ICCJ. Decizia nr. 1571/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1571/2015

Dosar nr. 8593/3/2014

Şedinţa publică din 11 iunie 2015

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 21.01.2013 reclamantul P.C.A., în contradictoriu cu pârâţii C.N., director Direcţia Supraveghere, Banca Naţională a României şi Banca Naţională a României (B.N.R.) a solicitat:

1. constatarea încălcării dreptului la onoare, demnitate, respect, imagine şi viaţă privată, prin formularea de afirmaţii denigratoare şi defăimătoare de către pârâţi;

2. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de despăgubiri materiale egale cu drepturile băneşti de care a fost lipsit reclamantul, reprezentând salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, în conformitate cu dispoziţiile contractului individual de muncă;

3. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de despăgubiri morale, pentru atingerea adusă prin încălcarea dreptului la onoare, demnitate, respect, imagine şi viaţă privată;

4. obligarea pârâţilor la prezentarea de scuze publice reclamantului, prin redarea hotărârii pronunţată de instanţa de judecată şi transmiterea acesteia la instituţiile de credit O. Bank SA şi B.G. SA;

5. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a arătat, în esență, că solicită instanţei de judecată să constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, respect, imagine şi viaţă privată și afectarea drepturilor sale personale nepatrimoniale datorită acuzaţiilor aduse și măsurilor dispuse de către Direcţia Supraveghere din Banca Naţională a României prin adresele din 30 martie 2005 și din 24 iulie 2007, potrivit cărora nu ar întruni cerințele de reputaţie adecvate pentru îndeplinirea responsabilităţilor propuse și pentru crearea premiselor necesare în vederea desfăşurării activităţii băncii în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase, fiind pus în imposibilitatea de a ocupa o funcţie de conducere într-o instituţie de credit, împrejurarea care îi aduce o gravă vătămare a dreptului său recunoscut de lege, dreptul la muncă.

A susținut că a fost și este prejudiciat în carieră prin măsurile dispuse care îi ating grav drepturile și libertatea individuală, având consecinţe mari, asupra reputaţiei, a onorabilităţii, a vieţii intime și familiale, a fericirii sale, măsuri care i-au creat complexe de inferioritate și instabilitate profesională și familială. A susținut că fapta ilicită a pârâtei i-a cauzat un prejudiciu ce derivă, în principal din natura drepturilor nepatrimoniale cărora pârâtul le-a adus atingere, apreciind asupra întrunirii condițiilor și admiterii acțiunii civile delictuale.

Prin sentinţa civilă nr. 1046 din 27 ianuarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 1146/281/2013 a Judecătoriei Ploieşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale și excepţia necompetenţei teritoriale invocate de pârâtă şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect pretenţii formulată de reclamantul P.C.A. în contradictoriu cu pârâţii C.N. şi Banca Naţională a României, în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 12 martie 2014 sub nr. 8593/3/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 889 din 08 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 8593/3/2014, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii capătului 1 de cerere şi s-a respins acest capăt, ca inadmisibil, fiind respinse, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii celorlalte capete de cerere, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei. Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea având ca obiect pretenţii, formulată de reclamantul P.C.A. în contradictoriu cu pârâţii C.N. şi Banca Naţională a României.

Pentru a pronunţa această soluție, prima instanță examinând cu prioritate excepţiile invocate, a reţinut următoarele:

Relativ la excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere s-a apreciat că, potrivit art. 111 C. proc. civ. „partea care are interes poate să facă o cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. S-a apreciat, ca fiind evident, faptul că reclamantul are o altă cale, respectiv acţiunea în realizare, acţiune cu care de altfel a şi învestit instanţa, aşa cum rezultă din celelalte capete ale cererii. Constatarea încălcării dreptului la onoare, demnitate, respect, imagine şi viaţă privată, prin formularea de afirmaţii denigratoare şi defăimătoare de către pârâţi, astfel cum este formulat primul capăt de cerere, reprezintă o componentă a analizei răspunderii pârâţilor sub aspectul temeiniciei pretențiilor cererii în realizare, o componentă logico-juridică a acestei analize, astfel încât s-a reţinut că nu poate fi primit, ca admisibil, un atare capăt de cerere distinct. Prin urmare, tribunalul a respins, ca inadmisibil, primul capăt de cerere.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii celorlalte capete de cerere, tribunalul a apreciat excepția ca fiind neîntemeiată și a respins-o ca atare.

Relativ la această excepție, pârâta a invocat dispoziţiilor interne privind posibilitatea acordată petentului de a contesta adresele la care face referire în acţiune, susţinând din această perspectivă că doar una din adresele respective a fost contestată, sens în care a fost pronunţată hotărârea nr. 13 din 28 noiembrie 2007 de către Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României. Instanța a avut, însă, în vedere că acţiunea reclamantului este una în răspundere civilă delictuală, care nu apare ca inadmisibilă prin raportare la dispoziţiile art. 275 din O.U.G. nr. 99/2006 invocate de pârâtă, drept pentru care a respins excepția invocată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Banca Naţională a României, tribunalul a respins și această excepție, ca neîntemeiată.

