ICCJ. Decizia nr. 1574/2015. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1574/2015
Dosar nr. 926/108/2010*
Şedinţa publică de la 9 iunie 2015
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 380 din 25 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 926/108/2010 a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată, precizată, conexată, de reclamanţii P.E., P.C.D., H.M.A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, având ca obiect pretenţii.
Tribunalul Arad a constatat caracterul politic al măsurilor administrative la care au fost supuşi reclamanta H.M.A. şi antecesorii reclamanţilor.
A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamanţilor P.E., P.C.D., suma de 18.000 euro sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii.
A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. suma de 222.000 euro sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii.
A respins restul pretenţiilor, privind obligarea M.F.P. la alocarea de fonduri.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Arad a reţinut că prin acţiunile civile conexate înregistrate la 17 februarie 2010, respectiv 18 februarie 2010, reclamanţii H.M.A. şi P.C.D. precum şi reclamanţii P.E. şi P.C.D., au solicitat atât în nume propriu, în ceea ce o priveşte pe reclamanta H.M.A., cât şi în calitate de moştenitori ai defuncţilor: P.Ş., P.R., P.P., P.D. (născută C.), C.G., C.I. (născută A.), P. (aceeaşi persoană cu P.) P.I., să fie obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad:
- la plata sumei de 635.000 euro în lei, la cursul zilei din data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de P.P.I. din cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăştie pe perioada 08 februarie 1949 - 24 mai 1952 şi în Blaj pe perioada 24 mai 1952 - iulie 1955, respectiv 6 ani şi 4 luni;
- obligarea aceluiaşi pârât la plata sumei de 635.000 euro în lei la cursul zilei din data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit personal de reclamanta H.M.A. din cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăştie pe perioada 8 februarie 1949 -24 mai 1952 şi în Blaj pe perioada 24 mai 1952 - iulie 1955, respectiv 6 ani 4 luni;
- obligarea pârâtului, la plata sumei de 1.635.000 euro în lei la cursul zilei din data plăţii, respectiv 1.000.000 euro pentru bunicul reclamantei H.M., numitul P.Ş. care a decedat în timpul deportării şi 635.000 euro pentru bunica sa P.R. reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăştie pe perioada 8 februarie 1949 - 24 mai 1952 şi în Blaj pe perioada 24 mai 1952 iulie 1955, deci în total pe o perioadă de 6 ani 4 luni;
- obligarea pârâtului la despăgubiri în suma de 100.000 euro reprezentând contravaloarea a doua sălaşe, unul situat în Nyomas în suprafaţă de 576 mp şi al doilea situat în Raroş în suprafaţă de 684 mp, înscrise în CF x1 Şeitin nr. top. x2 şi x3, care au fost confiscate de la antecesorii P.Ş. şi P.R.;
- obligarea pârâtului la despăgubiri în sumă de 50.000 euro reprezentând contravaloarea a 5,1 ha teren din cele 60 ha care au fost confiscate de la antecesorii P.Ş. şi P.R. şi care nu au putut fi recuperate după Revoluţia din 1989;
- obligarea pârâtului la despăgubiri în suma de 150.000 euro reprezentând contravaloarea a 3 conace care au aparţinut antecesorilor P.Ş. şi P.R. şi care au fost confiscate de către autorităţile comuniste cu ocazia deportării lor;
- obligarea pârâtului la despăgubiri în sumă de 200.000 euro reprezentând contravaloarea tuturor bunurilor mobile (inclusiv tractoare, animale, etc.) cuprinse în inventarul pe care l-au depus la dosar de la nr. 1 la nr. 353;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 1.635.000 euro în lei la cursul zilei din data plăţii, respectiv 1.000.000 euro pentru tatăl reclamantei H.M. şi respectiv bunicul reclamantului P.C.D., P.P., care a decedat în timpul deportării, la data de 01 martie 1953 şi 635.000 euro pentru mama, respectiv bunica P.D. (născută C., recăsătorită H.) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăştie pe perioada 8 februarie 1949 24 mai 1952 şi în Blaj pe perioada 24 mai 1952 - iulie 1955;
- obligarea pârâtului la despăgubiri în suma de 200.000 euro reprezentând contravaloarea a doua sălaşe: unul situat în Şeitin, sălaş 31 şi curte în postata Acia în suprafaţă de 1062 mp înscris în CF x4 Şeitin având nr. top. x5 şi al doilea sălaş având nr. 77 şi curte situate în postata Raroş în suprafaţă de 3.960 mp, înscris în CF x6 Şeitin nr. top. x7, care au fost confiscate de la antecesorii P.P. şi P.D.;
- obligarea pârâtului, la plata sumei de 1.270.000 euro în lei la cursul zilei din data plăţii, respectiv câte 635.000 euro pentru fiecare dintre antecesorii reclamantei H.M.A., C.G. şi C.I. reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din cauza stabilirii domiciliului obligatoriu în Orăştie pe perioada 8 februarie 1949 24 mai 1952 şi în Blaj pe perioada 24 mai 1952 iulie 1955, deci în total pe o perioada de 6 ani 4 luni;
- obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în suma de 50.000 euro reprezentând contravaloarea unui sălaş situat în Şeitin nr. 75 şi curte în postata Raroş II înscris în CF x8 Şeitin nr. top. x9, care au fost confiscate de la antecesorii C.G. şi C.I.
Reclamanţii au mai solicitat obligarea Ministerul Finanţelor Publice să aloce fonduri către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad în vederea achitării despăgubirilor solicitate şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare reclamanţii au arătat că reclamanta H.M., împreună cu întreaga sa familie, au fost ridicaţi şi mutaţi de la domiciliul din comuna Şeitin în Orăştie. La momentul deportării familia era cea mai bogată din Şeitin, fiind o familie de oameni gospodari. Tatăl reclamantei a fost şi primarul comunei. La 08 februarie 1949, însă, întreaga familie a fost luată în toiul nopţii şi transportată în condiţii inumane la Orăştie unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu. Nu li s-a permis să ia niciun obiect asupra lor, întreaga avere, bunuri mobile şi imobile fiind confiscate de autorităţile comuniste. La Orăştie au fost duşi într-o cazarmă dezafectată, unde cu greu au putut supravieţui. în timpul deportării la Orăştie, bunicul reclamantei, P.Ş. s-a îmbolnăvit de ulcer din cauza condiţiilor mizerabile în care erau obligaţi să trăiască şi a decedat la 07 octombrie 1951. Tratamentul aplicat era înfiorător şi imposibil de suportat pentru o fiinţă umană. Lupta pentru supravieţuire era continuă, orice afecţiune de care suferea cineva devenea o condamnare la moarte, deoarece nu se dorea tratarea persoanelor ci eliminarea totală a celor bolnavi.
La 7 luni după decesul bunicului, familia a fost mutată din nou fixându-li-se domiciliu obligatoriu din data de 24 mai 1952 până în iulie 1955 în localitatea Blaj. La mutarea în oraşul Blaj, tatăl reclamantei P.P., fiind extrem de afectat de ceea ce se întâmpla, s-a îmbolnăvit şi a decedat în 1953, la vârsta de doar 40 de ani.
Trauma familiei este imposibil de descris în cuvinte. Cu întreaga avere confiscată, hărţuiţi din toate părţile, mutaţi dintr-un oraş în altul, au fost supuşi unui chin continuu. Din cauza acestui tratament, au decedat atât bunicul cât şi tatăl reclamantei H. Perioada din viaţă care le-a fost efectiv furată nu pot fi răscumpărate în niciun fel, însă prin acordarea de despăgubiri s-ar putea încerca o reparaţie morală şi o încercare de compensare a suferinţei fizice şi psihice produse.
În dovedirea celor susţinute în acţiune, reclamanţii au depus la dosarul cauzei acte de stare civilă, extrase CF şi coli CF, adeverinţe eliberate de Primăria Şeitin, inventar şi proces-verbal cu bunurile confiscate, acte de la CNSAS, hotărârea comisiei de acordare a unor drepturi în baza Decretului-lege nr. 118/1990, înscrisuri de la Casa judeţeană de Pensii Arad, certificat de moştenitor, declaraţii pe proprie răspundere, copii cărţi de muncă.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a depus în fiecare dosar întâmpinare solicitând respingerea acţiunii, ca nemotivată, nedovedită şi neîntemeiată.
În esenţă s-a arătat de către pârât faptul că Decretul nr. 83/1949 menţionat de reclamanţi prin acţiune nu este cuprins în actele normative prin care au fost dispuse măsuri administrative cu caracter politic, astfel că măsura administrativă dispusă împotriva reclamantei şi antecesorilor săi nu face obiectul Legii nr. 221/2009.
Totodată s-a arătat că reclamanţii nu au dovedit în niciun fel suferinţele pe care le-au îndurat personal şi nu este lipsit de relevanţă nici faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului. S-a solicitat ca instanţa să ţină cont de faptul că valoarea despăgubirilor solicitate de reclamanţi este foarte mare raportat la prejudiciul suferit personal, concluzionând că principiul reparării pagubei împiedică acordarea cu titlu de despăgubiri a unor sume mari de bani, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit, instituţia răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 112, 114 - 118 C. proc. civ., precum şi prevederile Legii nr. 221/2009.
Prin precizarea de acţiune şi concluziile scrise depuse la dosar, reclamanţii au reluat în esenţă starea de fapt descrisă prin acţiunea introductivă şi în plus au arătat că, măsura deportării familiei a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/1949, conform actelor eliberate de la Primăria Comunei Şeitin, Direcţia Judeţeană Arad a Arhivelor Naţionale şi Consiliului Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Chiar dacă în cuprinsul acestui act normativ, nu se prevăd măsuri administrative de deportare ci doar pedepse cu închisoarea, faptul că în temeiul acelui decret s-a luat măsura deportării este confirmat prin Nota de Studiu a Consiliului Securităţii Statului din 14 decembrie 1967. Astfel cum rezultă din acest document, măsura dislocării şi fixării domiciliului obligatoriu a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949 ce se referea la naţionalizarea pământurilor moşiereşti rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945. Măsura viza foştii moşieri şi familiile acestora, care au fost dislocaţi şi cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat în diferite localităţi din ţară, iar acelora care nu au fost găsiţi la domiciliu, la moşiile lor, li s-a fixat domiciliu obligatoriu, pe timp nelimitat, pe raza oraşelor unde au fost identificaţi. În total s-a fixat domiciliu obligatoriu unui număr de 2.000 de familii, totalizând 3.000 de persoane.
În anul 1952, conform Deciziei M.A.I. nr. 239, au fost dislocate din centrele aglomerate ca: Bucureşti, Petroşani, Braşov, Constanţa şi altele, un număr de circa 6.000 familii din următoarele categorii de elemente: foşti exploatatori (bancheri, industriaşi, mari comercianţi etc.) şi alţii; familiile unor persoane condamnate pentru activitate contrarevoluţionară, membrii organizaţiei legionare şi alte categorii.
În extrasul obţinut de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii la data de 22 septembrie 2009 existent la dosar se prevede Decizia MAI nr. 239/1952 ca temei al deportării întregii familii a reclamantei H. din localitatea Orăştie în Blaj.
Aşadar, atât temeiul juridic al deportării cât şi temeiul juridic al confiscării averii sunt prevăzute în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, Decretul nr. 83/1949 fiind cuprins în această lege la art. 1 alin. (2) lit. e), iar Decizia MAI nr. 239/1952 este prevăzută în art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Din copia certificatului de moştenitor nr. 92 din 3 octombrie 2005 eliberat de Biroul notarului public D.P.S.L. şi copia actelor de stare civilă rezultă calitatea de moştenitori ai reclamanţilor H.M.A., P.E., şi P.C.D., după defuncţii: P.Ş., P.R., P.P., P.D. (născută C.), C.G., C.I. (născută A.), P. (aceeaşi persoană cu P.) P.I.. Reclamanta H.M. a formulat cererea în nume propriu şi în calitate de moştenitoare după antecesorii P.Ş. şi P.R. Reclamantul P.C.D. este nepot de fiu al defuncţilor P.P. şi P.D.
