ICCJ. Decizia nr. 1652/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1652/2015
Dosar nr. 2793/2/2011**
Şedinţa publică din 17 iunie 2015
Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4957 din 30 noiembrie 1998, pronunţată în Dosarul nr. 2439/1998, Judecătoria Buftea a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C.L.F.M., în contradictoriu cu pârâtele Primăria Bragadiru, Primăria Gruiu şi Prefectura Ilfov, pentru autoritate de lucru judecat şi a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., G.I., M.I., M.E.Z., I.G.G., I.M.G., D.E. şi M.I.Z. împotriva pârâtei Primăria comunei Chiajna, ca netimbrată.
Instanţa a avut în vedere împrejurarea că intervenienţii V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., G.I., M.I., M.E.Z., I.G.G., I.M.G., D.E. şi M.I.Z. au formulat, la data de 28 mai 1998, cerere de intervenţie în interes propriu, în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Chiajna şi S.C.L.F.M., prin care au solicitat să se constate că sunt proprietarii suprafeţei de 21.924 mp, situate în comuna Chiajna, str. M. nr. 3 şi să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să lase în liberă posesie şi folosinţă terenul.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, au formulat apel intervenienţii, fiind format Dosarul nr. 1148/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin încheierea din data de 04 noiembrie 1999, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie formulată de C.I., prin care solicita "să fie înscrisă în rândul intervenienţilor" din Dosarul nr. 2439/1998, cu motivarea că face parte dintre moştenitorii numitului M.I.R., zis I.
De asemenea, I.V. a formulat cererea de intervenţie în interes propriu, prin care a arătat că are calitatea de moştenitor al defuncţilor M.I.R. - I. şi P.I.V., ca fiu al lui D.I. (decedat) şi E.I. (soţia supravieţuitoare, parte în proces).
Prin Decizia civilă nr. 1705A din 11 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul, a fost desfiinţată Sentinţa civilă nr. 4937 din 30 noiembrie 1998 a Judecătoriei Buftea şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre competentă soluţionare în fond, la Tribunalul Bucureşti.
Prin cererea precizatoare a cererii de intervenţie, intervenienţii au arătat că înţeleg să se judece în contradictoriu cu Primăria Chiajna, solicitând obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 21.924 mp, situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3, invocând ca titluri de proprietate ale autorilor M.I.R., zis I. şi P.I., zis V., următoarele înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare nr. 10919/1909, contractul de vânzare-cumpărare nr. 10918/1909, contractul de vânzare-cumpărare nr. 187 din 12 aprilie 1912, actul de vânzare-cumpărare nr. 30315/1924, actul de vânzare-cumpărare nr. 12863 din 16 aprilie 1912, actul de notorietate din data de 01 decembrie 1924.
Prin Sentinţa civilă nr. 1752 din 22 noiembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 6243/2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a disjuns cererile de intervenţie de acţiunea introductivă, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC L.F.M. SA, în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Bragadiru, Primăria comunei Gruiu, Primăria comunei Chiajna, Primăria comunei Chitila şi Prefectura Judeţului Ilfov, ca inadmisibilă.
La termenul din data de 21 februarie 2003, intervenienţii au precizat cererea, în sensul că înţeleg să se judece în contradictoriu cu pârâtele SC L.F.M. SA şi cu Primăria comunei Chiajna.
Prin Sentinţa civilă nr. 1664 din 13 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins, ca nefondată, acţiunea promovată de reclamanţii V.N., T.E., M.E., V.I., G.I., M.V., I.C., I.M., I.A., I.G., D.E., M.B.M., C.I., I.E., I.V., I.C.Z..
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, din perspectiva art. 480 C. civ. şi a faptului că, într-o acţiune în revendicare, calitatea de reclamant trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului de proprietate, că reclamanţii, ca moştenitori ai foştilor proprietari M.I.R. şi P.I., nu mai au un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 5.000 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr. 15/1990.
Referitor la restul suprafeţei de teren revendicate, cu privire la care reclamanţii arată că se află în proprietatea pârâtei Primăria comunei Chiajna, instanţa a respins acţiunea pe considerentul că, pentru suprafaţa de teren aflată în administrarea sa, pârâta a dispus restituirea în natură a terenului pretins, conform dispoziţiei nr. 8/2003, asupra căruia reclamanţii au fost puşi în posesie conform procesului - verbal nr. 3419 din 22 iulie 2002.
Prin Decizia civilă nr. 422/A din 29 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul.
Împotriva deciziei instanţei de apel, au formulat recurs reclamanţii, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 1590 din 22 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursurilor, a admis recursurile declarate de reclamanţi împotriva Deciziei civile nr. 422 A din 29 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Înalta Curte a avut în vedere dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. privind obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii aplicabile şi în apel, conform art. 298 C. proc. civ.
Instanţa supremă a reţinut, din expunerea integrală a motivării hotărârilor adoptate de cele două instanţe de fond, că instanţa de apel a reiterat motivarea primei instanţe şi argumentele în baza cărora aceasta şi-a întemeiat soluţia. Or, această abordare nu putea să o scutească de obligaţia de a examina concret criticile invocate în apel, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 333 A/01 din 10 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii - reclamanţi.
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 480 C. civ. au fost aplicate corect de instanţa fondului, dispoziţiile fiind coroborate cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, în prezenta cauză, prin cererea precizatoare a cererii de intervenţie, apelanţii au arătat că solicită obligarea Primăriei Chiajna şi a intimatei să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 21.924 mp, situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3. În decizia evocată, s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Este adevărat că, prin apelul declarat, apelanţii fac trimiteri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar aceştia nu au avut în vedere cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, prin care, în definirea noţiunii de bun actual şi valoare patrimonială, s-a statuat că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În prezenta cauză, apelanţii nu au făcut dovada existenţei unui "bun actual", în sensul dispoziţiilor invocate şi, deşi acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, ea trebuie analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte, în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict, de la dreptul comun. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă şi că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice.
În cadrul acţiunii în revendicare deduse judecăţii, toate părţile au exhibat câte un titlu: apelanţii au invocat titlul autorilor lor, în raport de care nu deţin o hotărâre de revendicare în contradictoriu cu intimata, iar intimata - certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MO7 nr. 1964 din 14 martie 2000.
Din titlul de proprietate exhibat de intimata SC L.F.M. SA, rezultă că terenul în suprafaţă de 21.924 mp, revendicat de apelanţi, este proprietatea pârâtei, care a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990. Potrivit art. 644 - 645 C. civ., legea este unul din modurile originale de dobândire a proprietăţii şi, cum acest certificat nu a fost contestat, terenul în litigiu, menţionat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate al intimatei, a intrat în patrimoniul acesteia cu respectarea prevederilor Legii nr. 15/1990. În favoarea intimatei se poate reţine şi împrejurarea că este posesoarea terenului în litigiu pe care îl foloseşte cu bună-credinţă, astfel că se poate concluziona că titlul de care se prevalează aceasta este mai caracterizat.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel a pornit în analizarea apelului de la premisa greşită că acţiunea în revendicare a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În realitate, cererea de intervenţie, formulată în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Chiajna şi SC L.F.M. SA, prin care se solicita să se constate că intervenienţii sunt proprietarii suprafeţei de 21.924 mp situate în comuna Chiajna, str. M. nr. 3 şi să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să lase în liberă posesie şi folosinţă terenul, a fost formulată la data de 28 mai 1998. În aceste condiţii, nu se poate aprecia că instanţa de apel a analizat motivele de apel formulate, raportat la situaţia reală din cauză, aşa cum se dispusese prin decizia de casare anterioară.
În ceea ce priveşte susţinerea din recurs, în sensul că, în mod greşit, s-ar fi raportat instanţa de apel la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Atanasiu contra României, Înalta Curte a reţinut că, specific acestei cauze, nu este momentul la care a fost formulată acţiunea în revendicare (înainte sau după înstrăinarea imobilului către chiriaş sau persoana care se afla în posesia bunului), ci este faptul că se referă la situaţia unui imobil trecut în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989, în mod abuziv şi la calificarea existenţei unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar, care ar da dreptul la restituirea în natură a bunului, în funcţie de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care instanţele să-i fi recunoscut acestuia calitatea de proprietar şi să fi dispus, în mod expres, restituirea bunului.
De asemenea, în cadrul acestei hotărâri, la parag. 134 - 135, sunt redate o serie de principii care decurg din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru circumstanţierea noţiunii de "bunuri", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, tocmai aceasta este şi situaţia care trebuie determinată, şi în cadrul prezentului litigiu.
În ceea ce priveşte analizarea titlului pârâtei, aceasta se impune a fi făcută doar dacă se ajunge la concluzia că reclamanţii aveau un bun actual care să le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului, având în vedere că primul lucru care trebuie verificat într-o acţiune în revendicare este dacă reclamantul are calitatea pretinsă, de proprietar neposesor al imobilului.
S-a arătat că, în rejudecare, instanţa de apel trebuie să analizeze şi incidenţa celorlalte hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate de către recurenţii reclamanţi, raportat la situaţia de fapt din prezentul litigiu şi celelalte motive invocate, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.
