ICCJ. Decizia nr. 1570/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1570/2015
Dosar nr. 41859/3/2012
Şedinţa publică de la 9 iunie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 5801 din 23 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 41859/3/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M.M. în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A. SA, intervenient forţat fiind M.C.M. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 21.774,5 lei, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, şi a sumei de 50.000 de euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. A fost respinsă cererea de chemare în judecată pentru celelalte sume, ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.073 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa fondului a reţinut că la data de 04 decembrie 2011, în jurul orei 19.20, pe DN7, în apropierea localităţii Petriş, judeţul Arad, la km 442+800 m, s-a produs un accident rutier, fiind implicat autoturismul marca F., cu nr. de înmatriculare x1, condus de intervenientul forţat M.C.M.. Din accident a rezultat rănirea reclamantei M.M., a lui M.A.I., a lui A.B.C. şi a martorei A.C., care erau pasageri în autovehiculul condus de către intervenientul forţat M.C.M.
Prin Rezoluţia din 31 ianuarie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Lipova pronunţată în Dosarul nr. 1120/ P/2011, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intervenientul forţat M.C.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. (2) şi 4 C. pen., întrucât lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
A evidenţiat judecătorul fondului că obligaţia de reparare a prejudiciului material şi moral suferit de către reclamantă revine societăţii de asigurare emitente a poliţei RCA, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/ 1995 şi prevederile art. 26 alin. (1) şi art. 49 pct. 2 din Norma din 17 mai 2010 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010.
De asemenea, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1997, se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.
Tribunalul a constatat că trebuie realizată o interpretare sistematică a acestuia, raportându-se la întreg conţinutul art. 50 din Legea nr. 136/1995.
Potrivit art. 49, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.
A reţinut instanţa că, pe de altă parte, conform dispoziţiilor alin. (1) - (4) ale acestui articol, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului. Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului.
Interpretând sistematic prevederile citate mai sus, tribunalul a reţinut că alin. (1) al art. 50 ("Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.") constituie ipoteza generală, care este detaliată (clarificată) în prevederile alin. (2) - (4) ale articolului.
Astfel, alin. (2) şi (3) ("în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.") prevăd situaţiile în care se pot acorda despăgubiri în caz de vătămare corporală sau deces.
Alin. 4 ("Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului.") are în vedere condiţiile în care se pot acorda despăgubiri pentru avarierea sau distrugerea bunurilor.
Revenind la prevederile art. 50 alin. (2) şi (3), tribunalul a constatat că acestea trebuie interpretate sistematic, ipoteza de la alin. (3) fiind numai una specială a alin. (2). Mai mult, alin. (3) nu face decât să arate că se acordă despăgubiri şi soţului (soţiei) şi rudelor sau persoanelor aflate într-o anumită relaţie cu persoana vinovată, aceştia înfăţişând un drept la reparaţie propriu.
Interpretând astfel aceste texte legale, instanţa a reţinut că se pot acorda despăgubiri soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, numai dacă acestea au fost vătămate corporal sau au decedat în accidentul respectiv, deci aflându-se în afara vehiculului care a produs accidentul sau în acel vehicul.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 1.349 şi 1.357 C. civ. (Legea nr. 287/2009).
A arătat judecătorul fondului că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condiţiile existenţei prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi prezenţa vinovăţiei, care în conformitate cu dispoziţiile art. 1.357 C. civ. poate îmbrăca forma celei mai uşoare culpe.
Fapta ilicită ca element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, au fost cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane sau intereselor acestuia (art. 1.357 coroborat cu art. 1.359 C. civ.).
În speţa dedusă judecăţii, fapta ilicită constă în conducerea de către intervenientul forţat M.C.M. a unui autovehicul fără respectarea regulilor de circulaţie prevăzute de O.U.G. nr. 195/2002. Astfel, aşa cum rezultă din cercetările efectuate de poliţie şi parchet, M.C.M., conducătorul auto, a pierdut controlul direcţiei de mers, părăsind partea carosabilă, accidentul fiind provocat de neadaptarea vitezei de deplasare la condiţiile de drum.
Prejudiciul patrimonial suferit de reclamantă constă în cheltuielile efectuate cu însănătoşirea. Prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamantă constă în suferinţa ca urmare directă a accidentului.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu a rezultat din faptul că, urmare a conducerii cu o viteză neadaptată la condiţiile de drum, intervenientul forţat M.C.M. a provocat un accident care a dus la vătămarea corporală a reclamantei şi a altor persoane, toţi fiind pasageri în autovehiculul condus de către intervenientul forţat.
