ICCJ. Decizia nr. 1581/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1581/2015
Dosar nr. 29128/1/2005*
Şedinţa publică din 11 iunie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2004 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul C.I.A. a chemat în judecată pe pârâţii SC E. SA, SC I. SA, D.M. şi D.G. și a solicitat instanței ca, ca hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâţii să emită decizie cu privire la imobilul format din teren în suprafaţă de 196,72 mp situat pe lotul 41, parcela L. şi construcţia edificată pe acesta (Vila R.M.), situat în Eforie Nord, jud. Constanţa.
Prin încheierea din data de 25 februarie 2005, tribunalul a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC I. SA Eforie Nord, D.M. şi D.G., reținând că acestea nu sunt persoane deţinătoare în sensul art. 20 alin. (1)-(4) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 457 din 25 martie 2005, Tribunalul Constanța a respins acţiunea ca lipsită de obiect.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin notificarea din 8 august 2001, formulată în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamantul a solicitat restituirea imobilului - construcţie şi teren în suprafaţă de 750 mp lotul 41 din parcelarea L., iar primarul oraşului Eforie a emis Dispoziţia din 5 septembrie 2003, prin care a respins cererea de restituire a imobilului cu motivarea că bunul face obiectul unui contract de concesiune.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 801/C din 21 septembrie 2005.
Recursul declarat de reclamantul C.I.A. a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 2740 din 21 mai 2013, prin care s-a casat hotărârea atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Înalta Curte a reținut că, potrivit petitului cererii de chemare în judecată, reclamantul C.I.A. a solicitat obligarea pârâţilor SC E. SA, SC I. SA Eforie Nord, D.M. şi D.G. la emiterea deciziei/dispoziţiei cu privire la imobilul format din teren în suprafaţă de 196,72 mp situat pe lotul 41, parcela Leautey şi construcţia edificată pe acesta (Vila R.M.), situat în Eforie Nord, jud. Constanţa.
Prin dispoziţia din 5 septembrie 2003, Primarul oraşului Eforie a respins notificarea din 8 august 2001 formulată de reclamant pentru restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren din Eforie Nord, reprezentat de lotul 41, parcelarea L., în suprafaţă de 750 mp, reţinând că imobilul solicitat face obiectul unui contract de concesiune. S-a propus valoarea echivalentă a terenului ce nu este posibil a fi restituit în natură, respectiv suma de 22.500 dolari SUA, reprezentând contravaloarea de 30 dolari SUA/mp.
Prin Decizia nr. 152 din 17 august 2005, SC T.H.R.M.N. SA a respins notificarea depusă de reclamant pentru restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 196,72 mp situat în Eforie Nord, lotul 41 şi a reţinut că societatea nu face parte din categoria persoanelor juridice prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, iar pentru acordarea măsurilor reparatorii reclamantul trebuie să procedeze conform art. 27 din Legea nr. 10/2001 republicată.
S-a mai constatat că, ulterior, prin Decizia civilă nr. 2974 din 13 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Primăria oraşului Eforie a fost obligată să restituie reclamantului C.I.A., în natură, suprafaţa de 595 mp teren, liberă de construcţie, din totalul suprafeţei de 750 mp.
De asemenea, prin Decizia nr. 6259 din 23 noiembrie 2010, aceeaşi instanţă a stabilit cu caracter irevocabil că reclamantul, în calitate de persoană îndreptăţită, are dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 196,72 mp pentru care pârâta SC T.H.R.M.N. SA are calitatea de unitate deţinătoare.
Prin Decizia nr. 4685 din 21 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit cu caracter irevocabil obligaţia unităţii deţinătoare de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 196,72 mp, care a fost înstrăinat, motiv pentru care reclamantul nu poate beneficia de restituirea lui în natură.
