ICCJ. Decizia nr. 1653/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1653/2015
Dosar nr. 82/36/2001
Şedinţa publică din 17 iunie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 1325/1994 reclamanţii P.S.N., S.D. şi P.M. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Constanţa şi Ministerul Finanţelor prin D.G.F.P.C.F.S. Constanţa solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie terenurile situate în Staţiunea Mamaia, loturile nr. 25 şi 26 din careul 50, lotul nr. 13 careul 49 şi lotul 1 - careul 28.
În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că sunt moştenitorii defunctei H.P.B., care a dobândit terenurile revendicate prin contracte de vânzare-cumpărare autentice din anul 1936 care prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 au fost desfiinţate şi reziliate, fără însă a le fi comunicat actul administrativ.
Prin Sentinţa civilă nr. 17040 din 02 decembrie 1997, Judecătoria Constanţa a admis acţiunea şi a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate şi posesie imobilele situate în Mamaia - Constanţa, astfel: lotul nr. 25 careul 50 în suprafaţă de 398,85 mp; lotul 1 careu 28 în suprafaţă de 452,47 mp; lotul nr. 13 careul 49 - în suprafaţă de 375 mp, prin compensare cu o suprafaţă de teren echivalentă cu suprafaţa revendicată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că, autoarea reclamanţilor a dobândit terenurile prin contracte cu clauză expresă şi anume aceea ca în termen de 4 ani de la încheierea contractelor să execute construcţii pe acestea, termen prelungit ulterior cu încă 2 ani. Totodată s-a mai precizat expres că, în caz de neîndeplinire de către dobânditorul terenurilor a obligaţiei de efectuare a construcţiilor operează de drept şi fără vreo punere în întârziere, rezoluţiunea contractelor de vânzare-cumpărare.
În ce priveşte clauza contractuală s-a mai reţinut că deşi pactul comisoriu este de gradul 4 şi manifestarea de voinţă a creditorului nu mai trebuie comunicată debitorului printr-o formalitate legală de punere în întârziere, totuşi aceasta, trebuie să existe ca atare şi să intervină în termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi anume acela de 3 ani.
În speţă, termenul de executare a expirat la 31 decembrie 1942 iar manifestarea de voinţă a creditorului, respectiv comitetul executiv al Consiliului Popular Constanţa, trebuia să intervină până la 31 decembrie 1945 şi nu în anul 1958, când a emis Decizia nr. 22043/1958, voinţa acestei autorităţi operând peste termenul legal.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul local municipal care au invocat lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului local municipal Constanţa întrucât patrimoniul aparţine unităţii administrativ-teritoriale potrivit art. 4 din Legea nr. 69/1991.
Pe fondul cauzei, contractele de vânzare-cumpărare pentru terenurile din staţiunea Mamaia cuprindeau pacte-comisorii de gradul IV de denunţare, în caz de neexecutare - iar rezoluţiunea avea ca efect repunerea în situaţia anterioară şi opera de plin drept.
În apelul declarat de reclamanţi s-a susţinut că suprafeţele de teren asupra cărora a dispus instanţa sunt consemnate greşit iar lotul nr. 25 din careul 50 poate fi restituit în natură, fiind liber de construcţii.
În cauză a formulat cerere de intervenţie O.A. în calitate de succesoare testamentară a reclamantei P.M. decedată la 27 august 1998 şi care moşteneşte o cotă de 1/4 din lotul nr. 25 careul 50.
Prin Decizia civilă nr. 2804 din 10 noiembrie 1999 Tribunalul Constanţa a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa atacată şi a reţinut cauza, pentru soluţionare pe fond conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., imobilele revendicate având o valoare de peste 150.000.000 lei.
În fond după desfiinţare, reclamanţii şi-au lărgit cadrul procesual, introducând în cauză Regia Autonomă "Exploatarea Domeniului Public şi Privat" Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar.
În ce priveşte obiectul cererii au precizat că revendicarea priveşte 5 loturi de teren din staţiunea Mamaia respectiv: lotul 1 - careu 28; lotul 8 - careu 26; lotul nr. 13 - careu 49; lotul 25 -careu 50 şi lotul 26 - careu 50.
Au mai solicitat ca în subsidiar, dacă terenurile sunt afectate de detalii de sistematizare fiind imposibilă predarea acestora, să fie obligaţi pârâţii la un schimb de terenuri într-o zonă similară cu terenuri având aceeaşi suprafaţă şi valoare de circulaţie sau obligarea la plata în echivalent bănesc, la preţul de circulaţie, pentru o dreaptă şi echitabilă desdăunare.
R.A.E.D.P.P. Constanţa a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, admisă prin încheierea din 12 iunie 2000 motivat de faptul că terenurile revendicate nu se află în administrarea sa.
Pârâta direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Constanţa a solicitat prin întâmpinare respingerea acţiunii ca nefondată.
La cererea reclamanţilor instanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize topografice având ca obiectiv identificarea şi stabilirea valorii de circulaţie a terenurilor, efectuată de ing. L.G.
Prin Sentinţa civilă nr. 50 din 29 ianuarie 2001 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondata. Pentru a pronunţa aceasta soluţie prima instanţa a reţinut în referire la lotul 8 careul 26 (autor N.N.P.) şi lotul 26 careul 50 (autor M.P.Z.) ca reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, aceştia nedeţinând înscrisuri pentru a-şi dovedi calitatea de proprietari pentru aceste loturi revendicate.
În referire la loturile nr. 1 - careul 28 (autor S.E.P.), lotul 13 careul 49 (autor S.C.N.P., lotul 25 - careul 50 s-a reţinut ca aceste terenuri nu au fost preluate abuziv de către statul român, cum greşit susţin reclamanţii, ci în urma rezoluţiunii contractelor de vânzare-cumpărare care cuprindeau un pact comisoriu de gradul IV, urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de cumpărători, de a construi pe terenuri în termen de 5 ani case de locuit, terenurile s-au reîntors în patrimoniul vânzătorului - Municipiul Constanţa.
S-a reţinut că prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Comitetul Executiv al fostului Sfat Popular al Oraşului Constanţa, Municipiul Constanţa, în calitate de vânzător şi-a exteriorizat intenţia de a rezoluţiona contractele de vânzare-cumpărare ce au avut ca obiect terenuri din zona Staţiunii Mamaia, urmare a neîndepliniri de către cumpărători a obligaţiei de a construi în termenul convenit prin contract case de locuit, scopul urmărit de Municipiul Constanţa prin vânzare, precum şi facilitatea acordată cumpărătorului de a plăti preţul în mai multe rate anuale fiind acela de a sistematiza zona dintre lacul Siutghiol şi Marea Neagră.