Cu privire la vinovăţia conducătorului auto M.C.M., tribunalul a reţinut că acesta trebuia şi putea să prevadă că în urma conducerii unui autovehicul pe un carosabil umed, cu o viteză neadaptată la condiţiile de drum, putea să provoace un accident cu urmări grave pentru pasageri. Ca atare, tribunalul a constatat că s-a probat pe deplin vinovăţia intervenientului forţat M.C.M.
Faţă de cele constatate în Raportul de expertiză medico-legală nr. A1/3709/2013 efectuat de Institutul Naţional de Medicină Legală M.M., ca fiind urmări directe ale accidentului, s-a stabilit în acelaşi raport de expertiză că numărul de zile de îngrijiri medicale corespunzătoare vătămărilor suferite este de 80 - 90. De asemenea, s-a constatat că reclamanta nu a rămas cu infirmitate fizică posttraumatică consecutivă. Cu toate acestea, se reţine că reclamanta a pierdut un organ, respectiv splina. S-a mai constatat că leziunile traumatice au pus în primejdie viaţa reclamantei.
De asemenea, tribunalul a reţinut că pentru însănătoşire reclamanta a efectuat anumite cheltuieli. în ceea ce priveşte despăgubirile pentru daune materiale solicitate de reclamanta M.M., tribunalul a reţinut, din coroborarea înscrisurilor depuse cu declaraţiilor martorilor că reclamanta a efectuat cheltuieli legate însănătoşirea sa în cuantum de 21.774,5 lei, iar nu în cuantum de 10.000 de euro, aşa cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, tribunalul a avut în vedere numai chitanţele care reflectau cheltuieli efectuate pentru medicamente, analize medicale, materiale sanitare, sistem fixare coloană, implanturi spinale sau de igienă personală.
Pe de altă parte, în urma accidentului, reclamanta a suferit în mod evident traume care justifică dreptul acesteia la plata unor despăgubiri pentru daune morale din partea pârâtei.
În opinia instanţei, având în vedere că nu este posibilă identificarea unor criterii ştiinţifice exacte pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daunelor morale, aprecierea prejudiciului nepatrimonial nu se rezumă la determinarea preţului suferinţei fizice şi psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului şi implicaţia acestuia, pe toate planurile sociale ale reclamantei.
Tribunalul a avut în vedere şi împrejurarea în care s-a produs accidentul, respectiv, că victima şi şoferul care a provocat accidentul erau soţi şi deplasându-se cu autoturismul condus de acesta, reclamanta şi-a asumat, ca orice pasager, un risc cu privire la posibilitatea producerii pe timpul deplasării a unui eveniment rutier, lucru care s-a şi întâmplat.
În aceste condiţii, tribunalul a acordat suma de 50.000 de euro, reprezentând despăgubiri pentru daune morale suferite de reclamantă, despăgubiri acordate ca urmare a accidentării sale, apreciind că această sumă corespunde cerinţelor unei juste şi integrale despăgubiri.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta M.M., prin care a solicitat modificarea sentinţei atacate în sensul unei juste aprecieri a daunelor acordate, astfel încât acestea să corespundă prejudiciului material şi moral suferit în urma accidentului rutier din data de 04 decembrie 2011 a cărui victimă a fost.
La data de 23 ianuarie 2014 a fost depusă la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de SC Asigurare-Reasigurare A. SA, prin care s-a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a apelului formulat în cauză de către apelanta-reclamantă M.M.
Pe calea întâmpinării a fost invocată excepţia netimbrării cererii de apel, arătându-se că apelanta datorează taxă de timbru în cuantum de 25.700 lei. Se arată de către pârâtă că apelanta reclamantă datorează taxă de timbru în cuantum de 1/2 din taxa datorată la fond, care a fost corect calculată în temeiul art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea 146/1997.
La data de 29 octombrie 2013 a fost formulat apel şi pârâta SC Asigurare-Reasigurare A. SA. Cererea a fost motivată prin memoriul depus la data de 23 ianuarie 2014.
La data de 11 martie 2014 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de reclamanta M.M. prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a apelului formulat în cauză de către apelanta-intimata SC Asigurare-Reasigurare A. SA.
