recupera, dar în baza contractului.
3. Hotărârea recurată este rezultatul aplicării greşite a prevederilor art. 969 C. civ. - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prevederile art. 4.6 şi 7.2 din contract, citate de instanţa de apel în considerentele hotărârii recurate, nu prevăd faptul că investiţiile efectuate de pârâtă ar rămâne câştigate B.T.T.
De altfel, contractul, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale succesive, nu prevede şi nu a prevăzut în niciuna din formele sale anterioare faptul că investiţiile ar reveni, la finalul asocierii, reclamantei.
Astfel, aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 969 C. civ., conform cărora contractul şi actele adiţionale subsecvente au putere de lege între părţi, instanţa de apel a reţinut că în speţă nu ar fi îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, ce determină absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pagubei.
Art. 4.6 şi art. 7.2 din contract au prevăzut exclusiv obligaţiile pârâtei, în calitate de „asociat administrator”, însă în niciun caz aceste dispoziţii nu au reglementat soarta investiţiilor ulterior încetării asocierii (respectiv, cui îi profită acestea) şi faptul că pot fi reţinute de B.T.T. fără a despăgubi partea care le-a efectuat.
Ceea ce trebuia să verifice Curtea de apel nu era existenţa unor prevederi contractuale în baza cărora investiţiile să fi fost făcute de pârâtă (respectiv, inexistenţa unei cauze legitime pentru efectuarea investiţiilor), ci inexistenţa unei cauze legitime pentru reţinerea acestora de către partea adversă (adică mărirea patrimoniului B.T.T. în dauna pârâtei).
Or, o astfel de cauză legitimă pentru ca investiţiile să îi profite B.T.T. şi patrimoniul acesteia să se mărească în dauna pârâtei nu există - acest aspect fiind confirmat, de altfel, chiar de Curtea de apel, care a analizat toate prevederile contractuale (inclusiv cele abrogate la data efectuării investiţiilor - 2002) care reglementau situaţia cheltuielilor efectuate de pârâtă, niciuna dintre acestea neprevăzând că se vor reţine de către B.T.T.
Prin urmare, constatând că nu există un temei contractual pentru reţinerea investiţiilor (chiar instanţa de apel, în rejudecare, arătând că actul adiţional din 2001 a modificat integral contractul), instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea regulilor de la îmbogăţirea fără justă cauză şi să dispună restituirea acestora.
De altfel, o aplicaţie a principiului îmbogăţirii fără justă cauză, în ceea ce priveşte contractele încheiate pentru exploatarea bunurilor aflate în patrimoniul B.T.T., se regăseşte şi în prevederile art. 12 ale Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, care stabilesc că la sfârşitul asocierii valoarea investiţiilor se scade din preţul vânzării imobilului.
Prin urmare, nefiind legală soluţia de respingere a cererii de obligare a reclamantei-pârâte la plata contravalorii investiţiilor efectuate în activ, se impunea şi admiterea capătului de cerere accesoriu al cererii reconvenţionale, respectiv cel privind instituirea unui drept de retenţie în favoarea pârâtei (motivarea instanţei de apel sub acest aspect limitându-se la precizare că nu există un debit şi, astfel, nici temei pentru instituirea unui drept de retenţie).
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul:
- admiterii excepţiei lipsei de obiect sau a lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar, cu consecinţa respingerii acestui capăt de cerere ca lipsit de obiect sau ca lipsit de interes;
- admiterii cererii reconvenţionale, cu consecinţa obligării B.T.T. la plata sumei de 505.392 RON, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate la imobilul în litigiu, şi instituirii unui drept de retenţie asupra imobilului, până la achitarea sumelor datorate de către B.T.T.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Prin primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta contestă soluţia de respingere a excepţiilor lipsei de obiect şi lipsei de interes a reclamantei în formularea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar aferente activului Restaurant A., susţinând că aceasta este rezultatul interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a procesului-verbal nr. 234 din 20 septembrie 2010, căruia instanţa de apel i-a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic, în sensul că a trecut peste voinţa părţilor acestui act şi a constatat că obiectele de inventar solicitate de reclamantă există, cu toate că părţile au stabilit, în mod clar, că au fost dezmembrate, sparte, casate sau aruncate la gunoi, deci că nu mai există.
