ICCJ. Decizia nr. 1582/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1582/2015
Dosar nr. 16177/3/2012
Şedinţa publică din 11 iunie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C.proc.civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 07 mai 2012, reclamantul G.C.O. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, D.C., D.R., C.A., C.M., M.L., P.O., P.L. şi P.C.L., solicitând să se dispună, în temeiul art. 1, 2 şi urm. din Legea nr. 10/2001 şi art. 555 din noul C. civ. (care are, în esenţă, acelaşi conţinut ca şi art. 480 din vechea reglementare), obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în str. C.D., Bucureşti, compus din două corpuri de clădire şi teren în suprafaţă totală de 534,50 m.p., înscris în cartea funciară în baza contractului de vânzare -cumpărare autentificat din 12 februarie 1926 de Tribunalul Ilfov şi transcris sub nr. 1989/1926.
Pârâţii D.R.M., E.D.C.B.G., P.O., P.L. şi P.C.L. au formulat întâmpinare la acţiunea reclamantului, prin care au invocat, faţă de dispoziţiile legale în materie şi în raport cu sentinţa civilă nr. 7571 pronunţată în data de 20 octombrie 1997 de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 6055/1996, rămasă definitivă şi irevocabilă, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, să se dispună respingerea acesteia, precum şi obligarea reclamantului la plata către pârâţi a cheltuielilor ocazionate de proces.
Prin încheierea de şedinţă din data de 09 iulie 2013 s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1898 din 29 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul G.C.O., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiul Bucureşti, E.D.C.B.G., D.R.M., C.A., G.M. şi G.P., M.L., P.O., P.L., P.C.L.; a fost obligat reclamantul către pârâtul M.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 februarie 1926 de Tribunalul Ilfov şi transcris sub nr. 1989/1926, bunicii reclamantului au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. C.D., pe care au terminat de edificat o construcţie începută.
În anul 1950, prin Decretul nr. 92/1950, imobilul menţionat a fost naţionalizat, în favoarea statului, de la bunica reclamantului, care la acel moment, prin recăsătorire, se numea I.M. (poziţia nr. xx în anexa la Decretul nr. 92/1950).
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. şi a principiului subsidiarităţii mecanismului convenţional faţă de sistemele naţionale (astfel cum este acesta reflectat în art. 13 şi 35 parag. 1 din Convenţie), judecătorul naţional este primul judecător al drepturilor şi libertăţilor convenţionale.
Pe cale de consecinţă, cauza a fost analizată inclusiv prin prisma prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene împotriva României în materia protecţiei dreptului de proprietate, analiză care a fost impusă instanţelor naţionale inclusiv prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În speţă, fiecare parte a invocat un drept de proprietate asupra bunului revendicat, astfel încât, trebuie verificat dacă atât reclamantul, cât şi pârâţii beneficiază de un „bun actual” în sensul C.E.D.O.
În ceea ce priveşte pârâţii se constată că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului Bucureşti.
Aceste contracte nu au fost anulate până în acest moment de către instanţele de judecată şi, având în vedere că la ora actuală pârâţii au posesia imobilului, precum şi prevederile art. 969 C .civ., trebuie apreciat că aceştia au „un bun actual” în sensul Convenţiei constând în dreptul de proprietate transmis în baza actului de vânzare-cumpărare menţionat.
Textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 vorbeşte de faptul că reclamantul păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării imobilului şi nu de faptul că se recunoaşte retroactiv dreptul de proprietate.
Astfel, în cauză există situaţia unui conflict dintre două drepturi de proprietate, egal protejate de către C.E.D.O., dar care aparţin unor titulari cu interese contrarii, situaţie la care face referire şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: «Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice»
Admiterea acţiunii în revendicare în favoarea reclamantului, fie respingerea acesteia, ceea ce semnifică o soluţie favorabilă pârâţilor, este prevăzută de lege şi urmăreşte respectarea dreptului de proprietate al părţilor asupra unui imobil preluat fără titlu de către stat şi înstrăinat de către un non dominus unui terţ, iar o soluţie favorabilă pârâţilor (rezultată din respingerea prezentei acţiuni în revendicare) ar răspunde unei exigenţe convenţionale relative la respectarea securităţii juridice.