Cu referire la excepţia de netimbrare, invocată pe calea apelului şi a întâmpinării de către Societatea Comercială de Asigurare Reasigurare A. SA, Curtea s-a pronunţat prin încheierea din 8 mai 2014, în sensul respingerii acesteia, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 338 din 15 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse apelurile, ca nefondate.
În ceea ce priveşte cererea de apel formulate de către reclamanta M.M., Curtea a reţinut următoarele:
Reclamanta a contestat modalitatea de apreciere a prejudiciului moral şi material, solicitând instanţei de control judiciar să reevalueze cuantumul daunelor acordate la valoarea despăgubirilor materiale şi morale enunţate în petitul cererii introductive.
A observat Curtea că pretenţiile solicitate de către reclamantă cu titlu de prejudiciu material sunt în cuantum de 10.000 euro, fără ca cererea introductivă să precizeze, punctual, valoarea sumelor reprezentând cheltuieli efectuate cu intervenţii chirurgicale, tratamente medicamentoase, investigaţii de specialitate RNM, tomograf, cheltuieli privind perioadele de internare.
În opinia Curţii, instanţa de fond a procedat la o corectă evaluare a prejudiciului material suferit de către reclamantă, valorificând în mod temeinic şi legal probatoriul administrat în cauză; în acest sens, instanţa a acordat cu acest titlu sumele rezultate din chitanţele care reflectau cheltuieli efectuate pentru medicamente, analize medicale, materiale sanitare, sistem fixare coloană, implanturi spinale sau de igienă personală.
A reţinut Curtea că apelanta a criticat soluţia adoptată asupra cererii de acordare a daunelor materiale pentru neluarea în seamă a declaraţiilor martorilor C.A. şi A.C. Din cercetarea nemijlocită a probelor la care face referire apelanta reclamantă, Curtea a constatat că declaraţiile martorilor nu sunt de natură a determina majorarea valorii acordate cu titlu de daune materiale. Astfel, cei doi martori au susţinut suportarea de către reclamantă şi familia acesteia a unor cheltuieli legate de implanturi, medicamente, aspecte ce se coroborează cu conţinutul înscrisurilor aflate la dosarul de fond, şi care au fost avute în vedere de judecător (contravaloare antibiotic meronem, implanturi coloană, medicamente). În ceea ce priveşte susţinerile martorilor cu privire la suportarea de către reclamantă şi a unor alte cheltuieli, acestea nu au putut fi avute în vedere în condiţiile în care cei doi martori au indicat cu aproximaţie sumele pretins achitate; în plus, din cercetarea declaraţiilor nu s-a putut concluziona că martorii au fost de faţă la momentul plăţii, astfel încât, în opinia instanţei, aceştia nu ar putea indica valoarea certă a sumelor achitate. în consecinţă, în lipsa coroborării acestor declaraţii şi cu alte probe, nu s-a putut reţine că suma achitată de reclamantă se ridică la valoarea pretinsă prin cererea de chemare în judecată, respectiv 10.000 euro.
Referitor la critica privind evaluarea prejudiciului moral, instanţa a reţinut că nici aceasta nu este fondată.
A observat Curtea că, argumentele reclamantei apelante nu sunt de natură a determina concluzia că suma de 50.000 euro, acordată cu titlu de daune morale, nu ar fi justă, raţională şi echitabilă. Această valoare a fost stabilită motivat, în baza probelor administrate în cauză, instanţa făcând trimiteri punctuale la criteriile avute în vedere. Judecătorul a ţinut cont de gravitatea şi concursul leziunilor traumatice, de complexitatea şi durata intervenţiilor medicale şi a tratamentelor necesare pentru vindecarea şi recuperarea fizică a victimei accidentului rutier, de faptul că viaţa acesteia a fost pusă în pericol, dar şi de împrejurarea că reclamanta şi-a pierdut un organ, splina.
Instanţa de fond a făcut referire la împrejurările concrete în care a avut loc accidentul, la riscurile asumate de parte ca pasager. În lipsa unor criterii ştiinţifice exacte pentru stabilirea cuantumul despăgubirilor pentru daunele morale, instanţa a procedat în mod corect la aprecierea multilaterală a tuturor elementelor negative ale prejudiciului şi implicaţia acestuia, pe toate planurile sociale ale reclamantei.
Din punctul de vedere al instanţei de control judiciar, judecătorul a aplicat prevederile art. 49 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule pusă în aplicare de Ordinul nr. 5/2010 al CSA şi ale art. 53 din Legea nr. 136/1995, raportat la circumstanţele speţei, urmărind ca despăgubirile să fie echitabile şi proporţionale.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat că modul în care instanţa de fond a evaluat daunele acordate în cauză este unul temeinic şi legal, şi care respectă criteriile de rezonabilitate şi echitate.