În dovedirea măsurii abuzive a deportării la care au fost supuşi împreună cu mama lor, reclamanţii au depus adresa din 21 septembrie 2009 a Primăriei Municipiului Arad - Direcţia de evidenţă a persoanelor. Din acest înscris rezultă că numita H.D., fostă C. şi P. - mama reclamantei, figurează cu domicilii obligatorii în perioadele: 17 martie 1950 - 24 mai 1952 în localitatea Orăştie str. B. judeţul Hunedoara; 24 mai 1952 - 4 noiembrie 1954 în localitatea Blaj str. C. judeţul Salba; 4 noiembrie 1954 - 6 iulie 1955 în loc. Blaj str. C. judeţul Alba; 6 iulie 1955 - 7 decembrie 1955 Arad str. G. jud. Arad; 7 decembrie 1955 - 27 februarie 1958 în Arad str. C. jud. Arad; 27 februarie 1958 - 16 aprilie 1961 în loc. Şeitin str. I. jud. Arad şi 16 aprilie 1961 - 14 iunie 1986 loc. Arad str. M. jud. Arad. Reclamanta H.M.A. era minoră şi în perioada 17 martie 1950 - 6 iulie 1955 a urmat domiciliul mamei sale H.D. Reclamanta H.M. împreună cu întreaga sa familie au fost ridicaţi şi mutaţi de la domiciliul din comuna Şeitin în Orăştie. La momentul deportării familia era cea mai bogată din Şeitin, fiind o familie de oameni gospodari, iar tatăl reclamantei a fost primarul comunei. La data de 08 februarie 1949, însă, întreaga familie a fost luată în toiul nopţii şi transportată în condiţii inumane la Orăştie unde li s-a fixat domiciliul obligatoriu, fără să poată lua niciun obiect asupra lor, întreaga avere, bunuri mobile şi imobile fiind confiscate de autorităţile comuniste.
În timpul deportării la Orăştie, bunicul reclamantei, P.Ş. s-a îmbolnăvit de ulcer din cauza condiţiilor mizerabile în care erau obligaţi să trăiască şi a decedat la data de 07 octombrie 1951. La 7 luni după decesul bunicului familia a fost mutată din nou fixându-li-se domiciliu obligatoriu din data de 24 mai 1952 până în iulie 1955 în localitatea Blaj. La mutarea în oraşul Blaj, tatăl reclamantei P.P., fiind extrem de afectat de ceea ce se întâmpla, s-a îmbolnăvit şi a decedat în 1953, la vârsta de doar 40 de ani.
După Revoluţia din 1989, odată cu apariţia Decretului-lege nr. 118/1990 li s-a recunoscut statutul de persoane deportate şi au beneficiat de indemnizaţia conferită prin acest act normativ. Prin Decizia nr. 69 din 29 noiembrie 2002 a Direcţiei de Muncă şi Solidaritate Socială a judeţului Arad Comisia de aplicare a Decretului Lege nr. 118/1990, P.E. a beneficiat de o indemnizaţie lunară în baza acestui act normativ.
Dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care au fost supuşi autorii reclamanţilor, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din acelaşi act normativ mai sus amintit, reclamanţii putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar Decretul nr. 83/1949, în baza căruia a fost deportată reclamanta şi antecesorii lor, este cuprins în Legea nr. 221/2009 art. 1 alin. (2) lit. e) întrucât constituie condamnare cu caracter politic.
Reclamanţii şi-au întemeiat cererea şi pe dispoziţiile din Legea nr. 221/2009 unde se prevede "constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă.".
Prin măsura abuzivă a deportării reclamantei H.M.A. şi a antecesorilor reclamanţilor li s-a cauzat acestora şi un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, a influenţat şi relaţiile sociale - onoarea, reputaţia - şi aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime. Măsura aplicată familiei reclamanţilor a determinat şi un prejudiciu material deoarece la data deportării au fost nevoiţi să-şi abandoneze casa, recolta de legume şi toate bunurile din gospodărie.
În atare condiţii, instanţa a constatat că acţiunea este întemeiată în parte iar elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 C. civ. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţie sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferită de către reclamante, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimelor adică a reclamanţilor.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire trebuie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, aşa încât la cuantificarea sumei instanţa a pus accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei.
Faţă de cele de mai sus, la stabilirea despăgubirii acordate reclamanţilor pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunţate, obiective, s-a avut în vedere principiului proporţionalităţii daunei în despăgubirea acordată pentru a nu se ajunge în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, însă statuând în echitate şi într-un cuantum rezonabil.
De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene care este obligatorie în egală măsură, ca şi normele Convenţiei întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, s-a reţinut că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Având în vedere că în situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt, instanţa a avut în vedere la cuantificarea despăgubirii acordate reclamanţilor, perioada deportării mamei acestora şi respectiv a reclamanţilor care la vârste fragede au avut de suferit condiţiile vitrege ale deportării.
Instanţa a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, măsura în care a fost afectată demnitatea persoanei şi consecinţele asupra familiei acesteia, dar a constatat că daunele morale acordate nu trebuie deturnate de la scopul lor pentru a conferi reclamanţilor un folos material necuvenit, iar suma pretinsă de reclamanţi este mult prea mare.
Faţă de toate cele mai sus reţinute, faţă de principiile enunţate şi având în vedere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, instanţa a constatat că cererea reclamanţilor este întemeiată, tocmai având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute aşa încât suma de 18.000 euro pentru reclamanţii P.E. şi P.C.D. şi respectiv suma de 222.000 euro reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. a apreciat-o că se constituie într-o satisfacţie suficientă şi echitabilă, admiţând deci cererea reclamanţilor ca atare, în parte şi obligând deci pârâtul la plata doar a acestei sume.
Cu privire la capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri în suma de 200.000 euro reprezentând contravaloarea a doua sălaşe: unul situat în Şeitin, sălaş 31 şi curte în postata Acia în suprafaţă de 1062 mp înscris în CF x4 Şeitin având nr. top. x5 şi al doilea sălaş având nr. 77 şi curte situate în postata Raroş în suprafaţă de 3.960 mp, înscris în CF x6 Şeitin nr. top. x7, care au fost confiscate de la antecesorii P.P. şi P.D.; despăgubiri în sumă de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea unui sălaş situat în Şeitin nr. 75 şi curte în postata Raroş II înscris în CF x8 Şeitin nr. top. x9, care au fost confiscate de la antecesorii C.G. şi C.I.; despăgubiri în sumă de 100.000 euro reprezentând contravaloarea a două sălaşe, unul situat în Nyomas în suprafaţă de 576 mp şi al doilea situat în Raroş în suprafaţă de 684 mp, înscrise în CF x1 Şeitin nr. top. x2 şi x3, care au fost confiscate de la antecesorii P.Ş. şi P.R.; despăgubiri în sumă de 50.000 euro reprezentând contravaloarea a 5,1 ha teren din cele 60 ha care au fost confiscate de la antecesorii P.Ş. şi P.R.; despăgubiri în sumă de 150.000 euro reprezentând contravaloarea a 3 conace care au aparţinut antecesorilor P.Ş. şi P.R. şi care au fost confiscate de către autorităţile comuniste cu ocazia deportării şi despăgubiri în sumă de 200.000 euro reprezentând contravaloarea tuturor bunurilor mobile (inclusiv tractoare, animale, etc.) cuprinse în inventarul pe care l-au depus la dosar de la nr. 1 la nr. 353, instanţa a apreciat că acestea sunt nefondate.
Măsura dislocării şi fixării domiciliului obligatoriu, a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949 care se referea la naţionalizarea pământurilor moşiereşti, rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945. Măsura viza foştii moşieri şi familiile acestora, care au fost dislocaţi şi cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu, pe timp nelimitat, în diferite localităţi din ţară. De altfel, la data deportării familia reclamantei era una din cele mai bogate familii din localitatea Şeitin.
Instanţa a apreciat că, potrivit art. 5 lit. b), din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, este condiţionată cu referire numai la imobilele preluate abuziv şi reglementate prin Legea nr. 10/2001, rezultând că bunurile revendicate nu se încadrează în categoria bunurilor pentru care pot fi solicitate despăgubiri.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea M.F.P. la alocarea de fonduri, tribunalul a apreciat că acest capăt de cerere nu este fondat deoarece ministerul este persoana juridică care reprezintă Statul, iar alocarea de fonduri se va face în momentul în care creanţa devine lichidă şi exigibilă fără intervenţia instanţei.
Faţă de aceste considerente reţinute, tribunalul a admis în parte acţiunea conform dispozitivului hotărârii.
Împotriva Sentinţei civile nr. 380 din 25 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 926/108/2010 au formulat apel atât reclamanţii H.M.A. şi P.C.D., cât şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad.
Prin Decizia civilă nr. 974/A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara au fost admise apelurile declarate de reclamanţii H.M.A. şi P.C.D. şi de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva Sentinţei civile nr. 380 din 25 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 926/108/2010.
A fost schimbată sentinţa atacată în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei H.M.A. suma de 715.020 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material din care 483.193 lei reprezintă contravaloarea celor 3 sălaşe înscrise în CF nr. x2 şi nr. x3 Şeitin, 85.009 lei contravaloarea construcţiilor cuprinse în suplimentul de expertiză efectuat de expertul L.Ş., 86.718 lei contravaloarea bunurilor mobile, 16.600 lei contravaloarea animalelor şi 43.500 lei contravaloarea utilajelor agricole.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. suma de 425.040 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material, reprezentând contravaloarea sălaşelor înscrise în CF nr. x5 şi x7 Şeitin.
Au fost respinse în rest acţiunile conexate.
A fost respins apelul declarat de reclamanta P.E. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. suma de 600 lei cheltuieli parţiale de judecată.
Prin încheierea şedinţei din camerei de consiliu din 14 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara pronunţată în Dosarul nr. 926/108/2010 s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din dispozitivul Deciziei civile nr. 974/A din 21 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 926/108/2010, în sensul că în loc de "Obligă pârâtul să plătească reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. suma de 600 lei cheltuieli parţiale de judecată" se va trece "Obligă pârâtul să plătească reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. suma de 6000 lei cheltuieli parţiale de judecată".
Prin Decizia civilă nr. 6727 din 2 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţii H.M.A., P.E. şi P.C.D. împotriva Deciziei nr. 974/A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
A fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva aceleiaşi decizii.
A fost casată în parte decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului reclamanţilor.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, criticile formulate vizează dispoziţia instanţei de apel de respingere a pretenţiilor având ca obiect daunele morale.
În adoptarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a dat eficienţă Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea acestei norme, considerând că este aplicabilă în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care curge de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Criticile recurenţilor-reclamanţi vizează ignorarea, de către instanţa de apel, a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susţinându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii iar nu deciziilor Curţii Constituţionale, în urma cărora norma în discuţie şi-a încetat aplicabilitatea.
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii, sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că "urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
S-a reţinut că, la momentul la care instanţa a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai exista şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
Dată fiind decizia în interesul legii, s-a constatat că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect respingând cererea având ca obiect daunele morale, dând eficientă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate în apel, faţă de soluţia de casare a deciziei recurate şi de rejudecare a apelului reclamanţilor, ca urmare a admiterii recursului Statului Român, s-a constatat că motivul de recurs pe acest aspect nu are obiect.
Cu ocazia rejudecării, în raport de soluţia asupra apelului reclamanţilor, s-a dispus a se aprecia şi în legătură cu îndreptăţirea reclamanţilor la cheltuieli de judecată şi cuantumul acestora.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul reclamanţilor.