În această cauză, trebuie aplicate de către instanţă criteriile de preferabilitate a unui titlu în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun, astfel cum sunt ele consacrate de doctrină şi în mod constant analizate în practica judecătorească.
Totodată, în analiza sa, tribunalul a ţinut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care susţine că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european, jurisprudenţă la care reclamantul face ample referiri, este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).
Ca premisă, tribunalul a apreciat că situaţia juridică de incertitudine în care se află părţile litigante, este consecinţa regimului statal totalitar, unicul responsabil de reprimarea drepturilor legitime ale persoanelor printr-un abuz fără precedent, cauzator de prejudicii materiale şi morale de imensă gravitate, factor de natură să conducă în prezent la situaţia inechitabilă în care există două părţi ce se pot prevala cu bună-credință de titluri de proprietate valabile, instanţele fiind obligate să decidă preferabilitatea unui drept în detrimentul celuilalt.
Dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale statuează următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor”.
Noţiunea de „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 menţionat anterior poate cuprinde atât un bun actual, cât şi o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv şi licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanţă, în baza căruia o persoană poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).
Curtea Europeană a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
În domeniul de faţă, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).
Tribunalul a constatat că reclamantului nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care tribunalul a apreciat că acesta nu se poate prevala de existenţa unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.
Pe de altă parte, valabilitatea titlurilor pârâţilor a fost consolidată prin împlinirea termenelor în care se putea promova acţiunea în declararea nulităţii contractelor, motiv pentru care tribunalul a considerat că aceştia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În acest context este de menţionat faptul că pretinsa rea-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 este un aspect ce are relevanţă exclusiv în cadrul unei acţiuni în declararea nulităţii acestui act juridic (buna-credinţă salvgardând actul juridic), iar nu în ipoteza unei acţiuni în revendicare.
Totodată, tribunalul a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 7571/1997 a Judecătoriei sector 5 s-a statuat că preluarea imobilului s-a efectuat cu respectarea condiţiilor Decretului nr. 92/1950, acest aspect fiind luat în considerare şi în raport de jurisprudenţa C.E.D.O.
Totodată, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporţionate, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
În această situaţie creată de către stat prin încălcarea gravă a legalităţii şi implicit a drepturilor fundamentale ale omului, soluţie bazată pe siguranţa raporturilor juridice, pe existenţa în patrimoniul pârâţilor persoane fizice a unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăţi prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecinţe ireparabile, ţinând cont totodată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a constatat că, în urma comparării de titluri, titlul pârâţilor este mai bine caracterizat, astfel încât acţiunea reclamantului urmează a fi respinsă.
În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul, faţă de soluţia pronunţată şi existând cerere dovedită pentru cheltuielile de judecată, a obligat reclamantul către pârâtul M.L. la cheltuieli de judecată în sumă de 2000 RON.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul G.C.O., criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
Intimaţii M.L., G.M. şi G.P. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea apelului ca nefondat.
Nu s-au solicitat şi administrat probe noi în faza apelului.
Prin decizia civilă nr. 385 A din 13 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant G.C.O. împotriva sentinţei civile nr. 1898 din 29 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 16177/3/2012, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C.A., Consiliul General al Municipiului Bucureşti, D.R.M., E.D.C.B.G., G.M., G.P., M.L., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, P.C.L., P.L. şi P.O.; a obligat pe apelant în favoarea intimatului M.L. la plata sumei de 919.5 RON cheltuieli de judecată.