Din expertiza efectuată în cauză rezultă că în prezent loturile revendicate de către reclamanţi sunt ocupate de construcţii, spaţii verzi din Staţiunea Mamaia, iar subsolul acestor terenuri este traversat de reţele de apă-canal, electricitate şi telefonie.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamanţii P.S.N.I., S.D.C. şi O.A., care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În referire la calitatea reclamanţilor de proprietari ai terenurilor revendicate s-a arătat că aceştia nu se legitimează ca şi titulari ai dreptului pretins asupra terenurilor revendicate, toţi reclamanţii fiind succesorii bunicilor H.P.B. şi N.N.P.
Autoarea H.P.B., căsătorită cu N.N.P. a decedat în anul 1965 şi conform certificatului de moştenitor S 104/1955, a avut ca şi succesori legali pe numiţii: D.P., N.P., L.Z.H. şi S.S.E.
D.P. a decedat la 10 martie 1982 şi conform certificatului de moştenitor nr. 474 din 25 iunie 1982 unica succesoare a acestuia a rămas soţia supravieţuitoare P.M., decedata la data de 27 august 1998 şi a cărei succesoare este reclamanta O.A. - în calitate de legatar universal, căreia îi revin în proprietate loturile nr. 25 şi 26 - careul 50.
Autoarea L.Z.H. a decedat la 2 februarie 1993, iar succesorii săi au fost P.S.N.I. şi S.S.E., care la rândul ei, în urma decesului a lăsat ca succesor pe S.D.C., conform certificatului de moştenitor 1453 din 21 iunie 1994.
Autorul comun N.P. a decedat în anul 1965 şi a lăsat ca moştenitori pe P.C.E.L. şi P.S.N.I., conform certificatului de moştenitor nr. 339 din 28 septembrie 1965 - proprietar al lotului nr. 8 careul 26.
În urma decesului numitei P.C.E.L. întreaga sa avere a revenit prin transmisiuni succesive numitului P.S.N.I., conform certificatului de moştenitor nr. 921 din 27 august 1990 - lotul 14 careul 49.
Referitor la titlurile de proprietate ale reclamanţilor cu privire la terenurile revendicate au susţinut că acestea au fost depuse la dosar şi fac dovada acestui drept pentru fiecare dintre succesorii mai sus menţionaţi.
În referire la Lotul nr. 1 careul 28, în suprafaţă de 452,47 mp, aflat în proprietatea lui P.E.S. conform actului de vânzare-cumpărare transcris în registrul de transcripţiuni al oraşului Constanţa, vol. VIII la nr. 157 80 poziţia 1578 cu dimensiunile 28 ml x 16, 16 ml s-a arătat că acesta a revenit succesorului S.D.C., conform certificatului de moştenitor nr. 1453 din 21 iunie 1994, terenul nefiind afectat în prezent de construcţii.
Lotul nr. 26 careul 50 au susţinut apelanţii reclamanţii că a avut o suprafaţă de 400,05 mp şi s-a aflat în proprietatea numitei P.M. conform Registrului de proprietate al Oraşului Constanţa, vol.VIII 16069 pag.1607, iar acest teren, în prezent liber a revenit unicei proprietare O.A. conform certificatului de moştenitor nr. 347 din 12 octombrie 1998, fiind liber de construcţii.
Referitor la celelalte loturi s-a arătat că s-au aflat de asemenea în proprietatea autorilor lor, aceştia fiind împiedicaţi să construiască pe teren casele asumate prin contractul de vânzare-cumpărare dintr-un caz de forţă majoră. S-a susţinut că în perioada 1941 - 1952 Staţiunea Mamaia a fost ocupată pe rând de trupele germane şi apoi de cele sovietice iar după 1952 - 1958 nu s-au mai eliberat autorizaţii de construcţie pentru Staţiunea Mamaia.
În mod greşit prima instanţă a reţinut, în referire la terenurile pentru care s-au depus titlurile de proprietate, că preluarea bunurilor nu s-a realizat abuziv de către statul român, ci ca urmare a rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare datorită neîndeplinirii obligaţiilor - asumate de către cumpărători.
Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Constanţa nu poate invalida contractul de vânzare-cumpărare care reprezintă titlurile de proprietate ale reclamanţilor, iar pactul consemnat în aceste contracte, este un pact comisoriu de gradul III ce implica intervenţia instanţei de judecată, în speţă nefiind pronunţate hotărâri judecătoreşti de rezoluţiune a vânzărilor.
La primul termen de judecată în faţa instanţei de apel - 8 mai 2001, urmare a modificărilor legislative intervenite în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv în perioada regimului comunist, respectiv urmare a adoptării Legii nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat instanţei suspendarea judecării acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), optând pentru soluţionarea pretenţiilor lor în procedura specială a Legii nr. 10/2001.
Prin încheierea din 8 mai 2001 Curtea de Apel Constanţa a dispus suspendarea judecăţii apelului, conform art. 471 (1) din Legea nr. 10/2001 (în formă iniţială).
La data de 15 iunie 2010 apelanţii reclamanţi P.S.N.I. şi O.A. au solicitat repunerea pe rol a cauzei şi reluarea judecăţii iar la 20 septembrie 2010 numitul T.D., în calitate de cesionar de drepturi litigioase conform contractului încheiat cu P.S.N.I. şi O.A. a solicitat introducerea sa în proces în calitate de apelant, ca urmare a transmisiunii calităţii procesuale active în temeiul convenţiei de cesiune de drepturi litigioase autentificată sub nr. 223 din 6 februarie 2006 de BNP Z.A.R. Cesionarul de drepturi litigioase a formulat precizări la cererea de apel arătând că înţelege să renunţe la judecata cu privire la intimata - pârâtă RAEDPP Constanţa iar obiectul apelului îl constituie hotărârea primei instanţe numai sub aspectul soluţiei pronunţate în raport cu loturile de teren nr. 26 careul 50 şi nr. 1 careu 28. Apelantul reclamant T.D. a arătat că renunţă la pretenţiile formulate pentru suprafeţele de teren situate în Staţiunea Mamaia, lotul 25, careul 50 în suprafaţă de 398,85 mp, lot 8 careu 26 în suprafaţă de 381,60 mp şi lot 13, careul 49 în suprafaţă de 375 mp.