Faţă de cele anterior expuse, instanţa de recurs a constatat că, în speţă, a fost lămurită numai situaţia terenului solicitat de reclamant, statuându-se cu privire la deţinătorii suprafeţelor de 595 mp, respectiv de 196,72 mp, precum şi cu privire la natura măsurilor reparatorii ce pot fi acordate pentru aceste terenuri, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001. S-a mai constatat că, atât prin cele două notificări, cât şi prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat, însă, ca dispoziţia să fie emisă nu numai pentru terenul situat pe lotul 41, parcela Leautey, ci şi pentru construcţia edificată pe acesta (Vila R.M.), situată în Eforie Nord, jud. Constanţa.
Prin urmare, că în cauză nu este lămurită situaţia juridică a construcţiei Vila R.M., nu este stabilit deţinătorul acestui bun la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi cine este unitatea deţinătoare care are obligaţia legală de a soluţiona notificarea reclamantului, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 314 C. proc. civ. în scopul stabilirii pe deplin, în funcţie de întreg materialul probator administrat în cauză, a situaţiei de fapt a construcţiei, la care va face aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001 incidente.
Rejudecând cauza, prin Decizia nr. 86/C din 15 octombrie 2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamantul C.I.A. împotriva sentinței civile nr. 457 din 25 martie 2005 a Tribunalului Constanța, A schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins excepţia lipsei de obiect a acţiunii, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta SC T.H.R.M.N. SA să emită propunere de acordare a măsurilor reparatorii în puncte conform Legii nr. 165/2013 pentru construcţia situată în Eforie Nord, compusă din parter şi etaj, cu o suprafaţă construită de 108,03 mp, în favoarea reclamantului, menținând restul dispozițiilor sentinței.
A obligat intimata SC T.H.R.M.N. SA la 2.150 lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Analizarea lucrărilor dosarului din perspectiva exigenţelor impuse de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Normele de aplicare unitară a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 conduce la concluzia că dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului litigios şi calitatea acestuia, de succesor al proprietarului bunului notificat, dar şi lipsa oricărui titlu legal al deposedării autoarei sale, sunt aspecte confirmate de probatoriile administrate în ciclurile procesuale anterioare.
Existenţa dreptului de proprietate asupra construcţiei Vila R.M. a fost dovedită cu actul de vânzare autentificat din 26 septembrie 1935 la Tribunalul judeţului Constanţa, prin care T.K. a cumpărat un teren în suprafaţă de 750 mp situat în Eforie, între loturile şi strada din parcelarea T. - P. şi cu autorizaţia din 29 septembrie 1936 eliberată de Primăria oraşului Eforie, prin care cumpărătoarea a fost autorizată să construiască clădirea unei vile, conform planurilor anexate.
Cu certificatul de calitate de moştenitor din 13 mai 2003 eliberat de B.N.P., F.D. s-a făcut dovada că succesiunea defunctei T.K. (cunoscută şi sub numele L.R., potrivit declaraţiei autentificate din 13 mai 2003), a revenit reclamantului C.A., în calitate de nepot de soră.
Preluarea în proprietatea statului a imobilului compus din construcţie şi teren este dovedită cu extrasul din „Situaţia de vilele naţionalizate conform Decretului nr. 92/1950 din Staţiunea Eforia”, anul 1950, fond Sfat Popular Regional Dobrogea, potrivit căruia Vila M.R., aflată în proprietatea R.P., compusă din parter şi etaj, figurează în anexa nr. 222 la nr. crt. 85.
De altfel, valoarea probatorie a înscrisurilor examinate în precedent nu a fost contestată de intimaţii pârâţi, iar coroborarea lor cu împrejurarea depunerii notificării în termenul stabilit de Legea nr. 10/2001 - aspect reţinut cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 6259 din 23 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat şi că măsurile reparatorii pentru terenul ce a făcut obiectul notificării din 08 august 2001 nu se pot acorda independent de construcţia edificată pe acesta, şi Decizia nr. 4685 din 21 iunie 2012 pronunţată de aceeaşi instanţă - impune recunoaşterea calităţii reclamantului, de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii stabilite de acest act normativ pentru Vila R.M. situată în Eforie Nord.
Potrivit înscrisurilor depuse de părţi, Vila R.M. a fost trecută în proprietatea SC E. SA prin Ordinul M.C.T. nr. 154 din 26 aprilie 1991, fiind menţionată la poziţia 51 din lista anexă ce stabilea imobilele care fac parte din patrimoniul acestei societăţi comerciale.
