ICCJ. Decizia nr. 167/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 167/2015
Dosar nr. 1516/100/2007*
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Fondul și soluția instanței de fond în primul ciclu procesual.
Prin sentinţa nr. 1187 din 27 iunie 2012 a Tribunalului Maramureş, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC I.S. SRL Bucureşti și s-a dispus obligarea pârâtului P.F.T.M. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Baia Mare, reprezentând o construcţie compusă din salon de restaurant „V.”,, spaţiu de toaletă, precum şi terasă în suprafaţă de 472 mp. A fost obligat pârâtul la cheltuieli de judecată în sumă de 17.157 lei.
Prima instanţă a reţinut că proprietar tabular asupra imobilului înscris în C.F. Baia Mare, compus din teren în suprafaţă de 1.766 mp şi casă de locuit a fost H.D.A.L., de la care bunul a fost naţionalizat, înscrierea efectuându-se sub nr. 3484/1914 în C.F. Pârâtul a solicitat restituirea lui în natură în baza Legii nr. 10/2001, iar, prin Dispoziţia din 2002 emisă de primarul Municipiului Baia Mare, s-a dispus restituirea în natură a imobilului construcţie P+1E situată în Baia Mare; construcţie P situată în Baia Mare; teren în suprafaţă de 1.766 mp, toate înscrise în C.F. Baia Mare.
Ulterior, prin Dispoziţia din 23 august 2004 a primarului Municipiului Baia Mare, s-a completat dispoziţia anterioară din 1 iulie 2002, în sensul că i s-a restituit petiţionarului P.F. imobilul în natură: construcţie P+1E situată în Baia Mare; construcţie P situată în Baia Mare, şi teren în suprafaţă de 1.766 mp, toate înscrise în C.F. Baia Mare. S-a constatat existenţa pe terenul restituit în natură în suprafaţă de 1.766 mp identificat în C.F. Baia Mare, a unor supraedificate constând în extinderi la imobilul preluat abuziv, în suprafaţă totală de 175,65 mp conform releveului prezentat, precum şi terasa amenajată, realizate în timp de către foştii deţinători SC G. SA şi SC I. SRL.
În baza celei de-a doua dispoziţii a primarului, s-a încheiat, în data de 20 mai 2004, un proces-verbal de punere în posesie, însoţit de o schiţă potrivit căreia pârâtul a fost pus în posesie doar cu privire la încăperile care au făcut parte din construcţia veche, respectiv cele haşurate cu galben în schiţa anexă a procesului-verbal de punere în posesie.
Din concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul B.Z., a rezultat că actuala clădire tip parter, realizată în anul 1966, este alipită de clădirea veche şi se compune dintr-un salon restaurant cu grupuri sanitare, vestiar, depozit, grădină de vară şi bucătărie pe platforma grădinii de vară. Corpul „C” grădina de vară şi bucătăriile anexă de pe platformă sunt realizate dintr-o structură metalică, stâlpi din metal, ferme şi pane metalice, învelitoare din tablă. Bucătăriile de vară de pe platforma betonată şi mozaicată a grădinii de vară au structura de rezistenţă din cărămidă, pereţii sunt tencuiţi şi placaţi cu faianţă albă. Corpul „B” este înregistrat ca mijloc fix în noiembrie 1967, la început aparţinând T.A.P.L.-ului, apoi la C.S.A.P., SC G. SA Baia Mare. Corpul „C” grădina de vară şi bucătăriile de vară de pe platformă au fost realizate în anul 1982.
Din concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul S.I.L. a rezultat că vechea construcţie S+P+1E cu suprafaţa construită de 455 mp este situată pe parcela şi a fost construită în anul 1873, la care s-au adus următoarele adăugiri: extinderea la construcţia veche P are o suprafaţă construită de 247 mp; terasa grădină de vară cu suprafaţa construită de 472 mp; două construcţii vechi, o hală nouă şi parţial o magazie nouă, situate pe partea estică. Adăugirile aduse construcţiei vechi nu sunt intabulate în cartea funciară, în prezent întregul imobil aflându-se în folosinţa pârâtului.