În susţinerea excepţiei s-a invocat faptul că modalitatea prin care cele două instituţii de credit R. SA şi B. SA au pus în practică deciziile Băncii Naţionale a României nu poate fi imputată băncii centrale sau vreunei persoane din cadrul acesteia, faţă de faptul că încetarea raporturilor de muncă s-a datorat instituţiilor în cauză. Or, acest argument nu a fost reţinut faţă de caracterul acţiunii în răspundere civilă delictuală formulată de reclamant, în cadrul căreia se impun a fi analizate condiţiile existenţei acestei răspunderi, inclusiv sub aspectul faptei cauzatoare de prejudicii, precum şi a făptuitorului, alături de celelalte condiţii ce se impun a fi întrunite în mod cumulativ. Lipsa vreuneia din condiţiile necesare existenţei acestei răspunderi are consecinţe asupra soluţionării, în fond, a cauzei.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune având în vedere că fapta prejudiciabilă invocată de reclamant constă în emiterea a două adrese de către pârâtă faţă de al căror conţinut, fără indicarea faptelor, ar fi fost prejudiciat. Astfel, Banca Naţională a României, prin adresa din 30 martie 2005 precum şi prin adresa înregistrataă din 24 iulie 2007, transmisă domnului P.G., director general B. SA solicita următoarele "(...) din analiza informaţiilor existente la nivelul direcţiei supravegherea rezultat ca, în cazul domnului C.A.P., conducătorul agenţiei Câmpina a B. SA, nu sunt îndeplinite condiţiile de reputaţie adecvate pentru îndeplinirea responsabilităţilor propuse și pentru crearea premiselor necesare în vederea desfăşurării activităţii băncii în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase. Faţă de cele de mai sus și având în vedere prevederile reglementarilor menţionate, veţi dispune măsurile care se impun în vederea înlocuirii domnului C.A.P. din funcţia de director al agenţiei Câmpina a B. SA într-un termen de 60 de zile de la data comunicării".

S-a apreciat că raportarea de către pârâtă, în susţinerea excepţiei prescripţiei, la data emiterii acestor adrese este eronată, faţă de faptul că, în cauză au fost efectuate cercetări penale sub aspectul activităţii desfăşurată de reclamant, iar prin ordonanţa nr. 34/D/P/2005 din 27 decembrie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a comunicat reclamantului că "a fost scos de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, întrucât din actele de urmărire penală efectuate în cauza a rezultat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni". Prin urmare, tribunalul a apreciat că de la această dată se impune a fi calculat termenul de prescripţie. Cum cererea a fost înregistrată la Judecătoria Ploieşti la 21 ianuarie 2013, cererea a fost introdusă fără depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de art. 2517 Noul C. civ. În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul reține în privința legii aplicabile că faptele pretins cauzatoare de prejudicii, respectiv emiterea adreselor de către pârâtă, a fost făcută la 30 martie 2005 și 24 iulie 2007, anterior intrării în vigoare a C. civ., astfel încât, prin raportare la prevederile art. 6 alin. (2) C. civ., sunt incidente dispoziţiile legii vechi de drept substanţial.

Reclamantul invocă prin prezenta cerere de chemare în judecată încălcarea dreptului la onoare, demnitate, respect, imagine și viață privată.

S-a avut în vedere că, în literatura de specialitate, drepturile personalităţii au fost clasificate în două categorii: drepturi care ocrotesc corpul uman şi funcţiile sale biologice şi psihice şi drepturi care ocrotesc valori morale. În această ultimă categorie sunt încadrate dreptul la demnitate, dreptul la viaţă privată, dreptul la imagine. S-a reținut faptul că, onoarea este un sentiment complex, determinat de percepţia pe care fiecare persoană o are despre demnitatea sa, în timp ce reputaţia înseamnă felul în care o persoană este considerată în societate. Astfel, orice atingere adusă demnităţii omului şi implicit, reputaţiei sale, îl expune pe acesta excluderii într-o măsură mai mare sau mai mică din sfera relaţiilor sociale.

În literatura de specialitate, se arată că sistemul actual de protecţie a drepturilor personalităţii nu s-a detaşat complet de principiile reparării prejudiciului care stau la baza dreptului comun al răspunderii civile delictuale.

Se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 998 C. civ., în raport cu care trebuie întrunite condiţiile clasice ale răspunderii civile delictuale, respectiv: o atingere ilicită, o vinovăţie, un prejudiciu, o legătură de cauzalitate între ele.

Instanţa observă că revine mai întâi victimei obligaţia de a dovedi că a suferit o atingere a personalităţii, în speţă o atingere a dreptului la demnitate, iar, apoi, aparţine autorului atingerii, sarcina de a dovedi un motiv justificativ.

Reclamantul invocă, în principal, fapta ilicită care a adus o atingere a dreptului său la demnitate, onoare, imagine, viață privată și reputaţie ca fiind emiterea de către pârâtă a celor două adrese raportându-se la conținutul acestora. Se susține în același timp refuzul Băncii Naţionale a României de a-i permite accesul la dosarul "personal" (dosar profesional) constituit de Direcţia Supraveghere din Banca Naţională a României, invocând în acest sens dispozițiile Legii nr. 677/2001.

Legea nr. 677/2001 este actul care asigură așa cum rezultă și din titlu, protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Art. 13 din lege permite oricărei persoane vizate să obțină de la operator anual „că datele care o privesc sunt sau nu, prelucrate de acesta”, textul de lege precizând concret ce trebuie să comunice operatorul.

S-a constat că solicitarea reclamantului nu intră sub incidența acestui text de lege, neexistând nici o suspiciune cu privire la faptul că datele personale ale acestuia au fost prelucrate în alt mod decât cel legal. De altfel, așa cum chiar acesta susține, Banca Naţională a României i-a și comunicat prin adresa din 3 ianuarie 2013 referitor la scrisorile înregistrate la Banca Naţională a României sub nr. 28739 din 28 noiembrie 2012 şi nr. XIV/9355 din 14 decembrie 2012, că: Banca Naţională a României a acţionat, în limita atribuţiilor conferite prin statutul propriu şi legislaţia secundară aferentă şi, urmare propriilor analize, circumscrise dispoziţiilor normative aferente, a procedat, cu respectarea acestora, la aplicarea art. 71 din Norma nr. 10/2004 privind autorizarea băncilor, băncilor de credit ipotecar, instituţiilor emitente de monedă electronică, altele decât băncile, a caselor de economii pentru domeniul locativ şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit străine (în prezent abrogată). Totodată, potrivit art. 275 alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare „Banca Naţională a României este singura autoritate în măsură să se pronunţe asupra considerentelor de oportunitate, a evaluărilor şi analizelor calitative care stau la baza emiterii actelor sale", apreciindu-se asupra faptului că nici termenul de 15 zile nu este aplicabil, încălcarea acestuia nefiind de natură să prejudicieze.