II. În ceea ce priveşte recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a constatat următoarele:
1. Recurentul pârât a susţinut că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, deoarece Legea nr. 221/2009 recunoaşte această vocaţie doar celor care au suferit condamnări politice, nu şi celor ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Aceste susţineri au fost reţinute, ca nefondate, întrucât actul normativ în discuţie nu face nicio distincţie, în privinţa modalităţilor de reparare a prejudiciului suferit prin măsuri cu caracter politic aplicate în perioada de referinţă a legii: 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, între tipurile de măsuri, fie condamnări, fie măsuri administrative.
Atare constatare rezultă din interpretarea logică, sistematică şi istorico-teleologică a normelor întregului art. 5, neputând fi primită o interpretare literală a dispoziţiei de la lit. a), care vizează ipoteza acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Astfel, deşi în acea dispoziţie se menţionează acordarea de despăgubiri doar pentru "prejudiciul moral suferit prin condamnare", preambulul art. 5 face referire şi la măsurile administrative cu caracter politic, ceea ce înseamnă că premisa ambelor variante de măsuri reparatorii prevăzute la lit. a) (despăgubiri pentru prejudiciul moral) şi b) (despăgubiri pentru prejudiciul material) din art. 5 este aceea a existenţei unei hotărâri judecătoreşti de condamnare cu caracter politic ori a adoptării unei măsuri administrative cu caracter politic.
Din moment ce legiuitorul nu distinge între cele două categorii de măsuri represive în recunoaşterea dreptului la daune morale, nu este permisă o atare distincţie nici în operaţiunea de aplicare a normei.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere întreaga reglementare din actul normativ, precum şi finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea legii, deoarece nu există nicio raţiune de creare a unor discriminări, prin chiar dispoziţiile legii, în determinarea despăgubirilor, atât timp cât nu s-a făcut nicio diferenţiere între categoriile de măsuri represive susceptibile de a genera repararea prejudiciului suferit.
Existenţa unei diferenţe între cele două ipoteze - cei condamnaţi politic şi cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic -, poate fi acceptată doar la nivelul cuantumului acestor despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, în raport de gravitatea intrinsecă a celor două forme de represiune politică în regimul comunist şi de circumstanţele particulare ale fiecărei pricini, însă nu în privinţa naturii prejudiciului, moral sau material, din moment ce legiuitorul a recunoscut vocaţia la dezdăunare pentru ambele forme.
Drept urmare, Înalta Curte a înlăturat motivul de recurs pe aspectul îndreptăţirii reclamanţilor la daune morale pentru măsura strămutării familiei lor din localitatea de domiciliu.
2. În cauză, reclamanţii au solicitat, alături de contravaloarea prejudiciului moral suferit prin aplicarea măsurii administrative a dislocării şi a stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza Deciziei nr. 83/1949 a Ministerului Afacerilor Interne, şi despăgubiri pentru prejudiciul material creat prin aceeaşi măsură.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptăţite la "acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare".
A rezultat că pot fi acordate despăgubiri materiale pe temeiul acestei norme în următoarele condiţii, ce trebuie întrunite în mod cumulativ:
a. doar pentru bunuri confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative;
b. doar pentru bunuri ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 ori al Legii nr. 247/2005;
c. persoana îndreptăţită să nu fi primit măsuri reparatorii, de orice natură, în baza Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005.
a. În legătură cu prima condiţie, recurentul-pârât a susţinut că nu s-ar fi făcut dovada în cauză că bunurile pentru care s-au acordat despăgubiri au fost confiscate sau preluate ca efect al măsurii administrative.
Ambele instanţe de fond au reţinut că măsura dislocării şi fixării domiciliului obligatoriu pentru reclamanta H.M.A. şi întreaga familie, din care făcea parte şi P. P.I., autorul celorlalţi doi reclamanţi, a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949, iar instanţa de apel a constatat că reclamanţii au făcut dovada, prin probatoriul administrat, a preluării de către stat, în baza Decretului nr. 83/1949, a 5 sălaşe, ulterior demolate, cât şi a bunurilor mobile confiscate în anul 1949.
Această situaţie de fapt nu a putut fi reevaluată de către instanţa de recurs, întrucât controlul judiciar al deciziei recurate se circumscrie cazurilor strict şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care vizează doar legalitatea hotărârii, nu şi temeinicia sa, situaţie în care nu este posibilă reaprecierea probatoriului administrat.
Drept urmare, nu a fost reţinut motivul de recurs pe acest aspect, considerându-se îndeplinită prima condiţie enunţată, aceea ca bunurile pentru care se solicită despăgubiri să fi fost confiscate ca efect al măsurii administrative.
b. În legătură cu cea de-a doua condiţie de acordare a despăgubirilor materiale, aceea privind natura bunurilor, Înalta Curte, a apreciat ca fiind fondate criticile recurentului-pârât.
Prima instanţă a respins cererea reclamanţilor având ca obiect contravaloarea bunurilor confiscate ca efect al deportării, cu argumentul că pot fi îndreptăţiţi la dezdăunare în temeiul Legii nr. 221/2009 numai pentru imobilele reglementate prin Legea nr. 10/2001, în timp ce instanţa de apel a apreciat că sfera bunurilor pentru care pot fi acordate despăgubiri nu este limitată la cea din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte, a apreciat că interpretarea dată de către instanţa de apel dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) nu corespunde intenţiei legiuitorului la momentul edictării legii, aceea de a permite acordarea de despăgubiri doar în considerarea unor imobile de natura celor care constituie obiect al Legii nr. 10/2001, doar în acest fel putând fi interpretată referirea explicită la acest act normativ.
În acest context, Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire faţă de Legea nr. 10/2001, prevăzând expres acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, doar în măsura în care persoanei îndreptăţite nu i-au fost restituite bunurile respective sau nu a obţinut despăgubiri în echivalent pentru acestea în condiţiile Legii nr. 10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005 (aceste două acte normative având acelaşi domeniu de reglementare).
Determinarea imobilelor ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 are loc pe baza definiţiei din 6 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că imobilele, în sensul Legii nr. 10/2001, includ "terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii", însă şi "utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul".
Astfel, despăgubirile pot fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru imobile prin natura lor - terenuri sau construcţii - şi pentru bunuri mobile prin natura lor, însă doar dacă pot fi considerate imobile prin destinaţie, fie prin încorporare în imobil (art. 6 alin. (1), fie pentru că au fost preluate odată cu imobilul, în cazul expres prevăzut al utilajelor şi instalaţiilor (art. 6 alin. (2).
Corelaţia cu Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 în privinţa naturii bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri impune adoptarea şi a condiţiilor specifice de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, atunci când acestea există şi sunt strâns legate de natura unui anumit bun.
Astfel, au fost găsite fondate susţinerile pârâtului din motivarea recursului, cu referire la reglementarea Legii nr. 10/2001, în sensul că bunurile trebuie să existe în natură la data formulării cererii, însă doar în cazurile expres arătate în Legea nr. 10/2001.
Acest act normativ nu impune, ca regulă, existenţa fizică a bunurilor la data notificării, drept o condiţie pentru acordarea de măsuri reparatorii, dimpotrivă, această condiţie este prevăzută doar în cazurile expres indicate, respectiv în ipoteza din art. 6 alin. (2), referitoare la utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, în care se prevede că nu se acordă despăgubiri constând în contravaloarea acestora dacă "au fost înlocuite, casate sau distruse".
Cât priveşte construcţiile, fostul proprietar este îndreptăţit la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 chiar pentru construcţiile demolate, după cum rezultă din art. 10, 11 şi 32. Ca atare, pot fi acordate despăgubiri pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru imobilele - astfel cum sunt definite în art. 6 din Legea nr. 10/2001 -, preluate ca efect al măsurii administrative, precum în speţă, indiferent de faptul dacă mai există sau nu în materialitatea lor la data cererii de chemare în judecată.
În acest context, s-a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri materiale pentru următoarele bunuri:
Instanţa a reţinut că nu există niciun dubiu în privinţa faptului că reclamanţilor li se cuvin despăgubiri pentru cele 5 sălaşe ce au aparţinut autorilor lor, înscrise în CF nr. x1 Şeitin - nr. top x2 şi x3, CF x8 Şeitin - nr. top x3, CF x4 Şeitin - nr. top x5 şi CF x6 Şeitin - nr. top x3.
Aceste bunuri reprezintă imobile prin natura lor - motiv pentru care dreptul de proprietate asupra acestora a fost intabulat - intrând, aşadar, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că nu pot fi acordate despăgubiri pentru aceste imobile, pentru motivul că antecesorii reclamanţilor figurează, în continuare, ca proprietari tabulari, aceasta nu are suport, în condiţiile în care nu s-a contestat că bunurile au intrat în proprietatea statului prin confiscare, ce reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate necondiţionat de înscrierea acestuia în cartea funciară, în conformitate cu art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare.
În privinţa celorlalte construcţii, identificate prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş., menţionat ca atare în dispozitivul deciziei recurate, s-a constatat că, în principiu, reclamanta H.M.A. este îndreptăţită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora, fiind vorba despre imobile prin natura lor.
Reclamanta H.M.A. (singura căreia instanţa de apel i-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru bunurile mobile) nu este, însă, îndreptăţită la despăgubiri pentru bunurile mobile prin natura lor, care nu reprezintă imobile prin destinaţie, chiar dacă au fost confiscate ca efect al măsurii administrative, respectiv: bunurile mobile identificate şi evaluate de către expertul I.A. şi nici animalele identificate şi evaluate de către expertul S.P.
În ceea ce priveşte utilajele agricole şi piesele de schimb identificate şi evaluate de către expertul T.D., reclamanta H.M.A. ar fi fost îndreptăţită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora doar sub condiţia prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv de a nu fi fost înlocuite, casate sau distruse, pentru considerente deja expuse.
Or, din conţinutul raportului de expertiză sus-menţionat, a rezultat că bunurile în discuţie nu mai există în materialitatea lor, astfel încât condiţia menţionată nu este îndeplinită, iar reclamantei nu i se cuvin despăgubiri, fiind fondate susţinerile recurentului Statul Român pe acest aspect.
c. În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, referitoare la procedura Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005, ca urmare a verificărilor efectuate în faza recursului, s-a constatat că este îndeplinită.
Prin adresa din 20 septembrie 2012 Primarul comunei Şeitin, jud. Arad, a comunicat, la solicitarea instanţei, faptul că s-au formulat notificări pentru toate cele 5 sălaşe, notificări ce au fost ataşate adresei menţionate. Acestea nu au fost încă soluţionate, după cum rezultă din adresa din 13 august 2012 emisă tot de Primarul comunei Şeitin, jud. Arad.
A rezultat, astfel că susţinerile recurentului-pârât privind dezdăunarea reclamanţilor în baza Legii nr. 10/2001 sunt nefondate, precizându-se, totodată, că este lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamanta H.M.A. a formulat notificări în baza legilor fondului funciar pentru mai multe suprafeţe de teren, în condiţiile în care, în cauză, instanţa de apel a respins cererea având ca obiect contravaloarea mai multor terenuri, fără ca reclamanţii să formuleze motive de recurs pe acest aspect.
Este de precizat, totodată, faptul că obiectul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 îl reprezintă exclusiv cele 5 sălaşe ce au aparţinut autorilor lor, înscrise în CF nr. x1 Şeitin - nr. top x2 şi x3 , CF x8 Şeitin - nr. top x3, CF x4 Şeitin - nr. top x5 şi CF x6 Şeitin - nr. top x2.
Cu toate acestea, absenţa unei solicitări în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru alte imobile din domeniul de aplicare al acestui act normativ nu constituie de plano un impediment pentru neacordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, deoarece corelaţia cu Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 dedusă din art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează natura bunurilor (inclusiv sub aspectul condiţiilor legale strâns legate de aceasta, după cum s-a dezvoltat în considerentele expuse anterior) şi condiţia ca reclamanţii din cauză să nu fi primit despăgubiri pe temeiul altor legi speciale, pentru evitarea unei duble reparaţii.