În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 21 august 2013, sub nr. 2793/2/2011* .
Prin Decizia civilă nr. 289 din 14 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii - reclamanţi şi au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 lei, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În pronunţarea soluţiei, instanţa de apel, verificând sentinţa apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele în care a fost sesizată în apel, dar şi a îndrumărilor obligatorii date în recurs, prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 315 Codul de procedură civilă, a reţinut că are de analizat temeinicia cererii în revendicare formulate de reclamanţi, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin raportare la situaţia reală din cauză, având a proceda cu prioritate la verificarea calităţii reclamanţilor de a fi deţinătorii unui "bun actual", astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, numai în subsidiar, dacă se ajunge la concluzia că reclamanţii au un bun actual care să le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului, de a proceda la analizarea titlului pârâtei SC L.F.M. SA. Instanţa de apel a mai reţinut că, în rejudecare, are a analiza incidenţa celorlalte hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate de către recurenţii reclamanţi, raportat la situaţia de fapt din prezentul litigiu şi celelalte motive invocate, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.
În analiza efectuată, curtea de apel a reţinut că obiectul litigiului de faţă îl constituie terenul în suprafaţă de 21.924 mp situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3, teren în raport de care reclamanţii au susţinut că a aparţinut autorului lor, M.I.R., zis I. şi P.I., zis V.
În ceea ce priveşte legitimarea procesuală a reclamanţilor de a solicita revendicarea acestei suprafeţe de teren, Curtea a reţinut, contrar susţinerilor din apel, că instanţa de fond a realizat o analiză judicioasă a probatoriului administrat în cauză, reţinând că suprafaţa de 5.000 mp, din totalul deţinut de autorul acestora, a fost transmisă de acest autor către societatea comercială în nume colectiv, constituită prin actul autentificat sub nr. 9611/1924, de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Astfel, din cuprinsul respectivului contract de societate, cei doi asociaţi ai SC M.I.F., I. şi V., au adus, ca aport în natură, la momentul constituirii societăţii în nume colectiv, terenul în suprafaţă de 5.000 mp., dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 12862/1909, nr. 12864/1909 şi nr. 2916/1910. Prin urmare, dreptul de proprietate asupra acestui teren a ieşit din patrimoniul reclamanţilor, la momentul constituirii acestei societăţi, persoană juridică distinctă, cu patrimoniu propriu. S-a avut în vedere că, în mod judicios, tribunalul s-a raportat la clauzele contractului de asociere, potrivit cărora cei doi asociaţi nu şi-au rezervat dreptul la restituirea bunului adus ca aport în societate, ci au stabilit că, în cazul încetării societăţii, dintr-o cauză legală sau judiciară, sunt îndreptăţiţi la a primi parte egală din activ, în cazul în care, după dizolvare şi achitarea pasivului, în patrimoniul societăţii, s-ar mai regăsi bunuri/creanţe. Or, în cauză, reclamanţii nu au probat că, fie anterior, fie ulterior preluării de către stat a acestei societăţi comerciale, s-ar fi procedat la retransmiterea în patrimoniul foştilor asociaţi a dreptului de proprietate asupra terenului adus ca aport în natură, singura situaţie care i-ar fi îndreptăţit pe reclamanţi să revendice, pe calea dreptului comun, acest teren.
Tot astfel, contrar susţinerilor din apel, concluzia primei instanţe referitoare la împrejurarea că această suprafaţă de teren face parte din cea deţinută în prezent de către pârâta SC L.F.M. SA nu este nemotivată, tribunalul raportându-se în acest sens la concluziile expertizei judiciare realizate în cauză. Astfel, în cuprinsul expertizei, expertul se raportează şi identifică suprafeţele de teren de 465 mp, respectiv de 811 mp şi 2/3 din 5.000 mp, concluzionând că acestea fac parte din întregul teren identificat ca având o suprafaţa de 11.276 mp, aflat în posesia pârâtei SC L.F.M. SA. Or, având în vedere suprafeţele identificate, dar şi cuprinsul actelor de vânzare-cumpărare ataşate de reclamanţi în probaţiune, rezultă, fără dubiu, că aceste terenuri, sunt cele dobândite de autorii reclamanţilor, prin cele trei acte de vânzare-cumpărare - nr. 12862/1909, nr. 12864/1909 şi nr. 2916/1910, menţionate în cuprinsul contractului de asociere. Curtea a avut în vedere, de asemenea, că reclamanţii nu au formulat obiecţiuni la expertiza efectuată, acceptând concluziile acestei probe. De altfel, chiar în apel, aceştia solicită neechivoc omologarea expertizei, iar, în faţa instanţei de rejudecare, în calea de atac, aceştia au precizat, inclusiv în concluziile asupra apelului, că susţinerile lor din apel vizează suprafaţa de 11.276 mp, deţinută de pârâta SC L.F.M. SA.
Deşi apelanţii reclamanţi invocă prevederile art. 3 alin. (1) şi ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că, în raport de natura acţiunii cu care a fost sesizată instanţa de fond, astfel cum, de altfel, a şi fost calificat neechivoc acest demers judiciar de către instanţa de casare - acţiune în revendicare de drept comun - aceste norme nu pot fi apreciate ca fiind incidente în cauză. Astfel, de vreme ce prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în revendicare imobiliară fondată pe art. 480 C. civ., aceasta s-a impus a fi soluţionată cu respectarea principiului disponibilităţii, instanţa neputându-se raporta la normele speciale înscrise în Legea nr. 10/2001, străine de natura pricinii. Curtea a apreciat, sub acest aspect, că, în cadrul unei acţiuni de drept comun, este necesar în primul rând ca reclamantul să facă dovada titlului său de proprietate, dovadă care este supusă regulilor de probaţiune stabilite de Codul civil, iar nu regimului probator, derogator, reglementat în legea specială de restituire. Aceasta întrucât, în considerarea art. 47 din legea specială, în lipsa opţiunii exprese a reclamanţilor, acţiunile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 continuă să fie soluţionate în baza dreptului comun pe care s-au întemeiat, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită renunţă la judecarea cauzei sau solicită suspendarea acesteia, condiţie neîndeplinită în cauză.
Tot astfel, în ceea ce priveşte actul de notorietate din data de 01 decembrie 1924, Curtea a apreciat că, în mod judicios, prima instanţa a reţinut că acesta nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate, câtă vreme el nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 1294 C. civ. Curtea a avut în vedere, în acest sens, că regula instituită de art. 1169 C. civ. de la 1864, referitoare la sarcina probei, îşi găseşte aplicare şi în cazul acţiunii în revendicare, prin urmare, cel ce se pretinde proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate, iar, în măsura în care se pretinde că dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod derivat, adică printr-un act translativ de proprietate, cum este şi cazul în speţă, dovada acestui drept presupune producerea înscrisului constatator al actului juridic respectiv, condiţie care nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită nici prin raportare la acest act de notorietate şi nici în ceea ce priveşte terenul adus ca aport în natură, la societatea în nume colectiv.
În referire la critica vizând faptul că, în mod eronat, instanţa de fond nu a reţinut concluziile niciuneia dintre cele trei expertize realizate în cauză, deşi expertiza realizată de expertul P.D., ce concluzionează că terenul în suprafaţa de 11.276 mp se regăseşte în perimetrul terenului aflat în litigiu, a fost acceptată de toate părţile. Instanţa de apel a reţinut critica ca fiind nefondată. Astfel, contrar susţinerilor din apel, prima instanţă s-a raportat, în stabilirea situaţiei de fapt, la expertiza judiciară realizată în cauză de către expertul P.D., în cadrul considerentelor sentinţei apelate, tribunalul făcând referire la constatările expertizei judiciare. Astfel, au fost valorificate inclusiv constatările expertului, în sensul că terenul dobândit de autorii reclamanţilor, prin actul de vânzare-cumpărare nr. 187 din 12 aprilie 1912, nu a putut fi identificat ca aparţinând suprafeţei revendicate în cauză şi aflate în posesia pârâtei SC L.F.M. SA, câtă vreme acesta are, potrivit titlului exhibat de reclamanţi, ca vecini satul Giuleşti şi râul Dâmboviţa, vecinătăţi care exclud posibilitatea ca acesta să fie amplasat lângă terenul revendicat în prezenta cauză.
Tot astfel, au fost valorificate concluziile şi constatările expertizei judiciare, instanţa de fond statuând în sensul că, în ceea ce priveşte terenurile dobândite conform titlurilor de proprietate reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare nr. 12862/1909, nr. 12864/1909, nr. 30315/1924, nr. 2916/1910 şi respectiv, terenul menţionat în cuprinsul actului de notorietate din 01 decembrie 1924, autentificat sub nr. 28934/1924, sunt deţinute de pârâtă, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 1964 seria M 07, eliberat de Ministerul Agriculturii, respectiv că pârâta SC L.F.M. SA ocupă, în prezent, o suprafaţă de 11.276 mp din terenul revendicat.