Analizând înscrisurile depuse la dosar, prima instanţă a apreciat că întreprinderile şi societăţile existente anterior preluării de către reclamantă a acestui patrimoniu, sunt cele care au edificat adăugirile la construcţia veche, investiţii care au fost făcute ulterior naţionalizării imobilului. Întrucât reclamanta este proprietar al acestor adăugiri, care nu au fost cuprinse în dispoziţia prin care i s-a restituit pârâtului doar clădirea veche, se impune admiterea acţiunii.
Apelul și hotărârea instanței de apel în primul ciclu procesual.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul P.F.T.M., solicitând, în principal, desfiinţarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.
Prin Decizia civilă nr. 97/A din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, a fost admis apelul și a fost schimbată în totalitate sentința, în sensul că a fost respinsă ca nefondată acţiunea exercitată de reclamanta, având ca obiect revendicare.
Instanța de apel a reţinut că asupra imobilului înscris în C.F. Baia Mare - grădină în intravilan în suprafaţă de 485 mp - casă de locuit şi curte în suprafaţă de 1.280 mp, a fost proprietar tabular dr. H.L. (V.), intabulat cu încheierea din 16 mai 1914. În baza cererii din 4 ianuarie 1958 a Comitetului Executiv al Statului Popular al Oraşului de Subordonare Regională Baia Mare, cu încheierea din 7 ianuarie 1958, s-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilelor de sub A 1.2 în favoarea Statului Român cu titlu de drept naţionalizare.
Urmare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziţia nr. 394 din 1 iulie 2002 a Primarului Municipiului Baia Mare, i s-au restituit în natură pârâtului P.F., imobilele - construcţie P + 1E situată în Baia Mare; construcţie P situată în Baia Mare, teren în suprafaţă de 1.766 mp, toate înscrise în C.F., Baia Mare.
Prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe Dispoziţia din 2002 emisă de primarul Municipiului Baia Mare (care nu îi conferă reclamantei vreun drept de proprietate), pe procesul-verbal de punere în posesie a reclamantului din 20 mai 2004, pe dispoziţia aceluiaşi primar din 23 august 2004 care însă a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 132 din 04 martie 2005 a Tribunalului Maramureş, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 655/A din 10 iunie 2005 a Curţii de Apel Cluj şi devenită irevocabilă prin Decizia nr. 2776 din 16 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi pe rapoartele de expertiză efectuate de experţii B.Z. şi S.I.L.
Actele aflate la filele 41-71 şi 142-149, din care tribunalul a reţinut că adăugirile la construcţia veche au fost efectuate după ce imobilul a fost naţionalizat, nu atestă un drept de proprietate asupra unor părţi din construcţii în favoarea reclamantei.
În speţă, reclamanta a intentat o acţiune în revendicare împotriva pârâtului, în cadrul căreia avea obligaţia, conform art. 1169 C. civ., să facă dovada dreptului ei de proprietate asupra imobilului construcţie revendicat.
Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, prin imobil, în sensul prezentei legi, se înţelege terenul, cu sau fără construcţii, de pe teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale, aparţinând unuia sau mai multor proprietari, care se identifică printr-un număr cadastral unic.
Reclamanta nu a făcut dovada conform legii, că este proprietară asupra unui imobil deţinut nelegal de pârât.
Art. 9 din Legea nr. 10/2001 prevede că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Faţă de această situaţie de fapt şi de drept, în mod nelegal prima instanţă a admis acţiunea în revendicare intentată de reclamantă împotriva pârâtului, astfel că în baza art. 296 C. proc. civ., a fost admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului, care a fost schimbată în totalitate, în sensul că a fost respinsă ca nefondată acţiunea în revendicare.