Nu este, însă, indispensabil ca reclamanţii să se fi adresat efectiv entităţii învestite cu soluţionarea notificării în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu s-a prevăzut explicit o asemenea condiţie în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) şi nu este permis a se adăuga la lege în operaţiunea de interpretare şi aplicare a legii.
Pentru ca reclamanţii să beneficieze de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009 este suficient, aşadar, ca bunurile pretinse să se încadreze în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
S-a constatat că reclamanta H.M.A. este îndreptăţită, în principiu, la despăgubiri constând în contravaloarea construcţiilor din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş., chiar dacă aceste construcţii nu se regăsesc în cuprinsul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Fată de considerentele arătate, s-a constatat că motivul 2 de recurs este fondat, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la despăgubiri doar pentru cele 5 sălaşe şi construcţiile suplimentare, cu excluderea utilajelor agricole şi a pieselor de schimb, a animalelor şi a celorlalte bunuri mobile din sfera bunurilor pentru care reclamanţilor li se cuvin despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
3. În raport de considerentele expuse anterior, au rămas fără obiect criticile vizând modul de calcul al despăgubirilor pretinse pentru bunurile mobile în legătură cu care această instanţă a constatat că nu se cuvin reclamanţilor.
În ceea ce priveşte evaluarea imobilelor efectuată de către expertul L.Ş., se constată că susţinerile recurentului sunt fondate, în condiţiile în care constatările expertului nu s-au bazat pe înscrisuri ce pot reprezenta mijloace de probă relevante în procesul civil, din perspectiva art. 1171 şi următoarele C. civ. şi nici nu a fost stabilită cu claritate situaţia de fapt pe baza altor dovezi.
Astfel, rezultă din conţinutul raportului de expertiză că expertului nu i s-au pus la dispoziţie de către reclamanţi înscrisuri şi schiţe din care să reiasă componenţa imobilelor cu elemente necesare evaluării lor, cu toate că a solicitat asemenea documente, motiv pentru care expertul a procedat la determinarea structurii fizice a construcţiilor şi a suprafeţelor utile exclusiv pe baza unei declaraţii olografe date de către reclamanta H.M.A., în cuprinsul căreia a indicat componenţa, materialele constructive şi vechimea fiecărui imobil în parte.
Or, o asemenea declaraţie nu reprezintă un înscris în sensul legii, nici măcar ca un înscris sub semnătură privată, deoarece acesta, pentru a avea valoarea unui mijloc de probă, trebuie să conţină date despre un act sau fapt juridic, ceea ce nu este cazul în speţă, documentul referindu-se la elemente de fapt care nu constituie fapte juridice, în sensul de evenimente sau acţiuni omeneşti care produc efecte în puterea legii.
Pe de altă parte, înscrisul nu are putere doveditoare, nefiind recunoscut de partea adversă ori socotit de lege ca recunoscut.
Ca atare, în mod greşit, instanţa de apel a valorificat concluziile expertului care nu s-au bazat pe un mijloc de probă, ci pe aprecieri subiective ale uneia dintre părţi, mai mult, lipsite de credibilitate, câtă vreme această parte, respectiv reclamanta H.M.A., avea doar 2 ani la momentul confiscării bunurilor.
Este de precizat faptul că recurentul Statul Român a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit în condiţiile arătate, expertul menţinând concluziile din raport.
Situaţia de fapt pe aspectul componenţei construcţiilor, a suprafeţelor utile ale acestora şi al oricăror alte elemente necesare evaluării ar fi trebuit stabilită de instanţă prin administrarea unui probatoriu relevant, în urma dezbaterii în contradictoriu a necesităţii prezentării de către reclamanţi, cărora le revine sarcina probei, a unor înscrisuri doveditoare ori a administrării de către aceştia a altor mijloace de probă compatibile cu obiectul probaţiunii, inclusiv a unei probe testimoniale.
Nu poate fi ignorat faptul că s-a pretins de către reclamanţi că toate cele 5 sălaşe sunt înscrise în cartea funciară, or, potrivit art. 43 - 45 din Decretul-lege nr. 115/1938, înscrierea poate fi făcută doar pe baza unui înscris original, care îndeplineşte cerinţele de validitate ale actului juridic pe temeiul căruia are loc intabularea, precum şi alte cerinţe de formă arătate de legiuitor.
Toate cele 5 sălaşe au în componenţă câte o casă de locuit, astfel încât ar fi trebuit să se clarifice dacă au fost edificate de către autorii reclamanţilor pe baza unei autorizaţii de construire, care, eventual, ar putea fi depusă la dosar şi din care să reiasă cel puţin compunerea acestor clădiri sau, în cazul în care construcţiile au fost dobândite de antecesori pe baza unui alt act juridic, pe temeiul căruia a avut loc intabularea, să se solicite identificarea şi depunerea la dosar a înscrisului constatator al acestui act.
Ar fi trebuit pusă în discuţie şi posibilitatea administrării unei probe testimoniale, prin audierea unor persoane care au cunoştinţă despre elementele faptice ce interesează cauza.
Întrucât niciunul dintre aspectele arătate nu a fost lămurit în faza apelului, s-a constatat că situaţia de fapt în ceea ce priveşte compunerea imobilelor şi suprafaţa acestora nu a fost clarificată, mai mult, instanţa de apel nici nu a exercitat un rol activ în vederea stabilirii certe a situaţiei de fapt, nepunând în discuţia părţilor necesitatea administrării de probe în acest sens.
În consecinţă, s-a impus admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanţilor în ceea ce priveşte prejudiciul material suferit prin măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supusă reclamanta H.M.A. şi antecesorii săi, precum şi ai reclamantului P.C.D.
În cadrul rejudecării, instanţa de casare a dispus administrarea de probatorii pe aspectul structurii constructive a imobilelor şi a celorlalte elemente necesare evaluării lor, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, prin administrarea de înscrisuri relevante, de natura celor menţionate anterior, fie produse de reclamanţi, fie prin cercetarea registrelor aflate în posesia autorităţilor şi a cărţilor funciare, ori furnizate de autorităţi, punându-se în discuţie şi posibilitatea administrării probei testimoniale.
În legătură cu cele 10 construcţii menţionate în suplimentul de expertiză efectuat de expertul L.Ş., s-a dispus a se stabilii dacă acestea se suprapun cu cele despre care s-a pretins că intră în compunerea unuia dintre cele 5 sălaşe, observându-se că, printre acestea, este indicată şi o clădire (nu s-a menţionat dacă avea destinaţia de casă de locuit) şi care ar fi trebuit să se regăsească în imobilele înscrise în cartea funciară. De asemenea, în componenţa sălaşelor sunt menţionate anexe gospodăreşti de natura celor evaluate separat de către expert.
Rejudecarea a vizat exclusiv apelul reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D., deoarece apelul reclamantei P.E. a fost respins ca nefondat, reţinându-se în considerente că această reclamantă ar fi criticat hotărârea primei instanţe doar cu privire la prejudiciul moral, nu şi la cel material, iar dispoziţia instanţei de apel pe acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat, recursul declarat în cauză neconţinând critici faţă de această dispoziţie.
4. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate în apel, s-a constatat că, faţă de soluţia adoptată în cauză, criticile recurentului Statul Român au rămas fără obiect.
Faţă de motivul de ordine publică invocat din oficiu, s-a dispus ca, în cadrul rejudecării, să se soluţioneze excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. în legătură cu cele 5 sălaşe ce formează obiectul cererilor de chemare în judecată, constatându-se că, pentru soluţionarea acestei excepţii, este necesară clarificarea următoarelor aspecte:
În ceea ce priveşte sălaşele 21 şi 76 din CF x1 - nr. top x2 şi x3, se constată că, în mod corect, doar reclamanta H.M.A. a formulat pretenţii în cauză, în calitate de descendent gradul II al proprietarului P.Ş. (reclamantul P.C.D. neavând vocaţia la despăgubiri, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, fiind descendent gradul III).
S-a observat, însă, din conţinutul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamanta H.M.A. şi fratele său, P. P.I. (tatăl reclamantului P.C.D.), pentru aceste 2 sălaşe 21 şi 76, că s-a pretins doar o cotă - parte de yA din dreptul de proprietate asupra imobilelor, întrucât pentru cealaltă cotă de 1/2 s-a formulat notificare de către alte persoane.
S-a dispus a se clarifica întinderea dreptului de proprietate ce a aparţinut autorului reclamantei, prin probatorii suplimentare, respectiv cercetarea documentelor din dosarele întocmite în procedura Legii nr. 10/2001 atât pe baza notificării formulate de către autorii reclamantei, cât şi pe temeiul notificării formulate de celelalte persoane (indicată ca fiind nr. 667 din 31 octombrie 2001) şi, dacă se va aprecia necesar, a conţinutului integral al CF x1.
S-a mai dispus a se determina - indiferent de rezultatul verificărilor cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorului P.Ş. - dacă reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru întreaga întindere a dreptului aparţinând autorului său ori proporţional cu cota succesorală cuvenită de pe urma autorului, în acest ultim caz ţinându-se cont de faptul că au calitatea de moştenitor de pe urma defunctului P.Ş. şi ceilalţi doi reclamanţi, care nu au, însă, vocaţie la despăgubiri în condiţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009).
O situaţie similară se regăseşte şi în cazul sălaşului 75 din CF x8 - nr. top x3 ce a aparţinut defunctului C.G., pentru care a formulat cerere doar reclamanta H.M.A., urmând a se stabili întinderea dreptului acesteia la despăgubiri - în exclusivitate ori conform cotei succesorale de 1/2.
În ceea ce priveşte sălaşul 31 din CF x4 - nr. top x5 şi sălaşul 77 din CF x6 - nr. top x2 ce a aparţinut defunctului P.P. şi în legătură cu care au formulat pretenţii atât reclamanta H.M.A. , cât şi reclamantul P.C.D., s-a dispus dezlegarea aceeaşi chestiune a întinderii dreptului de proprietate, faţă de calitatea de moştenitor şi a reclamantei P.E., care nu are calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 926/108/2010*.
Ca urmare a deciziei de casare mai sus menţionate, obligatorie în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pentru instanţa de apel, în rejudecare au fost administrate proba cu înscrisuri, solicitându-se Primăriei Comunei Şeitin, jud. Arad, copii ale dosarelor administrative întocmite ca urmare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, depunându-se copii ale cărţii funciare 445 Şeitin in extenso şi extrase CF x1, x2, x3 şi x4 Şeitin, proba cu audierea martorilor M.Ş.N. şi R.T. şi proba cu expertiza în construcţii. În cauză a fost întocmit raportul de expertiză în construcţii de către expertul C.D.L., iar ca urmare a obiecţiunilor formulate, s-a dispus efectuarea unei contraexpertize de către experţii A.C., B.V. şi B.S. care au depus raportul de contraexpertiză completat apoi cu răspunsurile la obiecţiuni.
Prin Decizia nr. 22 din 12 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi H.M.A. şi P.C.D., împotriva Sentinţei civile nr. 380 din 25 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 926/108/2010. A fost schimbată sentinţa apelată în ceea ce priveşte soluţionarea petitului privind despăgubirile pentru prejudiciul material în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, cu sediul în Arad, Bd. R., jud.Arad să plătească reclamantei H.M.A. suma de 495.142 lei, iar reclamantului P.C.D. suma de 126.200 lei reprezentând despăgubiri materiale, fiind respinse în rest cererile de chemare în judecată formulate de reclamanţii H.M.A., P.C.D. şi P.E. împotriva aceluiaşi pârât.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei H.M.A. suma de 9990 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.