În ceea ce priveşte modalitatea în care au fost preluate de către stat aceste terenuri, Curtea s-a raportat, în analiza acestei împrejurări, la prevederile înscrise în art. 6 din Legea nr. 213/1998. Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere că, potrivit expertizei care s-a raportat la toate titlurile de proprietate înfăţişate de reclamanţi, acestea fiind analizate în detaliu de prima instanţă, a fost identificată suprafaţa de 11.276 mp, din totalul suprafeţei revendicate, aceasta fiind, în prezent, în proprietatea pârâtei SC L.F.M. SA. S-a reţinut totodată, că, în privinţa modalităţii de preluare a terenului revendicat, pârâta SC L.F.M. SA nu a fost în măsură să prezinte un titlu în temeiul căruia statul a procedat la deposedarea autorului reclamanţilor. Tot astfel, în ceea ce priveşte societatea comercială SC M.I.F. I. şi V., potrivit adresei nr. 407233/1997, emise de Direcţia Generală a Arhivelor Statului, aceasta nu se regăseşte în listele anexă la Legea nr. 119/1948. Potrivit adresei nr. 203200/2002, Ministerul Agriculturii a comunicat faptul că nu deţine date referitoare la apartenenţa patrimonială şi procedura de naţionalizare a acesteia. Această societate a făcut obiectul unui inventar consemnat în cadrul procesului-verbal nr. 1347/1948, însă, în cuprinsul acestui înscris, nu se regăseşte vreo menţiune referitoare la titlul statului sau la trecerea sa în proprietatea statului. Pe de altă parte, potrivit suplimentului la raportul de expertiză realizat în cadrul dosarului de apel, soluţionat prin Decizia civilă nr. 333A/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, terenul în suprafaţa de 1667 mp, ocupat de moară, a fost identificat şi individualizat în schiţa anexă, concluzionându-se că acesta face parte din suprafaţa totală identificată în posesia pârâtei de 11.276 mp.
În raport de toate aceste elemente probatorii care conduc la concluzia deposedării în fapt a autorului reclamanţilor, curtea de apel a apreciat că statul nu a probat deţinerea unui titlu valabil asupra imobilului revendicat.
În considerarea îndrumărilor obligatorii ale instanţei de casare, Curtea a analizat, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă, în ceea ce priveşte terenul revendicat, pentru care, în raport de considerentele anterioare, s-a reţinut legitimarea procesuală a reclamanţilor de a formula acţiunea în revendicare (terenul în suprafaţa de 11.276 mp, identificat şi individualizat în expertiza realizată în faţa primei instanţe de expertul P.D., astfel cum a fost completată în apelul înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 2793/2/2011, cu excepţia celui aferent M. Ilfov, respectiv a celui menţionat în actul de notorietate din 01 decembrie 1924, identificate ca atare în suplimentul la raportul de expertiză), reclamanţii au calitatea de deţinători ai unui "bun actual" .
Astfel, potrivit îndrumării obligatorii a instanţei de casare, în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie aplicabile acţiunii cu care a fost sesizată prima instanţă, curtea de apel s-a raportat cu prioritate la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, Curtea a avut în vedere că, în jurisprudenţa actuală a Curţii, s-a produs o schimbare a raţionamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin, Potop, Togănel şi Grădinaru, Radu, Gingis şi Porţeanu, la care fac referire apelanţii, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere în practica anterioară, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de "bun". Astfel, dacă, în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se, totodată, că reclamanţii au chiar un "bun actual", în măsura în care vânzarea imobilului s-a realizat ulterior, ori doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, parag. 83 - 87; cauza Porţeanu parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea şi-a nuanţat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.
Aşa cum s-a statuat, şi în decizia de casare, în această cauză s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul reclamanţilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă, în prealabil, s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie, prin care, constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres şi restituirea bunului (parag. 140 şi 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Rezultă că, prin raportare la această decizie, este esenţial ca reclamanţii să facă dovada că deţin un "bun actual", în sensul Convenţiei, sintagmă care, dat fiind cadrul procesual în care a fost învestită prima instanţa, trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt. Pe de altă parte, dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot (cauza Maria Atanasiu vs. România) din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată, cu prioritate şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Or, în cauză, reclamanţii nu au probat deţinerea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei dispoziţii administrative prin care anterior să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului revendicat şi să se fi statuat asupra îndreptăţirii lor la restituirea acestuia în natură.
Aşa fiind, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamanţilor calitatea de deţinători ai unui "bun actual", simpla constatare pe cale judecătorească, în prezentul litigiu, a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului revendicat, anterior individualizat, putând valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii, chestiune care excede însă prezentului cadru procesual.
În aceste condiţii, curtea de apel, dând relevanţă îndrumării obligatorii a instanţei de casare care a stabilit că, într-o astfel de situaţie, nu se mai impune analizarea titlului pârâtei, a apreciat criticile apelanţilor ca nefondate, dispunând, respingerea apelului, ca nefondat.
În aplicarea art. 298 C. proc. civ. coroborat cu art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în raport de soluţia pronunţată în apel, s-a dispus obligarea apelanţilor reclamanţi la plata către intimata pârâtă SC L.F.M. SA a sumei de 4.000 lei.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii apelanţi.
Prin Decizia civilă nr. 2155 din 14 iulie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii apelanţi împotriva deciziei civile, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Cu titlu preliminar, a menţionat că acele motive de recurs care se referă la situaţia de fapt şi la analizarea probelor nu pot face obiect al prezentului control judiciar, deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 304 C. proc. civ.
Obiectul cererii şi al cadrului procesual de faţă a fost calificat, în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că reclamanţii au solicitat instanţei, prin cererea de intervenţie formulată la data de 28 mai 1998, în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Chiajna şi SC L.F.M. SA, să constate că sunt proprietarii suprafeţei de 21.924 mp, situată în comuna Chiajna, str. M. nr. 3 şi să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să lase în liberă posesie şi folosinţă respectivul teren. Totodată, Înalta Curte, prin decizia de casare, a apreciat că acţiunea în revendicare, fiind formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, examinarea acesteia de către instanţa de rejudecare implică analizarea împrejurării dacă, la data formulării cererii, reclamanţii aveau calitatea de deţinători ai unui bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, care le-ar da dreptul la restituire.
În consecinţă, s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă că imobilul-teren din prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât pretenţiile reclamanţilor recurenţi privind redobândirea bunului în deplină proprietate şi posesie pot fi valorificate doar în temeiul acţiunii în revendicare de drept comun, în cadrul căreia trebuie analizată existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor.
Reclamanţii au pretins în privinţa suprafeţei revendicate, identificate în posesia pârâtei SC L.F.M. SA, faptul că deţin un titlu asupra respectivului imobil, iar, în privinţa modalităţii de preluare de către stat a imobilului din litigiu, instanţa de apel, raportându-se la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, a constatat nevalabilitatea titlului statului, împrejurare care nu a fost contestată în cauză de părţile interesate.
Astfel, faţă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care conferă posibilitatea instanţelor de a decide asupra modalităţii de preluare a unui imobil în regimul politic trecut, instanţa de apel, în considerentele deciziei sale, urmare a situaţiei de fapt stabilite pe baza probatoriului administrat, a reţinut împrejurarea că statul nu deţine vreun titlu valabil asupra imobilului revendicat şi că bunul a fost trecut la stat ca efect al unei deposedări, în fapt, a autorului reclamanţilor.
Din perspectiva analizei efectuate de instanţa de apel, este de subliniat că, în practica instanţei de contencios european, conturată până la pronunţarea hotărârii Atanasiu contra României, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, reprezintă o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunurilor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20).
În contextul factual stabilit de către instanţa de apel, care nu mai poate fi reevaluat ca efect al structurii actuale a recursului, Înalta Curte a reţinut că, relativ la terenul revendicat, pentru care reclamanţii s-au legitimat procesual, aceştia deţin în patrimoniul lor un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, ca efect al constatării (de către instanţa de rejudecare) a nevalabilităţii titlului statului în preluarea imobilului litigios, atât timp cât, potrivit principiilor care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului evocată, recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, că au astfel un "interes patrimonial", protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei.
Or, având în vedere data formulării cererii reclamanţilor şi în conformitate cu practica Curţii Europene, conturată anterior hotărârii Atanasiu contra României, în examinarea noţiunii de bun, trebuia să se aprecieze în speţă că simpla recunoaştere a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului. Această din urmă cerinţă este, însă, consacrată în jurisprudenţa actuală a Curţii, care a cunoscut o schimbare în raţionamentul constituit anterior pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu contra României, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de bun. Instanţa de contencios european, în decizia pilot (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), arată însă, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Însă, în circumstanţele particulare speţei, raportat la caracterul irevocabil al Deciziei civile nr. 3455 din 19 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la puterea de lucru judecat de care se bucură această hotărâre, în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ., asupra problemei de drept dezlegate, esenţiale în soluţionarea recursului de faţă, Înalta Curte a constatat că, în mod nelegal, instanţa de apel, prin decizia recurată, a soluţionat cauza, ca efect al analizării noţiunii de bun, prin aplicarea criteriilor care se degajă din jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, astfel cum au fost evocate în hotărârea Maria Atanasiu ş.a. contra României. Este de semnalat că decizia pilot, evocată (eronat) de instanţa de apel, a avut ca premisă o acţiune în revendicare de drept comun a unui imobil preluat de stat în perioada comunistă, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât analiza din această cauză, realizată în privinţa noţiunii de bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, efectuată în contextul aplicabilităţii legii speciale, nu poate fi avută în vedere în prezenta cauză, unde Legea nr. 10/2001 nu este incidentă.