Celălalt motiv de apel privind soluţionarea acţiunii de prima instanţă fără îndeplinirea procedurii de citare cu pârâtul a fost apreciat ca nefondat, acesta cunoscând termenul la care s-a judecat acţiunea şi făcându-şi toate apărările pe care le-a considerat necesare în cauză. Oricum, pârâtului nu i s-a produs vreo vătămare care să nu poată fi înlăturată pe calea de atac a apelului, aşa cum prevede art. 105 C. proc. civ.
În baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., curtea a apreciat ca neîntemeiate: excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, deoarece verificarea acesteia presupune examinarea dovezilor exhibate în acest sens, ceea ce duce la admiterea sau respingerea pe fond a acţiunii; excepţia autorităţii de lucru judecat raportată la hotărârile din Dosarele nr. 17/2004, nr. 5293/2002 şi nr. 62/2003 deoarece nu există identitate de cauză şi de obiect; excepţia îmbogăţirii fără justă cauză fiind apreciată inadmisibilă, ea putând fi invocată eventual ca o apărare.
Recursul și hotărârea instanței de recurs în primul ciclu procesual.
Prin Decizia civilă nr. 1883 din 3 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 97 din 10 octombrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, care a dispus casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte reţine că decizia pronunţată în apel nu răspunde susţinerii reclamantei că ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990. Autoarea ei, SC G. SA a fost înfiinţată în temeiul art. 17 din această Lege, iar art. 20 prevede că bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale constituite în temeiul acestei legi devin proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu. Deși reclamanta a administrat o serie de probe pentru a dovedi incidenţa textului de lege, instanţa de apel nu a lămurit elementele de fapt referitoare la existenţa şi evidenţierea imobilelor revendicate ca mijloace fixe în patrimoniul autoarei reclamantei şi în ce măsură această împrejurare atrăgea sau nu aplicarea art. 20 din Legea nr. 15/1990, trimiterile făcute de instanţa de apel la dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 fiind străine de natura cauzei. Apărările pârâtului vizând litigiile care s–au mai purtat cu privire la imobil nu sunt de natură să combată criticile din recurs şi să susţină legalitatea deciziei atacate, pentru că, în ceea ce priveşte efectul pozitiv al lucrului judecat, aspectele tranşate în procesele anterioare nu au pus în discuţie dreptul de proprietate al reclamantei.
S-a apreciat că instanţa de apel nu a lămurit aspectele legate de existenţa bunurilor, ce constituie obiect al acţiunii, în patrimoniul reclamantei la momentul constituirii ei ca societate comercială, pentru a se putea stabili în ce măsură aceasta putea dobândi dreptul de proprietate asupra lor în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Rejudecarea apelului după casarea cu trimitere.
Având în vedere dezlegarea în drept şi dispoziţiile privind faptele probatorii asupra cărora s-a pronunţat instanţa de recurs, obligatorii pentru judecătorii apelului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecarea apelului, a fost completată probaţiunea, pentru a se stabili existenţa în patrimoniul antecesoarei reclamantei, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, în temeiul căreia a fost reorganizată în societate comercială cu capital de stat, a imobilului obiect al litigiului şi, în măsura în care răspunsul ar fi pozitiv, titlul cu care acest imobil figura în patrimoniul antecesoarei reclamantei, respectiv dacă era aplicabilă prezumţia prevăzută de art. 20 din Legea nr. 15/1990 ori din probe rezultă un alt drept decât cel de proprietate, deci deţinerea cu alt titlu decât cel de proprietar.
Instanța de rejudecare a reținut că, din probele administrate, rezultă că titlul cu care antecesoarea reclamantei putea deţine bunul era un contract de închiriere (s-a dovedit că terenul şi construcţia veche au fost închiriate către SC G. SA), or un astfel de drept de creanţă nu poate permite celui care construieşte pe teren dobândirea unui drept de superficie. De altfel, în fişa mijloacelor fixe ale unităţii de stat ce a edificat adăugirile, acestea apar sub menţiunea lucrări de investiţii la restaurantul I., care era închiriat de către aceasta. Acesta a şi fost motivul pentru care construcţia adăugită nu apare în vreun inventar al bunurilor imobile din patrimoniul antecesoarei reclamantei şi nici în lista anexă contractului de privatizare, sau în documentaţia ce a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Câtă vreme nu s-a dovedit existenţa dreptului de proprietate asupra construcțiilor în patrimoniul antecesoarei reclamantei, includerea acestora în mijloacele fixe ale reclamantei s-a dovedit a fi fără suport.