După mai multe suspendări ale apelului în temeiul art. 242 pct. 1 C. proc. civ., prin acordul părţilor, urmate de repunerea pe rol la solicitarea apelantului T.D. cu adresa depusă la dosar la data de 23 septembrie 2014 apelantul a arătat că înţelege să precizeze limitele apelului şi implicit ale acţiunii de fond: revendicarea imobiliară - procedura judiciară pe care o continuă având ca obiect numai două loturi de teren, din totalul de 5 loturi menţionate în acţiunea introductivă şi anume: terenul situat în lotul 1 careul 28 şi terenul situat în lotul nr. 26 careul 50.
Referitor la lotul nr. 1 careul 28 apelantul T.D. a arătat că deşi s-a urmat procedura Legii 10/2001 şi aceasta a fost soluţionată irevocabil, pretenţiile sale referitoare la restituirea acestui teren nu s-au realizat, notificarea fiind respinsă în mod irevocabil.
Astfel prin Dispoziţia nr. 884 din 03 martie 2003 emisă de Primarul Municipiului Constanţa s-a respins notificarea formulată de autorii apelantului - cedenţii drepturilor litigioase cu privire la terenul reprezentând lot nr. 1 careul 28 situat în Staţiunea Mamaia, în suprafaţă de 452,47 mp.
Contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei nr. 884 din 03 martie 2003 a Primarului Municipiului Constanţa a făcut obiectul dosarului nr. 1213/2003 al Tribunalului Constanţa şi a fost admisă prin Sentinţa civilă nr. 1311 din 17 noiembrie 2003, Tribunalul Constanţa dispunând anularea dispoziţiei şi restituirea în natură a terenului.
Apelul formulat împotriva acestei sentinţe a fost admis iar prin Decizia civilă nr. 814/c/2005, Curtea de Apel Constanţa a schimbat în tot hotărârea Tribunalului Constanţa, în sensul respingerii contestaţiei ca nefondată, soluţie menţinută în mod irevocabil prin respingerea recursului conform Deciziei civile nr. 4578 din 11 iunie 2006 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 22651/1/2005.
Referitor la lotul nr. 26 careul 50 din Staţiunea Mamaia, în procedura Legii nr. 10/2001 s-a emis Dispoziţia nr. 912/2004 a Primarului Municipiului Constanţa prin care s-a respins notificarea iar contestaţia formulată de reclamantul T.D. împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 2079/2005 a Tribunalului Constanţa, pronunţată în Dosarul civil nr. 690/2004, soluţie menţinută atât în apel prin Decizia civilă nr. 143/C/2006 a Curţii de Apel Constanţa (Dosar nr. 929/36/2006) cât şi în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 6283 din 03 octombrie 2007.
În referire la celelalte loturi de teren ce au făcut obiectul revendicării în prezentul dosar - lotul 13 careul 49, lotul nr. 8 careul 26 şi lotul nr. 25/careul 50, - s-a arătat că în urma parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001 s-a recunoscut dreptul cesionarului de drepturi litigioase de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de legea specială pentru cele 3 loturi de teren mai sus indicate şi s-a dispus restituirea în natură sau prin echivalent a acestor terenuri, motiv pentru care nu înţelege să mai insiste în acţiunea în revendicare cu privire la aceste terenuri, iar motivele apelului sunt limitate numai la cele două loturi precizate.
Instanţa de apel a dispus completarea probatoriului administrat în primă instanţă cu înscrisuri, hotărârile judecătoreşti şi deciziile Primarului Municipiului Constanţa emise în procedura Legii nr. 10/2001 cu privire la toate cele cinci terenuri ce au fost revendicate în prezenta cauză. S-a dispus de asemenea ataşarea dosarelor civile nr. 690/2004 al Tribunalului Constanţa, Dosar nr. 929/36/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Dosar nr. 161 C/2006 (nr. nou 926/36/2006) a Tribunalului Constanţa, Dosar nr. 403/C/2004 al Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 1213/2003 al Tribunalului Constanţa, Dosar nr. 6949/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Dosar nr. 15749/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Dosar nr. 5163/36/2006 al Curţii de Apel Constanţa; Dosar nr. 9847/118/2008 al Tribunalului Constanţa; Dosar nr. 1041/2004 al Tribunalului Constanţa; nr. 265/CA/2004 al Tribunalului Constanţa şi nr. 5163/36/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care au fost pronunţate hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procedura Legii nr. 10/2001, inclusiv cu privire la cele două loturi de teren din staţiunea Mamaia - lotul nr. 1 careul 28 şi lotul nr. 26 careul 50 referitor la care apelantul reclamant T.D. a susţinut că înţelege să continue procedura de revendicare conform dreptului comun (art. 480 C. civ.).
Raportat la soluţiile pronunţate în procesele anterioare purtate între aceleaşi părţi, cu privire la aceleaşi terenuri imobiliare, acţiuni fondate însă pe dispoziţiile legii speciale - Legea nr. 10/2001 - intimaţii pârâţi consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa au solicitat instanţei valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele mai sus menţionate şi ataşate la prezentul dosar.
Prin Decizia nr. 16/C din 18 februarie 2015, Curtea de Apel Constanţa, secţia a I civilă a respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi P.S.N.I. şi O.A., continuat de cesionarul de drepturi litigioase T.D., împotriva Sentinţei civile nr. 50 din 29 ianuarie 2001 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. R1545/2000, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin primar, Regia Autonomă "Exploatarea Domeniului Public şi Privat" Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, ca nefondat şi, a obligat apelantul la plata sumei de 372 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe fiind repuse în discuţia instanţei de apel, care va statua atât în fapt cât şi în drept.
Efectul devolutiv nu vizează, cu necesitatea, toate problemele de fapt şi de drept care s-au pus în faţa primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, devoluţiunea fiind limitată de regula exprimată prin adagiul "tantum devolutum quantum appelatum". Aşadar, efectul devolutiv poate fi limitat prin voinţa apelantului care poate relua pretenţiile sale din prima instanţă numai parţial.
Astfel în speţă, deşi în faţa primei instanţe obiectul acţiunii în revendicare l-a constituit un număr de cinci loturi de teren situate în Staţiunea Mamaia, în apel, prin precizările formulate de apelantul T.D. - cesionar de drepturi litigioase s-a arătat că acesta înţelege să critice hotărârea Tribunalului Constanţa, exclusiv sub aspectul soluţiei pronunţate în referire la două loturi de teren şi anume terenul reprezentând lotul nr. 1 careul 28 şi lotul nr. 26 careul 50 din parcelarea Mamaia.