În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâta Societatea Comercială de Asigurare Reasigurare A. SA, Curtea a constatat următoarele:
O primă critică privind fondul apelului a vizat greşita aplicare a legii, pârâta evidenţiind faptul că, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa a ignorat principiul justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Apelanta pârâtă a făcut referire la repere de comparaţie, arătând că suma acordată cu titlu de daune morale reprezintă o sumă care echivalează cu venitul mediu pe economie al unui salariat pentru o perioadă considerabilă de timp, respectiv 12 ani; se oferă ca reper şi salariul reclamantei şi se subliniază că instanţa nu a administrat vreun probatoriu menit a garanta faptul că în cauză nu devin incidente dispoziţiile instituţiei juridice ale îmbogăţirii fără justă cauză.
În opinia Curţii, reperele oferite de apelantă nu au putut determina reducerea sumei acordate de către instanţă cu titlu de daune morale. Cu referire la venitul reclamantei, şi în general raportarea la standardul de viaţă al acesteia, ele reprezintă aspecte ce nu pot fi valorificate de către societatea de asigurări pentru a diminua despăgubirea; în general, starea materială a victimei nu poate influenţa cuantumul daunelor deoarece, chiar aşa cum se motivează în decizia citată de apelantă, finalitatea acordării daunelor trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral. Or, în concret, repercusiunile directe ale accidentului constau în leziuni traumatice suferite. Actele medicale depuse de parte probează necesitatea acordării a nu mai puţin de 272 zile concediu medical, intervenţii chirurgicale asupra coloanei, necesitatea recuperării fizice a victimei accidentului, reducerea temporară a timpului de muncă.
În opinia instanţei de control judiciar, reperele avute în vedere de către instanţa de fond, astfel cum au fost detaliate în considerentele anterioare, au valorificat împrejurări în strânsă legătură cu actele şi lucrările dosarului, iar probele administrate în cauză au justificat modul de cuantificare a prejudiciului.
Cu privire la cel de al doilea motiv de apel, Curtea a observat că acesta reia criticile privind cuantificarea daunelor morale, apelanta evidenţiind natura răspunderii asigurătorului, faptul că prejudiciul s-a produs din culpă, dar şi împrejurarea că reclamanta nu ar fi făcut dovada unei afectări sau a unei tulburări posttraumatice.
Din cercetarea considerentelor sentinţei ce face obiectul apelurilor, instanţa de control judiciar nu a putut concluziona că aspectele evocate de pârâtă nu ar fi fost analizate de judecător. Hotărârea motivează cu trimiteri punctuale la textele de lege invocate şi cenzurează nemijlocit condiţiile angajării răspunderii asigurătorului; tot astfel, nu s-a putut reţine că instanţa nu a avut în vedere, în mod corect, forma de vinovăţie a autorului accidentului. Judecătorul a expus probatoriul pe care l-a apreciat pertinent şi concludent şi a înfăţişat criteriile pe care le-a avut în vedere la cuantificarea daunelor.
În ceea ce priveşte cea de a treia critică formulată în apel, cu privire la faptul că intervenientul forţat ar fi circulat fără să adapteze viteza la condiţiile de trafic şi vreme, Curtea a observat că şi această împrejurare a fost reţinută de judecător. Nici chestiunea susţinută de apelanta pârâtă potrivit cu care victima accidentului, soţia şoferului, ar fi putut să solicite soţului său să circule mai încet, nu a putut reprezenta un motiv pentru reevaluarea despăgubirilor acordate acesteia. În raport de probele administrate, instanţa nu a putut face aprecieri în sensul că reclamanta, aflată pe bancheta din spate a autoturismului, ştia viteza de deplasare a autoturismului, condiţiile de drum ori avea cunoştinţe legate de modul de conducere.
Al patrulea motiv de apel a reluat argumentul privind necesitatea indicării de către reclamantă a unor criterii de cuantificare a traumei psihice invocate. Fără a relua considerente anterior expuse, Curtea a subliniat că hotărârea a punctat toate criteriile avute în vedere la stabilirea daunelor şi le-a valorificat numai în măsura în care au fost probate, în concret, în cauză.
