ICCJ. Decizia nr. 1583/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1583/2015
Dosar nr. 1829/1/2015
Şedinţa publică din 11 iunie 2015
Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 24 C din 16 martie 2015, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul reclamantei M.V.I. împotriva sentinţei civile nr. 1131 din 17 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că, admiţând acţiunea reclamantei, a obligat pe pârâţi să-i restituie în natură suprafaţa de 378 mp din lotul 13 careul 82 din staţiunea Mamaia, jud. Constanţa, identificată în expertiza judiciară topografică între notaţiile D-A-1-2-B-C-D.
A respins ca nefondată cererea de restituire în natură a suprafeţei de 102 mp, notată în aceeaşi expertiză ca fiind D-C-4-5-D şi a obligat pârâţii să înainteze Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor decizia care cuprinde propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, pentru suprafaţa imposibil de restituit în natură.
A menţinut dispoziţiile privind obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată în fond.
A respins ca nefondat apelul pârâţilor Municipiul Constanţa prin primar şi Primarul Municipiului Constanţa
A obligat pe intimaţii pârâţi la plata, către apelanta reclamantă, a sumei de 11 . 000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în rejudecare (2.000 RON onorariu expert şi 9.000 RON onorariu avocaţial, diminuat conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.).
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că terenul pentru care s-a solicitat restituirea în natură a fost delimitat cu regim juridic distinct, după cum a fost trasată bornarea litoralului Mării Negre în acel sector de plajă, datele regăsite la cartea funciară după definitivarea - în 2009 - a procesului-verbal de stabilire a liniei de demarcaţie între domeniul public de interes naţional (plajele litoralului românesc al Mări Negre) şi domeniul de interes local fiind confirmate şi prin adresele depuse de autoritatea publică locală atât în primul ciclu procesual, cât şi în rejudecare - anume, că parte din acest teren aparţine regimului domeniului privat al Municipiului Constanţa, fiind cuprins ca atare în Inventarul bunurilor imobile aparţinând localităţii, conform H.C.L.M. nr. 252/2011, în timp ce cealaltă parte a terenului este în proprietatea publică a statului, menţionată în Inventarul bunurilor aparţinând acestui domeniu administrat de AN Apele Române.
Faptul că pentru acest imobil s-au regăsit în CF date de alocare anterioară, pe porţiunile menţionate, a numerelor cadastrale C1, C2 şi C3, a fost de altfel relevat prin procesul-verbal de recepţie din 30 iunie 2014 întocmit de O.C.P.I. Constanţa pentru expertiza topo judiciară, fiind comunicate instanţei planurile de amplasament şi delimitare a acestor loturi, împreună cu schiţele cadastrale.
Apelanta reclamantă a apreciat că această disociere este una care nu obstrucţionează restituirea în natură a întregului imobil, fiind dificil de conceput că acelaşi teren are suprafeţe care nu sunt fizic particularizate ca aparţinând unor titulari diferiţi ai dreptului de proprietate, ci doar ca regim juridic.
Aceste susţineri nu au putut fi reţinute în apel, instanţa arătând că nu se poate face abstracţie de faptul că, deşi aparent acest teren se poziţionează în zona litorală, fiind acoperit cu nisipul plajei, regimul lui juridic nu este cel relevat la prima vedere de amplasament - anume de teren aflat în domeniul public de interes naţional.
Această clarificare a regimului juridic real, care a făcut obiect al deciziei de casare, nu trebuie înlăturată pe premisa amplasării pe plajă şi deci a imposibilităţii restituirii unui bun inalienabil, dar nici pe argumentul că, de vreme ce parte din el aparţine domeniului public şi privat al municipiului Constanţa şi nu există bornare pe el, inserarea celeilalte părţi în domeniul public al statului este nejustificată.