Pentru celelalte trei loturi - lot 25 careul 50; lot 8 careul 26 şi lot 13 careul 49 - cesionarul de drepturi litigioase a optat pentru realizarea drepturilor în procedura Legii 10/2001, procedură în care a şi beneficiat de măsuri reparatorii, situaţie în care nu înţelege să continue procedura pe dreptul comun - art. 480 C. civ., în situaţia acestor terenuri fiind incident principiul "electa una via", conform căruia aleasă fiind o cale, nu se mai poate admite utilizarea alteia pentru recunoaşterea aceluiaşi drept.
În raport de limitele astfel determinate de către apelantul reclamant ale controlului legalităţi şi temeiniciei hotărârii Tribunalului Constanţa, s-a pus în discuţia părţilor şi relevanţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procedura Legii nr. 10/2001 pentru terenurile ce fac obiectul revendicării în prezenta cauză.
Cu privire la lotul de teren nr. 1 careul 28
Prin Dispoziţia nr. 384 din 3 martie 2003 emisă de Primarul Municipiului Constanţa în procedura Legii nr. 10/2001 s-a respins notificarea privitoare la restituirea în natură sau prin echivalent a lotului nr. 1, careul 28 în suprafaţă de 452,47 mp, reţinându-se că terenul nu a fost preluat abuziv de către stat de la fostul proprietar, ci titlul acestuia a fost desfiinţat, prin activarea pactului comisoriu de gradul IV inclus în contract, urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de către cumpărător.
Legalitatea acestei dispoziţii a fost confirmată prin Decizia civilă nr. 314/C din 9 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, soluţie rămasă irevocabilă în urma respingerii recursului declarat de P.S.N.I. şi continuat de cesionarul de drepturi litigioase T.D., prin Decizia civilă nr. 4578 din 11 mai 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 22651/1/2005 (nr. vechi 6949/2005).
A reţinut în mod irevocabil Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că este de necontestat faptul că titlul de proprietate al autoarei reclamantului, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr. 3597 din 30 iunie 1936 a fost încheiat cu Primăria oraşului Constanţa sub condiţiile rezolutorii privind plata ratelor şi executarea unor lucrări de construcţie pe teren, într-un termen de 4 ani stabilit prin acordul de voinţă al părţilor inserat în contract, iar invocarea de către reclamant în cuprinsul acţiunii a forţei majore drept clauză exoneratoare de răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiei de a construi pe teren o casă, are valoarea unei recunoaşteri implicite a existenţei unui pact comisoriu de gradul IV.
Preluarea bunului de către vânzător - Municipiul Constanţa, s-a realizat în urma rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a activării pactului comisoriu de gradul IV, prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de către vânzător, situaţie în care este exclusă ideea unei preluări abuzive a imobilului de către stat şi implicit dreptul succesorilor cumpărătoarei de a beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, sancţiunea rezoluţiunii pentru neexecutarea contractului nefiind asimilată unei măsuri abuzive de preluare a proprietăţilor, conform art. 2 lit. a) - h) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de recurs a reţinut că sunt nefondate criticile formulate de recurentul T.D. referitoare la calificarea greşită a pactului comisoriu inserat în contract ca fiind un pact de gradul III, pentru rezoluţiunea contractului fiind necesară intervenţia instanţei de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând că în speţă a operat un pact comisoriu de gradul IV care şi-a produs efectele de drept, decizia administrativă emisă de vânzător având numai rolul de a exterioriza voinţa vânzătorului de a rezoluţiona contractul de vânzare-cumpărare ale căror clauze nu au fost respectate de către cumpărător.
Rezultă din hotărârea judecătorească mai sus menţionată, opozabilă apelantului T.D. întrucât acesta a fost parte şi în acel litigiu în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 4578/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (succesor al notificatorului, cumpărător de drepturi litigioase) că s-a tranşat irevocabil regimul juridic al terenului în suprafaţă de 452,47 mp lot 1 careu 28, cumpărat de P.E.S. în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 3597 din 30 iunie 1936, în sensul că acest bun nu a fost preluat în mod abuziv de către stat din patrimoniul fostului proprietar în perioada regimului comunist, ci a fost restituit vânzătorului Municipiul Constanţa, în urma rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei cumpărătorului de a construi pe teren într-un interval de 4 ani de la data perfectării actului, vânzătorul exprimându-şi dorinţa de activare a pactului comisoriu de gradul IV, asumat de cumpărătoare prin semnarea contractului.
Ca hotărâre irevocabilă, Decizia civilă nr. 4578/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 377 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. (1864), aşa încât dezlegarea dată problemelor de drept referitoare la regimul juridic al terenului revendicat şi la caracterul legal al preluării bunului de către vânzător în urma rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de către cumpărătoare, se impune în prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. Doctrina şi practica judiciară este unanimă în a aprecia că atât prezumţia instituită de art. 1201 C. civ. (1864) cât şi excepţia lucrului judecat instituită de art. 166 C. proc. civ. reprezintă instrumente juridice menite să servească instituţia puterii lucrului judecat care, în calitate de cel mai important efect al hotărârii judecătoreşti se subsumează la două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, soluţia este prezumată a exprima adevărul.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. 1864 şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4 C. civ. 1864).
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de dispoziţiile art. 1201 C. civ. - tripla identitate care nu este întrunită în speţă, între procedura desfăşurată conform art. 480 C. civ. şi cea desfăşurată în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la acelaşi teren, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase, fără posibilitatea de a statua diferit.
Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces ci doar inserează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatatoare ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 C. civ. în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Transpunând în acţiunea de faţă aceste consideraţii teoretice referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat astfel cum rezultă acesta din Decizia civilă nr. 4578/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constată că în mod judicios s-a respins ca nefondată acţiunea în revendicare formulată cu privire la terenul situat în Staţiunea Mamaia, în suprafaţă de 452,47 mp, fostul lot nr. 1 careul 28, reclamantul neavând calitatea de proprietar deposedat abuziv de către pârât cu privire la acest teren, imobil ce a revenit în proprietatea vânzătorului Municipiului Constanţa în urma rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 3597/1936, urmare a activării pactului comisoriu de gradul IV inserat în contract, aspecte dezlegate irevocabil prin hotărârea mai sus menţionată.
Acţiunea în revendicare imobiliară este acea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Pentru a triumfa în acţiunea în revendicare, reclamantul care se pretinde proprietarul bunului trebuie să facă dovada că deţine un titlu mai bine caracterizat decât adversarul său, altfel spus este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar încălcările dreptului său se impun a fi sancţionate prin acţiunea în justiţie.