Cu referire la motivul cinci de apel, Curtea a reţinut că acesta reclamă ignorarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 30 C. fam. prin faptul că, cel puţin parţial, reclamanta a fost dezdăunată de către intervenientul forţat care a participat cu V2 din cheltuielile efectuate de către aceasta în vederea recuperării medicale.
Motivul invocat de pârâta apelantă societatea de asigurare nu are în vedere nici circumstanţele concrete ale cauzei, dar nici regimul juridic al daunelor acordate ca efect al angajării răspunderii civile delictuale. Astfel, aşa cum a rezultat chiar din declaraţiile celor doi martori audiaţi în cauză, mare parte din sumele achitate pentru intervenţiile chirurgicale şi recuperarea fizică a reclamantei au provenit de la prieteni, din împrumuturi şi de la familie, dar şi ca rezultat al apelurilor făcute pe facebook, iar nu din sume dobândite în timpul căsătoriei.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 31 lit. e) C. fam., dar şi art. 340 lit. f) C. civ., despăgubirea pentru pagube reprezintă bun propriu al soţului, nefiind inclusă în comunitatea de bunuri. A transfera asupra intervenientului forţat obligaţia de suportare a cheltuielilor legate de urmările accidentului reprezintă golirea de conţinut a efectelor contractului de asigurare civilă obligatorie. Drept urmare, Curtea a apreciat că nu se justifică reducerea la jumătate a sumei acordate cu titlu de despăgubiri materiale acordate reclamantei.
Referitor la cel de al şaselea motiv de apel, Curtea a evidenţiat că modalitatea de stabilire a despăgubirilor statuate prin Legea nr. 136/1995, fie prin constituirea ca parte civilă în procesul penal declanşat urmare accidentului, fie numai în faţa instanţei civile, nu semnifică existenţa unei opţiuni a persoanei păgubite între răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului sau societatea de asigurări, ci, dimpotrivă, atestă indubitabil existenţa răspunderii asigurătorului în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii săi răspund faţă de terţele persoane păgubite prin accident.
Calitatea procesuală activă a reclamantei este conferită de calitatea sa de titular al dreptului subiectiv ce formează conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, respectiv dreptul de a obţine ca persoană păgubită prin accidentul rutier o reparare a prejudiciului astfel produs.
Din această perspectivă, Curtea a apreciat că modul în care instanţa a evaluat despăgubirea acordată reclamantei nu poate fi afectat de faptul că aceasta nu a formulat plângere penală împotriva soţului său întrucât, chiar instituţia familiei, bazată pe încredere şi sprijin reciproc, poate constitui un argument rezonabil pentru susţinerea opţiunii reclamantei.
Totodată, Curtea a considerat că instanţa de fond a valorificat în mod corect practica instanţelor judecătoreşti în stabilirea cuantumului daunelor.
Împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat recurs reclamanta M.M. şi pârâta SC Asigurare Reasigurare A. SA Bucureşti.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei M.M., în temeiul art. 20 pct. 1 şi pct. 3 din Legea nr. 146/1997, respectiv art. 35 pct. 1 şi pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a legii şi ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, instanţa îl va anula, ca netimbrat întrucât recurenta nu s-a conformat obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru pentru termenul de judecată din 9 iunie 2015, recurenta, prin avocat, învederând în şedinţă că nu înţelese să timbreze.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei SC Asigurare Reasigurare A. SA Bucureşti, se constată că aceasta a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 şi a încheierii de şedinţă din data de 08 mai 2014, solicitând modificarea, în tot, a încheierii de şedinţă anterior menţionată, în sensul admiterii excepţiei de netimbrare invocată de către aceasta, modificarea în parte a Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunţată în cauză de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, respectiv admiterea apelului formulat şi pronunţarea unei hotărâri prin care, în principal, să fie respinsă acţiunea ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, urmare a admiterii apelului formulat de asigurător, să fie schimbată, în parte, Sentinţa civilă nr. 5801 din 23 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul reducerii sumelor la care a fost obligată cu titlu de daune morale şi materiale către reclamanta M.M., până la o sumă conformă criteriilor şi practicii judiciare consacrate, respectiv în limita dovedirii acestora.