Prin contractul de societate din 13 noiembrie 1996 încheiat între SC E. SA şi SC W.S. LTD, D.M., D.G. şi C.M. s-a convenit constituirea societăţii comerciale pe acţiuni SC I. SA cu un capital social de 170.000 lei, din care 80.000 lei aport în natură al SC E. SA, reprezentat de Vila R.M. din Eforie Nord şi 90.000 lei în numerar.
SC I. SA a fost înregistrată în registrul comerţului sub nr. J/13/564/1997, iar prin contractul de cesiune de acţiuni din 04 octombrie 1999, acţionarul SC E. SA, în calitate de cedent, a cesionat numiţilor D.G. şi D.M., în calitate de cesionari şi acţionari ai SC I. SA (în prezent SC I. SRL), cele 800 de acţiuni deţinute din capitalul social al acesteia, respectiv întregul său aport la constituirea capitalului menţionat care, potrivit art. 20 din contractul de cesiune, era reprezentat de Vila R.M. din Eforie Nord.
Din adresa din 26 mai 2014 a Oraşului Eforie rezultă că imobilul în litigiu este în prezent înregistrat la matricola fiscală A246, în proprietatea SC I. SRL - transformată în societate cu răspundere limitată conform Hotărârii A.G.E.A. SC I. SA din 04 iulie 2007 - şi este situat la adresa din Eforie Nord, titlul care a stat la baza înregistrării fiscale fiind contractul de cesiune de acţiuni anterior menţionat.
Totodată, din încheierea nr. 1188 din 21 februarie 2003 a Biroului de C.F. al Judecătoriei Constanţa rezultă că dreptul de proprietate al aceleiaşi societăţi asupra Vilei R.M., compusă din parter şi etaj, a fost intabulat în C.F. a localităţii Eforie Nord.
În raport de aceste circumstanţe ale cauzei, curtea de apel a constatat că reclamantul nu poate beneficia de restituirea în natură a construcţiei notificate pentru că aceasta a fost înstrăinată unei terţe persoane juridice anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, împrejurare ce exclude verificarea incidenţei art. 21 alin. (1) şi (2) din lege în procedura de stabilire a naturii măsurilor reparatorii pentru bunul astfel înstrăinat.
Sunt lipsite de relevanţă în rezolvarea acestui aspect susţinerile referitoare la efectul contractului de cesiune de acţiuni intervenit în 1999 întrucât imobilul în litigiu nu a ieşit din patrimoniul SC E. SA şi, pe cale de consecinţă, nu s-a transmis în patrimoniul SC I. SA, în temeiul acestei convenţii.
Conform art. 65 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, bunurile constituite ca aport la capitalul social al societăţii devin proprietatea acesteia din momentul înregistrării ei în registrul comerţului, adică din momentul în care, dobândind personalitate juridică, devine un subiect de drept distinct de persoana asociaţilor, având un patrimoniu propriu, cu condiţia ca asociatul aportor să fie titularul dreptului de proprietate asupra bunului constituit ca aport, căci nimeni nu poate transfera ceva ce nu are (nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet).
Or, SC E. SA avea calitatea de proprietar al Vilei R.M. din 1991, conform Ordinului M.C.T. nr. 154 din 26 aprilie 1991, iar ca urmare a aducerii acestui imobil ca aport în natură la constituirea SC I. SA, bunul a devenit proprietatea societăţii astfel constituite de la data înregistrării ei în Registrul comerţului, în 1997, independent de cesiunea ulterioară a acţiunilor deţinute de asociatul aportor, făcută în favoarea altor asociaţi ai societăţii de la acel moment.