Faptul că art. 13 alin. (1) din lege prevede dreptul oricărei persoane vizate de a solicita anual o confirmare din partea unui operator cu privire la faptul că anumite date sunt sau nu prelucrate de acesta este de natură a confirma aspectele evocate. Or, în speță, reclamantul a solicitat Băncii Naţionale a României la un interval considerabil de timp explicații în legătură cu adresele emise către cele două instituții bancare R. SA și B. SA, prin solicitarea dosarului, respectiv în anul 2012, în condițiile în care aceste adrese au fost emise de Banca Naţională a României în anul 2005 și respectiv 2007.

Soluția de scoatere de sub urmărire penală dispusă prin ordonanța nr. 34/D/P/2005 din 27 decembrie 2010, la peste 4 ani de la începerea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu este întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. d) din vechiul C. proc. pen., respectiv, din actele de urmărire penală a rezultat că nu ar fi întrunit elementul constitutiv al acestei infracțiuni nu pe cel ale lit. a) din text, respectiv că fapta nu există.

Prin urmare, Parchetul a considerat că nu există infracțiunea ca atare. În această situație, Tribunalul a reținut Banca Naţională a României ca fiind singura instituție abilitată să aprecieze în ce măsură fapta, care nu întrunea elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu, îi afectează reputația într-o asemenea măsură încât să nu poată exercita atribuții de conducere într-o unitate bancară.

Reclamantul a invocat încălcarea drepturilor nepatrimoniale, respectiv pe atingerea dreptului său la demnitate, onoare, imagine, viață privată și reputaţie. De fapt Banca Naţională a României, respectiv Direcția de Supraveghere, a cărui director este pârâtul C.N. nu a făcut decât ca, în exercitarea acelor atribuții, să solicite celor două instituții să ia măsuri pentru înlocuirea reclamantului din acele funcții, având în vedere că activitatea desfășurată de acesta cade sub incidența legilor, respectiv art. 71 din Norma Băncii Naționale a României nr. 10 din 27 septembrie 2004 și a dispozițiilor art. 48 din Norma Băncii Naționale a României nr. 11 din 1 noiembrie 2004.

Prima adresă a Băncii Naţionale a României a fost emisă în martie 2005, iar cea de-a doua adresă a fost emisă în iulie 2007, în timp ce reclamantul era urmărit penal pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, cu mult înainte să se dispună scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, rezultatul anchetei penale neputând fi bănuit de către Banca Naţională a României. În această situație, aprecierea de către Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit și respectiv, aplicarea de către Direcția de Supraveghere condusă de pârâtul C.N. a incidenței prevederilor art. 71 din Norma Băncii Naţionale a României nr. 10/2004 referitoare la reputație, nu este ilicită. S-a mai reținut că, scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) din vechiul C. proc. pen. nu exclude afectarea cerinței privind reputația de care trebuie să se bucure o persoană care conduce o instituție bancară.

Invocarea unor dispoziții constituționale privind prezumția de nevinovăție, potrivit cu care „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată” nu a fost reținută de instanța de fond ca fiind incidentă, dat fiind faptul că se referă strict la vinovăție în sensul legii penale în consens cu art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, în speță, așa cum am arătat este vorba de o reglementare care privește strict atribuțiile Băncii Naţionale a României, reglementare de care reclamantul nu este străin, dat fiind faptul că acesta și-a desfășurat activitatea în sistem, cunoscând deci specificitatea activității bancare și monitorizarea exercitată de Banca Naţională a României.

Instanța a găsit necesar a sublinia și faptul ce rezultă din documentația depusă de reclamant, că în privința modalității de înlocuire la cererea Băncii Naţionale a României, Direcția Supraveghere a cărui director este pârâtul C.N., reclamantul a fost numit în funcție, în condițiile unei adrese asemănătoare emisă de către Banca Naţională a României în sensul înlocuirii unei alte persoane.

Pentru considerentele expuse, Tribunalul a apreciat că faptele invocate de reclamant în sarcina pârâților Băncii Naţionale a României, C.N., ca director al Direcției Supraveghere, nu au natură ilicită, pârâții exercitându-și competențele legale ce nu încalcă drepturile nepatrimoniale, respectiv pe dreptul la demnitate, onoare, imagine, viață privată și reputaţie.

Cum din analiza dispozițiilor art. 998-999 C. civ., se constată că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, ca de altfel răspunderea delictuală în general, presupune întrunirea cumulativă a elementelor constitutive referitoare la prejudiciul, faptă ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa, greşeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile și cum în absența oricăruia din aceste elemente, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, Tribunalul a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 889 din 08 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 8593/3/2014, a formulat apel reclamantul P.C.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 143A din 27 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant P.C.A., împotriva sentinţei civile nr. 889 din 08 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C.N. - Director Direcţia Supraveghere, la Banca Naţională a României şi Banca Naţională a României.

În pronunțarea soluției, instanța de apel a reținut următoarele:

Pe fondul cauzei, s-a reținut mai întâi, astfel cum a arătat şi apelantul-reclamant, că instanţa a fost învestită cu o acţiune în pretenţii privind prejudiciul încercat în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru fapte pretins ilicite - cele două adrese ale intimatei pârâte Banca Naţională a României din 2005, respectiv din 2007, iar o astfel de răspundere presupune întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor legale: caracterul ilicit al faptei, prejudiciul suferit de către titularul acţiunii, vinovăţia cu care s-a săvârşit fapta şi raportul de cauzalitate cerut - în sensul că prejudiciul a fost determinat de săvârşirea faptei având caracter ilicit, din culpă (chiar şi cea mai uşoară).