Deliberând asupra apelurilor, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din perspectiva art. 295 şi 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a statuat cu autoritate de lucru judecat că:
- în mod corect în ciclul procesual anterior s-a respins cererea având ca obiect daunele morale, dându-se eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale,
- în speţă este îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, aceea ca bunurile pentru care se solicită despăgubiri să fi fost confiscate ca efect al măsurii administrative,
- reclamanţilor li se cuvin despăgubiri pentru cele 5 sălaşe ce au aparţinut autorilor lor, înscrise în CF x2 Şeitin, CF x8 Şeitin, CF x4 Şeitin şi CF x6 Şeitin, aceste bunuri reprezentând imobile prin natura lor - motiv pentru care dreptul de proprietate asupra acestora a fost intabulat - intrând, aşadar, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, iar în privinţa celorlalte construcţii, identificate prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş., menţionat ca atare în dispozitivul deciziei recurate, s-a constatat că, în principiu, reclamanta H.M.A. este îndreptăţită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora, fiind vorba despre imobile prin natura lor,
- reclamanta H.M.A. (singura căreia instanţa de apel i-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru bunurile mobile) nu este, însă, îndreptăţită la despăgubiri pentru bunurile mobile prin natura lor, care nu reprezintă imobile prin destinaţie, chiar dacă au fost confiscate ca efect al măsurii administrative, respectiv: bunurile mobile identificate şi evaluate de către expertul I. şi nici animalele identificate şi evaluate de către expertul S.P.,
-în ceea ce priveşte utilajele agricole şi piesele de schimb identificate şi evaluate de către expertul T.D., s-a reţinut că reclamanta H.M.A. nu este îndreptăţită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora deoarece nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
- în ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, referitoare la procedura Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005, ca urmare a verificărilor efectuate în faza recursului, s-a constatat că este îndeplinită, reclamanta H.M.A. fiind îndreptăţită, în principiu, la despăgubiri constând în contravaloarea construcţiilor din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş., chiar dacă aceste construcţii nu se regăsesc în cuprinsul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001,
- reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri doar pentru cele 5 sălaşe şi construcţiile suplimentare, cu excluderea utilajelor agricole şi a pieselor de schimb, a animalelor şi a celorlalte bunuri mobile din sfera bunurilor pentru care reclamanţilor li se cuvin despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,
- s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanţilor în ceea ce priveşte prejudiciul material suferit prin măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supusă reclamanta H.M.A. şi antecesorii săi, precum şi ai reclamantului P.C.D., urmând a se proceda la administrarea de probatorii în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor şi a se soluţiona excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. în legătură cu cele 5 sălaşe ce formează obiectul cererilor de chemare în judecată,
- rejudecarea a vizat exclusiv apelul reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D., deoarece apelul reclamantei P.E.a fost respins ca nefondat, reţinându-se în considerente că această reclamantă ar fi criticat hotărârea primei instanţe doar cu privire la prejudiciul moral, nu şi la cel material, iar dispoziţia instanţei de apel pe acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat, recursul declarat în cauză neconţinând critici faţă de această dispoziţie.
În cadrul rejudecării apelurilor, pârâtul a reiterat apărarea conform căreia reclamanţii apelanţi nu au dreptul la despăgubiri pentru cele 5 sălaşe şi construcţiile din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş. la care face referire instanţa de casare în considerentele hotărârii sale cu motivarea că aceste bunuri nu se încadrează în ipoteza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost delimitată sfera sa de aplicare prin Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii.
Curtea de apel a reţinut că la 15 aprilie 2013 a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizia nr. 6/2013, prin care s-a statuat ca "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabileşte că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie." Decizia menţionată a fost publicată în M. Of. nr. 245/29.04.2013, devenind obligatorie pentru instanţe conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Prin decizia de casare s-a statuat tocmai această împrejurare, şi anume că reclamanţilor li se cuvin despăgubiri pentru cele 5 sălaşe ce au aparţinut autorilor lor, înscrise în CF nr. x1 Şeitin, CF x8 Şeitin, CF x4 Şeitin şi CF x6 Şeitin, aceste bunuri reprezentând imobile prin natura lor - motiv pentru care dreptul de proprietate asupra acestora a fost intabulat - intrând, aşadar, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, iar în privinţa celorlalte construcţii, identificate prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş., menţionat ca atare în dispozitivul deciziei recurate, s-a constatat că, în principiu, reclamanta H.M.A. este îndreptăţită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora, fiind vorba despre imobile prin natura lor. Prin urmare, dezlegările date în drept de instanţa supremă prin decizia de casare nu contrazic interpretarea obligatorie dată în recursul în interesul legii.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală a reclamanţilor apelanţi şi bunurile pentru care sunt îndrituiţi la despăgubiri materiale în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a reţinut că reclamanta H.M.A. a solicitat prin cererea înregistrată sub nr. 1107/108/2010 (conexată la prezentul dosar) despăgubiri reprezentând contravaloarea sălaşului situat în Şeitin nr. 75, înscris în CF Şeitin, iar prin cererea înregistrată sub nr. 926/108/2010 despăgubiri reprezentând contravaloarea sălaşelor nr. 21 şi 76 situate în Nyomas, respectiv Raroş, înscrise în CF x1 Şeitin nr. top x2 şi x3, precum şi a bunurilor cuprinse în inventarul întocmit la 8 februarie 1949, reclamanţii H.M.A. şi P.C.D. au solicitat prin cererea înregistrată sub nr. 1265/108/2010 2010 (conexată la prezentul dosar) despăgubiri reprezentând contravaloarea sălaşelor nr. 31 şi 77 situate în Şeitin şi Raroş înscrise în CF x4 Şeitin nr. top x5 şi, respectiv, în CF x6 Şeitin nr. top x3.
Conform extraselor CF x1 Şeitin, sălaşul nr. 21, şi sălaşul nr. 76 cu curte, nr. top x281 au fost înscrise pe numele lui P.Ş., conform extrasului CF x8 Şeitin, sălaşul nr. 75 şi curte, nr. top x1 a fost înscris pe numele lui G.C., conform extraselor CF x4 Şeitin şi x6 Şeitin, sălaşul nr. 31 şi curte, nr. top x5 şi sălaşul nr. 77 şi curte, nr. top x1 au fost înscrise pe numele lui P.P., iar conform inventarului întocmit la 8 februarie 1949, construcţiile din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş. au fost preluate de la P.Ş.
Instanţa de apel a solicitat Instituţiei Prefectului Judeţului Arad şi Primăriei Şeitin comunicarea în copie a dosarului administrativ întocmit în baza Legii nr. 10/2001 ca urmare a Notificării nr. 667 din 31 octombrie 2001, menţionată în decizia de casare. Instituţia Prefectului Judeţului Arad a comunicat adresa din 22 iulie 2013 prin care a arătat că notificarea cu numărul menţionat a fost declinată spre competentă soluţionare Primăriei Şeitin la data de 2 aprilie 2003. Ca urmare a adreselor făcute de instanţă în rejudecare către Primăria Şeitin, aceasta a comunicat adresele din 18 octombrie 2013, din 12 noiembrie 2013 şi din 14 aprilie 2014 conform cărora nu există înregistrată în evidenţe Notificarea nr. 667 din 31 octombrie 2001 şi nici dosarul administrativ, iar pentru ziua de 2 aprilie 2003 în registrul de intrări-ieşiri nu figurează acest înscris.
Instanţa de casare a statuat că nu este, însă, indispensabil ca reclamanţii să se fi adresat efectiv entităţii învestite cu soluţionarea notificării în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu s-a prevăzut explicit o asemenea condiţie în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) şi nu este permis a se adăuga la lege în operaţiunea de interpretare şi aplicare a legii. Având în vedere această dezlegare în drept, precum şi faptul că reclamanţii apelanţi H.M.A. şi P.C.D. au solicitat contravaloarea imobilelor mai sus menţionate în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă o lege adoptată ca urmare argumentelor legate de dificultăţile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia RIL nr. 6/2013), Curtea de apel a reţinut că şi în cadrul domeniului de aplicare a acestei legi speciale este aplicabil principiul Legii nr. 10/2001 (art. 4 alin. (4)) conform căruia de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.
Prin urmare, Curtea de apel a avut în vedere că cei doi reclamanţi apelanţi H.M.A. şi P.C.D. au formulat cererea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 ca succesori ai autorilor P.Ş., G.C. şi P.P.
Aşa cum s-a reţinut în decizia de casare şi cum rezultă şi din actele de stare civilă depuse în copie la dosarele administrative întocmite ca urmare a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 şi solicitate de instanţa de apel, a rezultat că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamanţii H.M.A. şi P.C.D. sunt îndreptăţiţi în mod egal la despăgubiri pentru bunurile imobile care au aparţinut defunctului P.P. (respectiv sălaşul nr. 31 nr. top x5 înscris în CF x4 Şeitin şi sălaşul nr. 77 nr. top x2 înscris în CF x6 Şeitin), iar reclamanta H.M.A. este îndreptăţită la despăgubiri pentru bunurile imobile care au aparţinut defuncţilor P.Ş. şi G.C. (respectiv sălaşul nr. 21 şi sălaşul nr. 76 înscrise CF x1 Şeitin, sălaşul nr. 75 înscris în CF x8 Şeitin, precum şi construcţiile din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş.).
În ceea ce priveşte stabilirea contravalorii imobilelor constând în cele 5 sălaşe şi a construcţiilor identificate prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş., din adresa OCPI Arad aflată în copie semnată pentru conformitate cu originalul la dosarul de apel, rezultă că încheierile nr. 1440/1935, 2874/1938, 3141/1936 şi 2974/1929 şi actele ce au stat la baza înscrierii în cartea funciară nu se regăsesc în Arhiva acestei instituţii. De asemenea, din adresa din 18 iunie 2013 a Primăriei Municipiului Arad rezultă că în arhiva serviciului fond locativ nu se regăsesc documente cu privire la descrierea celor 5 sălaşe din Comuna Şeitin, jud. Arad.
Ca urmare, pentru a se stabili componenţa structurală a imobilelor în litigiu şi în baza îndrumărilor date de instanţa de casare, în apel a fost administrată proba testimonială, fiind audiaţi martorii M.Ş.N. şi R.T.
De asemenea, pentru stabilirea contravalorii imobilelor în litigiu, cu respectarea îndrumărilor instanţei de recurs conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a încuviinţat administrarea probei cu expertiză în construcţii, având obiectivele stabilite prin încheierea de şedinţă din 24 octombrie 2013. În cauză a fost întocmit raportul de expertiză în construcţii de către expertul C.D.L., iar ca urmare a obiecţiunilor formulate, s-a dispus la termenul de judecată din 17 aprilie 2014 efectuarea unei contraexpertize de către experţii A.C., B.V. şi B.S. Instanţa de apel a fixat un termen în camera de consiliu la data de 29 mai 2014 pentru a se lămuri la cererea experţilor obiectivele stabilite pentru contraexpertiza dispusă în cauză. Experţii A.C., B.V. şi B.S. au depus raportul de contraexpertiza completat apoi cu răspunsul la obiecţiuni. La termenul de judecată din 27 noiembrie 2014 instanţa a dispus completarea raportului de expertiză după deplasarea experţilor la faţa locului, completarea lucrării fiind depusă la dosarul de apel cu concluzia că cei trei experţi şi-au menţinut punctul de vedere exprimat în raportul de expertiză iniţial.
Conform raportului de contraexpertiza întocmit de experţii A.C., B.V. şi B.S., completat apoi cu răspunsul la obiecţiuni valoarea sălaşului nr. 75 înscris în CF x8 este de 104.600 lei, valoarea sălaşului nr. 76 înscris în CF x1 este de 83.100 lei, valoarea sălaşului nr. 21 înscris în CF x1 este de 93.600 lei, valoarea sălaşului nr. 31 înscris în CF x4 este de 111.700 lei (conform corectării greşelii de dactilografiere de la dosarul de apel), valoarea sălaşului nr. 77 înscris în CF x6 este de 140.700 lei, iar valoarea construcţiilor situate pe alte amplasamente este de 87.642 lei.