Această situaţie a fost generată de stabilirea limitelor de vecinătate conform Protocolului încheiat la 20 martie 2000 între Primăria municipiului Constanţa şi Compania Naţională Apele Române - Direcţia Apelor Dobrogea Litoral (ca administrator al bunurilor imobile ale statului), act care a fundamentat ulterior Hotărârea Consiliului Local al municipiului Constanţa privind delimitarea domeniului public şi privat al municipiului Constanţa din staţiunea Mamaia, de domeniul public de interes naţional, nr. 152 din 30 martie 2000. Conform acestui act administrativ, pe tronsonul de nord al staţiunii Mamaia, situat între ultimele construcţii şi limita teritoriului administrativ al municipiului Constanţa, limita de vecinătate o va constitui limita estică a parcelării iniţiale a staţiunii Mamaia, în cadrul căreia sunt incluse proprietăţi private particulare şi proprietăţi private şi publice ale municipiului Constanţa.
Aceste delimitări au ţinut seama de vechea parcelare a staţiunii, iar nu de întinderea naturală a suprafeţei de plajă prin extinderea în timp a zonei nisipoase a litoralului, ceea ce infirmă criticile evocate de apelanta reclamantă, în sensul că delimitarea regăsită de expertul topo judiciar (atestată prin actele administraţiei publice locale şi înscrisă în evidenţele cadastrale) este artificială şi nerealistă.
Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa a comunicat prin adresa din 03 octombrie 2014 că terenul de 257 mp - identificat prin expertiza topo ca parte a domeniului privat al localităţii - nu este afectat de construcţii ori de alte drepturi reale (inclusiv concesiune).
În raport cu toate aceste probe, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu exclud de la restituirea în natură a terenurilor din domeniul public al autorităţilor locale, în măsura în care nu se opun alte reglementări speciale vizând urbanismul, prezervarea spaţiilor publice şi a celor verzi, utilitatea şi servituţile publice (în acest sens fiind şi dispoziţiile pct. 10 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 250/2007).
În speţă, restituirea în natură a suprafeţei de 257 mp identificate prin notaţiile A-B-C-D-A este pe deplin posibilă, terenul fiind intabulat cu regim de proprietate privată a municipiului Constanţa, fiind liber în înţelesul dat de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi susceptibil a fi retrocedat conform art. 7. Faţă de împrejurarea că suprafaţa alăturată dinspre nord, de 121 m.p., identificată în domeniul public al Municipiului Constanţa, nu este afectată unor căi publice de acces, unor amenajări de utilitate publică şi care ar împiedica, în acest mod, aplicarea art. 7 din Legea nr. 10/2001, instanţa a reţinut că şi această parte a fostului lot 13 poate fi retrocedată apelantei reclamante.
Pentru niciunul dintre aceste terenuri nu s-a putut reţine susţinerea regăsită în adresa din 03 februarie 2015 a Administraţiei Bazinale de Apă DL, în sensul că nu pot face obiect al retrocedării întrucât s-ar opune prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 202/2002, aprobată prin Legea nr. 280/2003, deoarece, sub un prim aspect, instituţia publică nu a probat că ele se regăsesc în delimitarea dată acestei zone potrivit art. 16 - afirmându-se doar că terenul se află pe plajă. Pe de altă parte, actul normativ menţionat nu instituie interdicţia constituirii de drepturi reale în regim privat ori edificarea de construcţii în acest areal, ci doar obligaţia pentru a se respecta reglementările speciale dispuse pentru zona costieră.
Cât priveşte terenul de 102 mp dinspre sud, aflat în domeniul public de interes naţional, instanţa a reţinut că el nu poate face obiect al restituirii în natură - pentru acesta operând compensarea prin despăgubire.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din această lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Din domeniul public al statului face parte, aşadar prin voinţa legiuitorului şi conform art. 135 alin. (4) din Constituţie, plaja mării; textul alin. (5) din art. 135 din Legea fundamentală arată că aceste bunuri proprietate publică sunt inalienabile, putând face doar obiect al dreptului de administrare prin entităţile stabilite de lege.