În temeiul art. 296 C. proc. Civ., din considerentele arătate, instanța de apel a admis apelul şi a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii. Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 298 rap. la art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la cheltuieli de judecată în sumă totală de 20.700,5 lei, din care 10.520,5 în primul apel, 7.700 lei în recurs şi 2.480 lei în rejudecarea apelului.
Recursul și considerentele instanței de recurs în al doilea ciclu procesual.
Împotriva Deciziei nr. 221/A/2014 a declarat recurs reclamanta solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii apelului declarat de P.F.T. ca nefondat cu consecinţa menţinerii sentinţei primei instanţe, ca temeinică şi legală.
Expunând situația de fapt, recurenta SC I.S. SRL (fostă SC E. SRL) susține că este succesoarea în drepturi cu privire la clădirile în litigiu a SC G. SA (societate înfiinţată în temeiul Legii nr. 15/1990 prin reorganizarea Î.C.S.A.P. (fostul T.A.P.L. Baia Mare), prin Decizia nr. 524/1990 emisă de Prefectura Judeţului Maramureş, urmare a procesului de divizare din 07 februarie 2005). T.A.P.L. Baia Mare a intrat în posesia imobilului în litigiu după naţionalizare. Pe terenul în suprafaţă de 1.766 mp, pe lângă construcţia veche ce a fost naţionalizată în 1958, după naţionalizare s-au edificat alte construcţii, ce formează obiectul prezentului litigiu, construcţii ridicate de autoarele sale şi care până la momentul înfiinţării SC G. SA s-au aflat în patrimoniul acestora.
Prin procesul verbal de punere în posesie din 20 mai 2004 pârâtul intimat a fost pus în posesie exclusiv pe imobilul ce făcut obiectul naţionalizării și, cu toate acestea, a ocupat şi aceste construcţii.
Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Critica formulată constă în aceea că instanţa de apel, către care s-a trimis cauza spre rejudecare, nu a rejudecat apelul în raport de problemele de drept indicate în cuprinsul deciziei de casare. Astfel, rejudecând apelul, instanţa de trimitere nu a făcut o comparare de titluri de proprietate ci s-a mărginit la a face o altă analiză decât cea stabilită de instanţa de casare. Instanţa de trimitere a analizat anumite probe ulterioare momentului înfiinţării autoarei sale SC G. SA, a constatat că noile clădiri fac parte din mijloacele fixe ale autoarelor sale, dar nu a dat nici o eficienţă acestei constatări şi a evitat îndrumările obligatorii ale instanţei de casare, cu privire la compararea de titluri.
Susține că dreptul său de proprietate izvorăşte din lege, iar intimatul pârât nu are nici un titlu de proprietate asupra construcţiilor adăugite.
Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susține că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.
Arată că a investit instanţa cu o acţiune în revendicare promovată pe calea dreptului comun - art. 645 C. civ., invocând legea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiilor ce le revendică - art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Pe lângă considerente legate de existenţa construcţiilor în fişa mijloacelor fixe (ce reprezintă o îndrumarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare şi care reprezintă singura îndrumare respectată de instanţa de trimitere) instanţa, în rejudecare, face (la filele 9 ultimul paragraf şi 10 primul paragraf) anumite raţionamente străine de natura pricinii. Astfel, sunt străine de pricină considerentele instanţei relative la naşterea unui drept real complex, dreptul de superficie pe teren. Mai mult, ultimul paragraf al filei 9 din hotărârea recurată nu are nici o logică, sunt cuvinte lipsă, fraza nu se continuă pe pagina următoare.