În al doilea rând, s-a constatat aplicabilitatea prevederilor art. 998 şi urm. C. civ. (de la 1865) având în vedere data săvârşirii pretinselor fapte ilicite în litigiu - anii 2005 şi 2007 - şi nu prevederile corespunzătoare în materia răspunderii civile delictuale din Nodul C. civ. (intrat în vigoare la 1 octombrie 2011) - art. 1357 - 1395 C. civ., la care în plus face referire apelantul, având în vedere prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ. potrivit cărora: „Obligaţiilor născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor”.

Analizând prima condiţie - fapta producătoare a prejudiciului - Curtea de Apel a constatat prima instanţă a constatat legal și temeinic că aceasta nu constituie, în sensul legii, o faptă ilicită, astfel încât să antreneze, prin consecinţele pe care le comportă, răspunderea civilă delictuală. Potrivit susținerilor intimatei - pârâte Banca Naţională a României formulate în întâmpinarea depusă la dosar (şi în notele scrise), cele două adrese comunicate conducerii R. SA şi B. SA - din 30 martie 2005 şi respectiv din 24 iulie 2007 au rezultat din exercitarea de către banca centrală (Banca Naţională a României) a prerogativelor statutare, având la bază respectarea exigenţelor cadrului legal şi de reglementare în materie cu privire la reputaţie. Astfel cum s-a arătat de către intimată, apelantul a avut deschisă calea atacării celor două adrese cu contestaţie la Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României. Apelantul nu a atacat prima adresă, aceasta rămânând astfel definitivă, dar a atacat cu contestaţie cea de-a doua adresă, astfel cum rezultă din probatoriul administrat la fond, iar prin hotărârea nr. 13 din 28 noiembrie 2007 Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României a respins contestaţia, menţinând dispoziţiile din adresa Băncii Naţionale a României din 24 iulie 2007. Deşi avea la dispoziţie calea de atac împotriva Hotărârii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 15 zile de la comunicare, apelantul nu a atacat astfel hotărârea, care a rămas definitivă.

Pe cale de consecinţă, apelantul nu se poate prevala de o hotărâre a consiliului de administraţie ori a instanţei supreme prin care să se fi recunoscut ca nelegale adresele supuse analizei în prezentul litigiu, respectiv prin care să se fi constatat emiterea lor cu nerespectarea reglementărilor în materie.

În cauză, solicitarea antrenării răspunderii civile delictuale a pârâţilor în temeiul celor două adrese invocate ca fiind ilicite prin conţinutul lor calomnios, fals, mincinos, de natură a aduce atingere onoarei, demnităţii, libertăţii individuale la adresa apelantului reclamant, nu poate fi primită, astfel cum s-a reţinut în mod legal şi temeinic de către prima instanţă. Veridicitatea „afirmaţiilor” din cele două adrese invocate - derivă pe de o parte din faptul neatacării primei adrese în procedura administrativă legală, respectiv a neatacării Hotărârii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României prin care s-a respins contestaţia la cea de-a doua adresă, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar pe de altă parte, din cel privind declanşarea urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. la data de 20 ianuarie 2003 pentru săvârşirea de către apelant a infracţiunii de neglijenţă în serviciu (249 C. pen.) în Dosarul nr. 34/D/P/2005, având la bază creditarea SC A. SRL Băicoi în 2001, cu nerespectarea normelor stricte de creditare având la bază principii de prudenţă bancară emise în acest scop - aspect comunicat Băncii Naţionale a României de către organele judiciare.

Curtea de Apel a constatat astfel, că cele două adrese ale Băncii Naţionale a României au fost emise în baza propriilor analize ale Direcţiei de Supraveghere a Băncii Naţionale a României - ca bancă centrală şi a prerogativelor legale emise în acest scop, respectiv în baza cercetării penale declanşate de organele judiciare a apelantului, care au justificat conţinutul cu privire la „reputaţia” apelantului, în sensul legii în materie de a accede, respectiv a fi menţinut în funcţiile de conducere a două bănci (Sucursale Prahova).

S-a apreciat, aşadar, că a existat o bază factuală suficientă care să justifice, la data emiterii celor două adrese, conţinutului acestora comunicat băncilor implicate, spre a se lua măsuri de înlocuire a apelantului din funcţiile de conducere deţinute.

Aspectul invocat al nerespectării prezumţiei de nevinovăţie nu prezintă relevanţă în cazul analizat, în condiţiile în care, deşi s-a pronunţat, prin Rezoluţia Parchetului, soluţia de scoatere de sub urmărire penală a apelantului, soluţia s-a întemeiat nu pentru că fapta nu există (art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel cum susţine apelantul, ci pentru că faptei (care, aşadar, există) îi lipsesc elementele constitutive pentru a îmbrăca forma infracţiunii, conform art. 10 lit. d) C. proc. pen., care să antreneze răspunderea penală. În aceste împrejurări, răspunderea apelantului s-a concretizat în aplicarea normelor şi reglementărilor în materia instituţiilor de credit, a prudenţei bancare şi evitării riscurilor de creditare în cazuri de neacordare a garanţiilor anume statuate şi aflate în supravegherea băncii centrale - Banca Naţională a României.

În condiţiile reţinute, înlocuirea apelantului, respectiv neacordarea avizului de accedere a acestuia într-o funcţie de conducere a unor instituţii de credit (sucursale) nu pot fi reţinute ca măsuri ilicite dispuse de Banca Naţională a României şi C.N. - Direcţia de Supraveghere a Băncii Naţionale a României care i-au afectat apelantului cariera, viaţa personală, familială şi dreptul la muncă.