Prin completarea lucrării, cei trei experţi au arătat că s-au deplasat pe amplasamentele celor 5 sălaşe, expunând constatările pe care le-au făcut, au învederat că reclamanţii nu au putut prezenta planuri de situaţie, planuri releveu şi nici schiţe asupra construcţiilor componente ale sălaşelor, dar au fost primite de la aceştia planurile conform hărţilor cadastrale fără dimensiuni pentru sălaşele nr. 76, 31, 21, 77 şi 75 care sunt anexate lucrării şi că îşi menţin punctul de vedere din raportul de expertiză, valoarea de circulaţie pentru cele 5 sălaşe fiind 533.700 lei, iar a construcţiilor situate pe alte amplasamente 87.642 lei.
Instanţa de apel a luat în considerare concluziile raportului de expertiză întocmit de cei trei experţi şi nu pe cele ale primului raport de expertiză întocmit în rejudecare de expertul C.D.L., întrucât cea de a doua lucrare este mai bine argumentată şi explicată ştiinţific, experţii s-au deplasat la amplasamentele celor 5 sălaşe, iar la efectuarea lucrării au avut în vedere obiecţiunile formulate de părţi inclusiv cu privire la primul raport de expertiză şi lămuririle date de instanţă la termenul fixat în acest scop.
Pentru toate considerentele mai sus arătate, având în vedere limitele în care instanţa de casare a dispus rejudecarea, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi H.M.A. şi P.C.D. împotriva Sentinţei civile nr. 380 din 25 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 926/108/2010.
A schimbat sentinţa apelată în ceea ce priveşte soluţionarea petitului privind despăgubirile pentru prejudiciul material în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei H.M.A. suma de 495.142 lei reprezentând contravaloarea sălaşului nr. 21, sălaşului nr. 76 înscrise CF x1 Şeitin, sălaşului nr. 75 înscris în CF x8 Şeitin, contravaloarea construcţiilor din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş. şi jumătate din contravaloarea sălaşului nr. 31 înscris în CF x4 Şeitin şi sălaşului nr. 77 înscris în CF x6 Şeitin, iar reclamantului P.C.D. suma de 126.200 lei reprezentând jumătate din contravaloarea sălaşului nr. 31 înscris în CF x4 Şeitin şi sălaşului nr. 77 înscris în CF x6 Şeitin.
Curtea a constatat că faţă de considerentele instanţei de recurs şi limitele în care s-a dispus rejudecarea apelului celor doi reclamanţi, au fost respinse în rest cererile de chemare în judecată formulate de reclamanţii H.M.A., P.C.D. şi P.E. având ca obiect despăgubiri pentru daunele morale şi despăgubiri materiale pentru restul bunurilor din acţiune.
Având în vedere soluţiile pronunţate şi dispoziţiile art. 298 rap. la art. 274 şi 276 C. proc. civ., Curtea a obligat pârâtul să plătească reclamantei H.M.A. suma de 9990 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, având în vedere onorariile achitate de această parte pentru efectuarea expertizelor în construcţii conform chitanţelor de la primul dosar de apel, dosarul de apel din rejudecare, precum şi chitanţa eliberată la data de 1 iulie 2013 pentru suma de 1240 lei depusă la ultimul termen de judecată reprezentând onorariul de avocat. Instanţa de apel nu a acordat cheltuieli de judecată pentru onorariile experţilor care au evaluat bunurile mobile, acţiunea fiind respinsă sub acest aspect.
Împotriva Deciziei nr. 22 din 12 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă. a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, solicitând admiterea recursului, modificarea Deciziei civile nr. 22 din 12 februarie 2015, respingerea apelului apelanţilor-reclamanţi şi admiterea apelului recurentului, schimbarea Sentinţei civile nr. 380 din 25 mai 2010, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamanţilor, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât Decizia civilă nr. 22 din 12 februarie 2015 a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra apelului declarat de pârât împotriva Sentinţei civile nr. 380 din 25 mai 2010, pronunţându-se exclusiv asupra apelului formulat de reclamanţi. De asemenea, se apreciază că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motivat şi de faptul că instanţa de apel nu a respectat decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 6727 din 02 noiembrie 2012, raportat la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. Apreciază că nerespectarea deciziei de casare rezultă atât din omisiunea instanţei de apel de a răspunde tuturor dispoziţiilor instanţei de control judiciar, cât şi din soluţionarea greşită a dispoziţiilor ce au fost impuse prin decizia de casare.
Recurentul consideră că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale incidente considerând că acţiunea formulată pentru despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 este inadmisibilă.
În acest sens, se precizează că ulterior pronunţării Deciziei civile nr. 6727 din 02 noiembrie 2012 de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 în Dosarul nr. 3/2013, prin care a admis recursul în interesul legii formulat pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
- Prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a venit cu lămuriri suplimentare privind condiţiile de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri materiale în temeiul Legii nr. 221/2009 şi a decis că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr, 221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.
S-a reţinut că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 (respectiv art. 6 alin. (1) şi (2) astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natura), precum şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie), cu condiţia ca acestea să existe şi la momentul efectuării cererii de despăgubiri materiale, condiţie care în prezentul dosar nu este îndeplinită, deoarece toate cele cinci sălaşe au fost demolate.
S-a mai stabilit că nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 cererile privitoare la contravaloarea unor bunuri mobile.
Totodată, prin norma reglementată de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu s-a intenţionat repunerea persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparaţie materială.
În plus, acordarea despăgubirilor materiale este condiţionată de depunerea în termen a notificărilor, potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005.
Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este aplicabilă şi prezentei cauze care nu a fost finalizată încă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Astfel, cererea reclamanţilor cu privire la cele 5 sălaşe care nu mai există în natură este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 stabilesc că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie şi cu condiţia ca acestea să existe şi la momentul efectuării cererii de despăgubiri materiale. Dispoziţiile legale de mai sus au în vedere finalizarea procedurilor deja declanşate de persoanele interesate, potrivit acestui act normativ, de acordare a despăgubirilor, începute în condiţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
În urma pronunţării Deciziei nr. 6 din 15 aprilie 2013 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la recursul în interesul legii formulat pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, învederează recurentul că instanţele de judecată trebuie să se raporteze la Legea nr. 10/2001, acest raţionament rezultând şi din concluzia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - "Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare", şi anume că instanţele de judecată trebuie să se raporteze la Legea nr. 10/2001 completată şi modificată cu Legea nr. 247/2005.
Aşadar, conform dispoziţiilor Deciziei nr. 6/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se pot solicita despăgubiri pentru bunurile confiscate doar în condiţiile Legii nr. 10/2001. Ideea care se desprinde din sintagma "în condiţiile Legii nr. 10/2001" este aceea că reclamantul trebuie să respecte întocmai rigorile acestui act normativ şi anume formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 şi în termenele prevăzute de aceasta, iar imobilele să existe şi ia momentul efectuării cererii de despăgubiri materiale, condiţii care nu sunt îndeplinite cumulativ în prezentul dosar.
În concluzie, susţine recurentul, dacă reclamanţii nu au formulat notificări prevăzute de Legea nr. 10/2001 în termenele stabilite de această lege iar imobilele nu mai existau la momentul efectuării cererii de despăgubiri materiale, aceştia nu pot beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 iar acţiunea, în ceea ce priveşte despăgubirile aferente bunurilor imobile demolate (cele 5 sălaşe şi construcţiile din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş.) este netemeinică şi nelegală, reclamanţii neputând beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009.
Din considerentele Deciziei nr. 6 din 15 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3/2013, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reiese în mod evident că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 (respectiv art. 6 alin. (1) şi (2)) astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natural precum şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie), cu condiţia ca acestea să existe şi la momentul efectuării cererii de despăgubiri materiale şi pentru care partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie în baza acestor acte normative, prin urmare, cele reţinute de Curtea de Apel Timişoara la soluţionarea apelurilor, respectiv că dezlegările date în drept de instanţa supremă prin decizia de casare nu contrazic interpretarea obligatorie dată în recursul în interesul legii prin Decizia nr. 6/2013, sunt total eronate.
Consideră astfel recurentul că, acţiunea reclamanţilor în ceea ce priveşte despăgubirile aferente bunurilor imobile demolate este inadmisibilă, aceştia neputând beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 dacă nu au formulat notificări prevăzute de Legea nr. 10/2001 în termenele stabilite de aceasta lege şi dacă aceste bunuri imobile nu mai există.
Susţine recurentul că acţiunea reclamantului P.C.D. este inadmisibilă, având în vedere că acesta nu a depus notificări în baza Legii nr. 10/2001 la Primăria Comunei Şeitin.
Totodată, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte prin decizia de casare, pentru construcţiile din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş. nu au fost depuse notificări în baza Legii nr. 10/2001 de niciunul din reclamanţi.
Se învederează de către recurent că, potrivit adresei din 09 august 2012 a Primăriei Comunei Şeitin, transmisă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că reclamantul P.C.D. nu a depus la Primăria Şeitin nicio notificare în baza Legii nr. 10/2001. acţiunea formulată de acesta în temeiul Legii nr. 221 /2009 fiind astfel inadmisibilă.
Prin decizia atacată - Decizia civilă nr. 22 din 12 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 926/108/2010* - Curtea de Apel Timişoara, care a acordat despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 reclamantului P.C.D., a repus în acest mod pe reclamant în termenul de solicitare a despăgubirilor pentru cele două sălaşe demolate. Dacă reclamantul nu a formulat notificări prevăzute de Legea nr. 10/2001 în termenele stabilite de această lege, nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009, acţiunea fiind inadmisibilă.
Prin norma reglementată de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu s-a intenţionat repunerea persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparaţie materială.
În concluzie, dacă reclamanţii nu au formulat notificări prevăzute de Legea nr. 10/2001 în termenele stabilite şi în condiţiile solicitate de această lege, nu pot beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009.
În plus, acordarea despăgubirilor materiale este condiţionată de depunerea în termen a notificărilor, potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005.
Doar reclamanta H.M.A. a depus în anul 2001, cu mult înainte de formularea acţiunii care face obiectul prezentului dosar, notificări în baza Legii nr. 10/2001 la Primăria Comunei Şeitin, însă doar pentru cele 5 sălaşe, potrivit informaţiilor furnizate de Primăria Comunei Şeitin. Aceasta nu poate solicita pe două căi diferite, pentru aceleaşi bunuri imobile, obţinerea de despăgubiri băneşti, deoarece s-ar încălca în acest mod principiul electa una via non datur recursus ad alteram, existând riscul unei duble reparaţii.
Mai mult, dacă cererea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost soluţionată nefavorabil de către Primăria Comunei Şeitin deoarece nu a fost depusă în termenul legal, o acţiune ulterioară pentru obţinerea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 este inadmisibilă, instanţa de judecată neputând repune persoanele interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparaţie materială, prin urmare recurentul solicită admiterea recursului şi respingerea acţiunii reclamanţilor ca fiind inadmisibilă.
II. În subsidiar, se solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei civile atacate, respectiv respingerea apelului apelanţilor-reclamanţi şi admiterea apelului pârâtului în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamanţilor, ca fiind neîntemeiată.
Se învederează faptul că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia de casare.
Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. în legătură cu cele 5 sălaşe ce formează obiectul cererilor de chemare în judecată, constatându-se că, pentru soluţionarea acestei excepţii, este necesară clarificarea următoarelor aspecte:
- în ceea ce priveşte sălaşele 21 şi 76 din CF x1, Înalta Curte a reţinut că, în mod corect, doar reclamanta H.M.A. a formulat pretenţii în cauză, în calitate de descendent gradul II al proprietarului P.Ş. (reclamantul P.C.D. neavând vocaţia la despăgubiri, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, fiind descendent gradul III).
- Înalta Curte a observat însă, din conţinutul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamanta H.M.A. şi fratele său, P.P.I. (tatăl reclamantului P.C.D.), pentru aceste 2 sălaşe 21 şi 76, că s-a pretins doar o cotă-parte din dreptul de proprietate asupra imobilelor, întrucât pentru cealaltă cotă s-a formulat notificare de către alte persoane.