Tot străine de pricină sunt şi trimiterile la contractele de privatizare încheiate între F.P.S. şi Asociaţia Salariaţilor SC G. SA din 19 ianuarie 1999 şi din 12 mai 1995, precum şi Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 28 decembrie 1994, de vreme ce momentul la care se analizează îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 15/1990 este momentul înfiinţării societăţii comerciale, iar în speţă, SA SC G. SA SA, antecesaoarea sa, a luat fiinţă la data de 09 noiembrie 1990 prin Decizia nr. 524/1990 emisă de Prefectura Judeţului Maramureş. Contractele de privatizare cu F.P.S. sunt contracte de vânzare cumpărare de acţiuni iar nu de active. În contractul de privatizare din 19 ianuarie 1999 Asociaţia Salariaţilor a achiziţionat pachetul majoritar de acţiuni al societăţii, iar în acest contract nu se vorbeşte de nici unul dintre activele existente la acel moment în proprietatea SC G. SA. Anexa la contractul de privatizare din 12 mai 1995 are în vedere principalele clădiri, iar faptul că nu sunt menţionate în acea listă şi clădirile revendicate prin prezenta acţiune nu însemnă că acestea nu erau în patrimoniul societăţii, de vreme de experţii au stabilit că antecesoarea sa a realizat clădirile, iar acest aspect este reţinut şi de instanţa de apel. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 28 decembrie 1994 nu are nici o relevanţă la speţă, de vreme ce, pe de o parte, se referă la terenuri, iar nu la construcţii, iar pe de altă parte, aste emis în 1994, după data înfiinţării SC G. SA.
Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, art. 1169 C. civ., art. 480 şi următoarele C. civ. şi art. 645 C. civ.
În primul ciclu procesual, prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat că prima instanţă de apel nu a lămurit elementele de fapte referitoare la existenţa şi evidenţierea imobilelor revendicate ca mijloace fixe în patrimoniul autoarei subscrisei şi pe cale de consecinţă a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel pentru a lămuri aceste aspecte. În rejudecare, instanţa reţine că „de altfel, în fișa mijloacelor fixe ale unităţii de stat ce a edificat adăugirile, acestea apar sub menţiunea „lucrări de investiţii" la restaurantul Igniş".
Faptul că în fişa mijloacelor fixe noile clădiri au fost menţionate ca şi investiţii, nu afectează cu nimic dreptul de proprietate asupra acestor clădiri, şi cu atât mai mult nu este de natură a considera că acestea nu erau în patrimoniul autoarei sale. Nu este contestată calitatea sa de constructor al clădirilor revendicate iar, potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 62/1968 privind amortizarea fondurilor fixe, sunt asimilate fondurilor fixe, în scopul amortizării, investiţiile efectuate la fondurile fixe închiriate (din această cauză erau menţionate ca şi investiţii în fişa mijloacelor fixe).
Includerea clădirilor în lista mijloacelor fixe demonstrează că aceste clădiri erau în patrimoniul societăţii. Clădirile sunt mijloace fixe conform H.G. nr. 266/1994 și reprezintă o parte din patrimoniul unei societăţi comerciale.
Or, dacă aceste clădiri se aflau în patrimoniul SC G. SA în 1990, la momentul înfiinţării, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 ele au devenit proprietatea acestei societăţi. SC G. SA s-a înfiinţat în temeiul Legii nr. 15/1990 prin reorganizarea Î.C.S.A.P., prin Decizia organului administraţiei locale de stat, având în vedere ca era o întreprindere de interes local.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu". În temeiul legii, societăţile nou înfiinţate prin reorganizarea unităţilor economice de stat au devenit proprietarele bunurilor aflate în administrarea lor până în momentul reorganizării iar, potrivit art. 645 C. civ., proprietatea se dobândeşte şi prin lege.