Valabilitatea contractului de societate din data de 13 noiembrie 1996 încheiat între SC E. SA şi SC W.S. LTD, D.M., D.G. şi C.M., prin care s-a convenit constituirea societăţii comerciale pe acţiuni, SC I. SA, nu poate fi contestată în condiţiile în care, la data perfectării lui, asociatul aportor avea calitatea de proprietar al construcţiei ce fusese constituită ca aport în natură, iar prezumţia de bună credinţă a părţilor contractante nu poate fi înlăturată câtă vreme reclamantul nu a demonstrat că acestea cunoşteau, anterior perfectării contractului de societate, eventualele demersuri făcute în scopul restituirii acestui bun.
Cât timp notificarea prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu a fost depusă abia în anul 2001 la Primăria oraşului Eforie şi în anul 2005 la SC E. SA, actuala SC T.H.R.M.N. SA, reaua credinţă a pârâtelor nu poate fi dedusă din conţinutul clauzei stipulată în art. 20 din contractul de cesiune de acţiuni din 04 octombrie 1999, prin care acţionarul SC E. SA, în calitate de cedent, a cesionat numiţilor D.G. şi D.M., în calitate de cesionari şi acţionari ai S.C. Intertour S.A (în prezent SC I. SRL), cele 800 de acţiuni deţinute din capitalul social al acesteia, clauză potrivit căreia aportul SC E. SA, reprezentat de Vila R.M., este posibil revendicabil, iar cesionarul, prin administrator, îşi asumă toate riscurile privind evicţiunea, pentru că momentul determinării bunei sau relei credinţe este cel al încheierii contractului de societate prin care s-a convenit includerea în patrimoniul societăţii nou constituite a dreptului de proprietate asupra acestui bun. Or, aşa cum s-a arătat anterior, nicio probă a dosarului nu relevă că vreuna dintre părţile acestui contract aveau cunoştinţă, la momentul semnării lui, de intenţia reclamantului de a revendica acest bun sau de vreun eventual demers iniţiat în acest sens.
Prin urmare, deşi prevederile Legii nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, această măsură fiind prioritară faţă de oricare altă formă de acordare a măsurilor reparatorii, în cauză nu pot fi ignorate dispoziţiile speciale favorabile proprietarului actual al vilei, respectiv cele stabilite de art. 45 alin. (2) din acest act normativ, în raport de care concluzia care se impune este aceea că măsurile reparatorii corespunzătoare construcţiei Vila R.M. pot fi acordate reclamantului doar în echivalent valoric, în condiţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la propunerea SC T.H.R.M.N. SA.
La stabilirea obligaţiei de emitere a propunerii de acordare de despăgubiri în sarcina societăţii pârâte, instanța de apel a avut în vedere că, deşi la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, construcţia nu se mai afla în patrimoniul acesteia, din interpretarea coroborată a art. 21 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 rezultă că nu pot avea calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificării decât unităţile administrativ teritoriale, regiile autonome, societăţile sau companiile naţionale, societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, organizaţiile cooperatiste sau alte persoane juridice de drept public, investite prin notificare de către persoana îndreptăţită.
Or, anterior transmiterii ei în patrimoniul SC I. SRL, Vila R.M. a fost proprietatea pârâtei SC T.H.R.M.N. SA, societate căreia reclamantul i s-a adresat cu notificarea din 08 iulie 2005, prin care a cerut restituirea în natură a construcţiei şi terenului aferent, în suprafaţă de 196,72 mp, astfel că obligaţia de emitere a propunerii de acordare de despăgubiri în referire la construcţie nu poate fi stabilită decât în sarcina acesteia, în calitatea sa de entitate care s-a aflat sub incidenţa prevederilor art. 21 din lege, iar nu în sarcina pârâtei SC I. SRL, pentru că dispoziţiile art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 250/2007 stabilesc expres că societăţile comerciale constituite din iniţiativă privată, care au dobândit bunuri aflate sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu sunt entităţi investite cu soluţionarea notificărilor.
Curtea de apel a mai reţinut că determinarea modalităţii în care vor fi acordate reclamantului măsuri reparatorii pentru Vila R.M. este guvernată de prevederile Legii nr. 165/2013, intrată în vigoare după pronunţarea deciziei de casare, aplicabile cauzei în raport de dispoziţiile art. 4 din acest act normativ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul C.I.A. şi pârâta SC T.H.R.M.N. SA.