Apelantul reclamant T.D. nu a opus pârâţilor din prezenta cauză - Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Public Constanţa, un titlu de proprietate valabil la data promovării acţiunii în justiţie, dreptul de proprietate al cumpărătoarei S.E.N.P. - autorul iniţial şi primul proprietar al terenului conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3597/1936 - fiind desfiinţat ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiei asumate de cumpărătoare prin contractul de vânzare-cumpărare mai sus menţionat, de a construi pe acest teren în termenul de 4 ani convenit, iar bunul s-a întors în patrimoniul vânzătorului ca efect al rezoluţiunii vânzării de drept, în temeiul pactului comisoriu de gradul IV.
Aceste probleme de drept au fost dezlegate definitiv în procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. 22651/1/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare la data decesului numitei S.S.E. (fostă P.) - la 14 februarie 1991, în patrimoniul acesteia nu se afla dreptul de proprietate cu privire la terenul în litigiu şi nici vocaţia acesteia de a redobândi acest teren conform unor eventuale legi de reparaţie pentru bunurile preluate abuziv de statul român în perioada regimului comunist, de la foştii proprietari, întrucât sancţiunea rezoluţiunii pentru neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare a intervenit urmare a valorificării pactului comisoriu de gradul IV, de drept şi a fost adusă la cunoştinţa tuturor celor interesaţi prin Decizia nr. 22043/1958 emisă de reprezentantul vânzătorului - Municipiul Constanţa, preluarea terenului de către vânzător fiind urmarea rezoluţiunii vânzării şi nu poate fi asimilată unei preluări cu caracter abuziv.
Altfel spus, vânzătorul şi-a redobândit dreptul de proprietate asupra terenului vândut, în urma repunerii în situaţia anterioară ca urmare a rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare.
Vânzarea terenurilor din Staţiunea Mamaia nu a avut configuraţia unui simplu act privat de translaţie a dreptului real de la autoritatea locală proprietară către persoanele fizice interesate, ci a constituit materializarea unui demers anterior al autorităţilor vremii în a asigura amenajarea şi sistematizarea zonei cuprinse între lacul Siutghiol şi Marea Neagră.
Astfel, după cum reiese din Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1270 din 2 noiembrie 1905 publicat în M. Of., prin acest act s-a aprobat cedarea terenului de 192 ha şi 9750 mp din Proprietatea Statului Român în patrimoniul Comunei Constanţa, cu obligaţia stabilită însă pentru administraţia locală ca în cazul în care se va proceda la parcelare şi vânzarea de loturi determinate pentru construirea de vile şi case de agrement, sumele astfel obţinute să fie investite în dotări edilitare ale staţiunii drumuri, plantaţii şi parcuri.
Ulterior, printr-un Decret Regal emis la 22 februarie 1906 şi publicat în M. Of. Comuna Urbană Constanţa este autorizată să vândă în loturi, către persoanele fizice, plaja de nisip aflată între lacul Siutghiol şi Marea Neagră, "cu preţul şi în condiţiile stabilite prin încheierea consiliului comunal de la 30 decembrie 1905, pentru construiri de vile şi case de agrement", cu aceeaşi obligaţie impusă autorităţii, de a oferta sumele astfel dobândite exclusiv înfrumuseţării plajei propriu-zise.
În aceste condiţii, înstrăinarea acestor loturi a fost subsumată încă de la început nu unui scop privat, ci unuia public şi imperativ, pentru care s-a şi dispus trecerea imobilului din proprietatea statului în cel al autorităţii locale, parcelarea şi vinderea lui - anume amenajarea acestei zone de la malul mării şi asigurarea fondurilor pentru dezvoltarea staţiunii Mamaia.
Litigiul de faţă priveşte, în consecinţă, un teren vândut în aceste condiţii autoarei reclamantului de către Primăria Municipiului Constanţa, astfel că obligaţiile cumpărătoarei S.S.E. (fostă P.) de a construi o casă de locuit sau o vilă într-un răstimp de 4 ani şi de a contribui la cheltuieli edilitare, depăşesc natura obişnuită a celor opozabile doar între părţi (res inter alias acta) şi îmbracă forma unor obligaţii scriptae in rem, opozabile fără discuţie şi terţilor.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3597/1936 nu a fost depus în integralitate la dosar, dar este de necontestat că terenul în suprafaţă de 452,47 mp reprezentând lotul nr. 1 careul 28 din planul parcelar al plajei Mamaia din anul 1936 face parte din suprafaţa de 259 ha situată între lacul Siutghiol şi Marea Neagră, cedată în anul 1905 Primăriei Municipiului Constanţa de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor Publice, aspect confirmat prin expertiza efectuată la instanţa de fond şi tranşată irevocabil prin Decizia civilă nr. 4578/2006 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a fost înstrăinat autoarei reclamantului în anul 1936 în condiţiile generate de vânzare/cumpărare stabilite prin Decizia Consiliului Comunal Constanţa de la 30 decembrie 1905.
Procedând la interpretarea clauzelor contractelor în lumina dispoziţiilor art. 977-982 C. civ., cât şi în raport de Condiţiile generale de vânzare cumpărare aprobate prin Hotărârea Primăriei Comunei Constanţa din anul 1905, rezultă că părţile au inserat în actul translativ de proprietate un pact comisoriu de gradul IV, reliefat prin clauza conform căreia vânzarea se desfiinţează "(...) fără somaţie, judecată şi fără nici un drept de despăgubiri pentru cumpărător (...)" în cazul în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţia de a construi în termenul de 6 ani.
Pactul comisoriu de gradul IV desfiinţează de drept actul în care este conţinut, reprezentând efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului, inserarea lui în contractul de vânzare-cumpărare fiind expresia principiului libertăţii de voinţă a părţilor, care astfel au renunţat cu anticipaţie la caracterul judiciar al rezoluţiunii.
Or, prin inserarea în primul contract de vânzare-cumpărare a pactului comisoriu mai sus redat, părţile au înţeles să accepte că în caz de nerealizare a condiţiei stipulate, aceea de a se ridica de către cumpărător o construcţie până la împlinirea termenului (1941), contractul este desfiinţat de plin drept, fără să fie necesară intervenţia instanţei de judecată, adică fără să fie necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens şi fără vreo altă formalitate prealabilă.
Ca efect al desfiinţării retroactive a contractului de vânzare-cumpărare bunul s-a reîntors în patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului Constanţa.