Însuşi apelantul arată, în criticile sale că, pentru SC A. SRL Băicoi, s-au identificat alte forme de garanţie decât cele strict reglementate în materie, garanţie fără deposedare asupra stocului de mărfuri, inclusiv garanţii personale faţă de bancă din partea a două persoane fizice - cu motivarea că apelantul, respectiv comitetul de creditare din care a făcut atunci parte (potrivit fişei postului) nu avea competenţa decât de a analiza şi propune acordarea creditului respectiv (de 500.000 RON pe timp de 1 an), ci directorul instituţiei respective de credit. Or, concluziile analizei privind cererea de creditare - în unanimitate - au fost în sensul acordării creditului respectiv.

Faptul că această situaţie a fost cunoscută inclusiv de Direcţia de Supraveghere a Băncii Naţionale a României, respectiv de inspectorii locali în materie care au întocmit raport pozitiv privind activitatea profesională pe care apelantul a desfăşurat-o - decembrie 2001, nu conturează caracterul ilicit al măsurilor dispuse de Banca Naţională a României prin cele două adrese supuse analizei în cauză, apreciate ca fiind calomnioase, false, neadevărate în ceea ce îl priveşte pe apelant, care să deschidă calea obţinerii de despăgubiri în temeiul art. 998 şi urm. C. civ.

Determinarea unor consecinţe nefavorabile apelantului prin fapta pârâţilor, dar lipsită de caracter ilicit, astfel cum s-a reţinut, nu conduce la posibilitatea despăgubirii apelantului pentru prejudiciul suferit invocat.

Situaţia prezentată în criticile din apel vizând persoane de la vârful instituţiilor de credit care au şi primit condamnări penale, fără ca împotriva acestora, Banca Naţională a României să manifeste atenţie ca în cazul său, nu prezintă relevanţă strict în speţa dedusă judecăţii asupra căreia instanţele sunt chemate a se pronunţa în raport de obiectul, părţile şi calitatea lor, în limitele sesizării.

Nu pot fi reţinute criticile privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor individuale garantate de Constituţia României şi C.E.D.O., în condiţiile în care, normele bancare respectă Legea fundamentală, nu încalcă drepturile fundamentale ale omului, iar în cauză, prin cele două adrese ale Băncii Naţionale a României s-au constatat abateri în analizarea unei cereri de acordare a unui credit cu nerespectarea rigorilor normelor emise pentru evitarea riscului bancar.

Lipsa îndeplinirii cerinţelor răspunderii civile delictuale a fost analizată de către prima instanţă, care în mod legal şi temeinic a respins acţiunea în pretenţii ca neîntemeiată, iar considerentele expuse ţin să complinească motivarea sentinţei apelate, fără a fi necesară reformarea ei.

Nu pot fi primite însă în apel nici criticile invocate de către apelantul reclamant potrivit cărora prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului pricinii deduse judecăţii, nefiind primite nici susținerile privind încălcarea dreptului la o instanţă imparţială, la un proces echitabil, în condiţii de contradictorialitate şi al exercitării rolului activ al judecătorului.

Analizând lucrările dosarului, Curtea de Apel a constatat, dimpotrivă, că cererea de chemare în judecată formulată a fost soluţionată de o instanţă competentă în mod imparţial, fiind ţinute în cumpănă interesele procesuale ale părţilor, fără a proteja interesele pârâţilor sau a le neglija ori marginaliza pe cele ale reclamantului, instanţa supunând dezbaterilor părţilor, cererile şi excepţiile formulate, în condiţii de contradictorialitate, fiind încuviinţate şi administrate probele astfel cum părţile au înţeles să-şi susţină pretenţiile şi respectiv apărările - contrar susţinerilor reclamantului în apelul formulat.

Privitor la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului căruia îi sunt aduse critici de neordonare, din oficiu, a tuturor probelor care să conducă la stabilirea exactă a adevărului în cauză, Curtea constată că, apelantul ignoră faptul că judecătorul poate ordona probe chiar cu împotrivirea părţilor, atunci când apreciază că acestea sunt necesare pentru corecta stabilire a faptelor. Aşadar, este la aprecierea instanţei de judecată necesitatea ordonării de probe, din oficiu, pentru aflarea adevărului, care în cauză nu s-a impus. Or, nu se poate reproşa instanţei de judecată că nu a ordonat din oficiu probele pe care însăşi partea nu le-a solicitat spre încuviinţare şi administrare. De altfel, în apel, nici nu se menţionează care probe s-ar fi impus a fi administrate, prin rolul activ al judecătorului, în plus apelantul-reclamant la rândul său, nu a solicitat probe în calea de atac a apelului, pentru a fi supuse dezbaterii sub aspectul utilităţii şi concludenţei lor, instanţei de control judiciar. Împăcarea părţilor nu este exclusă atunci când există o disponibilitate a părţilor în acest sens, iar judecătorul o poate recomanda în anumite circumstanţe ale cauzei, dar nu o poate impune - potrivit art. 21 Noul C. proc. civ. - iar prevederea invocată de către apelant nu poate primi o soluţie directă a instanţei din această perspectivă, la acţiunea concretă a reclamantului de despăgubire solicitată pe tărâm delictual.

În ceea ce privește jurisprudenţa internă şi europeană invocată din alte cauze concrete care nu sunt similare cauzei pendinte, nu prezintă relevanţă pentru admiterea acţiunii privind prejudicierea pentru încălcarea drepturilor apelantului reclamant garantate de Constituţie şi prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele expuse, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.C.A., solicitând instanţei de judecată, în temeiul art. 483, art. 486, art. 487, art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. admiterea recursului, constatarea caracterului ilicit al faptei pârâților și admiterea acţiunii formulată în contradictoriu cu pârâții C.N., director Direcţia Supraveghere din cadrul Băncii Naţionale a României și Banca Naţională a României.