Analizând sentinţa apelată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a apreciat ca nefondat apelul formulat pentru considerentele expuse în continuare:
Astfel, Curtea reține că prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri formulată de apelantul reclamant, în calitate de moştenitor al autorilor săi, foşti proprietari ai imobilului situat în str. C.D., Bucureşti, compus din două corpuri de clădire şi teren în suprafaţă totală de 534,50 m.p., care a fost preluat de la aceştia în anul 1950, prin Decretul nr. 92/1950, acţiune formulată în contradictoriu cu intimaţii pârâţi, proprietari ai apartamentelor ce compun imobilul-construcţie în temeiul unor contracte de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Instanţa de control judiciar reţine că Tribunalul a avut în vedere că cererea de revendicare de faţă, este întemeiată pe prevederile generale ale art. 563 Noul C. civ. şi pe prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi a efectuat compararea titlurilor de proprietate ale părţilor în litigiu dând eficienţă în cauză, însă, şi criteriilor prevăzute de legislaţia specială aplicabilă imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în interpretarea dată acestei legislaţii, obligatorie pentru instanţe potrivit prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., de decizia pronunţată în recursul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia nr. 33/2008 publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, ţinându-se seama de deciziile C.E.D.O. relevante, şi cu deosebire, de considerentele hotărârii Curţii Europene în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.
Potrivit considerentelor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se statua că „în urma examinării hotărârilor menţionate precum şi a unor hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Mai mult, s-a reţinut în considerentele aceleiaşi decizii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că „(...) este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect-, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
În acest sens este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că:
„Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat şi în Cauza Raicu contra României).
De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, parag. 61).
Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.
În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna că nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular.
Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.”
Curtea a reţinut că potrivit jurisprudenţei organelor Convenţiei, obiectul protecţiei art. 1 îl formează aşadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală şi incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat şi indentificabil.
În prezenta cauză prezintă interes cea de-a două condiţie (lit. b), ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei Marea Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004):
a) Art. 1 nu recunoaşte dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie în principiu un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de „privare de drept”. În consecinţă, privările de proprietate anterioare ratificării Convenţiei nu intră în câmpul de aplicare a acesteia rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe);
b) Reclamantul nu poate susţine existenţa unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziţia ori măsura contestată se raportează la un „bun” în sensul Convenţiei; noţiunea de bun poate include fie „bunuri actuale”, fie valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de recunoaştere a unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un „bun” în sensul art. 1; aceeaşi este situaţia creanţelor condiţionale, stinse ca urmare a nerealizării condiţiei (Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei, Gratzinger et Gratzingerova c. Republicii Cehe, Drăculeţ c. României, 6 decembrie 2007).
c) Art. 1 nu impune statelor contractante nici o obligaţie privind restituirea bunurilor dobândite anterior ratificării Convenţiei; statele sunt libere să determine domeniul de aplicare a legislaţiei privind restituirea bunurilor, precum şi condiţiile restituirii (a se vedea şi Păduraru c. României);
d) Dacă însă statele, după ratificarea Convenţiei şi a Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie privind restituirea totală ori parţială a bunurilor preluate într-un regim anterior, o astfel de legislaţie dă naştere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei);
e) noţiunea de „speranţă legitimă”: trebuie distins între o simplă speranţă oricât de legitimă moral - şi speranţa legitimă, care trebuie să aibă o natură concretă şi să se întemeieze pe o dispoziţie legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară; dacă existenţa unui drept este controversată în dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de instanţe, nu există o speranţă legitimă (Jantner c. Slovaciei).
f) un interes patrimonial (creanţă) nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” susceptibilă de a constitui un „bun” în sensul art. 1 decât dacă ea are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor judecătoreşti; o contestaţie reală, ori caracter serios al pretenţiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existenţa unei speranţe legitime.
Aplicând principiile enunţate la cauza de faţă, Curtea a constatat că apelantul reclamant nu mai are în patrimoniul său un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive a imobilului realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi nu mai există posibilitatea de a obţine restituirea efectivă a bunului şi intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.
În acest sens, instanţa de apel a înlăturat toate susţinerile apelantului cu privire la existenţa în patrimoniul său a vreunui drept de proprietate asupra imobilului litigios şi cu privire la preferabilitatea titlului acestuia.