Cazul de modificare invocat, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie ori act juridic unilateral (negotium juris), iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, cum este procesul-verbal la care face trimitere recurenta.
Contrar afirmaţiilor din recurs, procesul-verbal nr. 234 din 20 septembrie 2010 nu materializează o convenţie a părţilor privind raporturile juridice dintre ele în legătură cu obiectele de inventar, ci cuprinde constatările Comisiei pentru declasarea obiectelor de inventar aflate în patrimoniul Sucursalei Costineşti – Gestiunea Restaurant A. (SC S.P.C. SRL). Prin urmare, procesul-verbal în discuţie nu este un act juridic dedus judecăţii în sensul avut în vedere de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., de negotium, ci o probă administrată în cauză în legătură cu situaţia obiectelor de inventar, pe care instanţa de apel a evaluat-o în contextul întregului material probator al cauzei, coroborat cu raportul de expertiză întocmit de expertul H.V., pentru a stabili situaţia obiectelor de inventar, ce interesa în dezlegarea excepţiilor invocate de pârâtă cu privire la capătul de cerere din acţiunea principală având ca obiect obligarea sa la predarea obiectelor de inventar, respectiv excepţiile lipsei de obiect şi lipsei de interes.
În consecinţă, criticile recurentei relative la interpretarea procesului-verbal nr. 234 din 20 septembrie 2010 nu se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
De asemenea, aceste critici nu se circumscriu nici celorlalte cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., punând în discuţie o chestiune de fapt, legată de aprecierea probelor, care nu mai poate face obiect de analiză în recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac, ce permite reformarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
În fapt, recurenta impută instanţei de apel că a reţinut greşit existenţa obiectelor de inventar, raportat la probele administrate, susţinând că prin procesul-verbal nr. 234 din 20 septembrie 2010 părţile au stabilit că obiectele de inventar au fost dezmembrate, sparte, casate sau aruncate la gunoi, deci că nu mai există, iar expertiza H.V. nu poate avea nicio relevanţă pe acest aspect, fiind anterioară procesului-verbal menţionat.
Modul în care instanţa de apel a interpretat, în stabilirea situaţiei de fapt, probele administrate în cauză nu mai poate face, însă, obiect de analiză în recurs după abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de către instanţa de apel.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că bunurile de care se face vorbire în procesul-verbal nr. 234 din 20 septembrie 2010 nu au fost individualizate, astfel că nu s-a dovedit cu certitudine că sunt unele şi aceleaşi cu cele inventariate în cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expertul H.V., identificate de expert.
Or, raportat la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., în mod legal instanţa de apel a respins excepţiile lipsei de obiect şi lipsei de interes a reclamantei în formularea capătului de cerere privind obligarea pârâtei să-i predea obiectele de inventar aferente activului Restaurant A., criticile prin care se contestă această soluţie neputând fi primite.
Astfel, p ârâta şi-a motivat cele două excepţii pe faptul că nu mai există obiectul material al pretenţiilor reclamantei, respectiv obiectele de inventar solicitate, context în care capătul de cerere privind obligarea sa la predarea obiectelor de inventar nu mai are obiect, pentru acelaşi motiv reclamanta nemaiputând justifica nici interes în promovarea acestui capăt de cerere.
Cum, însă, premisa de la care porneşte pârâta în justificarea excepţiilor invocate, aceea că obiectele de inventar solicitate de reclamantă nu mai există, nu se regăseşte în speţă, conform situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel pe baza probelor administrate, ce nu poate fi reevaluată în recurs, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta, corect excepţiile au fost respinse.
2. Motivul de recurs vizând motivarea contradictorie a deciziei atacate, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, este nefondat, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurenta susţine că motivarea instanţei de apel este contradictorie deoarece, pe de o parte, se reţine că sunt aplicabile prevederile actului adiţional din 2001, care a modificat integral contractul iniţial, deci că nu mai sunt aplicabile prevederile contractului iniţial, iar, pe de altă parte, soluţia de respingere a cererii reconvenţionale se întemeiază pe prevederile art. 4.6 şi art. 7.2 din contractul iniţial.