Se învederează faptul că nu înţelege să critice respingerea de către instanţa de apel a apelului formulat în cauză de către M.M. împotriva Sentinţei civile nr. 5801 din 23 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
În dezvoltarea criticilor se arată că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi greşita aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)
Recurenta susţine că, în mod greşit, cu ignorarea dispoziţiilor legale privind taxele de timbru, respectiv O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă şi Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, instanţa de apel a respins excepţia de netimbrare invocată de către A. prin cererea de apel, considerând că apelul formulat de către reclamanta M.M. nu este supus timbrajului la valoare. Dispunând astfel, instanţa de apel a ignorat puterea lucrului judecat, atâta timp cât reclamanta M.M. nu a înţeles să critice prin cererea sa de apel şi dispoziţia instanţei de fond prin care s-a dispus că prezenta cauză este supusă dispoziţiilor legale care reglementează obligaţia reclamantei de a timbra la valoare.
În faţa instanţei de fond, intimata-reclamantă M.M. a formulat cerere de ajutor public judiciar, cerere care i-a fost admisă, în parte, prin încheierea de şedinţă din data de 18 februarie 2013 pronunţată în cauză de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. În raport de dispoziţiile art. 12 coroborat cu art. 13 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, admiterea de către instanţa de fond a cererii de ajutor public judiciar nu putea să profite reclamantei şi în apel.
Recurenta arătată că, atunci când a apreciat asupra legalităţii şi temeiniciei cuantumului daunelor materiale acordate reclamantei, instanţa de apel a ignorat, asemenea instanţei de fond, împrejurarea că intervenientul forţat şi reclamanta sunt soţi, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 30 din C. fam. întrucât nu a fost luat în calcul faptul că, pentru jumătate din cheltuielile făcute cu recuperarea sa, M.M., a fost deja despăgubită, prin urmare instanţa nu a înţeles temeiul juridic al criticii formulate de către A.
Dispunând astfel, instanţa de apel a ignorat faptul că, în dreptul român, conform art. 30 din C. fam. (în prezent abrogat, dar aplicabil, conform actelor de la dosarul cauzei, căsătoriei dintre intervenientul forţat şi reclamantă, căsătorie care a fost încheiată sub regulile sale) între soţi se aplică regimului comunităţii de bunuri, soţii administrând împreună veniturile şi alte bunuri pe care le dobândesc în timpul căsătoriei lor. Regimul comunităţii de bunuri este nu doar legal, ci şi obligatoriu, comunitatea de bunuri fiind un efect legal al căsătoriei şi deci, bunul (în această categorie incluzând şi banii) dobândit de oricare dintre soţi, este comun, în cote egale, chiar dacă numai unul dintre soţi a contribuit efectiv la acea dobândire. Nicio probă de la dosar nu relevă faptul că banii cheltuiţi de către reclamantă ar fi avut caracter de bun propriu, aceştia fiind dobândiţi de către cei doi soţi în timpul căsătoriei lor, fapt care le conferă calitatea de coproprietari, în cotă indiviză de 50%.
Instanţa de apel a omis să reţină incidenţa în cauză şi a prevederilor legale care reglementează obligaţia legală a soţilor de a-şi acorda, unul celuilalt, sprijin material, obligaţie care se realizează prin suportarea cheltuielilor căsătoriei şi prin diferite forme de asistenţă materială între soţi. De toate aceste aspecte legale ar fi trebuit să ţină cont instanţa de apel atunci când a dispus asupra criticilor formulate de către A. cu privire la cuantumul daunelor materiale acordate intimatei-reclamante de instanţa de fond, respectiv să ia act că, cel puţin parţial, reclamanta a fost dezdăunată de către intervenientul forţat prin faptul că acesta a participat cu 1/2 din cheltuielile efectuate de către aceasta în vederea recuperării medicale.
Prin urmare, fiind deja despăgubită pentru 1/2 din ceea ce cere, aceasta nu putea pretinde, iar instanţa de apel, în mod greşit şi ilegal a dispus contrariul, decât parte din sumele invocate a fi fost cheltuite (incluzând în această categorie şi taxa de timbru achitată de către reclamantă şi cea pentru care aceasta a beneficiat de scutire).
Confuzia instanţei de apel este evidentă, aceasta menţionând, în susţinerea ideii că banii cheltuiţi de către reclamantă nu s-ar include în categoria bunurilor comune ale soţilor, caracterul de bun propriu al despăgubirilor morale, pe care, de altfel, nici A. nu l-a contestat.