În motivarea cererii de recurs, reclamantul a criticat decizia atacată ca fiind nelegală, invocând, în esență, următoarele critici:

În mod greșit instanța de apel a reținut că nu există faptă ilicită în sarcina pârâților, din moment ce fapta ilicită săvârşită de pârâţi constă în calomnierea sa. Susține că, vechiului C. civ., în vigoare la data comiterii faptei ilicite, respectiv anii 2005 şi 2007, nu prevedea expres ca fapta prejudiciabilă să fie "ilicită", din moment ce, dispozițiile art. 998-999 fac referiri numai la greşeală, neglijenţă şi imprudenţă.

Argumentează că, pârâţii, prin fapta ilicită săvârşită, i-au afectat viaţa familială şi întreaga carieră, prin afirmarea şi răspândirea în public de informaţii defăimătoare, denigratoare şi neadevărate, prin cele două acte materiale din 2005 şi 2007, acte care, prin măsurile injuste, nedrepte, i-au cauzat o pagubă materială şi morală, i-au vătămat drepturile şi interesele legitime și îngrădit exercitarea drepturilor garantate de Constituţie, ceea ce i-au produs o stare de inferioritate în societate. Consideră că aceste motive, invocate în cererea în răspundere delictuală, care are ca obiect repararea prejudiciilor aduse demnităţii, onoarei, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private, justifică admiterea acțiunii promovate.

Recurentul apreciază că, în situația în care nu pârâții nu săvârșeau faptele ilicite reclamate, avea şansa reală să aibă în continuare familie, copii, carieră, însă prin faptele ilicite ale pârâților i s-a compromis realizarea acestei şanse, i s-a interzis să-și alegă locul de muncă, funcţia şi să-și exercite profesia, să obţină promovarea în funcţie la locul de muncă.

Susține că, faptele ilicite săvârşite de pârâţi constând în afirmațiile defăimătoare, denigratoare și neadevărate, răspândite în public, din conținutul adreselor din 30 martie 2005 şi din 24 iulie 2007 i-au cauzat un prejudiciu, iar, prin ricoșeu, s-a produs un prejudiciu și familiei sale, prejudiciu care trebuia reținut de instanțe întrucât prejudiciul respectiv a fost cauzat și unor victime indirecte, părinți, frați, soție, copii.

Consideră că, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților trebuie analizată în condițiile art. 998 C. civ., coroborat cu art. 1000 alin. (3) C. civ. și în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte, în special ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât fapta ilicită săvârşită de către pârâţii constând în acuzaţia, afirmarea şi imputarea în public a unor afirmații (scrisoarea Băncii Naţionale a României din 30 martie 2005 şi scrisoarea Băncii Naţionale a României din 24 iulie 2007) nu este susținută de dovezi care să demonstreze că "nu sunt îndeplinite condiţiile de reputaţie adecvate pentru îndeplinirea responsabilităţilor propuse în vederea desfăşurării activităţii băncii în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase”. Susține că, toate aceste calomnii au avut, drept urmare, interdicția de a ocupa o funcție de conducere într-o instituție credit, fiind vătămat într-un drept recunoscut de Constituție și Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la muncă și dreptul la apărare, fapte ale pârâților care i-au prejudiciat cariera.

Potrivit practicii C.E.D.O., dar şi Constituţiei României, prezumţia de nevinovăţie nu priveşte numai procesul penal în sens strict, deoarece prezumţia de nevinovăţie are o aplicare mai extinsă, peste limitele procesului penal, întrucât este o garanţie procesuală. În baza acestui principiu, C.E.D.O. a impus ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea unei infracţiuni înainte ca vinovăţia să nu fi fost stabilită de o instanţă judecătorească. Prezumţia de nevinovăţie operează până la stabilirea vinovăţie în mod legal printr-o hotărâre judecătorească în care judecătorul se pronunţă cu privire la existenţa faptei, identitatea făptuitorului, încadrarea juridică a faptei și vinovăţia făptuitorului.

Susține că, vinovăţia pârâților este exprimată de atitudinea subiectivă a acestora faţă de fapta ilicită producătoare de prejudiciu, recurentul făcând referire la atitudinea subiectivă a pârâţilor faţă de alte persoane, colegi, care deţineau funcţii-cheie în cadrul unor instituţii de credit, în privința cărora nu s-a adoptat nicio măsură, deși, aceste persoane, nu îndeplineau condiţiile de reputaţie adecvate pentru exercitarea responsabilităţilor necesare în vederea desfăşurării activităţii băncii în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase.

Recurentul mai susține, în esență, că pârâții și-au exercitat drepturile prin încălcarea normelor imperative prevăzute de Constituție, legile naționale și normele comunitare, acționând cu rea credință, săvârșind astfel faptele ilicite care i-au afectat dreptul la respectarea demnității umane. Este invocată, pe larg, practica judiciară, fiind argumentat și faptul că vechiul C. civ. nu a reglementat împrejurările care înlătură sau exclud caracterul ilicit al faptei prejudiciabile, astfel cum o realizează normele din noul C. civ.

Intimata - pârâtă Banca Naţională a României a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea hotărârilor atacate ca fiind legale și temeinice, întrucât instanțele au reținut corect că în sarcina intimaţilor pârâţi nu sunt întrunite condiţiile cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale, întrucât nu există faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţie.

În recurs, părțile nu au solicitat și administrat alte probe noi, de natura celor prevăzute de art. 305 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, se observă că recurentul a făcut referire atât la prevederile C. civ. de la 1864, cât şi prevederile Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a sublinia faptul că, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii faptei ilicite.