Instanţa de apel a reţinut, într-adevăr, că, contractul iniţial, respectiv contractul de asociere în participaţiune din 27 decembrie 1995, a fost integral modificat prin actul adiţional din 23 octombrie 2001, considerat aplicabil în cauză. Contrar, însă, susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a argumentat soluţia dată cererii reconvenţionale pe prevederile contractului iniţial, ci pe prevederile contractuale în forma stabilită prin actul adiţional din 23 octombrie 2001.
Astfel, prin actul adiţional din 23 octombrie 2001, părţile au convenit modificarea integrală a contractului de asociere în participaţiune din 27 decembrie 1995, stabilind şi conţinutul pe care acesta urma să îl aibă, integrat în cuprinsul actului adiţional menţionat, şi în care se regăsesc, la art. 4.6 şi art. 7.2, clauzele la care s-a raportat instanţa de apel în pronunţarea soluţiei pe cererea reconvenţională.
Prin urmare, nu se poate reţine că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, deoarece ambele argumente la care face trimitere recurenta vizează aplicabilitatea la speţă a contractului de asociere astfel cum a fost integral modificat prin actul adiţional din 23 octombrie 2001, prevederile art. 4.6 şi art. 7.2 din contract, invocate de instanţa de apel, făcând parte din contractul în forma modificată prin actul adiţional din 23 octombrie 2001.
Legat de motivarea instanţei de apel raportat la prevederile contractuale, recurenta a susţinut şi încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi a principiului îmbogăţirii fără justă cauză. Aceste susţineri, care pun în discuţie legalitatea hotărârii atacate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt reluate în dezvoltarea celui de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa încât urmează a fi analizate în cadrul acelui motiv.
Pe de altă parte, recurenta susţine că motivarea instanţei de apel este contradictorie şi pentru că, deşi se apreciază că ar fi existat o legitimare din partea reclamantei să reţină investiţiile (întrucât pârâta s-ar fi obligat să le facă în virtutea contractului de asociere), ulterior se menţionează că pentru recuperarea lor pârâta ar fi avut o acţiune întemeiată pe contractul de asociere.
Nici sub acest aspect motivarea instanţei de apel nu este contradictorie în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care are în vedere situaţia în care unele considerente conduc la soluţia din dispozitiv, iar altele la soluţia contrară, ceea ce nu este cazul în speţă.
Astfel, considerentele la care face trimitere recurenta nu se exclud reciproc, nefiind de natură a conduce la soluţii diferite, ci ambele converg către aceeaşi soluţie, şi anume respingerea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Cererea reconvenţională dedusă judecăţii este o acţiune în restituire întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, iar condiţiile juridice ale intentării unei asemenea acţiuni sunt absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite, astfel că neîndeplinirea acestor condiţii atrage respingerea acţiunii.
Considerentele instanţei de apel, la care face trimitere recurenta, vizează neîndeplinirea condiţiilor juridice ale acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă şi, contrar susţinerilor din recurs, ele nu se exclud reciproc, ci decurg în mod logic unele din altele - reţinerea existenţei unui contract, ca temei al măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, determină, drept consecinţă, concluzia existenţei acţiunii contractuale, ca mijloc juridic de valorificare a dreptului la restituire -, conducând spre soluţia de respingere a acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, dată în cauză cererii reconvenţionale.
3. În cadrul ultimului motiv de recurs, recurenta contestă soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, susţinând că, aplicând în mod greşit prevederile art. 969 C. civ. cu privire la art. 4.6 şi art. 7.2 din contract, instanţa de apel a reţinut eronat neîndeplinirea, în speţă, a condiţiilor juridice ale exercitării acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, respectiv absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pagubei.
Criticile sunt nefondate, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, contrar susţinerilor recurentei, în mod corect instanţa de apel, raportându-se la contractul părţilor, a reţinut că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile juridice ale acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză (actio de in rem verso).
Astfel, părţile s-au aflat în raporturi contractuale cu privire la imobilul la care recurenta a efectuat investiţiile a căror restituire a solicitat-o prin cererea reconvenţională, obiectul contractului de asociere în participaţiune din 27 decembrie 1995, astfel cum a fost integral modificat prin actul adiţional din 23 octombrie 2001, constând în asocierea părţilor în vederea dezvoltării unui program de investiţii pentru modernizarea şi exploatarea în comun a activului „Restaurant A.” (art. 2.1 din contractul modificat).