Din această perspectivă apelantul susţine că ar mai avea în patrimoniul său „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi că existenţa acestui bun ar fi în măsură a da naştere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în condiţiile în care acest imobil a fost dobândit cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data înstrăinării de către intimaţii pârâţi.
Contrar susţinerilor nefondate ale apelantului, instanţa de apel apreciază, că în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că acesta nu mai are în patrimoniul său un „bun” şi nici o „speranţă legitimă”, în legătură cu dreptul de a obţine restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
Inexistenţa în patrimoniul apelantului a unui „bun”, în sensul existenţei unui drept de a obţine restituirea efectivă în natură a imobilului preluat în perioada comunistă, este corectă în raport de jurisprudenţa din anul 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noţiunii de bun, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici o creanţă condiţională (parag. nr. 36 din cauza Mătieş împotriva României).
De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Ceea ce este esenţial este că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari dreptul de a obţine restituirea efectivă a bunului şi se aduce în discuţie existenţa unui nou drept, care se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
În cauză de faţă, se constată că apelantul nu mai are în patrimoniul său un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, câtă vreme în conformitate cu cele reţinute în jurisprudenţa C.E.D.O. nu se poate prevala de o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi să fi dispus expres în partea dispozitivă restituirea bunului către fostul proprietar (parag. nr. 140 din hotărârii Curţii Europene în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), însă în patrimoniul acestuia s-a născut, în temeiul legislaţiei speciale adoptate de către Statul Român, vocaţia de dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi dacă îndeplineşte condiţiile legale.
Instanţa de apel a constatat că, în cadrul acţiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar se compară situaţia intimaţilor pârâţi, care au în patrimoniul lor un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios şi situaţia apelantului reclamant, care nu are în patrimoniul său un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios şi care ar putea pretinde numai un drept de indemnizare pentru imobilul preluat abuziv, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Inexistenţa dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat de stat din patrimoniul apelantului reclamant atrage drept consecinţă respingerea acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, deoarece apelantul nu mai poate opune vechiul său drept de proprietate, în scopul de a obţine restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece a pierdut acest drept în mod definitiv şi irevocabil.
În prezent, în cadrul acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun are relevanţă numai împrejurarea că apelantul nu mai are în patrimoniul său un „bun” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., în sensul de drept la restituirea efectivă a imobilului litigios.
Această împrejurare este relevantă pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, deoarece ne aflăm în ipoteza în care apelantul nu poate invoca nici un drept la restituirea efectivă în natură a bunului, în schimb intimaţii-pârâţi invocă un drept de proprietate actual asupra imobilului în litigiu.
Comparând cele două situaţii juridice în mod corect a constatat prima instanţă, contrar susţinerilor apelantului ce apar ca nefondate, că poziţia intimaţilor-pârâţi este preferabilă, deoarece aceştia au în patrimoniul lor un drept de proprietate asupra imobilului, pe care îl posedă în fapt şi invocă în favoarea lor un titlu valabil, în temeiul căruia au dobândit un drept actual.
În schimb, apelantul nu are în patrimoniul lui nici un drept de proprietate actual, respectiv dreptul de a dobândi restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci s-ar putea naşte în favoarea sa un drept de indemnizare, care nu poate fi invocat în contra pârâţilor, pentru a se dobândi în mod efectiv restituirea în natură a imobilului litigios.
Titlul invocat de către apelantul reclamant nu mai poate da naştere la un drept la restituirea în natură a imobilului, având în vedere că imobilul a ieşit în mod definitiv din patrimoniul foştilor proprietari şi a intrat în mod legal în patrimoniul unor terţe persoane.
Din această perspectivă, sunt corecte considerentele primei instanţe cu privire la inexistenţa în patrimoniul apelantului-reclamant a unui bun, care intră sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea a mai reţinut că, prin compararea titlurilor exhibate de către părţile litigante, numai intimaţii-pârâţi au un drept de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor. De asemenea, Curtea a constatat că apelantul nu avea nici o speranţă legitimă la redobândirea efectivă a apartamentului litigios, în temeiul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul fusese vândut intimaţilor încă din anul 1997 şi, din acest motiv obiectiv, nu putea fi restituit în natură de către autorităţi în temeiul Legii nr. 10/2001.