Înalta Curte, a stabilit astfel prin decizia de casare, că instanţa de apel trebuie să clarifice întinderea dreptului de proprietate ce a aparţinut autorului reclamantei, prin probatorii suplimentare, respectiv cercetarea documentelor din dosarele întocmite în procedura Legii nr. 10/2001 atât pe baza notificării formulate de către autorii reclamantei cât şi pe temeiul notificării formulate de celelalte persoane (indicată ca fiind nr. 667 din 31 octombrie 2001) şi, dacă se va aprecia necesar, a conţinutului integral al CF x1, dat fiind că, în cauză, a fost depus doar un extras al acestei cărţi funciare.
Pe de altă parte, a dispus Înalta Curte, că urmează a se determina - indiferent de rezultatul verificărilor cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorului P.Ş. - dacă reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru întreaga întindere a dreptului aparţinând autorului său ori proporţional cu cota succesorală cuvenită de pe urma autorului, în acest ultim caz ţinându-se cont de faptul că au calitatea de moştenitor de pe urma defunctului P.Ş. şi ceilalţi doi reclamanţi, care nu au, însă, vocaţie la despăgubiri în condiţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
O situaţie similară se regăseşte şi în cazul sălaşului 75 din CF x8 ce a aparţinut defunctului C.G., pentru care a formulat cerere doar reclamanta H.M.A., urmând a se stabili întinderea dreptului acesteia la despăgubiri - în exclusivitate ori conform cotei succesorale de 14.
În ceea ce priveşte sălaşul 31 din CF x4 şi sălaşul 77 din CF x6 ce a aparţinut defunctului P.P. şi în legătură cu care au formulat pretenţii atât reclamanta H.M.A., cât şi reclamantul P.C.D., se va dezlega aceeaşi chestiune a întinderii dreptului de proprietate, faţă de calitatea de moştenitor şi a reclamantei P.E., care nu are calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Acestea au fost o parte din dispoziţiile obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile instanţei de recurs sunt obligatorii pentru instanţa care efectuează rejudecarea, în caz de casare a hotărârii cu trimitere spre rejudecare.
Consideră recurentul că aceste dispoziţii obligatorii nu au fost însă respectate de către instanţa de apel.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală a reclamanţilor-apelanţi, instanţa de apel a reţinut că reclamanta H.M.A. a solicitat prin Cererea înregistrată sub nr. 1107/108/2010 (conexată la prezentul dosar) despăgubiri reprezentând contravaloarea sălaşului situat în Şeitin nr. 75, înscris în CF x8 Şeitin, iar prin Cererea înregistrată sub nr. 926/108/2010 despăgubiri reprezentând contravaloarea sălaşelor nr. 21 şi 76 situate în Nyomas, respectiv Raroş, înscrise în CF x1 Şeitin, precum şi a bunurilor cuprinse în inventarul întocmit la 8 februarie 1949. Reclamanţii H.M.A. şi P.C.D. au solicitat prin Cererea înregistrată sub nr. 1265/108/2010 (conexată la prezentul dosar) despăgubiri reprezentând contravaloarea sălaşelor nr. 31 şi 77 situate în Şeitin şi Raroş înscrise în CF x4 Şeitin şi, respectiv, în CF x6 Şeitin.
Conform extraselor CF x1 Şeitin, sălaşul nr. 21 şi sălaşul nr. 76 cu curte au fost înscrise pe numele lui P.Ş., conform extrasului CF x8 Şeitin, sălaşul nr. 75 şi curte a fost înscris pe numele lui G.C., conform extraselor CF x4 Şeitin şi x3 Şeitin, sălaşul nr. 31 şi curte şi sălaşul nr. 77 şi curte au fost înscrise pe numele lui P.P., iar conform inventarului întocmit la 8 februarie 1949, construcţiile din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş. au fost preluate de la P.Ş.
Instanţa de apel a solicitat Instituţiei Prefectului Judeţului Arad şi Primăriei Şeitin comunicarea în copie a dosarului administrativ întocmit în baza Legii nr. 10/2001 ca urmare a Notificării nr. 667 din 31 octombrie 2001, menţionată în decizia de casare. Instituţia Prefectului Judeţului Arad a comunicat adresa din 22 iulie 2013 prin care a arătat că notificarea cu numărul menţionat a fost declinată spre competentă soluţionare Primăriei Şeitin la 02 aprilie 2003.
Ca urmare a adreselor făcute de instanţă în rejudecare către Primăria Şeitin, aceasta a comunicat adresele din 16 octombrie 2013, din 12 noiembrie 2013 şi din 14 aprilie 2014 conform cărora nu există înregistrată în evidente Notificarea nr. 667 din 31 octombrie 2001 şi nici dosarul administrativ, iar pentru ziua de 02 aprilie 2003 în registrul de intrări-ieşiri nu figurează acest înscris.
Astfel, Curtea de apel a reţinut că şi în cadrul domeniului de aplicare a acestei legi speciale este aplicabil principiul Legii nr. 10/2001 (art. 4 alin. (4), conform căruia de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura profită celorlalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire. Prin urmare, Curtea de apel a considerat că cei doi reclamanţi-apelanţi H.M.A. şi P.C.D. au formulat cererea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 ca succesori ai autorilor P.Ş., G.C. şi P.P. şi că reclamanţii H.M.A. şi P.C.D. sunt îndreptăţiţi în mod egal la despăgubiri pentru bunurile imobile care au aparţinut defunctului P.P. (respectiv sălaşul nr. 31 înscris în CF x4 Şeitin şi sălaşul nr. 77 înscris în CF x6 Şeitin), iar reclamanta H.M.A. este îndreptăţită la despăgubiri pentru bunurile imobile care au aparţinut defuncţilor P.Ş. şi G.C. (respectiv sălaşul nr. 21, şi sălaşul nr. 76 înscrise CF x1 Şeitin, sălaşul nr. 75 înscris în CF x8 Şeitin, precum şi construcţiile din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş.).
Tot Curtea de Apel Timişoara a reţinut că din adresa OCPI Arad rezultă că Încheierile nr. 1440/1935, 2874/1938, 3141/1936 şi 2974/1929 şi actele ce au stat la baza înscrierii în cartea funciară nu se regăsesc în Arhiva acestei instituţii. De asemenea, din adresa din 18 iunie 2013 a Primăriei Municipiului Arad rezultă că în arhiva serviciului fond locativ nu se regăsesc documente cu privire la descrierea celor 5 sălaşe din Comuna Şeitin, jud. Arad.
Aşadar, dispoziţiile obligatorii din decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au fost respectate, iar înscrisurile doveditoare solicitate de aceeaşi instanţă de recurs nu există, acţiunea reclamanţilor fiind nedovedită. Potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei incumbă reclamantului.
Reiterează recurentul în faţa Înaltei Curţi, excepţia nulităţii raportului de contraexpertiză efectuat în cauză pe care s-a întemeiat în principal soluţia Curţii de Apel în ce priveşte daunele acordate, şi solicită Înaltei Curţi să dispună înlăturarea acestuia întrucât experţii desemnaţi în prezenta cauză nu au ţinut cont de obiectivele stabilite de instanţa de judecată şi nu au ţinut cont de îndrumările deciziei de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu toate că în obiectivul propus s-a stabilit că suprafaţa sălaşelor ar fi de 50 - 60 mp (declaraţii martori) şi că expertiza urmează a fi efectuată pe baza declaraţiilor martorilor, experţii au avut în vedere şi declaraţiile reclamantei H.M.A. şi au evaluat o serie de alte construcţii care au ridicat suprafaţa sălaşelor cu până la 400 mp fiecare. Mai mult, la momentul efectuării expertizei, aceştia au avut în vedere măsurătorile şi datele cuprinse în raportul de expertiză efectuat în cauză de ing. L.Ş., raport de expertiză a cărui concluzii au fost deja înlăturate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încălcându-se în acest fel dispoziţiile exprese ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Experţii desemnaţi nu au înţeles motivul pentru care au fost numiţi în cauză, acesta nefiind nicidecum acela de a efectua expertiza ţinând cont de declaraţiile reclamantei H.M.A. şi de schiţele efectuate de aceasta, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înlăturat deja o astfel de expertiză. Rolul celor trei experţi tehnici era acela de a aduna direct informaţiile şi de a verifica datele, iar în baza acestora să efectueze o expertiză, fără a ţine cont de declaraţiile reclamantei H.M.A. şi schiţele acesteia şi expertizele deja efectuate în dosar (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare a stabilit irevocabil că acestea nu pot avea nicio relevanţă).
În lipsa documentelor privind bunurile confiscate care să fie puse la dispoziţia experţilor (structura acestora, tipul de materiale din care au fost confecţionate, schiţa acestora, vechimea acestora etc), experţii nu puteau să efectueze o expertiză tehnică "serioasă", obiectivă, efectuând o expertiză doar în baza unor schiţe de mână, amintiri ale reclamantei, amintiri ale unor martori cu vârsta de 9 ani şi 12 ani, martori care nici nu au văzut toate sălaşele conform susţinerilor acestora, susţineri personale care nu oferă rigoarea caracteristică unor expertize pentru stabilirea unor valori care să fie în legătură cu realitatea.
În concluzie, consideră recurentul că raportul de contraexpertiză efectuată în cauză are un profund caracter subiectiv, situaţie incompatibilă cu caracterul unei expertize tehnice şi motivul pentru care aceasta a fost realizată.
În ceea ce priveşte bunurile evaluate suplimentar faţă de cele 5 sălaşe, respectiv 10 poziţii construcţii se arată că expertiza are la bază exclusiv păreri strict de ordin personal şi subiective, având în vedere că aceste date au fost furnizate de reclamanta H.M.A.
Consideră recurentul că, aşa cum se prevede şi în lege, construcţiile demolate care nu mai pot fi restituite în natură, trebuie evaluate în funcţie de caracteristicile proprii reconstituite prin procedura legală şi nu prin comparaţii cu construcţii existente, cu amplasamente şi caracteristici tehnice şi de dotare mult mai favorabile.
Consideră recurentul că se impunea refacerea calculelor prin rectificarea erorilor şi analizarea valorilor obţinute faţă de preţurile existente pe piaţa liberă pentru gospodării existente în această perioadă cu locaţie similară - Şeitin, cu condiţia ajustării preţurilor în plus sau minus valoare în funcţie de toate elementele (construcţii, teren, utilităţi, poziţie de amplasare, vechime).
De asemenea, experţii tehnici nu au avut în vedere faptul că piaţa imobiliară a suferit un recul foarte puternic în ultima vreme (preţurile scăzând cu circa 80% în ultima perioadă), iar preţurile propuse de experţi sunt exorbitant de mari, deoarece niciodată un sălaş în suprafaţă de 50 - 60 mp în zona în care se află, din cărămidă, fără utilităţi, nu va putea fi vândut la suma din raportul de expertiză.
Raportul de expertiză tehnică întocmit de experţi nu stabileşte valoarea de piaţă, întrucât foloseşte mai multe metode care nu sunt agreate în stabilirea valorii de piaţă după cum o prevăd standardele internaţionale adoptate de ANEVAR, deci valoarea stabilită de experţi nu este o "valoare de piaţă" ci este o valoare total greşită.
În concluzie, consideră recurentul că raportul de contraexpertiză efectuat în cauză trebuie înlăturat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece experţii nu au stabilit valoarea bunurilor imobile la valoarea reală de piaţă. Valoarea imobilelor trebuia să fie stabilită de experţi pe baza Standardelor Internaţionale de evaluare adoptate de ANEVAR şi raportat la natura reală a bunurilor şi nu după aprecieri personale şi subiective.