În privinţa momentului în care are loc desfiinţarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu expres de gradul IV, se reţine că desfiinţarea nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective - neexecutarea obligaţiilor unei părţi - dar şi ca efect al manifestării voinţei creditorului de a face efectivă această sancţiune.
Manifestarea de voinţă a creditorului, de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii a fost exprimată în anul 1958, prin Decizia nr. 22043.
Această deciziei nu constituie în sine un act abuziv de naţionalizare şi de dobândire a proprietăţii asupra terenurilor de către stat, cum greşit susţin reclamanţii, ci reprezintă doar manifestarea de voinţă a creditoarei Primăria Constanţa de a da eficienţă pactului comisoriu şi de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.
Este adevărat că Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă şi nu identifică parcela de tren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autorul reclamantei, dar identificarea acestuia este lesne de făcut, pentru că din actele depuse rezultă că parcela vândută acestuia face parte din suprafaţa de teren cuprinsă între lacul Siutghiol şi Marea Neagră, cedată de Ministerul Domeniilor comunei Constanţa din 1905, iar în prezent terenul este situat în zona Complexului hotelier, conform concluziilor expertizei.
Apărarea reclamantului în sensul că, în speţă, pactul comisoriu de gradul IV privind rezoluţiunea de drept a contractului nu şi-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenţei unor cauze de forţă majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi schimbarea regimului politic, situaţie în care nu se poate reţine vinovăţia autorului sau cât priveşte neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract nu poate fi primită, reclamantul neprobând, conform art. 1169 C. civ., existenţa unui caz de forţă majoră pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul cumpărării terenului (anul 1936) şi momentul la care vânzătoarea şi-a manifestat opţiunea de a rezilia contractul în temeiul pactului comisoriu de gradul IV (anul 1958). Până la momentul emiterii dispoziţiei nr. 22043/1958, prin care creditoarea şi-a manifestat expres şi neîndoielnic voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligaţia ori putea face dovada că, deşi a încercat să îşi execute obligaţia, a fost împiedicat de creditor ori de o cauză de forţă majoră.
Se reţine că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligaţia de a construi a fost încheiat în anul 1936, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obţinerea autorizaţiilor necesare edificării unei construcţii.
Dacă pentru perioada războiului (1941 - 1945) se reţine că neexecutarea construcţiei nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forţă majoră să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariţia Deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gr. IV.
Se reţine că prin deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autorităţile locale, recunoscând existenţa în timpul războiului a unei crize de materiale de construcţie, a lucrătorilor specializaţi în construcţia de case, cât şi împrejurarea că este necesară o dezvoltare a construcţiei de locuinţe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la data acestei decizii şi până la 01 decembrie 1947 şi nu au impus interdicţii speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condiţiile mai sus menţionate.
Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării fusese adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1935, iar cumpărătorii, anterior intrării în vigoare a acestei legi, timp de 3 ani, nu au făcut nici un demers pentru a construi pe acest teren.
De altfel, chiar după adoptarea Legii nr. 215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării nu s-a interzis total şi în mod absolut edificarea unor construcţii în zona Dobrogei, în art. 13 din lege prevăzându-se obligaţia ca "orice lucrare, construcţie, plantaţie pe care un particular ar vrea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Aerului şi Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă cerinţelor apărării naţionale".
Or, în cauză, se reţine că reclamanta nu a făcut dovada că autorul său a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, i s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării ţării.
Este adevărat că în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost adoptate o serie de acte normative prin care s-a îngrădit dreptul de proprietate al cetăţenilor, dar instaurarea unui nou regim politic, în principiu, nu constituie un caz de forţă majoră, persoanele ce au fost împiedicate să îşi conserve sau să dobândească dreptul de proprietate fiind ţinute să dovedească, în concret, această împiedicare (sens în care s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi justiţie în decizii de speţă: Decizia civilă nr. 4236 din 25 iunie 2008, Decizia civilă nr. 5680 din 09 octombrie 2008).
În ceea ce îl priveşte pe autorul reclamantei, nu s-a dovedit prin nici o probă administrată în cauză că acesta ar fi fost declarat ca fiind un element ce a aparţinut aparatului de stat burghez care ar fi desfăşurat o intensă activitate împotriva clasei muncitoare şi că împotriva acestuia s-ar fi luat măsuri de represiune (arestare, domiciliu forţat, trimiterea într-o colonie de muncă), situaţie în care s-ar fi aflat în imposibilitate obiectivă să îşi execute obligaţia asumată prin contract, respectiv aceea de a construi o casă pe terenul cumpărat de la Comuna Constanţa, până în anul 1958.
Simpla temere a autorului reclamanţilor, că într-o perioadă de tensiuni sociale, exista riscul ca odată construită casa, aceasta ar fi putut fi preluată de stat, prin măsuri de naţionalizare sau rechiziţie, nu constituie o cauză de forţă majoră, care să facă ineficient pactul comisoriu de gradul IV.
Această viziune regăsită în recenta jurisprudenţă a instanţei supreme în speţe similare (Decizia nr. 3747 din 16 mai 2007; nr. 4236 din 25 iunie 2008; nr. 5680 din 09 octombrie 2008; nr. 3063 din 18 mai 2010; Decizia civilă nr. 3792 din 28 mai 2012) vine în susţinerea ideii că schimbarea de regim politic nu poate fi analizată, în toate cazurile, ca fiind o situaţie de forţă majoră, iar în măsura în care înseşi autorităţile au emis Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 privind operarea rezoluţiunii contractului de vânzare - cumpărare pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate de cumpărătorii acestor terenuri cade în sarcina procesuală a pretinsului titular al dreptului de a dovedi că după finalizarea conflagraţiei mondiale cumpărătorul a continuat să se afle într-o circumstanţă care în mod obiectiv l-a împiedicat să pretindă, fie executarea contractului, fie restituirea prestaţiilor.
Pentru considerentele expuse, constatându-se că nu s-a dovedit că autorul reclamantei a fost împiedicat dintr-o cauză de forţă majoră - pe toată perioada cuprinsă între momentul cumpărării terenului (1935) şi data manifestării de voinţă a vânzătoarei Oraşul Constanţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gradul IV (Deciziunea nr. 22043/1958) - să construiască o vilă pe terenul notificat, în mod judicios prima instanţă a reţinut că preluarea bunului nu s-a realizat în mod abuziv, ci ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile Codului civil, subdobânditorul cu titlu particular suportând sancţiunea rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiei ce greva bunul.