Argumentele invocate sunt în concordanţă şi cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
Mai mult, instanţa de apel constată că titlul de proprietate al intimaţilor s-a consolidat, nefiind contestat în justiţie de apelant, fiind incidente prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care consacră preferabilitatea titlului intimaţilor-pârâţi
Curtea a constatat că în condiţiile în care titlurile de proprietate al intimaţilor nu au fost anulate în conformitate cu prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, acestea, contrar susţinerilor vădit nefondate ale apelantului, sunt pe deplin valabile astfel că în mod corect i s-a dat eficienţă de către Tribunal.
Chestiunea bunei credinţe a cumpărătorului are, în speţă valenţele unei prezumţii absolute, nesusceptibile a fi răsturnată prin proba contrară pentru că o atare chestiune este de natură a afecta însăşi valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar dreptul la acţiune, respectiv cel de a formula acţiunea în constatarea nulităţii era prescris la data promovării acţiunii în revendicare de faţă. Mai mult, apelantul nu se poate prevala de o pretinsă rea credinţă a intimaţilor câtă vreme, dacă ar fi fost dovedită înlăuntrul termenului imperativ prevăzut de prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, (ceea ce nu este cazul în speţă unde ca urmare a neparcurgerii procedurii prevăzute de lege apelantul este decăzut din dreptul de a mai solicita şi obţine desfiinţarea contractului încheiat de foştii chiriaşi), aceasta putea conduce la o eventuală izbândă a apelantului în acţiunea în anulare a contractului foştilor chiriaşi, însă nu are nici o valenţă juridică în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, unde se analizează existenţa în patrimoniul fiecărei părţi a unui bun în sensul CEDO, iar nu atitudinea acestora la data dobândirii respectivului bun.
Cu privire la susţinerile apelantului-reclamant potrivit cărora prima instanţă nu a avut în vedere faptul că nu va obţine o despăgubire reală în lipsa restituirii în natură a imobilului litigios, Curtea a arătat că legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001 şi a oferit posibilitatea foştilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foştii proprietari pot obţine despăgubiri în echivalent, în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Chiar dacă cuantumul despăgubirilor şi data obţinerii acestora nu sunt stabilite cu certitudine, Curtea a apreciat că vătămarea produsă apelantului este mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut produce intimaţilor-pârâţi, dacă aceştia ar fi pierdut protecţia juridică a dreptului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare.
Această concluzie derivă din împrejurarea că apelantul are posibilitatea efectivă de a obţine despăgubiri pentru imobilul naţionalizat, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, pentru intimaţii-pârâţi, cuantumul despăgubirilor şi data acordării acestora ar fi mult mai improbabilă, decât situaţia apelantului, având în vedere că aceştia ar trebui să declanşeze o nouă acţiune şi să realizeze cheltuieli suplimentare, existând riscul ca în acest interval de timp să piardă posesia locuinţei pe care o ocupă.
Comparând situaţia celor două părţi, Curtea a apreciat că este mai dificilă situaţia intimaţilor-pârâţi, care au fost de bună-credinţă, care au dobândit un bun cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, care nu au nicio culpă pentru situaţia creată, care au beneficiat de prerogativele drepturilor lor de proprietate, fără a fi tulburaţi, şi care folosesc spaţiul respectiv, ca locuinţă efectivă necesară desfăşurării normale a vieţii.
În raport de aceste aspecte, Curtea a constatat că în mod legal şi corect prima instanţă a acordat preferabilitate titlurilor de proprietate ale intimaţilor pârâţi şi împrejurării că acest caracter trebuie să ofere o protecţie juridică sporită.