Ulterior, s-a întocmit de către cei trei experţi şi o Completare la raportul de contraexpertiză efectuată în cauză, care a fost efectuată urmare solicitării Curţii de Apel de la termenul din 27 noiembrie 2014. Prin această "completare", în afară de faptul că experţii s-au deplasat la fostele amplasamente ale sălaşelor, nu s-a adus niciun element de noutate, deoarece experţii şi-au menţinut în totalitate concluziile din Raportul de contraexpertiză efectuat anterior. Prin această "completare" la raportul de contraexpertiză, s-a confirmat încă o dată imposibilitatea efectuării unei expertize tehnice serioase şi obiective în cauză, imposibilitate datorată în primul rând inexistenţei imobilelor pentru care se solicita despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 şi, în al doilea rând, inexistentei unor înscrisuri oficiale cu privire la alcătuirea, structura şi componenţa celor 5 imobile.
La întocmirea Raportului de Expertiză nu s-a ţinut cont de precizarea ca imobilele demolate care nu se mai pot restitui în natură trebuie să fie evaluate în funcţie de caracteristicile individuale, proprii ale fiecăruia, reconstituite legal (nu prin declaraţii ca "ar fi fost aşa"), şi nu prin abordarea prin piaţă, respectiv metoda comparaţiei cu obiective existente, amplasate în centre urbane şi comunale ale căror elemente constructive şi de amplasament sunt net superioare.
Faţă de cele arătate mai sus, faţă de faptul că raportul de contraexpertiză efectuată în cauză are un profund caracter subiectiv, situaţie incompatibilă cu caracterul unei expertize tehnice şi motivul pentru care aceasta a fost realizată, ţinând cont de faptul că expertiza este operaţia făcută de unul sau mai mulţi experţi cu scopul de a constata unele fapte, de a controla, de a măsura şi evalua anumite lucruri în concret şi nu acela de a stabili o valoare indiferent de condiţii, că expertiza tehnică poate fi formulată doar în baza unor înscrisuri oficiale, schiţe şi alte documente oficiale, care să se regăsească la dosarul cauzei, expertiza tehnică trebuind să fie efectuată în concret pe baza unor elemente şi dovezi reale şi palpabile şi nicidecum pe baza doar a unor simple amintiri, solicită înlăturarea în totalitate a raportului de contraexpertiză efectuat de cei trei experţi şi pe care se întemeiază soluţia instanţei de apel, în cauză neputând fi realizată o expertiză tehnică serioasă şi obiectivă.
Cu privire la cheltuielile de judecată, consideră recurentul că suma de 9.990 lei, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată de către Curtea de Apel Timişoara şi la plata căreia a fost obligat, nu este justificată raportat la complexitatea cauzei şi la obiectul ei.
Înalta Curte, analizând decizia recurată din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Având în vedere stadiul procesual al cauzei astfel cum acesta a fost delimitat prin Decizia civilă nr. 6727/2 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţii H.M.A., P.E. şi P.C.D. împotriva Deciziei nr. 974/A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, şi a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva aceleiaşi decizii; cu consecinţa casării, în parte, a deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelului reclamanţilor, instanţa va avea în vedere criticile invocate ţinând seama şi de modul în care instanţa de apel, în rejudecarea apelului a respectat îndrumările date prin această decizie.
Prin decizia de casare anterior amintită, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că:
- în mod corect în ciclul procesual anterior s-a respins cererea având ca obiect daunele morale;
- în speţă este îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, aceea ca bunurile pentru care se solicită despăgubiri să fi fost confiscate ca efect al măsurii administrative;
- reclamanţilor li se cuvin despăgubiri pentru cele 5 sălaşe ce au aparţinut autorilor lor, aceste bunuri reprezentând imobile prin natura lor, intrând, aşadar, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, iar în privinţa celorlalte construcţii, identificate prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş. s-a constatat că, în principiu, reclamanta H.M.A. este îndreptăţită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora;
- reclamanta H.M.A. (singura căreia instanţa de apel i-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru bunurile mobile) nu este, însă, îndreptăţită la despăgubiri pentru bunurile mobile prin natura lor, care nu reprezintă imobile prin destinaţie, chiar dacă au fost confiscate ca efect al măsurii administrative, respectiv: bunurile mobile identificate şi evaluate de către expertul I. şi nici animalele identificate şi evaluate de către expertul S.P.;
- în ceea ce priveşte utilajele agricole şi piesele de schimb identificate şi evaluate de către expertul T.D., reclamanta H.M.A. nu este îndreptăţită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora deoarece nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
- în ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, referitoare la procedura Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005, ca urmare a verificărilor efectuate în faza recursului, s-a constatat că este îndeplinită, reclamanta H.M.A. fiind îndreptăţită, în principiu, la despăgubiri constând în contravaloarea construcţiilor din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş., chiar dacă aceste construcţii nu se regăsesc în cuprinsul notificărilor formulate în baza Legii nr. 1072001;
- reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri doar pentru cele 5 sălaşe şi construcţiile suplimentare, cu excluderea utilajelor agricole şi a pieselor de schimb, a animalelor şi a celorlalte bunuri mobile din sfera bunurilor pentru care reclamanţilor li se cuvin despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,
- s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanţilor în ceea ce priveşte prejudiciul material suferit prin măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supusă reclamanta H.M.A. şi antecesorii săi, precum şi ai reclamantului P.C.D., urmând a se proceda la administrarea de probatorii în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor şi a se soluţiona excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. în legătură cu cele 5 sălaşe ce formează obiectul cererilor de chemare în judecată,
- rejudecarea vizează exclusiv apelul reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D., deoarece apelul reclamantei P.E. a fost respins ca nefondat, reţinându-se în considerente că această reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe doar cu privire la prejudiciul moral, nu şi la cel material, iar dispoziţia instanţei de apel pe acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat, recursul declarat în cauză neconţinând critici faţă de această dispoziţie.
- instanţa a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.
Cu privire la critica motivată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin care se susţine că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra apelului declarat de pârât împotriva Sentinţei civile nr. 380 din 25 mai 2010, pronunţându-se exclusiv asupra apelului formulat de reclamanţi, Înalta Curte o va reţine ca nefondată având în vedere că prin decizia de casare s-a dispus doar rejudecarea apelului reclamanţilor, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei casate, prin urmare, instanţa de apel a respectat decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6727 din 02 noiembrie 2012, raportat la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Critica prin care recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale incidente, considerând că acţiunea formulată pentru despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 este inadmisibilă, nu poate fi primită având în vedere că acest aspect a fost tranşat cu titlu irevocabil prin decizia de casare. În acest sens s-a reţinut irevocabil că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu impun ca regulă existenţa fizică a bunurilor la data notificării, drept condiţie pentru acordarea de măsuri reparatorii, dimpotrivă, această condiţie este prevăzută doar în cazurile expres indicate, respectiv ipoteza din art. 6 alin. (2), referitoare la utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul. Relativ la construcţii s-a reţinut cu putere de lucru judecat prin decizia de casare că fostul proprietar este îndreptăţit la despăgubiri chiar pentru construcţiile demolate, conform art. 10, 11 şi 32 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, rezultă că pot fi acordate despăgubiri pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru imobilele preluate ca efect al măsurii administrative, precum în speţă, indiferent de faptul dacă mai există sau nu în materialitatea lor la data cererii de chemare în judecată instanţa de casare stabilind că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru cele 5 sălaşe şi construcţiile suplimentare, cu excluderea utilajelor agricole şi a pieselor de schimb, a animalelor şi a celorlalte bunuri mobile. În aceste limite, decizia pronunţată respectă Decizia în interesul legii nr. 6/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pentru că nu s-a respectat procedura prealabilă de notificare ceea ce conduce la imposibilitatea solicitării despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 221/2009, instanţa reţine că şi această critică este nelegală şi invocată cu nesocotirea statuărilor în drept care fundamentează decizia de casare, obligatorii conform art. 315 C. proc. civ.
În acest sens, s-a reţinut cu efect obligatoriu că absenţa unei solicitări, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru alte imobile din domeniul de aplicare al acestui act normativ, nu constituie de plano un impediment pentru neacordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009 deoarece corelaţia cu Legea nr. 10/2001 sau nr. 247/2005 dedusă din art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează natura bunurilor şi condiţia ca reclamanţii să nu fi primit despăgubiri pe temeiul altor legi speciale, pentru evitarea unei duble reparaţii, condiţia ca reclamanţii să se fi adresat efectiv entităţii învestite cu soluţionarea notificării în baza Legii nr. 10/2001 nefiind prevăzută de acest text de lege.
Criticile care vizează fondul cauzei sunt nefondate, pe de o parte, pentru că instanţa de apel a rejudecat apelul în deplină concordanţă cu cele dispuse prin decizia de casare iar, pe de altă parte, întrucât criticile vizează cuantumul despăgubirilor şi reaprecierea probelor, aceste din urmă critici nefăcând obiectul controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs.
Este nefondată şi critica prin care s-a învederat faptul că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia de casare, deoarece, deşi a fost invocată de Înalta Curte, din oficiu, excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor H.M.A. şi P.C.D. În legătură cu cele 5 sălaşe ce formează obiectul cererilor de chemare în judecată, instanţa de apel nu a avut în vedere probe în soluţionarea acestei excepţii.
Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa a verificat cele impuse prin decizia de casare cu privire la acest aspect reţinând că reclamanţii H.M.A. şi P.C.D. au calitatea de succesori ai autorilor P.Ş., G.C. şi P.P.
Instanţa de apel a reţinut şi faptul că din actele de stare civilă depuse în copie la dosarele administrative întocmite ca urmare a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 a rezultat că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamanţii H.M.A. şi P.C.D. sunt îndreptăţiţi în mod egal la despăgubiri pentru bunurile imobile care au aparţinut defunctului P.P. (respectiv sălaşul nr. 31 în CF x4 Şeitin şi sălaşul nr. 77 înscris în CF x6 Şeitin), iar reclamanta H.M.A. este îndreptăţită la despăgubiri pentru bunurile imobile care au aparţinut defuncţilor P.Ş. şi G.C. (respectiv sălaşul nr. 21 şi sălaşul nr. 76 înscrise CF x1 Şeitin, sălaşul nr. 75 înscris în CF x8 Şeitin, precum şi construcţiile din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ş.).
Se constată că instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor date prin decizia de casare cu privire la administrarea probelor necesare în vederea stabilirii componenţei structurale a imobilelor în litigiu, în apel fiind administrată proba testimonială şi proba cu expertiză tehnică pentru stabilirea contravalorii imobilelor în litigiu.
Instanţa de recurs nu poate avea în vedere cererea prin care recurentul susţine să fie constatată nulitatea raportului de contraexpertiză efectuat în cauză, motivat pe faptul că experţii desemnaţi în prezenta cauză, în opinia acestuia, nu au ţinut cont de obiectivele stabilite de instanţa de judecată şi nu au ţinut cont de îndrumările deciziei de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Experţii au răspuns obiectivelor stabilite de instanţă iar aspectele invocate nu se constituie în veritabile cauze de nulitate ci tind să combată valoarea finală stabilită şi să susţină de fapt că bunurile au valori mai mici, aspecte care se situează în sfera motivelor de temeinicie şi nu de nelegalitate.
Criticile prin care se susţine greşita stabilire a cuantumului despăgubirilor pe motive de metode de calcul neadecvate sau aspecte de subiectivism nu pot fi primite întrucât vizează situaţia de fapt şi aprecierea probatoriului, aspecte care nu intră sub incidenţa controlului exercitat de instanţa de recurs, fiind motive de netemeinicie a deciziei atacate iar nu de nelegalitate.
Critica cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată este nefondată având în vedere că fundamentul acordării acestora are la bază culpa părţii căzută în pretenţii şi, ca atare, fiind parte căzută în pretenţii, recurentul trebuie să suporte cheltuielile de judecată în temeiul art. 274 C. proc. civ., acestea nefiind în cauză disproporţionate raportat la complexitatea cauzei şi la obiectul ei.
Având în vedere considerentele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva Deciziei nr. 22 din 12 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1573/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1570/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