1. Prin recursul declarat, reclamantul C.I.A. formulează următoarele critici:
Vila R.M. a fost naţionalizată în mod abuziv de regimul comunist, prin Decretul nr. 92/1956. Preluarea de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încălca în mod flagrant Constituţia României în vigoare în acel moment.
Naţionalizarea imobilului revendicat s-a făcut cu nesocotirea chiar a dispoziţiilor decretului menționat, întrucât, autoarea reclamantului, fiind soţie de funcţionar public, era exceptată de la naţionalizare,
În plus, Decretul nr. 92/1930 încălca legile în vigoare, în special art. 481 C. civ., şi tratatele internaţionale la care România era parte în special Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Tratatul de Pace cu puterile aliate de la Paris, ratificat prin Legea nr. 304 din 30 august 1947.
Întrucât preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil, dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim anterior naţionalizării, iar statul nu a putut transmite un asemenea drept pârâtei SC T.H.R.M.N. SA care, la rândul său, nu putea să-l înstrăineze.
În anul 1996 a fost creată SC I. SA, iar construcţia a fost mult subevaluată, suma de 8.000 lei din contractul de societate fiind derizorie faţă de valoarea casei. Obiectul de activitate al societăţii nu a fost niciodată îndeplinit în afară de eventuale închirieri sezoniere ale vilei, ceea ce denotă caracterul fictiv al societăţii.
La data apariţiei Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificarea din 8 august 2001, iar Primăria Eforie nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu a răspuns în termenul legal de 60 de zile la notificarea. Dimpotrivă, pe data de 22 mai 2002, a concesionat în întregime firmei SC I. SA, lotul notificat.
La data de 27 august 2003, o parte din lotul 41, aferent construcţiei, este vândut prin contract de vânzare-cumpărare tot firmei SC I. SA, dar de către SC E. SA, pe baza Certificatul de atestare al dreptului de proprietate asupra terenului, deşi contractul de concesiune funcţiona şi nu a fost schimbat printr-un act adiţional.
De asemenea, firma SC. Intertour SA reuşeşte să-şi intabuleze în mod ilegal în cartea funciară şi construcţia pentru care nu avea act translativ de proprietate. Înscrierea este ilegală întrucât bunurile mobile (cele 800 acţiuni cesionate) nu se pot înscrie în cartea funciară.
Primăria Eforie răspunde la notificarea prin Dispoziţia nr. 447 din 03 septembrie 2003, iar la data de 11 februarie 2004 trimite notificarea din 08 august 2001 către SC E. SA (devenită ulterior SC. SC T.H.R.M.N. SA.), informând-o că, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, este deţinătoarea imobilului teren şi construcţie solicitat de petent.
SC E. SA (devenită ulterior SC T.H.R.M.N. SA) nu a răspuns nici până în prezent la notificarea din 08 august 2001.
Recurentul invocă art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi Normele metodologice aferente și arată că titlul său de proprietate nu a fost alterat în nici un fel. Vânzarea vilei nu s-a făcut în materialitatea ei prin act translativ de proprietate, ci s-a făcut o vânzare de părţi sociale care sunt valori mobiliare. Cele 800 de acţiuni transferate de la SC E. SA la SC I. SA prin contractul de cesiune de acţiuni au fost obţinute prin transformarea valorii construcţiei, dar analiza înscrisurilor din dosar converge spre ideea că scopul înfiinţări SC I. SA a fost tocmai acela al obţinerii vilei R.M. ce nu putea fi cumpărată în mod direct prin act de vânzare-cumpărare.
Analiza bilanţului economic al societăţii pe ultimi trei ani arată un randament nul care are o singură explicaţie: singura raţiune a societăţii este deţinerea şi păstrarea vilei R.M. fără act translativ de proprietate.
Prin urmare, susține recurentul, construcţia este retrocedabilă în natură, în baza art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001. Solicită să se constate că înscrierea construcţiei vila R.M. în C.F. este ilegală.
Cererea de recurs nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate.