De asemenea, Curtea a avut în vedere că dreptul la un „bun”, de care beneficiază intimaţii-pârâţi este mai protejat din punct de vedere juridic şi datorită efectelor principiul securităţii raporturilor juridice şi a siguranţei acestora. În acest sens, Curtea a constatat că apelantul invocă jurisprudenţa C.E.D.O., reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, prin care s-a subliniat că privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
Majoritatea condamnărilor pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, au fost determinate de împrejurarea că foşti proprietari au pierdut în faţa instanţelor naţionale şi nu au obţinut o despăgubire efectivă din partea Statutului Român, nu pentru că s-a acordat prevalenţă titlului de proprietate al foştilor chiriaşi.
În multe rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este determinată de lipsa totală a despăgubirilor, nu de faptul că Legea nr. 10/2001, ar crea în mod greşit o situaţie favorabilă foştilor chiriaşi, care au devenit proprietari şi care exercită prerogativele dreptului de proprietate.
De asemenea, în toate cauzele împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut implicit imposibilitatea Statului Român de a restitui în natură imobilele naţionalizate, care au fost vândute şi a transformat obligaţia de restituire în natură în obligaţia patrimonială de a plăti valoarea de circulaţie a imobilului.
Prin obligarea Statului Român la plata valorii bunului, s-a evidenţiat împrejurarea că nu se pot crea neajunsuri unui particular, pentru lipsa adoptării unor măsuri eficiente de despăgubire de către Statul Român.
Sunt nefondate şi susţinerile apelantului care susţine practic că restituirea în natură a imobilului se impunea drept unica măsura reparatorie posibila cuvenită datorită lipsei unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, datorită ineficienţei acordării despăgubirilor prevăzute de legislaţia naţională în raport de considerentele Curţii C.E.D.O. din cauza Maria Atanasiu şi ale celor obligatorii pentru instanţele judecătoreşti ale deciziei în interesul legii nr. 27/2011, prin ultimele reţinându-se că „exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezida din ineficienţa mecanismului de despăgubire stabilit de către Statul român, care până la momentul pronunţării hotărârii nu fusese în măsură să pună la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu era funcţional.
Cu atât mai mult nu se mai poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2103 care a fost adoptată în îndeplinirea obligaţiilor stabilite pentru Statul român prin hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, şi prin care s-au luat măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire pentru toate părţile interesate, inclusiv pentru foştii proprietari, astfel încât să le poată fi acestora garantată protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne” (parag. 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun”, în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.”
Curtea a constatat că prevederile Legii nr. 165/2013 corespund exigenţelor stabilite prin hotărârea pilot menţionată, deoarece permit stabilirea despăgubirilor prevăzând reguli de procedură clare şi simplificate, stabilind termene constrângătoare pentru toate etapele administrative, făcând posibilă exercitarea unui control jurisdicţional efectiv.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., a obligat pe apelant, ca parte căzută în pretenţii, la plata în favoarea intimatului M.L. a sumei de 919.5 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.C.O.
Structurând motivele de recurs, în esenţă, se invocă, nelegalitatea deciziei recurate pentru aceleaşi motive de nelegalitate care au făcut obiectul apelului declarat împotriva sentinţei triunalului, reclamantul susţinând, în acelaşi sens, că au fost interpretate şi aplicate greşit în cauză prevederile art. 1, 2 şi urm. din Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 555 din noul C. civ. (care are, în esenţă, acelaşi conţinut ca şi art. 480 din vechea reglementare) şi ale Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, text care, în baza art. 20 din Constituţia României, face parte din dreptul intern şi prevalează asupra normelor acestuia . Referirile la jurisprudența C.E.D.O. şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe care le conţine decizia atacată, nu reuşesc - în opinia recurentului reclamant - să elucideze un aspect evident al soluţiei pronunţate, şi anume acela că ambele instanţe au considerat greşit că este preferabil şi prevalează titlul de proprietate al pârâţilor în raport cu cel al reclamantului.