Cum, fapta ilicită reclamată în cauză a avut loc anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. și având în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a acestuia potrivit cărora „dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare” rezultă că dispoziţiile la care face referire recurentul reclamant nu se aplică şi situaţiilor juridice anterioare intrării în vigoare a noului C. civ. Aşadar, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la momentul naşterii acesteia, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

Relativ la invocarea dispozițiilor procedurale reglementate de Legea nr. 134/2010, Înalta Curte având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată la instanța de fond, respectiv 21 ianuarie 2013, dată care este anterioară intrării în vigoare a noului C. proc. civ., va constata, față de dispozițiile înscrise în art. 24 din Legea nr. 134/2010, că litigiul pendinte este guvernat de dispozițiile vechiul C. proc. civ. şi, prin urmare, încadrarea în drept a recursului este supusă dispoziţiilor art. 304 din vechiul C. proc. civ., dispoziții în raport cu care va fi efecuat contolul de legalitate a deciziei atacate.

Examinând, în limitele controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reține că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În speță, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr. 1146/281/2013 (ulterior, Dosar nr. 8593/3/2014 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca urmare a declinării competentei de soluționare a cauzei), reclamantul P.C.A., în contradictoriu cu pârâţii C.N., director Direcţia Supraveghere-Banca Naţională a României şi Banca Naţională a României (B.N.R.) a solicitat instanței: să constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, respect, imagine şi viaţă privată, prin formularea de afirmaţii denigratoare şi defăimătoare de către pârâţi; să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de despăgubiri materiale și morale, să dispună obligarea pârâţilor la prezentarea de scuze publice, prin publicarea hotărârii pronunţată de instanţa de judecată şi transmiterea acesteia la instituţiile de credit O. Bank SA şi B. SA; să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Reclamantul și-a precizat pretențiile la valoarea de 94.000 euro pentru daunele materiale și, respectiv, 200.000 euro pentru daunele morale.

Acțiunea în pretenții formulată de reclamant a fost fundamentată, în drept, pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, fiind invocate, în cauză, drept fapte ilicite afirmațiile și măsurile din cuprinsul adreselor Băncii Naţionale a României din 30 martie 2005 şi, respectiv, din 24 iulie 2007.

Prin sentința civilă nr. 889 din 08 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a acțiunii reclamantului, instanța de fond apreciind că nu se poate reține în sarcina pârâților a vreunei fapte ilicite, și întrucât condițiile răspunderii civile delictuale se cer a fi îndeplinite cumulativ, Tribunalul a apreciat că în lipsa oricărui element constitutiv, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâților.

Soluția instanței de fond a fost păstrată prin decizia civilă nr. 143 A din 27 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca urmare a respingerii, ca nefondat a apelului declarat de reclamantul P.C.A. Instanța de prim control judiciar a reținut, sub aspectul verificării îndeplinirii primei condiții a răspunderii civile delictuale - fapta producătoare a prejudicilui - că aceasta nu constituie, în sensul legii, o faptă ilicită de natură să antrenez, prin consecințele pe care le comportă, răspunderea civilă delictuală a pârâților.

Relativ la încadrarea în drept a criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că în cuprinsul cererii de recurs reclamantul formulează o serie de susțineri care vizează analiza tuturor condițiilor privind răspunderea civilă delictuală. Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs sunt formulate susțineri atât în privința faptei pretins ilicite, cu referire la conținutul adreselor Băncii Naţionale a României din 30 martie 2005 şi, respectiv, din 24 iulie 2007, însă sunt formulate și critici în privința celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciu, vinovăție şi legătura de cauzalitate, deși nu toate aceste aspecte se referă la argumentele instanţei de apel care au fundamentat hotărârea pronunțată.

În concret, aprecierile recurentului referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale privind existența prejudiciului suferit, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate între acestea, relativ la contextul situațional al desfășurării faptelor care l-au determinat în promovarea prezentei cereri de chemare în judecată nu vizează însă argumentele instanței de prim control judiciar, atât timp cât soluția privind respingerea apelului nu a fost motivată pe inexistența acestor elemente constitutive ale răspunderii civile delictuale, ci, dimpotrivă, analiza raționamentului judiciar efectuat de către instanța de apel (în confirmarea soluției instanței de fond) s-a axat doar pe analiza condiției referitoare la existența faptei pretins ilicite.

Or, concluzia instanței de apel privind inexistența faptei ilicite a făcut, așadar, inutilă analizarea celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, de vreme ce, neîntrunirea unuia dintre elementele constitutive conduce la imposibilitatea antrenării unei atare răspunderi. Cum în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ. care sunt de strictă interpretare, se constată că argumentele astfel formulate de către recurent nu pot face obiect de analiză în recurs, atât timp cât criticile astfel formulate nu au legătură cu argumentaţia logico - juridică avută în vedere de instanţa de apel în fundamentarea soluției și care au vizat, strict, neîndeplinirea condiției referitoare la fapta ilicită, respectiv fapta producătoare a prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998 C. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a invovat nelegalitatea deciziei atacate, apreciind că, instanța de apel a reținut greșit neînndeplinirea, în cauză, a condiției referitoare la existența faptei ilicite, cerință care ar fi condus la reținerea în sarcina pârâților a răspunderii civile delictuale, susținând că dispozițiile art. 998, 999 C. civ. nu preved expres ca fapta prejudiciabilă să fie ilicită.

Critica recurentului nu este întemeiată, întrucât, deși dispozițiile art. 998 C. civ. fac referire la „orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu (...)”, referire preluată și în cuprinsul art. 999 din același Cod, atât literatura juridică, cât și practica judiciară constantă a instanțelor interne sunt unanime în a considera că prevederile stipulate în textele legale menționate se referă numai la fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale.