Conform art. 581 alin. (4) din Legea nr. 7/1996, completată şi modificată prin O.U.G. nr. 64/2010, în cazul imobilelor proprietatea publică a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, intabularea se realizează la cererea conducătorului instituţiei publice centrale sau locale, după caz, în baza actelor de proprietate, iar în lipsa acestora, a extraselor de pe inventarul centralizat al bunurilor respective, certificate pentru conformitate.
Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statulu i face obiectul unor acte normative emise în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 - H.G. nr. 1705/2006, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit art. 2 alin. (3) din acest act normativ, modificările în inventarul bunurilor din domeniul public al statului intervenite ca urmare a transferurilor de bunuri în sau din domeniul public al statului ori în cadrul domeniului public al statului între ministere, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi autorităţile publice centrale se înregistrează concomitent la Ministerul Finanţelor Publice de către instituţiile implicate în aplicarea protocoalelor de predare-primire.
În speţă, terenul de 102 mp a fost delimitat de către autoritatea locală împreună cu administratorul domeniului public al statului, de interes naţional, stabilindu-se în acord cu documentaţia întocmită modalitatea de intabulare a drepturilor legale; Statul Român figurează ca titular al dreptului de proprietate publică, IE 227250, pentru această suprafaţă, definită ca sector de plajă.
Legea nr. 10/2001 nu permite restituirea către foştii proprietari a oricăror bunuri, într-un mod care ar contraveni normei constituţionale; art. 6 alin. (1) prevede că „p rin imobile, în sensul prezentei legi, se înţelege terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii, inclusiv terenurile fără construcţii afectate de lucrări de investiţii de interes public aprobate, dacă nu a început construcţia acestora”.
Nu se permite, astfel, restituirea în natură a terenurilor indiferent de natura juridică dobândită ulterior preluării şi în nici un caz a celor care, potrivit Constituţiei, fac parte din categoria celor din domeniul public de interes naţional.
Legea nr. 213/1998 constituie o lege organică, întrucât prin art. 136 alin. (3) din Legea fundamentală se arată că regimul proprietăţii publice a statului şi bunurile care se supun acestuia se stabilesc printr-un act normativ de această natură; Legea nr. 10/2001 privind măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este în schimb o lege ordinară, care nu poate aduce modificări prevederilor legii organice, în măsura în care legiuitorul nu o prevede explicit.
În aceste condiţii, pentru terenul menţionat se pot acorda doar măsuri compensatorii, iar în speţă doar despăgubiri (municipiul Constanţa neputând propune măsuri în echivalent decât pentru cele nerestituite din propriul domeniu public sau privat, nu şi pentru cele care aparţin de drept statului), prevederile Legii nr. 165/2013 fiind cele care, la data statuării asupra cauzei, reglementează modalitatea de reparaţie, a compensării prin puncte - art. 16 din Legea nr. 165/2013.
În ce priveşte entitatea obligată să procedeze la întocmirea documentaţiei necesare propunerii de acordare a măsurilor compensatorii, instanţa de apel a reţinut că aceasta este autoritatea locală, întrucât deşi a cunoscut că regimul juridic al acestui teren nu este dat de apartenenţa în totalitate la domeniul public ori privat al municipiului Constanţa (aspect indicat inclusiv în judecata din primul ciclu procesual), nu s-a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul comunicării către persoana îndreptăţită a faptului că parte din teren aparţine domeniului public al statului.
Astfel fiind, pârâţii au fost obligaţi să întocmească şi să înainteze Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor decizia care cuprinde propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, pentru această suprafaţă imposibil de restituit în natură.
Aceste considerente au stat la baza respingerii cererii de apel formulate de către pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, care în situaţia dată nu se pot deroga de obligaţia de a finaliza documentaţia necesară soluţionării notificării apelantei reclamante, pe argumentul că această suprafaţă este administrată de Apele Române, în numele Statului.
Faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., intimaţii pârâţi au fost obligaţi la plata, către apelanta reclamantă, a sumei de 11.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în rejudecare. Această sumă s-a constituit din cei 2.000 RON achitat drept onorariu pentru expertiza judiciară topografică şi, respectiv 9.000 RON onorariu avocaţial, diminuat conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la valoarea de 22.200 RON, pretinsă pentru toate etapele procesuale.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanta M.V.I. şi pârâţii Municipiul Constanţa prin primar, respectiv Primarul Municipiului Constanţa au declarat recurs.
Criticile formulate de către reclamantă, întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, instanţa de apel a confirmat procesul-verbal de delimitare realizat de către pârâtul Municipiul Constanţa şi RA Apele Române, deşi instanţa de recurs a reţinut în considerentele deciziei de casare că un proces-verbal nu are aptitudinea de a transfera bunul imobil în litigiu din domeniul privat al Municipiului Constanţa în cel public de interes naţional al Statului, care este administrat de RA Apele Române.
Instanţa de apel nu a ţinut cont nici de dezlegarea dată excepţiei de nelegalitate a H.C.L. nr. 152 din 30 martie 2000, care face parte integrantă din procesul-verbal de delimitare. Instanţa de apel a respins toate argumentele invocate de către reclamantă pentru luarea în considerare a dezlegării date excepţiei de nelegalitate menţionate.
Au fost încălcate, de asemenea, şi prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care indisponibilizează bunul până la soluţionarea cererii de restituire. Prin trecerea suprafeţei de 102 mp din domeniul privat al municipiului Constanţa în domeniul public al statului s-a realizat schimbarea destinaţiei acestui teren, fapt interzis de textul arătat.
Pârâţii au invocat, în temeiul dispoziţiilor pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faptul că s-a procedat greşit la restituirea suprafeţei de teren de 121 mp ce aparţine domeniului public al municipiului Constanţa. Pe de altă parte, în raportul de expertiză întocmit în cauză se arată că această suprafaţă de teren se suprapune cu un alt imobil.
Instanţa a dispus, în mod greşit, obligarea pârâţilor să înainteze dosarul către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, întrucât Legea nr. 165/2013 prevede această obligaţie în sarcina Prefecturilor.
În fine, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, suma reţinută ca onorariu de avocat nu este justificată şi depăşeşte o limită rezonabilă în raport cu volumul de muncă şi complexitate al cauzei.
2.2. Analiza recursurilor
Recursurile nu sunt întemeiate, şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
1. Instanţa de trimitere nu a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în legătură cu cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relativ la procesul-verbal de delimitare realizat de Municipiul Constanţa şi RA Apele Române.
Astfel, prin decizia nr. 958 din 15 februarie 2012 s-a arătat, într-adevăr, că un proces-verbal cu caracter provizoriu, încheiat în anul 2000, nu are aptitudinea de a transfera bunul imobil din domeniul privat al Municipiului Constanţa în domeniul public de interes naţional al statului. Instanţa de recurs a cerut instanţei de trimitere să verifice subzistenţa înscrisului după apariţia Legii nr. 10/2001.
Răspunzând acestei solicitări a instanţei de recurs, instanţa de apel a administrat un probatoriu complex, constând în înscrisuri şi expertiză, iar în urma analizei făcute a arătat că, p rin adresa din 12 noiembrie 2012, Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa a comunicat că se regăsesc înscrise în cartea funciară sectoare de plajă pe anumite zone ale litoralului, iar în staţiunea Mamaia s-au intabulat sectoare de plajă cu identificatorii cadastrali indicaţi, având drept de proprietate Statul român, cu drept de administrare Administraţia Naţională Apele Române - Direcţia Apelor Dobrogea Litoral.
Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa a comunicat, la rândul său, prin adresa din 16 noiembrie 2012, că terenul aferent fostului lot 13 din careul 82 constituie în prezent parte a domeniului privat al municipiului Constanţa, conform H.C.L.M. nr. 252/2011, anexa nr. 24, cealaltă parte fiind inclusă în categoria domeniului public al statului, figurând în Inventarul bunurilor aparţinând acestui domeniu administrat de AN Apele Române.
S-a comunicat totodată, faptul că procesul-verbal provizoriu de delimitare din 31 iulie 2000 încheiat între Primăria Municipiului Constanţa şi AN Apele Române SA - Direcţia Apelor Dobrogea Litoral a fost definitivat prin întocmirea documentaţiilor cadastrale şi deschiderea cărţilor funciare în anul 2009, după realizarea bazei bornate a litoralului şi întocmirea cadastrului plajelor, prin care s-au stabilit definitiv vecinătăţile dintre domeniul public de interes naţional şi domeniul aparţinând municipiului Constanţa.
Definitivarea procesului-verbal de delimitare a fost confirmată şi de Serviciul Cadastru din Primăria Constanţa.
Serviciul Urbanism din cadrul Primăriei Constanţa a comunicat, la solicitarea vizând existenţa unui plan urbanistic zonal pentru zona costieră care include lotul în discuţie, că Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului are iniţiată o documentaţie definită ca „Plan Urbanistic Zonal - Zona costieră” pe sectorul sudic dintre Capul Midia şi Vama Veche (fiind aşadar inclusă şi staţiunea Mamaia), dar că terenul de 479,96 mp este în prezent reglementat - din punct de vedere urbanistic - de PUZ Mamaia aprobat prin H.C.L.M. nr. 285 din 18 mai 2007 privind modificarea H.C.L.M. nr. 129/2001. Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a răspuns solicitării curţii de apel în sensul că nu poate, pe baza expertizei efectuate în primul ciclu procesual, şi în absenţa coordonatelor stereo 70 ale imobilului în litigiu, să precizeze dacă există sau nu o suprapunere între domeniul public de interes naţional şi terenul pretins a fi restituit în natură în această procedură specială, amintind că plaja în ansamblul constituie domeniu public al statului, fiind deopotrivă incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere.
Întrucât nici autoritatea locală, prin serviciile specializate, şi nici administratorul domeniului public de interes naţional nu au putut preciza, pe baza raportului de expertiză depus la termenul din 01 septembrie 2009, dacă există o suprapunere între terenul fostului lot 13 din careul 82 al parcelării iniţiale a staţiunii Mamaia şi domeniul public de interes naţional, iar prin adresa din 05 decembrie 2012 O.C.P.I. Constanţa a comunicat că lucrarea expert P.G. nu poate fi avizată în conformitate cu Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1882/2011, la termenul din 14 ianuarie 2013 a fost dispusă administrarea unei noi expertize topo.
Aşadar, după casarea cu trimitere spre rejudecare a fost lămurită chestiunea vizând faptul dacă procesul-verbal încheiat în anul 2000 a continuat să producă efecte şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a constatat că terenul pentru care s-a solicitat restituirea în natură a fost delimitat cu regim juridic distinct, după cum a fost trasată bornarea litoralului Mării Negre în acel sector de plajă, datele regăsite la cartea funciară după definitivarea - în 2009 - a procesului-verbal de stabilire a liniei de demarcaţie între domeniul public de interes naţional (plajele litoralului românesc al Mări Negre) şi domeniul de interes local fiind confirmate şi prin adresele depuse de autoritatea publică locală atât în primul ciclu procesual, cât şi în rejudecare, şi anume că parte din acest teren aparţine regimului domeniului privat al Municipiului Constanţa, fiind cuprins ca atare în Inventarul bunurilor imobile aparţinând localităţii, conform H.C.L.M. nr. 252/2011, în timp ce cealaltă parte a terenului este în proprietatea publică a statului, menţionată în Inventarul bunurilor aparţinând acestui domeniu administrat de AN Apele Române.