Se solicită, pe cale de consecinţă, să se constate incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să se dispună modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantului şi, drept urmare, admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Exercitând, exclusiv, un control de legalitate asupra hotărârii atacate, Înalta Curte constată că imobilul a cărui restituire în natură se solicită pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, introdusă pe rolul instanţelor de judecată la data de 0 mai 2012, intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, republicată, regimul său juridic fiind cel reglementat de art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. a) din această lege, potrivit cu care, pentru a putea solicita restituirea în natură a unui imobil preluat în mod abuziv în perioada de referinţă a legii, persoana care se consideră îndreptăţită trebuie să fi avut calitatea de proprietar la data preluării de către stat.
Situaţia juridică a imobilului în litigiu, coroborat cu faptul existenţei acestuia în patrimoniul pârâţilor, şi nu la reclamant, au condus la concluzia că imobilul asupra căruia s-a pretins recunoaşterea dreptului de proprietate şi restituirea prin hotărâre judecătorească în procesul pendinte a fost preluat în proprietatea statului în mod abuziv, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, nefiind restituit în baza legilor speciale.
Aşadar, din situaţia de fapt stabilită în speţă şi necontestată sub niciun aspect, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt, urmând a confirma soluţiile pronunţate, cu consecinţa respingerii recursului de faţă.
Prin acţiunea în revendicare de faţă pornită în anul 2012, întemeiată pe dreptul comun în materie, respectiv art. 555 din noul C. civ. (care are, în esenţă, acelaşi conţinut ca şi art. 480 din vechea reglementare) şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, se urmăreşte redobândirea în proprietate a imobilului care a fost preluat în mod abuziv de la autorul recurentului reclamant în cauză.
În aplicarea corectă a legii incidente la situaţia dedusă judecăţii, instanţele anterioare nu au putut face abstracţie de faptul că acţiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparaţie, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situaţiei imobilului în litigiu, de care recurentul reclamant nu a uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.
În speţă, este de necontestat, prin urmare, că anterior prezentei solicitări de restituire a bunului, reclamantul nu au uzat de procedura specială de restituire reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.
În acest context, s-a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul procesului, că acţiunea în revendicare astfel cum a fost formulată de reclamant, nu poate fi soluţionată „doar” potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluţionată cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 care, altfel, ar fi eludată.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat această lege specială de reparaţie, care prevede în ce condiţii asemenea imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea dreptului comun în materie.
Faptul că acţiunea în revendicare a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că legea menţionată este pe deplin aplicabilă în această speţă.
Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu, astfel că după intrarea sa în vigoare, dispoziţiile C. civ. nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
În consecinţă, în privinţa imobilelor care cad sub incidenţa legii speciale, după data de 14 februarie 2001, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată de legea specială de reparaţie.
În aceste condiţii se apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” şi cel al asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile.
În sensul acestor considerente este şi Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unui drept de opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanţele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
De asemenea, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite şi prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept astfel judecate este obligatorie pentru instanţele de judecată, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
În considerentele acestei decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Brumărescu-1997 ş.a.).
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.”
Prin urmare, instanţa supremă a statuat că parcurgerea sau neparcurgerea procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior şi la dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiaşi drept de proprietate şi că, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În altă ordine de idei, respingerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru imobilul care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii. Împrejurarea că reclamantul se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condiţiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea la speţă a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, invocat de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenţie poate fi dată numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.
Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, nu s-a urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condiţiile legii interne speciale.
Mai mult, în speţă, recurentul - reclamant a invocat art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat. Cum în mod evident recurentul nu a dovedit că are un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu se poate bucura de protecţia oferită de această reglementare europeană.
Jurisprudenţa Curţii Europene invocate este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, cu consecinţa menţinerii hotărârilor pronunţate anterior în cauză.
Totodată, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului reclamant, care a căzut în pretenţii, Înalta Curte îl va obliga la plata sumei de 849 RON cheltuieli de judecată către intimatul pârât M.L., în baza dovezilor existente la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.C.O. împotriva deciziei civile nr. 385 A din 13 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul reclamant la plata sumei de 849 RON cheltuieli de judecată către intimatul pârât M.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1571/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1583/2015. Civil → |
|---|