Este adevărat că prevederile art. 4.6 şi art. 7.2 din contractul modificat prin actul adiţional din 23 octombrie 2001 nu reglementează soarta investiţiilor la încetarea asocierii, însă invocarea lor de către instanţa de apel este relevantă în aprecierea îndeplinirii condiţiilor juridice ale actio de in rem verso, prin coroborare cu celelalte clauze contractuale, care vor fi redate în continuare, în complinirea motivării deciziei recurate.
Art. 4.6 din contractul modificat reglementează aportul adus de recurentă pentru realizarea obiectului asocierii, respectiv efectuarea de investiţii, iar art. 7.2 obligaţiile asumate de recurentă, referitoare la efectuarea investiţiilor.
La art. 4.1 din acelaşi contract s-a prevăzut aportul adus de asociatul participant - reclamanta, respectiv activul imobiliar pentru a cărui modernizare şi exploatare în comun s-au asociat părţile, iar la art. 4.5 s-a prevăzut că „Asociatul participant păstrează dreptul de proprietate asupra bunului adus în asociere. La încetarea asocierii, bunul aportat de asociatul participant va fi restituit în natură acestuia, liber de sarcini.”
Fiind, deci, reglementată prin contractul părţilor obligaţia pârâtei de efectuare a investiţiilor la imobilul litigios, ca aport în cadrul asocierii (art. 4.6 şi art. 7.2 din contract), precum şi obligaţia de restituire a imobilului, liber de sarcini, la încetarea contractului, către reclamanta care l-a adus ca aport în asociere (art. 4.5 din contract), rezultă că mărirea patrimoniului reclamantei în detrimentul pârâtei, cu investiţiile efectuate de aceasta din urmă la imobilul restituit reclamantei, are ca temei contractul părţilor, iar în raport de acest temei, mijlocul juridic de valorificare a dreptului la restituire pretins cu privire la investiţiile efectuate la imobil îl constituie acţiunea din contract.
Prin urmare, concluzia instanţei de apel referitoare la neîndeplinirea condiţiilor juridice ale acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză este rezultatul aplicării corecte a dispoziţiilor art. 696 C. civ., raportat la art. 4.6, art. 7.2 şi art. 4.5 din contractul părţilor, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din 23 octombrie 2001.
În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a respins petitul din cererea reconvenţională prin care s-a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii investiţiilor, întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, pentru neîndeplinirea condiţiilor juridice ale actio de in rem verso, existând o cauză legitimă a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, respectiv contractul, precum şi un alt mijloc juridic pentru valorificarea dreptului la restituire, respectiv acţiunea din contract.
Cât priveşte textul de lege invocat de recurentă, respectiv art. 12 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, acesta reglementează dreptul de cumpărare, de către întreprinderile mici şi mijlocii, a activelor utilizate de acestea, printre altele, în baza unui contract de asociere în participaţiune, la preţul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părţi, după deducerea investiţiilor efectuate în activ de către asociat. Litigiul pendinte nu poartă, însă, asupra dreptului recurentei de a cumpăra activul utilizat în baza contractului de asociere în participaţiune, aşa încât textul de lege invocat nu are nicio relevanţă în cauză.
Recurenta a invocat şi nelegala confirmare în apel a soluţiei primei instanţe, sub aspectul respingerii cererii de instituire a unui drept de retenţie asupra activului imobiliar în litigiu. Nici această critică nu este fondată.
Întrucât dreptul de retenţie este dreptul în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină bunul respectiv până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun, rezultă că instituirea dreptului de retenţie este condiţionată de existenţa unei datorii, în legătură cu bunul, a creditorului restituirii faţă de deţinătorul bunului. În speţă, însă, nu s-a stabilit vreun debit pe care reclamanta să-l datoreze pârâtei, fiind respinsă cererea reconvenţională a pârâtei de obligare a reclamantei la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la activul imobiliar în litigiu, aşa încât, în mod legal, instanţa de apel a apreciat că nu se poate institui în favoarea pârâtei un drept de retenţie, cu consecinţa păstrării soluţiei primei instanţe de respingere a cererii privind dreptul de retenţie.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat şi urmează a-l respinge ca atare, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.P.C. SRL împotriva deciziei nr. 589 din 03 decembrie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1555/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1571/2015. Civil → |
|---|