Întrucât acţiunea de faţă a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a avut loc la data de 14 februarie 2001, ceea ce exclude aplicarea în speţă a acestei legi, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, context în care jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, astfel cum a fost relevată prin hotărârea Atanasiu contra României, nu este relevantă în cauză, deoarece stabileşte criterii de soluţionare a pretenţiilor formulate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora în cazul imobilelor preluate abuziv în regimul politic trecut şi în cazul în care există un concurs între legea specială, dreptul comun şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale, ceea ce, pentru argumentele prezentate, nu este cazul în speţă.
Astfel cum deja s-a arătat, la data sesizării instanţei de fond, respectiv 28 mai 1998, ca efect al constatării nevalabilităţii titlului statului în preluarea imobilului, reclamanţii au un bun în patrimoniul lor relativ la terenurile litigioase în privinţa cărora instanţa de apel a reţinut legitimarea procesuală a acestora şi, întrucât ambele părţi se prevalează de un bun în sensul Convenţiei, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii fiind guvernată de dispoziţiile dreptului comun, respectiv ale art. 480 C. civ., obligă instanţa să o soluţioneze prin compararea titlurilor exhibate de părţile litigante, după criteriile create de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea art. 480 C. civ., dar şi de jurisprudenţa europeană, conturată anterior cauzei Atanasiu contra României, sens în care instanţa de apel, în rejudecare, nu a procedat.
În rejudecare, a precizat că instanţa de trimitere va avea în vedere legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii care vizează acţiunea în revendicare promovată la data de 28 mai 1998, astfel încât instanţa va soluţiona litigiul în temeiul şi condiţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. şi va analiza, în cercetarea fondului, toate criticile formulate pe acest aspect în apel, luându-se în considerare şi apărările invocate pe calea recursului. Totodată, instanţa de trimitere va verifica şi apărările invocate de recurenţi referitoare la situaţia juridică a societăţii în nume colectiv înfiinţate în anul 1924 şi a bunurilor acesteia, precum şi eventuala corespondenţă a actelor juridice la care se face referire în actul de notorietate din anul 1924 cu titlurile de proprietate aflate la dosarul cauzei, urmând a se aprecia asupra relevanţei sau după caz, temeiniciei respectivelor critici în cererea în revendicare.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurenţi în prezenta cauză, se va ţine seama de această cerere de către instanţa de trimitere, în raport şi de soluţia care se va pronunţa asupra apelului.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 10 septembrie 2014, sub nr. 2793/2/2011**.
În rejudecarea apelului, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. (2) şi art. 295 alin. (2) C. proc. civ.
Pe parcursul acestei rejudecări, apelanta reclamantă M.E.Z. a decedat, fiind introduşi în cauză moştenitorii acesteia M.C.D. şi D.J.R., care erau deja părţi ale litigiului.
Prin Decizia civilă nr. 571 din 16 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi V.N., V.I., T.D., T.E., I.C.Z., M.E., I.C., I.M., I.A., I.M.G., D.E., M.B.M., C.I., T.(G.)C.N., M.C.D. (moştenitorul lui M.E.Z.), D.J.R. (moştenitorul lui M.E.Z.), I.E., I.V., împotriva Sentinţei civile nr. 1664 din data de 13 decembrie 2007, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii SC L.F.M. SA şi Primăria Comunei Chiajna, a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâta SC L.F.M. SA, să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafaţa de teren de 9.609 mp, situată în comuna Chiajna, str. M. nr. 3, judeţ Ilfov, identificată cu culoarea roşie, pe planul de situaţie Anexa 1 la suplimentul raportului de expertiză tehnică judiciară, întocmit de expert P.D., în Dosarul nr. 2793/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A menţinut dispoziţiile privind respingerea, ca nefondată, a acţiunii în contradictoriu cu pârâta Primăria Comunei Chiajna şi pentru restul imobilului solicitat de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta SC L.F.M. SA.
A obligat pârâta SC L.F.M. SA să plătească cheltuieli de judecată reclamanţilor, aferente procesului până în acest moment, în sumă de 3.587,15 lei, cu aplicarea art. 276 C. proc. civ.
A dispus restituirea către reclamantul V.N., a onorariului de expert în sumă de 500 lei, achitată conform chitanţei dosar fond.
Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat legal sesizată şi competentă material să soluţioneze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. şi art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Verificând sentinţa apelată, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 C. proc. civ., dar având în vedere şi îndrumările obligatorii ale instanţei de recurs, potrivit prevederilor art. 315 C. proc. civ., Curtea a apreciat apelul prezent ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, Curtea a reţinut, în temeiul art. 315 al.1 C. proc. civ., că soluţionarea prezentului apel se va grefa pe dezlegările problemelor de drept, statuate de instanţa de recurs, prin Decizia civilă nr. 2155/2014.
Acestea sunt: "ca efect al constatării nevalabilităţii titlului statului în preluarea imobilului, reclamanţii au un bun în patrimoniul lor relativ la terenurile litigioase în privinţa cărora instanţa de apel a reţinut legitimarea procesuală a acestora şi, întrucât ambele părţi se prevalează de un bun în sensul Convenţiei, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii fiind guvernată de dispoziţiile dreptului comun, respectiv ale art. 480 C. civ., obligă instanţa să o soluţioneze prin compararea titlurilor exhibate de părţile litigante, după criteriile create de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea art. 480 C. civ., dar şi de jurisprudenţa europeană, conturată anterior cauzei Atanasiu contra României".
2. Terenul în privinţa căruia curtea de apel, prin Decizia civilă nr. 289/2013, casată de instanţa de recurs, a recunoscut legitimitate procesuală activă reclamanţilor reprezintă "terenul în suprafaţa de 11.276 mp, identificat şi individualizat în expertiza realizată în faţa primei instanţe de expertul P.D., astfel cum a fost completată în apelul înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 2793/2/2011, cu excepţia celui aferent M. Ilfov, respectiv a celui menţionat în actul de notorietate din 01 decembrie 1924, identificate ca atare în suplimentul la raportul de expertiză" .
Curtea a constatat că, prin decizia casată, nu s-a recunoscut legitimitate procesuală activă reclamanţilor, pentru următoarele terenuri: terenul de "circa 5000 mp",adus ca aport la Societatea în Nume Colectiv M.I.F. I. şi V. (contract de societate în nume colectiv - fila 137 dosar Tribunal Bucureşti, secţia a III - a) şi terenul de 1667 mp identificat de respectiva instanţă de apel, în temeiul constatării expertului P.D. ca fiind cel menţionat în actul de notorietate din 01 decembrie 1924 .
Răspunzând şi îndrumărilor finale ale instanţei de recurs privind necesitatea verificării atât a situaţiei juridice a societăţii în nume colectiv înfiinţate în anul 1924 şi a bunurilor acesteia, cât şi a eventualei corespondenţe dintre actele juridice la care se face referire în actul de notorietate din anul 1924 şi titlurile de proprietate aflate la dosarul cauzei, Curtea a constatat, următoarele:
I. Actul de notorietate din 1 decembrie 1924, autentificat sub nr. 28934 din 1 decembrie 1924, corespunde, prin prisma criteriului reprezentat de conţinutul său (concret, de părţile contractante la care face referire şi de obiectele materiale terenuri vizate, descrise prin ilustrarea istoricului lor), contractelor de vânzare-cumpărare nr. 12862 din 19 decembrie 1909, vizând suprafaţa de 465 mp; nr. 12864 din 19 decembrie 1909, vizând suprafaţa de 811 mp şi nr. 2916 din 13 martie 1910 vizând suprafaţa de 3333 mp (adică 2/3 din suprafaţa totală de 5000 mp).
Aşadar, dată fiind corespondenţa evocată, rezultă că viciul care afectează actul juridic de notorietate din perspectiva dovedirii dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor asupra celor trei suprafeţe de teren expuse nu reprezintă un obstacol invincibil, în cadrul silogismului juridic al cauzei, atât timp cât el este complinit de prezenţa celorlalte trei titluri de proprietate menţionate care îndeplinesc cerinţele formale ale art. 1294 C. civ., respectiv ale unui titlu translativ de proprietate.
II. Toate cele trei terenuri atestate atât în cuprinsul actului de notorietate, dar şi în contractele de vânzare-cumpărare corespondente expuse, au fost aduse ca aport la Societatea în Nume Colectiv M.I.F. I. şi V.
Curtea nu contestă că prin aducerea ca aport la societate dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe de 4609 mp, (menţionate în contractul de societate, "circa 5.000 mp"), a fost translatat în patrimoniul societăţii comerciale în nume colectiv, constituite prin actul autentificat sub nr. 9611/1924 de către Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, fapt consacrat expres de art. 5 din respectivul contract.