II. Cu privire la lotul nr. 26 careul 50 din Staţiunea Mamaia
Prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Constanţa notificatoarea O.A., autoarea cesionarului de drepturi litigioase T.D. a solicitat restituirea în natură terenului situat în Staţiunea Mamaia, lotul nr. 26 careul 50 afirmându-se calitatea de succesor - legatar universal al numitei M. (M.P.), arătând că autoarea M.P.Z. este soţia supravieţuitoare a numitului D.P.G., fiul H.P.B. şi al lui N.P.
Prin Dispoziţia nr. 912/2004 autoritatea administrativă a respins cererea de restituire în natură a imobilului, statuând că bunul nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
În cadrul procedurii judiciare declanşate de O.A. şi continuată de cesionarul de drepturi litigioase, T.D., (recurent şi în prezenta cauză), prin Sentinţa civilă nr. 2079 din 22 decembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Constanţa, definitivă prin Decizia civilă nr. 6283 din 3 octombrie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 929/36/2006 s-a tranşat în mod irevocabil că nici cedenta şi nici cesionarul de drepturi litigioase nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul notificat - lot 26 careul 50 din Staţiunea Mamaia, întrucât nu există identitate între numita M.P.Z. - fostă proprietară a terenului şi numita P.M. autoarea notificatoarei O.A. şi implicit a cesionarului de drepturi litigioase T.D., situaţie în care aceştia din urmă nu au dobândit niciodată un drept de proprietate sau vocaţia de a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de M.P.Z.
S-a reţinut în considerentele Deciziei civile nr. 6283 din 3 octombrie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că autoarea reclamantei P.M., soţie supravieţuitoare a lui D.P.G. "nu este şi nu poate fi" aceeaşi persoană cu M.P.Z. (proprietara terenului notificat), raporturile dintre cele două fiind de afini (cumnate), respectiv M.P.Z., titulara dreptului de proprietate asupra terenului, este sora soţului autoarei reclamanţilor P.M.
A concluzionat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că titulara notificării - O.A. nefăcând dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în sensul prevederilor art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 nu este îndreptăţită să obţină măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 400, 05 mp, reprezentând lotul 26 careul 50 din Staţiunea Mamaia, motiv pentru care s-a respins ca nefondat recursul formulat de T.D., cesionar de drepturi litigioase cu privire la acest teren.
Raportat la aceste hotărâri judecătoreşti mai sus menţionate, şi avându-se în vedere obiectul prezentei cauze - revendicarea lotului nr. 26 careul 50 din Staţiunea Mamaia de către reclamantul T.D., în calitate de cesionar de drepturi litigioase, conform contractului încheiat cu O.A. - Curtea constată că deşi în speţă nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat în raport cu Decizia civilă nr. 6283 din 3 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa nu poate face abstracţie de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce rezultă din aceste hotărâri judecătoreşti cu privire la unele probleme de drept, dezlegate irevocabil şi opozabile recurentului T.D., care a fost parte şi în cadrul procedurilor judiciare finalizate prin Decizia civilă nr. 6283/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate s-a statuat că titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 400,05 mp, reprezentând lotul nr. 26 careul 50 din Staţiunea Mamaia a fost M.P.Z., fiica numiţilor N.P. şi H.P.B., iar între aceasta şi P.M. devenită soţia supravieţuitoare a lui P.D.G. nu există identitate, aceasta din urmă fiind testatoarea lui O.A., vânzătoarea drepturilor litigioase.
Prin urmare P.M., autoarea testamentului în beneficiul lui O.A. nu a fost proprietara terenului în litigiu, astfel că prin testament nu putea transmite decât bunurile aflate în patrimoniul său la data decesului sau vocaţia la beneficiul legilor reparatorii exclusiv pentru bunuri ce i-au aparţinut în proprietate şi care au fost preluate de Statul Român din patrimoniul său.
Fără a mai relua considerentele de ordin teoretic dezvoltate în precedent, cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti, prin care se tranşează irevocabil între aceleaşi părţi anumite raporturi juridice sau se dezleagă probleme de drept referitoare la calitatea de proprietar, respectiv lipsa unei relaţii de rudenie între anumite persoane, se constată că în prezenta acţiune aceste dezlegări au deplină aplicare, rezultând fără posibilitatea de tăgadă că nu există identitate între autoarea vânzătoarei de drepturi litigioase - P.M. şi proprietara terenului revendicat - M.P.Z., iar reclamantul T.D. succesor al lui P.M. nu este îndreptăţit să obţină restituirea terenului în litigiu, care a aparţinut unei persoane străine, M.P.Z., cât timp nu s-a făcut dovada existenţei vreunei legături de rudenie sau a intervenirii vreunei înstrăinări cu privire la acest teren între fostul proprietar şi reclamantul din cauză, sau antecesori ai acestuia.
Se constată că în cadrul acţiunii în revendicare reclamantul T.D. nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarelor sale - O.A. sau P.M. cu privire la bunul revendicat, înscrisul existent la dosar - actul nr. 2059/A din 2 iulie 1997 eliberat de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Constanţa atestând că în registrul nr. 61/1935 din Fondul Primăriei Constanţa figurează la fila 99 M.P.Z. cu un teren în suprafaţă de 400, 05 mp, lot 26 careul 50 în anul 1936.
Spre deosebire de Legea nr. 10/2001, care a instituit un regim probator mai puţin rigid, avându-se în vedere scopul reparatoriu al acestei legi speciale şi personale vizate prin acest act normativ - foşti proprietari deposedaţi abuziv de bunuri imobiliare în perioada regimului comunist, în cadrul acţiunii în revendicare reclamantul - fiind persoana care se pretinde proprietarul bunului de care a fost deposedat de către posesorul neproprietar, este ţinut conform art. 480 C. civ. să facă dovada dreptului său de proprietate raportat la unul dintre modurile de dobândire a proprietăţii - art. 644 şi 645 C. civ. (1864), ori, în speţă recurentul T.D. nu a depus niciun înscris pentru a dovedi calitatea de proprietar a autoarelor sale cu privire la terenul în suprafaţă de 400, 05 mp reprezentând lotul 26, careul 50 din Parcelarea Mamaia.