2. Pârâta SC T.H.R.M.N. SA critică decizia instanței de apel pentru următoarele considerente, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Curtea de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013 cu privire la entitatea învestită de lege cu soluţionarea notificării și cu emiterea propunerii de acordare a măsurilor reparatorii în puncte.
Astfel, SC T.H.R.M.N. SA nu este o entitate învestită în sensul Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 165/2013. Instituţia implicată în privatizarea recurentei, şi anume A.P.A.P.S., trebuie a emită propunere de acordare a măsurilor reparatorii cu puncte.
Nici raportat la prevederile Legii nr. 247/2005, SC T.H.R.M.N. SA nu are calitatea de „entitate investită cu soluţionarea notificărilor” şi nici de „unitate deţinătoare”.
La data apariţiei Legii nr. 10/2001, SC T.H.R.M.N. SA era o societate pe acţiuni integral privatizată, astfel cum rezultă din adresa SC R. SA din 16 martie 2006 cuprinzând structura acționariatului SC E. SA (actual SC T.H.R.M.N. SA) la data 14 februarie 2001.
Or, din conţinutul Legii nr. 10/2001 rezultă ca societăţile comerciale integral privatizate nu au obligaţia de a restitui în natură imobilele ce le dețin în patrimoniu, şi nici să acorde măsuri reparatorii în echivalent. Prin urmare, SC T.H.R.M.N. SA nu are calitate de entitate investită cu soluţionarea notificărilor.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:
1. Deși recursul declarat de reclamant nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că o parte din acestea pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susținerile privind nelegalitatea preluării de către stat a construcției în litigiu și efectele asupra transmiterii ulterioare a bunului, deși pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu vor fi analizate de instanța de recurs întrucât vizează aspecte necontestate în cauză.
Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului în litigiu şi calitatea reclamantului de succesor al fostului proprietar, ca şi lipsa oricărui titlu legal al preluării bunului de către stat, sunt aspecte confirmate de probatoriile administrate în cauză.
În plus, aceste concluzii nu au fost contestate în cauză de partea care avea un interes procesual în acest sens, astfel încât ele au constituit în mod legal premisa de la care a pornit analiza făcută de curtea de apel, și urmează a fi menținute de instanța de recurs.
În ceea ce privește criticile privind subevaluarea construcției în litigiu la încheierea contractul de societate din 13 noiembrie 1996, caracterul pretins fictiv al societății SC I. SA, nelegalitatea concesiunii din data de 22 mai 2002, a contractului de cesiune de acțiuni din 04 octombrie 1999, a vânzării încheiate în data de 27 august 2003, ori a intabulării în cartea funciară, Înalta Curte constată că instanțele nu au fost învestite în prezentul litigiu cu cereri care să aibă ca obiect pretenții cu un astfel de conținut.
Față de dispozițiile art. 129 C. proc. civ. și de limitele învestirii în prezenta cauză, ca și în raport de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ., susținerile menționate, formulate prin cererea de recurs nu pot fi analizate de Înalta Curte.
În ceea ce privește critica întemeiată pe prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, prin care recurentul susține nelegalitatea deciziei recurate pentru nerestituirea în natură a construcției în litigiu, Înalta Curte reține următoarele:
Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act normativ, şi care se regăseşte şi în cuprinsul art. 1 şi art. 7 din Lege, constând în prevalenţa restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.
Însă, de la acest principiu al prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, sunt reglementate situaţii, în care, prin excepţie, restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent.
O astfel de situație este aceea care se regăsește în prezentul litigiu, în care reclamantul nu poate beneficia de restituirea în natură a construcţiei notificate pentru că aceasta a fost înstrăinată unei terţe persoane juridice anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Este dovedit în cauză că, potrivit Ordinului M.C.T. nr. 154 din 26 aprilie 1991, SC E. SA avea calitatea de proprietar al vilei R.M. din anul 1991.
Prin urmare, la data încheierii contractului de societate din data de 13 noiembrie 1996 (prin care s-a convenit constituirea societăţii comerciale pe acţiuni, SC I. SA), SC E. SA (în prezent SC T.H.R.M.N. SA), avea calitatea de proprietar al construcţiei pe care a adus-o ca aport în natură.