Raportându-se însă, la clauza conţinută de art. 19 din contractul de asociere, potrivit căreia cei doi asociaţi au stabilit că, în cazul încetării societăţii dintr-o cauză legală sau judiciară, sunt îndreptăţiţi la a primi, fiecare, parte egală din activ, în cazul în care, după dizolvare şi achitarea pasivului, în patrimoniul societăţii, s-ar mai regăsi bunuri/creanţe, Curtea a observat că apelanţii reclamanţi au probat că, ulterior, respectiv în anul 1939, (anterior, deci procesului-verbal nr. 1347/1948 de predare a morii către Ministerul Industriei şi Comerţului), s-a procedat la retransmiterea în patrimoniul foştilor asociaţi a dreptului de proprietate asupra terenului adus ca aport în natură.
Astfel, potrivit procesului-verbal din 24 noiembrie 1939, aprobat de Ministerul de Finanţe, având ca obiect evaluarea averii rămase de pe urma defunctului P.I.V., (unul dintre cei doi asociaţi), decedat la data de 21 august 1937, în vederea stabilirii impozitului asupra averii, parte (având o suprafaţă chiar mai mare decât cea adusă ca aport) din terenul pe care a fost amplasată moara şi anexele sale se regăsea în patrimoniul acestuia. Or, această constatare, neinfirmată până în prezent, a autorităţilor statale competente de la acel moment, demonstrează încetarea, între timp, a societăţii şi, pe cale de consecinţă, redobândirea dreptului de proprietate al asociaţilor asupra terenului.
Aceeaşi concluzie decurge şi din existenţa procesului-verbal nr. 1347/1948 de predare a morii către Ministerul Industriei şi Comerţului care a avut ca obiect exclusiv inventarul mobil al morii şi anexelor sale. Or, dacă imobilul teren s-ar mai fi aflat în patrimoniul societăţii, nu s-ar fi justificat în mod logic, rezonabil, preluarea de la moştenitorii asociaţilor, doar a inventarului mobil.
Din această perspectivă, Curtea a apreciat că prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 12862 din 19 decembrie 1909, nr. 12864 din 19 decembrie 1909 şi nr. 2916 din 13 martie 1910, juxtapuse procesului-verbal din 24 noiembrie 1939, apelanţii reclamanţi au realizat dovada dreptului de proprietate al autorilor dumnealor asupra celor trei suprafeţe de 465 mp, de 811 mp şi de 3333 mp (adică 2/3 din suprafaţa totală de 5000 mp), anterior momentului preluării imobilului de către stat. Partea adversă nu a realizat dovada unei eventuale înstrăinări, până la momentul expolierii, a dreptului, de către autori sau moştenitorii acestora, deşi avea această obligaţie, conform prevederilor art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse în cadrul deciziei de casare, relative la existenţa unui bun în patrimoniul apelanţilor reclamanţi, din perspectiva Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin prisma jurisprudenţei dezvoltate pe tărâmul art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţie, anterioare hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu, considerente care, dezlegând o problemă de drept, se impun mutatis mutandis prezentei instanţe, cu efect obligatoriu, în virtutea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat că reclamanţii apelanţi beneficiază, relativ şi acestor trei terenuri enunţate, de un bun, în sensul primului articol adiţional evocat, situaţia lor factuală de la momentul preluării de către statul comunist (astfel cum a fost expusă anterior) şi regimul juridic aplicabil fiind similare celuilalt teren, în privinţa căruia instanţa de recurs a constatat deja existenţa unui bun.
În privinţa terenului de 5000 mp care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 31315 din 15 decembrie 1924, Curtea a reţinut că el reprezintă diferenţa dintre suprafaţa de 11.276 mp şi cele trei terenuri de 465 mp, de 811 mp şi de 3333 mp expuse anterior, dar şi suprafaţa de 1667 mp, diferenţă pentru care, prin decizia de recurs, s-a statuat că reclamanţii apelanţi au un bun în sensul Convenţiei Europene.
În fine, în privinţa terenului de 1700 mp care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 187/1912, Curtea a observat că acesta nu se include, potrivit constatărilor tranşante ale expertului P.D., din răspunsul la obiecţiuni, în perimetrul aflat în deţinerea vreuneia dintre pârâte, "deoarece are ca vecini, la est, satul Giuleşti, iar, la vest, râul Dâmboviţa. Satul Giuleşti se află departe faţă de celelalte terenuri, iar terenul nu poate fi amplasat lângă celelalte terenuri revendicate".
Astfel cum s-a arătat anterior, actul de notorietate din 1 decembrie 1924 vizează suprafeţele de 465 mp, de 811 mp şi de 3333 mp (2/3 din suprafaţa totală de 5000 mp).
Din această perspectivă, aserţiunea expertului că suprafaţa de 1667 mp este exclusă din terenul total de 11.276 mp deţinut de pârâta SC L.F.M. SA, pentru motivul că "este prevăzut în actul de notorietate din 1924" este incorectă, înlăturarea sa impunându-se ca urmare a faptului că ea reprezintă cealaltă cotă de 1/3 din suprafaţa totală de 5000 mp, cotă care nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2916 din 13 martie 1910.
Chiar dacă, cu ignorarea argumentelor expuse la analiza vizând corespondenţa de acte juridice, s-ar aprecia că actul de notorietate vizează şi această diferenţă corelativă cotei de 1/3 din dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 5000 mp, nevândute prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2916 din 13 martie 1910, Curtea ar constata faptul că respectivul act de notorietate nu are valenţa unui titlu de proprietate care să le confere apelanţilor reclamanţi legitimitate procesuală activă în privinţa menţionatei cote.
Astfel, în cadrul unei acţiuni în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească, în prealabil, calitatea sa procesuală, adică să exhibe un titlu care, cel puţin din punct de vedere formal, să dovedească calitatea sa de proprietar asupra imobilului revendicat. Prin titlu, se înţelege actul juridic prin care se realizează transferul dreptului de proprietate, inter vivos sau mortis causa, oneros sau cu titlu gratuit. În cauză, însă, actul de notorietate analizat nu întruneşte această cerinţă esenţială, atestarea de către terţi a unor vânzări între alte persoane neputând fi generatoare a unei translatări a dreptului de proprietate între două patrimonii.
Concluzionând, Curtea a apreciat că reclamanţii apelanţi sunt beneficiarii unui bun în sensul art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în referire la suprafaţa totală de teren de 9.609 mp (situată în comuna Chiajna, str. M. nr. 3, judeţ Ilfov), identificată cu culoarea roşie, pe planul de situaţie Anexa 1 la suplimentul raportului de expertiză tehnică judiciară, întocmit de expert P.D., compusă din suprafaţa de 465 mp (contract de vânzare-cumpărare nr. 12862 din 19 decembrie 1909), suprafaţa de 811 mp (contract de vânzare-cumpărare nr. 12864 din 19 decembrie 1909), suprafaţa de 3333 mp (reprezentând 2/3 din suprafaţa totală de 5000 mp), conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2916 din 13 martie 1910 şi suprafaţa de 5000 mp (contract de vânzare-cumpărare nr. 31315 din 15 decembrie 1924).
Pentru restul suprafeţei solicitate de apelanţii reclamanţi, care au indicat în mod expres, în cuprinsul recursului soluţionat prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi în numeroase alte acte procedurale efectuate în căile de atac din cauză, că revendică suprafaţa de teren de 11.276 mp, deşi iniţial, prin cererea de chemare în judecată, precizată la data de 21 februarie 2003, au solicitat, în contradictoriu cu ambele pârâte, restituirea suprafeţei de teren de 21.924 mp, Curtea a observat atât că, parţial, reclamanţii nu îşi justifică legitimitatea procesuală activă (în referire la diferenţa de 1667 mp, aflată în deţinerea pârâtei SC L.F.M. SA), cât şi că suprafaţa de teren care s-a aflat în deţinerea pârâtei Primăria Comunei Chiajna, având 1041 mp, distinctă de suprafaţa de 11.276 mp aflată în deţinerea pârâtei SC L.F.M. SA, a fost deja restituită apelanţilor reclamanţi, prin dispoziţia nr. 8/2003 a Primarului Comunei Chiajna, jud. Ilfov.
Din această perspectivă, se impune menţinerea dispoziţiilor din sentinţă privind respingerea, ca nefondată, a acţiunii, în contradictoriu cu pârâta Primăria Comunei Chiajna, şi pentru restul imobilului solicitat de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta SC L.F.M. SA.
Procedând în continuare la evaluarea impusă de instanţa de recurs, respectiv "compararea titlurilor exhibate de părţile litigante, după criteriile create de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea art. 480 C. civ., dar şi de jurisprudenţa europeană, conturată anterior cauzei Atanasiu contra României", pentru soluţionarea cererii de revendicare în privinţa terenurilor pentru care s-a reţinut existenţa unui bun, Curtea a observat următoarele:
În determinarea exegetică a domeniului de aplicare al celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor sale Fundamentale, instanţa de contencios european a apreciat existenţa unui bun, atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţa naţională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Curtea Europeană a stabilit că titularul dreptului deţine doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea imobilului a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, acesta fiind cazul în speţă, imobilul revendicat fiind înstrăinat de stat, în 2000, deşi el avea caracter litigios.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că înstrăinarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună - credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Străin şi alţii împotriva României, parag. 39, 43 şi 59). În cauză, până în prezent, reclamanţii nu au primit nici o despăgubire reală, concretă pentru preluarea imobilului, deşi au promovat prezenta acţiune încă din anul 1998, au formulat şi cerere întemeiată pe Legea nr. 112/1995, respinsă de asemenea şi au formulat şi notificare în temeiul Legii 10/2001, încă din cursul anului 2001, respinsă de pârâta SC L.F.M. SA, prin adresa 1303/2002, în considerarea faptului că societatea are certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.