Mai arată recurenta că, instanţa de apel a ignorat faptul că A. a criticat nesocotirea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 30 C. fam. în ceea ce priveşte acoperirea daunelor materiale, iar nu şi a celor morale.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii atunci când, împotriva prevederilor legale şi a practicii judecătoreşti, a menţinut dispoziţiile instanţei de fond prin care asigurătorul A. a fost obligat la plata către reclamanta M.M. a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, şi 21.774,5 lei, cu titlu de daune materiale. Consideră recurenta că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, ar fi trebuit să analizeze cauza sub toate aspectele, respectiv să încuviinţeze pentru A. administrarea probei cu interogatoriul intervenientului forţat, soţ al reclamantei, probă utilă şi pertinentă cauzei.
Instanţa de apel s-a limitat la a face o trecere în revistă a motivelor de apel invocate de către A., fără a analiza cauza sub toate aspectele. Procedând astfel, instanţa de apel, la fel ca şi instanţa de fond, nu a avut în vedere faptul că daunele morale nu pot fi acordate în mod excesiv, neavând rolul unor amenzi şi neputând duce la o îmbogăţire nejustificată a persoanei vătămate, având doar un rol compensator.
Înlăturarea de către instanţa de apel a criticilor formulate de A. cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză a dus la încălcarea de către instanţa de apel a principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
În aprecierea asupra cuantumului prejudiciului moral, care este lăsat la înţeleapta, nicidecum la suverana apreciere a judecătorului, acesta are obligaţia să ţină seama de principiile unanim recunoscute ca aplicabile în materia daunelor morale, respectiv de faptul că despăgubirea trebuie să fie echitabilă în raport cu circumstanţele cauzei şi rezonabilă în raport de condiţiile socio-economice ale părţilor care le solicită.
A. a solicitat instanţei de apel să cenzureze cuantumul daunelor morale dispuse de judecătorul fondului, care creează un profund dezechilibru între dauna produsă şi despăgubire, cu consecinţa acordării unor despăgubiri neechitabile şi nerezonabile însă, această solicitare, concretizată într-un motiv de apel, a fost, în mod neîntemeiat, respinsă de către instanţa de apel. Procedând astfel, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile Deciziei nr. 1 din 28 martie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite (publicată în M. Of. nr. 503/14.06.2005), care statuează că, în cazul accidentelor de circulaţie, coexistă, fără să se suprapună sub aspectul întinderii obligaţiei şi al mijloacelor de probă, răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovată de producerea evenimentului asigurat, cu răspunderea civilă contractuală a asigurătorului.
Întrucât suma acordată depăşeşte graniţa unor daune morale rezonabile şi limitele echităţii, instanţa de apel a permis reclamantei o îmbogăţire fără justă cauză.
Înalta Curte, analizând cererea de recurs formulată de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA Bucureşti, constată că recursul îndreptat împotriva încheierii din 8 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Prin încheierea sus-menţionată, instanţa de apel a respins, în mod nelegal, excepţia de netimbrare invocată de către A. prin cererea de apel, considerând că apelul formulat de către reclamanta M.M. nu este supus timbrajului la valoare, ignorând astfel puterea de lucrul judecat a încheierii instanţei de fond din 28 ianuarie 2013 prin care s-a stabilit că prezenta cauză este supusă dispoziţiilor legale care reglementează obligaţia reclamantei de a timbra la valoare, respectiv art. 2 din Legea nr. 146/1997. Prin aceeaşi încheiere s-a reţinut că, deşi reclamanta a invocat o cauză de scutire de la plata taxei judiciare de timbru indicând art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, instanţa a apreciat că acest text de lege nu este aplicabil având în vedere că persoana vătămată nu a formulat plângere penală, prin urmare, nu există o cauză penală care să atragă incidenţa textului de lege care prevede scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.
Conform art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac, ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.
Având în vedere textul legal precitat instanţa va modifica, în parte, încheierea atacată în sensul că va admite excepţia netimbrării apelului declarat de reclamanta M.M. şi, în consecinţă, va obligă reclamanta M.M. la plata sumei de 25953,4 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă exercitării căii de atac a apelului.
În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA Bucureşti, împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurenta pârâtă a indicat drept motiv de recurs încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în conformitate cu care hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi greşita aplicare a legii.
Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 30 C. fam. care reglementează regimul comunităţii de bunuri a soţilor arătându-se că, atunci când a apreciat asupra legalităţii şi temeiniciei cuantumului daunelor materiale acordate reclamantei, instanţa de apel a ignorat, împrejurarea că intervenientul forţat şi reclamanta sunt soţi, nefiind luat în calcul faptul că, pentru jumătate din cheltuielile făcute cu recuperarea sa, M.M., a fost deja despăgubită.