Faţă de cele ce preced, critica vizând nesocotirea cerinţelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. nu este întemeiată.
Nu poate fi primită nici critica relativă la neluarea în considerare a celor statuate prin încheierea dată asupra excepţiei de nelegalitate a HCL Constanţa nr. 152/2000, modificată prin H.C.L. nr. 81 din 26 octombrie 2000, prin care s-a stabilit delimitarea domeniului public de cel privat în staţiunea Mamaia.
Instanţa de apel a făcut trimitere la soluţia dată acestei excepţii de nelegalitate, prin încheierea din 12 ianuarie 2015, care putea fi atacată odată cu fondul. Or, prin cererea de recurs reclamanta a precizat în mod expres actul de procedură recurat - a atacat numai decizia finală, iar nu şi încheierea premergătoare. Cum recursul împotriva hotărârii finale nu poate fi considerat că vizează, în lipsă de critică distinctă, şi încheieri premergătoare, faptul că argumentele invocate de către reclamantă în susţinerea excepţiei de nelegalitate nu au fost considerate convingătoare pentru darea unei anumite soluţii nu mai poate fi verificat, în lipsa atacării încheierii premergătoare din 12 ianuarie 2015.
Considerând că terenul în suprafaţă de 102 mp nu poate fi restituit în natură, instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală. Astfel, din dovezile administrate a rezultat că terenul înregistrat la nr. cadastral C3 are regim juridic de „plajă”. Or, în condiţiile art. 136 alin. (3) din Constituţie, bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
În aceste condiţii, instanţa de apel a făcut interpretarea corectă a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 atunci când a arătat că legea specială nu permite restituirea în natură a terenurilor care, potrivit Constituţiei, fac parte din categoria celor din domeniul public de interes naţional. Singurele măsuri reparatorii de care poate beneficia reclamanta sunt cele înscrise în art. 16 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România;
2. Pârâţii au criticat soluţia de restituire în natură a suprafeţei de teren de 121 mp cu motivarea că, potrivit raportului de expertiză, terenul se suprapune cu un alt imobil.
„Imobilul” care ar împiedica restituirea în natură este, conform adresei nr. 83523/2013 a Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanţa „un tobogan apă edificat în 1985 din fier şi plastic, înscris în cartea funciară în favoarea SC L.U. SRL. Or, în condiţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.
Cum toboganul este o construcţie demontabilă, instanţa a făcut aplicarea corectă a textului menţionat.
Nu este întemeiată nici critica ce vizează faptul că Prefectura, iar nu pârâţii, ar trebui să înainteze întreaga documentaţie Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entităţile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi documentele care atestă situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcţii demolate.
Alin. (3) al aceluiaşi text arată că, dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, se transmit Secretariatului Comisiei Naţionale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.
Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că obligaţia de înaintare a documentaţiei ce a stat la baza emiterii deciziilor care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii revine entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor. Împrejurarea că îndeplinirea acestei obligaţii este posibilă numai după exercitarea controlului de legalitate de către prefect, nu este de natură să schimbe subiectul obligaţiei de transmitere a documentaţiei menţionate.
Nu a fost găsită întemeiată nici critica privitoare la faptul că suma ce reprezintă onorariul avocatului celeilalte părţi este nejustificat de mare. Instanţa de apel a diminuat onorariul avocatului în raport cu criteriile înscrise în art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Suma determinată de instanţă în aplicarea acestor criterii legale nu reprezintă însă o chestiune de legalitate, cenzurabilă în condiţiile art. 304 C. proc. civ.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile au fost respinse, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M.V.I. şi de pârâţii Municipiul Constanţa prin primar şi Primarul Municipiului Constanţa împotriva deciziei civile nr. 24 C din 16 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1582/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1586/2015. Civil → |
|---|