Dimpotrivă, pe parcursul acestui litigiu, respectiv în anul 2000, statul a transferat, cu titlu gratuit, dreptul de proprietate asupra terenului, în patrimoniul pârâtei SC L.F.M. SA, în condiţiile în care apelanţii reclamanţi nu au fost despăgubiţi de circa două decenii, în pofida multiplelor demersuri efectuate.
Din cele de mai sus reiese că, înstrăinând unui terţ, respectiv pârâtei SC L.F.M. SA, imobilul pe care ar fi trebuit să îl restituie şi neacordând nicio despăgubire rezonabilă, statul i-a privat pe reclamanţii apelanţi de posibilitatea de a redobândi posesia asupra sa şi a negat preeminenţa legii într-un stat de drept (mutatis mutandis, Guillemin împotriva Franţei, hotărârea din 21 februarie 1997).
S-a reţinut, aşadar, grefat pe raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, configurat din analiza condiţiilor presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, existenţa unei "ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor, cărora li s-au recunoscut atare prerogative, produse la momentul când a avut loc înstrăinarea de către stat, a imobilului, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularilor dreptului, moştenitorii autorilor expoliaţi de către stat.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, (cauza Străin, parag. 49).
În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă şi "de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general al comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislaţia naţională".
Aşadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru contra României, parag. 92).
Or, Curtea Europeană a constatat neîndeplinirea de către stat a obligaţiei pozitive de a reglementa, în timp util şi de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii în cauza pendinte, fiind rupt "justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, parag. 112).
Curtea nu a contestat faptul că pârâta SC L.F.M. SA, deţinătoare la rândul său a unui titlu asupra imobilului, configurat de Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 1964 din 14 martie 2000, emis în temeiul Legii nr. 15/1990, ca urmare a nedesfiinţării până în prezent, dispune de un "bun".
Astfel, în ipoteza în care părţile opun titluri care provin de la autori diferiţi, cum este cazul în speţă, se compară între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri şi se acordă eficacitate titlului dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil.
Prin urmare, grefat pe algoritmul juridic impus de art. 480 C. civ., dar şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, potrivit considerentelor anterioare, Curtea a observat că, în concursul dintre reclamanţii apelanţi şi pârâta persoană juridică SC L.F.M. SA, cei dintâi se află în posesia titlurilor originare de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind şi de hotărârile judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză, prin care se recunoaşte în mod definitiv, nelegalitatea titlului statului asupra imobilului.
Totodată, demersurile lor iniţiate din anul 1996 şi până în prezent, de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi, în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări.
În acelaşi timp, viciul care afectează titlul autorului pârâtei - Statul român, aşa cum a fost apreciat în prealabil, ca fiind nevalabil, radiază implicit şi în privinţa propriului titlu dobândit cu titlu gratuit.
Preferabilitatea titlurilor reclamanţilor apelanţi se impune inclusiv din perspectiva principiului potrivit căruia trebuie protejat cel care luptă să evite o pagubă (certat de damno vitando), în concurs cu cel care doreşte să păstreze un câştig (certat de lucro captando).
Aceste două elemente circumscrise algoritmului juridic presupus şi de art. 480 C. civ. sunt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului pârâtei intimate în concurs cu cel al reclamanţilor, mai bine caracterizat.
Concluzionând, întrucât ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut, preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarii iniţiali, care obţinuseră bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Pe cale de consecinţă, acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâta SC L.F.M. SA, se impune a fi admisă sub acest aspect, determinând reformarea parţială a sentinţei civile în privinţa suprafeţei de 9609 mp analizate.
Curtea a menţionat că prezenta instanţă de apel nu a realizat aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, considerentele sale vizând formularea şi a unei notificări în baza acestui act normativ, fără succes, fiind orientate exclusiv către ilustrarea multiplelor demersuri ale reclamanţilor apelanţi, efectuate pentru redobândirea bunului, fără a aplica concret vreuna din dispoziţiile acestei legi speciale, apreciate ca neincidente în cauză, de către instanţa de recurs.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Curtea a acordat apelanţilor, reducând proporţional cuantumul, potrivit art. 276 C. proc. civ., suma de 3.587,15 lei, sumă rezonabilă în raport de particularităţile speţei şi munca avocaţilor, neimpunându-se reducerea sa şi în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta SC L.F.M. SA,solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a Deciziei civile nr. 571 din 16 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi familie, în sensul respingerii în tot a apelului formulat şi menţinerii Sentinţei civile nr. 1664 din 13 decembrie 2007, pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii promovate de reclamanţi.
Decizia recurată a fost pronunţată ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi ale art. 1203 C. civ., şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aplicarea acestui articol în mod unilateral - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce înseamnă că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat şi le-a aplicat greşit, în lit. sau spiritul lor.
În primul rând, instanţa a aplicat greşit art. 480 C. civ., întrucât a ignorat hiatusul existent în lanţul transmisiunilor dreptului de proprietate asupra bunurilor invocat de revendicanţi.
Astfel, probatio diabolica specifică acţiunii în revendicare, presupune să se facă dovada transmisiunii neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, dovadă ce poate fi realizată numai prin înfăţişarea unor moduri originare sau derivate de transmitere a proprietăţii.
În ce priveşte bunurile reale imobiliare, aceste moduri de dobândire se pot referi la una dintre următoarele: act juridic, dispoziţia legii, uzucapiune, moştenire. Or, în speţa, deşi s-a pretins dobândirea în mod derivat a dreptului de proprietate, prin act juridic, nu s-a făcut dovada neîntreruptă a transmisiunilor succesive. Titlul de proprietate, în această materie, presupune un act juridic cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care generează, prin el însuşi, o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Ca atare, titlul de proprietate trebuie să aibă valoare probatorie intrinsecă, fără a fi necesar să se recurgă la elemente exterioare pentru a genera prezumţia relativă de proprietate. Aceasta reprezintă, altminteri, o trăsătură generală în ceea ce priveşte înscrisurile exhibate în procesul civil.
Mai mult decât atât, în ce priveşte prezumţiile judecătoreşti, se prevede, în art. 1203 C. civ., teza finală, "că acestea nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat ca s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă".
În ciuda acestei interdicţii, instanţa de apel a ajuns la concluzia că bunurile imobile au intrat în patrimoniul autorilor părţilor adverse, fără ca acestea să fi făcut dovada unui titlu, ci printr-o prezumţie judecătorească, pornind de la existenţa celor două procese-verbale, anume Procesul-verbal din 24 noiembrie 1939, aprobat de Ministerul de Finanţe şi Procesul-verbal nr. 1347/1948.
Este important de reţinut faptul că aceste procese-verbale nu se referă expressis verbis la bunurile revendicate, ci la alte bunuri, însă, în ciuda acestor aspecte, instanţa de apel a reţinut greşit: "dacă imobilul teren s-ar mai fi aflat în patrimoniul societăţii, nu s-ar fi justificat în mod logic, rezonabil, preluarea de la moştenitorii asociaţilor doar a inventarului mobil". Aşadar, instanţa de apel a formulat o prezumţie pentru a întregi lanţul transmisiunilor dreptului de proprietate, cu toate că legea aplicabilă probelor în procesul civil interzice acest lucru.
Ţinând seama de aceste elemente esenţiale în ce priveşte sarcina probei celui care formulează acţiunea în revendicare, această probă nu s-a făcut, conform regulii instituite de art. 1169 C. civ., deoarece ultimul act translativ de proprietate invocat de intimaţii-apelanţi revendicanţi atestă transmisiunea către o societate în nume colectiv, care nu le poate fi autoare.
Mai mult, raportat la clauzele contractului de asociere (clauzele 17, 18, 19) prin care s-a înfiinţat societatea în nume colectiv în anul 1924, trebuie observat faptul că cei doi asociaţi nu şi-au rezervat dreptul la restituirea bunului adus ca aport în societate, ci asociaţii au stabilit ca, în cazul încetării societăţii dintr-o cauză legală sau judiciară, aceştia sunt îndreptăţiţi la a primi parte egală din activ, în cazul în care după dizolvare şi achitarea pasivului, în patrimoniul societăţii nu s-ar mai regăsi bunuri/creanţe. Această situaţie a fost constatată şi de instanţa de apel.
Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut, cu încălcarea art. 1169 C. civ. şi art. 480 C. civ., raportându-se la un proces-verbal din anul 1939, că reclamanţii au făcut dovada retransmiterii în patrimoniul foştilor asociaţi a dreptului de proprietate asupra terenului adus ca aport în natură în societatea în nume colectiv.