În raport de această situaţie, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că reclamantul nu are calitate de proprietar al bunului revendicat şi a respins pretenţiile acestuia cu privire la lotul nr. 26 careul 50 din staţiunea Mamaia ca nefondate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul T.D., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că în mod nelegal s-a reţinut că dezlegările date problemelor de drept în litigiile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fără a se avea în vedere şi efectele hotărârilor prin care s-a dispus restituirea în natură a celorlalte trei terenuri care au făcut obiectul acţiunii şi pentru care a renunţat la judecată.
A arătat recurentul că suprafaţa de teren reprezentând lotul nr. 1 careul 28 a aparţinut autoarei S.E.N.P. (devenită după căsătorie S.) iar autorul acesteia i-a cedat drepturile litigioase.
La momentul formulării acţiunii, terenul făcea parte din domeniul privat al Municipiului Constanţa iar H.C.L.M.B. nr. 211/2011 nu face dovada regimului juridic de domeniu public al acestui imobil.
A susţinut recurentul-reclamant că Decizia nr. 22043/1958 fiind o decizie generică, fără a se nominaliza proprietăţile care intră sub incidenţa sa, nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate.
Decizia nr. 22043 din 24 martie 1958 nu poate produce efecte raportat la pactul comisoriu inclus în contractul de vânzare-cumpărare, ca urmare a pretinsei nerespectări de către cumpărător a obligaţiei de a edifica într-un anumit teren o construcţie, întrucât chiar vânzătorul nu şi-a executat obligaţiile asumate, respectiv de a executa lucrări edilitare reprezentând trotuarul şi strada de acces la imobil.
S-a susţinut că în mod nelegal, raportat la probele administrate, instanţa nu a reţinut existenţa forţei majore în executarea construcţiei.
În ceea ce priveşte lotul nr. 26 Careul 50 - în suprafaţă de 400.05 mp s-a susţinut că în conformitate cu certificatului nr. 2059/A din 02 iulie 1997, emis de Arhivele Naţionale, acest teren a fost achiziţionat de M.P.Z.
Această suprafaţă de teren a aparţinut familiei P., cea care a deţinut 5 loturi de teren în staţiunea Mamaia.
Din actele de stare civilă urmează a se constata că M.(M.)P. a fost nora lui N.P. (tatăl lui D.G.P.) şi cumnata lui N.P. (fiul lui N.P. şi al H.P.B.).
P.M. a fost introdusă în prezenta acţiune şi a înţeles să îşi însuşească şi să susţină această acţiune, aceasta decedând pe parcursul litigiului, de pe urma sa rămânând în calitate de unică moştenitoare O.A., conform certificatului de moştenitor 347 din 12 octombrie 1998 şi a testamentului nr. 1182 din 06 august 1998.
În ceea ce priveşte diferenţa de nume dintre M. şi M.Z., aceasta nu poate duce la răsturnarea prezumţiei dreptului de proprietate, atâta timp cât toate registrele publice ale vremii atestă dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren ca aparţinând membrilor familiei P., respectiv M.P.Z. şi N.P. şi nu s-a făcut dovada că în perioada 1936-1958 această suprafaţă de teren ar fi trecut în proprietatea unei alte persoane fizice sau juridice, iar preluarea greşită a prenumelui, respectiv M.Z. în loc de M., este o greşeală uzuală în acea perioadă, persoana fiind cunoscută sub ambele prenume.
Pârâtul Municipiul Constanţa prin primar, a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului arătând că motivele de recurs aşa cum au fost dezvoltate nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii ci de netemeinicie.
Analizând excepţia invocată şi motivele de recurs aşa cum au fost dezvoltate se constată că excepţia este nefondată, motivele invocate subsumându-se motivului de recurs invocat - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Raportat la situaţia de fapt reţinută şi care nu a fost contestată de către părţi şi care nu mai poate face obiect de cenzură în recurs, instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1200 - 1202 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.
Susţinând nelegalitatea deciziei, recurentul pretinde că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces efectele a două hotărâri judecătoreşti ce au finalizat alte două litigii având un alt obiect (respectiv contestaţie împotriva dispoziţiilor Primarului prin care s-au soluţionat notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind aceleaşi suprafeţe de teren care fac obiectul prezentei judecăţi decât cel din prezenta pricină.
În mod legal a reţinut instanţa de apel că sunt incidente dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., în cauză manifestându-se pe deplin efectul pozitiv al celor două hotărâri în sensul că modalitatea în care au fost dezlegate anterior aspectele litigioase în raporturile dintre părţi, respectiv regimul juridic al terenului, caracterul preluării, existenţa unui titlu valabil în persoana autorilor recurentului, nu poate fi statuată diferit în prezenta cauză.
În mod legal instanţa de apel a constatat că pentru cele două suprafeţe de teren, recurentul nu prezintă titluri valabile de proprietate, actele juridice de înstrăinare fiind rezoluţionate ca urmare a activării pactului comisoriu de gradul IV şi respectiv lipsa calităţii procesuale active a autoarei sale.
Prin prezenta acţiune se tinde să se lipsească de efectele lucrului judecat cele două hotărâri anterioare pronunţate în procedura specială a Legii nr. 10/2001, prin care s-a stabilit irevocabil că autorii săi nu sunt titularii unui drept de proprietate asupra celor două suprafeţe de teren pentru care s-au formulat notificări de restituire în natură sau prin echivalent.
Susţinerea că au fost nesocotite efectele pozitive ale lucrului judecat reprezentat de alte trei hotărâri judecătoreşti pronunţate în procedura Legii nr. 10/2001 privind restituirea a altor trei suprafeţe de teren, aflate în situaţii identice privind regimul juridic şi al proprietăţii nu poate fi primită întrucât efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă numai pentru cauzele care au acelaşi obiect al judecăţii, nu şi atunci când au obiecte diferite, condiţia triplei identităţi fiind necesară a fi îndeplinită pentru producerea efectului pozitiv al judecăţii anterioare.
Se constată că recurentul nu pretinde o altă cauză juridică a dreptului autorilor săi şi care a fost deja analizată în procedura Legii nr. 10/2001, ci doar reia susţinerile şi apărările formulate în prima judecată privind existenţa dreptului de proprietate, lipsa de efecte juridice a Deciziei nr. 2243/1958, existenţa forţei majore, existenţa identităţii dintre P.M. şi M.P.Z., apărări care au fost analizate.
Sprijinindu-şi judecata pe efectul pozitiv al hotărârilor irevocabile anterioare, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia efectelor autorităţii de lucru judecat.
Având în vedere aceste considerente urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât Municipiul Constanţa prin Primar.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.D. împotriva Deciziei nr. 16/C din 18 februarie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2015.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1652/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 166/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