Însă, date fiind prevederile art. 65 din Legea nr. 31/1990, bunul a devenit proprietatea SC I. SA de la data înregistrării ei în Registrul comerţului, în anul 1997.
În mod corect, instanța de apel a reținut că valabilitatea contractului de societate din data de 13 noiembrie 1996, prin care s-a convenit constituirea SC I. SA, nu poate fi contestată în condiţiile în care, la data perfectării lui, SC E. SA - asociatul aportor - avea calitatea de proprietar al construcţiei adusă ca aport în natură. În plus, prezumţia de bună credinţă a părţilor contractante nu poate fi înlăturată în condițiile în care reclamantul nu a demonstrat că acestea cunoşteau, anterior perfectării contractului de societate, eventuale demersuri făcute în scopul restituirii acestui bun.
De asemenea, în mod corect s-a reținut că reaua credinţă a pârâtelor nu poate fi dedusă din conţinutul art. 20 din contractul de cesiune de acţiuni din 04 octombrie 1999, prin care acţionarul SC E. SA, în calitate de cedent, a cesionat unor acționari ai SC I. SA cele 800 de acţiuni deţinute. Chiar dacă în clauza cuprinsă în acest articol se menționează că aportul SC E. SA, reprezentat de vila R.M., este posibil revendicabil, iar cesionarul îşi asumă toate riscurile privind evicţiunea, buna credință trebuie apreciată la momentul încheierii acordului de voință. Or, contractul de cesiune de acţiuni a fost încheiat în anul 1999, iar notificarea prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu a fost depusă în anul 2001 la Primăria oraşului Eforie şi în anul 2005 la SC E. SA. În plus, nu s-au administrat probe care să dovedească că părţile aveau cunoştinţă, la momentul încheierii contractului de cesiune de acţiuni din 04 octombrie 1999 de intenţia reclamantului de a redobândi acest bun.
Prin urmare, în mod corect, față de prevederile art. 45 alin. (2) și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a decis că măsurile reparatorii pentru vila R.M. pot fi acordate reclamantului doar în echivalent valoric, la propunerea SC T.H.R.M.N. SA.
2. Pârâta SC T.H.R.M.N. SA critică decizia instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că nu are calitatea de entitate obligată la emiterea propunerii de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Criticile formulate de pârâtă nu sunt fondate.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a bunului.
Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250 din 07 martie 2007 definesc unitatea deţinătoare ca fiind entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice alta instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste).
Prin urmare, SC I. SRL nu se încadrează în noţiunea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, nefiind o entitatea care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul Legii ori o entitate cu personalitate juridică din cele menţionate în H.G. nr. 250/2007 căreia să-i incumbe obligaţia de a stabili măsurile reparatorii, respectiv regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste.
Având în vedere prevederile art. 21 şi ale art. 26 din Legea nr. 10/2001, împrejurarea că anterior transmiterii în patrimoniul SC I. SRL, vila R.M. a fost proprietatea pârâtei SC T.H.R.M.N. SA, iar reclamantul a adresat recurentei notificarea nr. 117 din 08 iulie 2005, prin care a cerut restituirea în natură a construcţiei şi a terenului aferent, în suprafaţă de 196,72 mp, ca și faptul că, prin Decizia nr. 6259 din 23 noiembrie 2010, pronunțată în judecarea contestației formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 152 din 17 august 2005 emisă de SC T.H.R.M.N. SA în soluționarea notificării nr. 117 din 08 iulie 2005, Înalta Curte a stabilit în mod irevocabil calitatea SC T.H.R.M.N. SA de unitate deținătoare în ceea ce privește terenul în suprafață de 196,72 mp aferent vilei R.M., în mod corect instanța de apel a apreciat că pârâta SC T.H.R.M.N. SA are calitatea de entitate obligată la emiterea propunerii de acordare a măsurilor reparatorii pentru construcția în litigiu.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.I.A. şi de pârâta SC T.H.R.M.N. SA împotriva Deciziei civile nr. 86/C din 15 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1580/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1585/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