În realitate, apelanţii-reclamanţii nu au probat faptul că, fie anterior, fie ulterior preluării de către stat a acestei societăţi, s-ar fi procedat la retransmiterea în patrimoniul foştilor asociaţi a dreptului de proprietate asupra terenului aportat în natură. Doar în condiţiile probării acestui aspect, intimaţii-apelanţi-reclamanţi ar fi fost îndreptaţii să revendice terenurile în litigiu.
Etapele raţionamentului juridic pe care instanţa de apel, conform statuărilor doctrinare şi jurisprudenţiale în materie de revendicare, trebuia să îi urmărească în soluţionarea acţiunii în revendicare sunt următoarele:
- în ce măsura revendicantul face dovada titlului sau asupra bunului, ocazie cu care trebuie constatat fie un mod originar de dobândire a proprietăţii (uzucapiunea şi legea în cazul bunurilor imobile), fie a unui mod derivat (act juridic, moştenire). În acest din urmă caz, pentru ipoteza actului juridic, reclamantului îi incumbă obligaţia de a dovedi şirul neîntrerupt al transmisiunilor bunului, de la un autor dobânditor originar al dreptului până la cel care se pretinde proprietar deposedat de bun;
- abia după epuizarea primei faze, sarcina probei este răsturnată, astfel încât urmează a se cerceta în ce măsură posesorul exhibă, la rândul său, un mod de dobândire a proprietăţii;
- compararea celor două titluri şi stabilirea titlului preferabil.
În speţă, consideră că nu a fost epuizată prima etapă, părţile adverse nefăcând dovada titlului lor, iar întreruperea lanţului transmisiunilor a fost complinită, în mod nelegal, de către instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1203 C. civ. şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 C. civ.
În al doilea rând, deşi prin Decizia nr. 2155 din 25 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2793/2/2011*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca, în rejudecare, să se aibă în vedere principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului degajate din jurisprudenţa aferentă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, instanţa a aplicat aceste principii în mod unilateral, încălcând prevederile referitoare la protecţia proprietăţii cu privire la recurenta-pârâtă.
Astfel, pentru soluţionarea corectă a cauzei, trebuia avut în vedere faptul că, în mod incontestabil, deţine un bun, constatat printr-un titlu de proprietate valabil şi neinfirmat pe cale legală, constând în Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 1964 din data de 14 martie 2000, emis în temeiul Legii nr. 15/1990.
Potrivit art. 644 - 645 C. civ., legea este unul dintre modurile originare de dobândire a proprietăţii, astfel încât, în condiţiile în care acest certificat nu a fost contestat, bunul litigios a intrat în patrimoniul recurentei cu respectarea prevederilor Legii nr. 15/1990.
În acest context, deşi ambele părţi au vocaţia de a se prevala de bunuri, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel trebuia să soluţioneze conflictul între particulari, în lumina principiilor specifice materiei. Cum însăşi instanţa de apel admite prin decizia recurată că stabilitatea juridică constituie un imperativ de care statele trebuie să ţină seama în organizarea proprietăţii, totuşi ceea ce omite, în soluţionarea apelului, este că obligaţia morală a statului de a stabili un exemplu, în calitatea sa de gardian al ordinii publice, există nu doar faţă de intimaţii-apelanţi-reclamanţi, ci şi faţă de recurentă.
Din acest motiv, consideră că principiile care emană din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului nu sunt apte, în sine, pentru a soluţiona conflictele dintre particulari, întrucât statul, titularul de obligaţii, ca urmare a ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, este echidistant faţă de aceştia. Acesta este şi motivul pentru care este recunoscută libertatea statului de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general.
Prin urmare, indiferent de soluţie, o ingerinţă cu privire la proprietate va exista, urmând ca aceasta să fie acoperită prin echivalent. Însă, acest aspect în sine nu poate să sprijine o soluţie într-un sens sau în altul, temeinicia sau netemeinicia acţiunii în revendicare urmând a se stabili după parcurgerea raţionamentului sus-descris.
În al treilea rând, în ce priveşte reţinerea aplicabilităţii principiului potrivit căruia trebuie protejat cel care luptă să evite o pagubă în concurs cu cel care doreşte sa păstreze un câştig, consideră că s-a reţinut în mod greşit, în privinţa recurentei, existenţa "titlului gratuit" în cauza, deoarece clasificarea titlu oneros - titlu gratuit este posibilă doar în cazul actelor juridice civile, iar nu şi a legilor. Prin urmare, decizia recurată nesocoteşte natura juridică a modului de dobândire a dreptului de către pârâtă, concretizat prin lege.
Aşadar, în soluţionarea conflictului de drepturi dintre recurentă şi celelalte părţi, nu se poate recurge la regula menţionata, întrucât nu se regăsesc premisele aplicării sale, anume că toate titlurile de proprietate să constea în acte juridice civile.
Aşadar, în soluţionarea conflictului de drepturi dintre recurentă şi celelalte părţi nu se poate recurge la regula menţionată, întrucât nu se regăsesc premisele aplicării sale, anume că toate titlurile de proprietate să constea în acte juridice civile.
Intimaţii reclamanţi V.N., T.D., I.C., M.C.D., D.J.R., T.(fostă G.)C.N., T.E., M.E., V.I., I.M., I.A., I.M.G., D.E., M.B.M., C.I., I.C.Z. au formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că limitele rejudecării au fost stabilite prin Decizia civilă nr. 2155 din 14 iulie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, problemele de drept dezlegate, privind nevalabilitatea titlului statului, legitimitatea procesuală a reclamanţilor şi deţinerea de către aceştia a unui bun actual, neputând forma obiect al dezbaterii, iar instanţa de apel a analizat corect situaţia juridică a terenurilor aduse iniţial ca aport în societatea în nume colectiv M.I.F. I. şi V., aplicând judicios dispoziţiile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor exhibate de părţi.
În recurs, nu au fost administrate probe noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Prin primul motiv de recurs se critică aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi art. 1203 C. civ.
Art. 480 prevede că: Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Conform art. 1203 C. civ., prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii, care să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea; prezumţiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă.
Prezumţiile sunt definite de lege (art. 1199 C. civ.) ca fiind consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. În sens juridic, prezumţia are o determinare specifică şi totodată nuanţată: instrument de tehnică legislativă, regulă de drept sau mijloc de probaţiune. Ca mijloc de probaţiune, prezumţia implică o deplasare a obiectului probei de la faptul generator de drepturi, necunoscut - greu sau imposibil de dovedit - la un fapt vecin şi conex cu acesta, de asemenea, necunoscut, dar uşor sau mai uşor de dovedit, pentru ca, apoi, legea sau instanţa, pe baza raţionamentului inductiv sau deductiv, să stabilească existenţa sau inexistenţa faptului generator de drepturi. Prezumţiile simple, judecătoreşti sunt, în principiu, neîngrădite, susceptibile de răsturnare prin mijloacele de probaţiune admise de lege, fiind inerente operei însăşi de judecată.
Din analiza motivelor de recurs, rezultă însă că, în esenţă, obiectul disputei judiciare poartă asupra titlurilor de proprietate exhibate de intimaţii reclamanţi. Astfel, recurenta critică faptul că, în succesiunea titlurilor prezentate de reclamanţi, ar exista un hiatus, determinat de absenţa probei faptului că, fie anterior, fie ulterior preluării de către stat a societăţii în nume colectiv, s-ar fi procedat la retransmiterea, în patrimoniul foştilor asociaţi, a dreptului de proprietate asupra terenului adus ca aport în natură (critică ce a fost preluată din considerentele enunţate de instanţa de apel în Decizia civilă nr. 289 din 14 noiembrie 2013, casată prin Decizia civilă nr. 2155 din 14 iulie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Cum, în actuala structură a recursului, această cale de atac poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate enumerate exhaustiv în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., rezultă că instanţa de recurs nu ar putea face o reanalizare şi o reinterpretare a probelor administrate în cauză, care să determine o reevaluare a situaţiei de fapt, astfel cum, în mod indirect, pretinde recurenta pârâta. Astfel, critica privind greşita stabilire a situaţiei de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. fiind abrogat prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000.
În acest context procesual, în care se poate cenzura doar modul în care au fost aplicate în cauză dispoziţiile legale de drept material şi procesual, iar nu aspecte de netemeinicie, cum sunt cele privind interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, instanţa de recurs apreciază că nu există nici o încălcare a dispoziţiilor legale invocate privind domeniul în care ar putea fi aplicate prezumţiile judecătoreşti sau cerinţele legale impuse pentru aplicarea lor şi nici a dispoziţiilor care garantează dreptul de proprietate.
Astfel, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamanţilor, se poate observa că instanţa de apel nu s-a bazat exclusiv pe procesul-verbal din 24 noiembrie 1939 şi pe cel din 1948, de predare a morii către Ministerul Industriei şi Comerţului, ci ceea ce a întemeiat concluzia existenţei dreptului de proprietate al reclamanţilor au fost titlurile translative de proprietate, respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr. 12862 din 19 decembrie 1909, nr. 12864 din 19 decembrie 1909 şi nr. 2916 din 13 martie 1910, juxtapuse acestor procese-verbale. Mai mult, atunci când existenţa dreptului de proprietate asupra unei părţi din terenul pretins s-a tins a fi dovedită printr-un act de notorietate, instanţa de apel a respins acest fapt, apreciind că acesta nu are valenţa unui titlu de proprietate care să le confere reclamanţilor legitimitatea procesuală a pretinderii unei asemenea suprafeţe de teren.