Relativ la conținutul adreselor din 30 martie 2005 şi respectiv din 24 iulie 2007 ale Băncii Naționale a României, contrar susținerilor reclamantului, din perspectiva analizării condiției existenței faptei ilicite, ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut corect neîndeplinirea condiției examinate, întrucât deciziile Băncii Naţionale a României, comunicate conducerii R. SA şi B. SA, cu adresele evocate în cauză, au fost luate în exercitarea de către banca centrală a prerogativelor statutare şi au avut la bază neîndeplinirea de către recurentul - reclamant a exigenţelor cadrului legal şi de reglementare în materie bancară cu privire la reputaţie.

Din situația de fapt reținută în cauză, care nu mai poate fi reevaluată față de structura actuală a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., rezultă că, relativ la adresa din 30 martie 2005 reclamantul - recurent nu a uzat de prerogativa legală de a ataca cu contestație adresa respectivă la Consiliul de administrație a Băncii Naţionale a României, iar în privința corectitudinii analizei realizată de Banca Naţională a României - Direcţia Supraveghere prin adresa din 24 iulie 2007, aceasta a fost confirmată prin hotărârea nr. 13 din 28 noiembrie 2007 prin care Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României, în calitate de autoritate unică abilitată să se pronunţe asupra considerentelor de oportunitate, a evaluărilor şi analizelor calitative care stau la baza emiterii unor acte, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de recurent și a menținut dispozițiile din adresa respectivă. Astfel, deşi în conformitate cu prevederile art. 275 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la acea dată, recurentul a avut posibilitatea de a ataca această hotărâre, în termen de 15 zile de la comunicare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta nu a exercitat calea de atac, drept pentru care hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României a rămas definitivă.

Prin urmare, adresele Băncii Naţionale a României din 30 martie 2005 şi din 24 iulie 2007 au fost remise instituţiilor de credit având la bază aceleaşi fapte şi acelaşi temei de drept, respectiv, incidenţa prevederilor art. 71 din Norma Băncii Naţionale a României nr. 10/2004 referitoare la reputaţie, producând efecte în condiţiile în care recurentul nu a uzat de procedurile și căile de atac prevăzute de legea bancară.

Relativ la îndeplinirea condiţiilor de reputaţie, pregătire şi experienţă profesională adecvate pentru îndeplinirea responsabilităţilor încredinţate nu pot fi nesocotite cercetările penale demarate în anul 2003 în privința reclamantului recurent și începerea urmăririi penale împotriva acestuia sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de neglijenţă în serviciu, prevăzută şi pedepsită de art. 249 C. pen., pentru fapte săvârşite în realizarea atribuţiilor sale funcţionale, context în care instanța de apel a reținut corect existența unei baze factuale suficiente care să justifice demersul și măsurile băncii centrale, astfel încât emiterea celor două adrese relativ la neîndeplinirea cerințelor de reputație de către recurent nu pot fi reţinute ca fapte ilicite de natură a leza acestuia viaţa sa personală, familială, cariera şi dreptul la muncă.

Or, în circumstanțele factuale reținute de instanțele de fond, este fără dubiu că situația recurentului - reclamant se afla sub incidenţa prevederilor art. 71 din Norma Băncii Naţionale a României nr. 10/2004 privind autorizarea băncilor, băncilor de credit ipotecar, instituţiilor emitente de monedă electronică, altele decât băncile, a caselor de economii pentru domeniul locativ şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit străine, referitoare la reputaţie.

Contrar susținerilor recurentului, nu pot fi reţinute criticile privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor individuale garantate de Constituţie şi Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care normele și reglementările în materia instituțiilor de credit, a prudenței bancare și evitării riscurilor de creditare, aflate în supravegherea băncii centrale, nu intră în coliziune cu drepturile și garanțiile procesuale recunoscute de dreptul intern și european. Astfel, susținerea recurentului potrivit căreia rezultatul cercetărilor penale s-a finalizat cu soluția de scoatere de sub urmărire penală este lipsită de relevanță juridică în cazul analizat, de vreme ce, cum corect a reținut și instanța de apel, soluția dată dosarului penal a avut ca temei juridic dispozițiile art. 11 pct. 1 lit. b) corob. cu art. 10 lit. d) C. proc. pen., potrivit cărora fapta reclamantului nu întruneste elementele constitutive ale infracțiunii cercetată și care să antreneze răspunderea penală a acestuia, soluția dată cauzei penale fiind tocmai exponent al respectării principiului prezumției de nevinovăție. Cu toate acestea, trebuie însă reținut și faptul că neangajarea răspunderii penale a recurentului nu exclude, potrivit dispozițiilor legale, antrenarea celorlalte forme juridice de răspundere a persoanelor încadrate în muncă, dat fiind faptul că, organele de cercetare penală au reținut în sarcina recurentului existența faptei.

Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, a făcut referire la atitudinea subiectivă a pârâților față de situația încălcării normelor bancare relativ la reputație în privința altor colegi împotriva cărora nu a fost adoptată nicio măsură, fiind invocate în susținerea recursului diverse decizii de speță. Susținerile recurentului se vădesc a fi nefondate, întrucât, pe de o parte, potrivit legislației naționale, practica judiciară nu constituie izvor de drept, iar pe de altă parte, argumentele referitoare la o eventuală încălcare a principiului nediscriminării, care presupune aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor care sunt egale în drepturi, sunt nefondate deoarece recurentul nu a făcut dovada unor situații analoage și comparabile în privința cărora să se fi uzitat un tratament diferențiat și care să nu fi avut la bază nicio justificare rezonabilă și obiectivă.

În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C.A. împotriva deciziei nr. 143A din 27 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C.A. împotriva deciziei nr. 143A din 27 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1570/2015. Civil. Evacuare. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1582/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1571/2015. Civil