Această critică este nefondată şi contravine dispoziţiilor legale care guvernează răspunderea civilă obligatorie (RCA).
Asigurarea de răspundere civilă este o asigurare colectivă a victimelor accidentelor de autovehicule şi, totodată, o asigurare a persoanelor responsabile de accident împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terţii prejudiciaţi prin fapta ilicită ce atrage răspunderea lor civilă şi reprezintă o garanţie a persoanelor vătămate prin accident şi care aveau deschisă o acţiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moştenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzat va fi reparat.
Potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările, acordarea de despăgubiri de către asigurător se face în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil. Conform alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.
Aceste texte prevăd, aşadar, situaţiile în care se pot acorda despăgubiri în caz de vătămare corporală sau deces, printre care se află şi cea dedusă judecăţii. Se observă că textul de lege nu cuprinde nicio condiţionare sau limitare a acordării despăgubirilor în situaţia în care autorul accidentului este soţul iar victima, care a suferit vătămări corporale din cauza accidentului, este soţia, întrucât se are în vedere prejudiciul personal, direct, suferit de victimă, relaţia de căsătorie existentă între aceştia neavând relevantă.
În concluzie, recurenta interpretează greşit art. 30 C. fam. având în vedere că raportul de căsătorie existent în cauză, astfel cum prevede art. 49 din Legea nr. 136/1995, nu obligă intervenientului forţat să suporte 1/2 din cheltuielile legate de urmările accidentului, acestea fiind acoperite integral prin contractul de asigurare. Drept urmare, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că nu se justifică reducerea la jumătate a sumei acordate cu titlu de despăgubiri materiale acordate reclamantei.
Critica prin care recurenta pârâtă susţine că au fost încălcate dispoziţiile legale şi practica judecătorească privitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor este nefondată întrucât nu se face trimitere la un text de lege din care să rezulte în mod evident nelegalitatea criticii.
Prin celelalte critici formulate la adresa cuantumului despăgubirilor acordate de instanţă recurenta ajunge în fapt să solicite o reapreciere a probatoriului administrat şi să susţină necesitatea administrării unor probe însă, aceste aspecte exced analizei instanţei de recurs întrucât nu sunt motive de nelegalitate ci de netemeinicie care, raportat la art. 314 C. proc. civ., nu pot fi avute în vedere.
În ceea ce priveşte criticile formulate de A., cu privire la incidenţa dispoziţiilor legale care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, prin care se susţine că daunele acordate au dus la încălcarea de către instanţa de apel a principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, Înalta Curte consideră că sunt nefondate întrucât, implică aprecierea asupra probatoriului.
Faptul că A. a solicitat instanţei de apel să cenzureze cuantumul daunelor morale dispuse de judecătorul fondului, susţinând că acestea creează un profund dezechilibru între dauna produsă şi despăgubire, cu consecinţa acordării unor despăgubiri neechitabile şi nerezonabile, nu a atras obligatoriu diminuarea despăgubirilor acordate la fond, dacă, în urma reaprecierii probatoriului, instanţa de apel a considerat că nu se impune modificarea sentinţei sub acest aspect.
Dispoziţiile Deciziei nr. 1 din 28 martie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nu are aplicabilitate în cauză întrucât vizează o altă ipoteză decât cea dedusă judecăţii şi anume aceea că, în aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. (4) şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, societatea de asigurare participa în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă.
Având în vedere cele reţinute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă M.M. împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca netimbrat; va admite recursul declarat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA Bucureşti împotriva încheierii din 8 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; va modifica, în parte, încheierea atacată în sensul că va admite excepţia netimbrării apelului declarat de reclamanta M.M. şi, în consecinţă, va obliga reclamanta M.M. la plata sumei de 25953,4 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă exercitării căii de atac a apelului; va menţine restul dispoziţiilor încheierii atacate; va respinge recursul declarat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă M.M. împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca netimbrat.
Admite recursul declarat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA Bucureşti împotriva încheierii din 8 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Modifică, în parte, încheierea atacată în sensul că admite excepţia netimbrării apelului declarat de reclamanta M.M. şi în consecinţă:
Obligă reclamanta M.M. la plata sumei de 25953,4 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă exercitării căii de atac a apelului.
Menţine restul dispoziţiilor încheierii atacate.
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă SC Asigurare Reasigurare A. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 338 din 15 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 9 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1574/2015. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2339/2015. Civil → |
|---|