În consecinţă, deşi este criticată la modul generic interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 1203 C. civ., instanţa de recurs apreciază că, tocmai în aplicarea principiilor jurisprudenţiale şi doctrinare ce decurg din interpretarea acestui articol, în absenţa existenţei unor criterii legale, instanţa de apel a putut face operaţiunea juridică a comparării titlurilor de proprietate ce au fost exhibate de părţile litigante, dând preferinţă titlului mai vechi şi mai bine caracterizat, ce provine de la adevăratul proprietar, astfel încât această critică apare ca nefondată. În acelaşi sens, revenea intimatei pârâte obligaţia de a răsturna pretinsa prezumţie realizată de judecătorii apelului, sarcină ce nu a fost atinsă.
Asupra motivului de recurs prin care se critică aplicarea greşită a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de recurs reţine următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, căreia îi este ataşată prezumţia de validitate caracteristică hotărârilor irevocabile, s-a stabilit că acţiunii în revendicare, introdusă de reclamanţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 28 mai 1998, nu îi pot fi aplicabile dispoziţiile legii speciale, această fiind guvernată de dispoziţiile de drept comun ale Codului civil de la 1864, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale.
Obiectul acţiunii în revendicare imobiliare de drept comun îl constituie, astfel cum a stabilit instanţa de apel, terenul în suprafaţă de 9.609 mp, situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3, teren despre care reclamanţii au susţinut că a aparţinut autorilor lor, M.I.R., zis I. şi P.I., zis V. Pârâta SC L.F.M. SA nu a fost în măsură să prezinte un titlu în temeiul căruia statul a procedat la deposedarea autorilor reclamanţilor, stabilindu-se de către instanţe că există o deposedare în fapt a autorilor reclamanţilor.
În acest sens, în fazele de judecată anterioare, s-a constatat, în considerarea art. 6 din Legea nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului statului, împrejurare ce nu a fost contestată în cauză de părţile interesate, astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 2155 din 14 iulie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
În contextul factual anterior stabilit de către instanţa de apel, care nu a putut fi reevaluat ca efect al structurii actuale a recursului, Înalta Curte a reţinut, în Decizia civilă nr. 2155 din 14 iulie, că, relativ la terenul revendicat pentru care reclamanţii s-au legitimat procesual, aceştia deţin în patrimoniul lor un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, ca efect al constatării nevalabilităţii titlului statului în preluarea imobilului litigios, atât timp cât, potrivit principiilor care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au, astfel, un interes patrimonial protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei, dezlegări în drept care s-au impus instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată cu prezentul recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, trebuie menţionat că recurenta SC L.F.M. SA nu contestă existenţa unui bun actual, în sensul autonom convenţional, în patrimoniul intimaţilor reclamanţi, ci împrejurarea că, în conflictul dintre particulari, instanţa de apel trebuia să aplice principiile specifice materiei, pe care i se reproşează acesteia că le-a aplicat în mod unilateral, determinând un dezechilibru între părţi.
În acest context, este necesară precizarea conform căreia domeniul de aplicare al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este limitat doar la aplicarea sa pe verticală, în relaţiile dintre particulari şi stat, ci acest articol se aplică, în anumite cazuri, şi pe orizontală, în raporturile dintre particulari. În acest sens, Curtea Europeană a decis că obligaţia statelor contractante de a asigura protecţia dreptului de proprietate poate impune acestora luarea de măsuri necesare pentru realizarea efectivă a unei astfel de protecţii, chiar şi atunci când litigiile ce au ca obiect acest drept sunt între particulari, persoane fizice sau juridice. Specificul acestei din urmă sfere de aplicare este acela că instanţele naţionale chemate să aplice dispoziţiile Convenţiei şi Protocoalelor adiţionale trebuie să asigure părţilor garanţiile inerente unui proces echitabil, astfel cum rezultă acestea din interpretarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, din ansamblul procedurii desfăşurate în cauză, nu rezultă că aceste garanţii au fost încălcate şi nu se poate decela nici o aparenţă de arbitrar în aplicarea dispoziţiilor legale.
Procedând la examinarea manierei de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1 de către instanţa de apel, este necesar a se stabili că acesta conţine trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima teză a primului alineat şi are un caracter general, enunţă principiul necesităţii respectării dreptului de proprietate; a doua, figurând în a doua teză a aceluiaşi alineat, se referă la posibilitatea privării de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaşte statelor contractante prerogativa, între altele, de a reglementa folosinţa bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general. Totuşi, între aceste reguli există o interdependenţă. Cea de a doua şi a treia regulă se referă la exemple specifice de atingere ale dreptului de proprietate; în consecinţă, trebuie interpretate în conformitate cu principiul general consacrat de prima normă. (a se vedea hotărârea James şi alţii împotriva Regatului Unit, din 21 februarie 1986, parag. 37; hotărârea Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, parag. 61; hotărârea Sfintele mânăstiri împotriva Greciei, din 9 decembrie 1994, parag. 56, şi cauza Iatridis împotriva Greciei, parag. 55).
În ceea ce priveşte ipoteza în care se situează prezentul litigiu pe terenul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de recurs apreciază că aserţiunile recurentei despre reglementarea folosinţei bunului, în conformitate cu interesul general nu sunt adecvate cauzei deduse judecăţii, întrucât, dintre cele trei teze distincte ale art. 1, în speţă, este incidentă prima teză, cea prin care se statuează principiul general al protejării dreptului de proprietate, iar nu cea de-a treia teză privind reglementarea folosinţei bunului, care vizează, în principiu, limitări ale exercitării atributului folosinţei asupra bunului ce formează obiectul dreptului de proprietate.
Din perspectiva aplicării dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale, rezultă că vânzarea bunului altuia, chiar anterioară confirmării dreptului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, pe parcursul unei lungi perioade de timp, reprezintă o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate garantat de art. 1 al Primului Protocol. Pentru a nu determina însă încălcarea dreptului de proprietate, ingerinţa trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţională, deci să fie însoţită de o reparaţie adecvată.
În considerarea acestor principii şi în virtutea obligaţiilor pozitive pe care le are statul pe terenul art. 1 al Primului Protocol, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, câtă vreme, la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07, nr. 1964, de către Ministerul Agriculturii - 14 martie 2000, în favoarea recurentei pârâte, bunul imobil pretins era un bun litigios, existând o dispută judiciară asupra sa, prin efectul introducerii acţiunii în revendicare la data de 28 mai 1998; s-a constatat irevocabil nevalabilitatea titlului statului, cu consecinţa existenţei unui interes patrimonial al intimaţilor reclamanţi asupra bunului imobil pretins, iar aceştia nu au fost despăgubiţi până la acest moment pentru privarea de proprietate suportată.
În acest context, deşi este corectă afirmaţia conform căreia, prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de intimaţii reclamanţi, se produce, de asemenea, o ingerinţă în dreptul de proprietate al recurentei pârâte, care este în posesia unui titlu de proprietate ce nu a fost anulat, aceasta nu poate determina per se respingerea acţiunii în revendicare introdusă de intimaţii reclamanţi, întrucât statul, ca debitor al obligaţiei de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 al Primului Protocol, trebuie să răspundă, în condiţiile legii, pentru determinarea situaţiei coexistenţei unor titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun imobil, ce a fost nelegal preluat de stat şi transmis unei persoane juridice.
În acelaşi sens, şi critica privind reţinerea de către instanţa de apel a existenţei titlului gratuit în favoarea recurentei pârâte va fi respinsă ca nefondată, întrucât, deşi este real că izvorul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu decurge ex lege, acest fapt nu determină un alt deznodământ judiciar, câtă vreme s-a constatat irevocabil nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, iar transmiterea acestui bun, chiar către un terţ de bună-credinţă, s-a făcut cu toate viciile acestei preluări abuzive specifice perioadei comuniste, dar şi perioadei post-revoluţionare, în care statul şi organele administrative ar fi trebuit să răspundă, în timp util şi cu coerenţă rezonabilă, imperativului protejării dreptului de proprietate asupra imobilelor confiscate în mod abuziv.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs fondate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC L.F.M. SA, împotriva Deciziei civile nr. 571 din 16 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În temeiul art. 274 raportat la art. 298 şi art. 316 C. proc. civ., pârâta SC L.F.M. SA va fi obligată la plata către intimaţii reclamanţi a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC L.F.M. SA, împotriva Deciziei nr. 571 din 16 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe pârâta SC L.F.M. SA la plata către intimaţii reclamanţi V.N., T.D., I.C., M.C.D., D.J.R., T.(fostă G.)C.N., T.E., M.E., V.I., I.M., I.A., I.M.G., D.E., M.B.M., C.I., I.C.Z. a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 17 iunie 2015.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1642/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1653/2015. Civil → |
|---|