În speţă, din probele administrate în cauză, înscrisuri şi expertize tehnice, rezultă că după naţionalizarea imobilului, ce a aparţinut autorului intimatului pârât, pe terenul acestuia s-au construit o serie de alte spaţii necesare desfăşurării activităţii de alimentaţie publică. Aceste noi spaţii au fost realizate de antecesoarele sale, fiind înregistrate în contabilitatea lor ca mijloace fixe şi se aflau în patrimoniul acestora la momentul înfiinţării SC G. SA, după cum urmează: în anal 1966 o extindere a clădirii existente, extindere ce a fost înregistrată ca mijloc fix;în anul 1978 o extindere si modernizare a grădinii de vară Birt Ignis; în anii 1992-1993 lucrări de investiţii la clădirile edificate.
Toate aceste noi construcţii se aflau in patrimoniul societăţii SC G. SA la momentul înfiinţării acesteia iar, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, au devenit proprietatea acesteia. Pentru acestea, recurenta susține că în calitate de succesoare în drepturi a SC G. SA, plăteşte impozite la bugetul local.
Prin urmare, instanţa de apel nu trebuia decât să constate că, în virtutea dispoziţiilor Legii nr. 15/1990, este proprietara bunurilor ce s-au aflat în patrimoniul antecesoarelor sale, că înscrisurile aflate la dosar dovedesc acest fapt, că aceste bunuri exced Dispoziţiei de restituire nr. 394/2002 şi că aceste bunuri sunt ocupate în prezent, fără drept, de intimatul pârât.
Susține că, atâta timp cât dreptul său de proprietate izvorăşte din lege, a făcut dovada deplină că este proprietara bunurilor ce exced Dispoziţiei de restituire nr. 394/2002 și că intimatul pârât nu are nici un titlu/nici un drept asupra construcţiilor edificate. Dacă ar fi respectat dispoziţia obligatorie a instanţei de casare şi ar fi comparat titlurile, instanţa de apel ar fi constatat că intimatul pârât nu are nici un titlu asupra construcţiilor în litigiu.
Jurisprudenţa a statuat că dispoziţia din art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu descrie ea însăşi relaţia dintre patrimoniul întreprinderii socialiste si societatea comercială nou înfiinţată prin reorganizarea acesteia însă, instituie o prezumţie potrivit căreia, atâta timp cât în actele de constituire ale societăţii comerciale nu este identificat un alt titlu cu care se face transferul de patrimoniu, atunci este prezumat că acel titlu este cel de proprietar. Având în vedere această prezumţie, se poate trage concluzia că regula este a unei preluări cu titlu de proprietar. Deci, ceea ce au preluat în patrimoniu societăţile comerciale constituite în temeiul Legii nr. 15/1990 nu este dreptul de administrare al fostelor întreprinderi socialiste, ci chiar un drept de proprietate asupra bunurilor respective.
Prin urmare, interpretând greşit dispoziţiile Legii nr. 15/1990, instanţa de apel a constatat greşit că nu a făcut dovada dreptului de proprietate, câtă vreme titlul său izvorăşte din lege. Întreprinderile de stat nu deţineau, anterior transformării lor în societăţi comerciale, un drept de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor. Acestea formau obiectul dreptului de proprietate al statului, iar întreprinderile aveau doar un drept de administrare asupra bunurilor respective, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate socialistă al statului. În momentul în care fostele întreprinderi de stat au fost transformate, pe temeiul Legii nr. 15/1990, în societăţi comerciale cu capital de stat, dreptul de administrare corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat s-a transformat în drept de proprietate în patrimoniul acestor societăţi comerciale. Prin urmare, înainte de 1990 antecesoarele sale nu aveau un drept de proprietate asupra construcţiilor ce fac obiectul litigiului, ci aveau un drept de administrare asupra lor, drept care s-a transformat, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, în drept de proprietate.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Cu titlu preliminar, este de necontestat că recurenta SC I.S. SRL (fostă SC E. SRL) este succesoarea (urmare a procesului de divizare din 7 februarie 2005) a SC G. SA - societate înfiinţată în temeiul Legii nr. 15/1990 prin reorganizarea Î.C.S.A.P., prin Decizia nr. 524/1990 emisă de Prefectura Judeţului Maramureş, societate care a intrat în folosința imobilului în litigiu după naţionalizare.
Reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului și construcției naționalizate, în temeiul legilor speciale de retrocedare, fiind pus în posesie prin procesul verbal din 20 mai 2004.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este nefondat.
Recurenta susține că instanţa de apel a încălcat îndrumările deciziei de casare în sensul că nu a făcut o comparare a titlurilor de proprietate, ci s-a mărginit la a face o altă analiză decât cea stabilită de instanţa de casare. Or, instanța de apel, analizând probele administrate, a constat că reclamanta nu are un drept de proprietate asupra adăugirilor la construcția inițială, că nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestora în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990. Câtă vreme a reținut că reclamanta nu are un drept de proprietate în temeiul legii, ca mod de dobândire a dreptului, nu avea ce să compare în raport cu titlul pârâtului care este Dispoziția de restituire în natură a terenului cu construcția de pe el.
Instanţa de trimitere a analizat toate probele administrate, ele fiind relevante chiar dacă erau ulterioare momentului înfiinţării SC G. SA - în lipsa unui act care să dovedească ce anume avea aceasta în administrare la momentul reorganizării. Astfel, instanța a constatat că adăugirile la clădiri figurau în lista mijloacele fixe ale acesteia ca investiții la un bun al altuia. Astfel a apreciat corect că SC G. SA nu le avea în patrimoniu, la momentul privatizării, cu titlu de drept de administrare ci cu titlu de drept de creanță, terenul și construcția naționalizată fiind deținute cu titlu de locațiune, și deci acest drept nu s-a putut transforma într-un drept de proprietate în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Nici motivul de recurs întemeiat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primit.
Hotărârea recurată nu cuprinde motive străine de natura pricinii.
Într-adevăr, instanţa a fost investită cu o acţiune în revendicare, în cadrul căreia reclamanta(recurentă) a arătat că titlul său de proprietate este legea - ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiilor revendicate, întemeiată pe art. 645 C. civ. - raportat la art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Instanța de apel a făcut verificări referitoare la existenţa construcţiilor revendicate în fişa mijloacelor fixe ale SC G. SA și a stabilit că această evidențiere nu creează un drept de proprietate în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, respectând întocmai îndrumările deciziei de casare. Dar, dincolo de această evidențiere în fișa mijloacelor fixe, instanța de apel, pe baza tuturor probelor administrate, a reținut corect că aceasta nu dovedește deținerea bunurilor cu titlu de drept de administrare dobândit legal, care să se transforme la momentul privatizării într-un drept de proprietate.
Instanța a stabilit că autoarea reclamantei a deținut construcțiile naționalizate cu titlu de chiriaș, ori, dreptul de folosință nu se confundă cu dreptul de administrare. Nu sunt străine de pricină considerentele instanţei relativ la existența vreunui drept de superficie ci, această analiză este un argument în plus că reclamanta nu poate avea un drept de proprietate asupra construcției adăugite câtă vreme nu avea vreun drept corespunzător asupra terenului, care să îi permită dobândirea dreptului asupra adăugirii. Nu există nici o lipsă de logică juridică în argumentele instanței de apel la fila 9 din hotărâre.
Nu sunt străine de pricină nici trimiterile la contractele de privatizare din 19 ianuarie 1999 şi din 12 mai 1995, precum şi la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 28 decembrie 1994. Acestea sunt probe care demonstrează că SC G. SA nu avea în proprietate la momentul privatizării adăugirile la construcții, ce fac obiectul revendicării. Chiar dacă aceste contracte sunt ulterioare reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990, ele constituie o probă a faptului că SC G. SA nu le deținea sub nume de proprietar. Dacă ar fi fost în proprietatea acesteia ar fi apărut în anexa la contractele de privatizare, în raport de valoarea acestora fiind stabilită valoarea acțiunilor. De asemenea, în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu apare terenul aferent acestor adăugiri, ceea ce demonstrează că SC G. SA nu avea nici un drept asupra terenului aferent adăugirilor. Recurenta nu a făcut nici dovada faptului că anterior privatizării ar fi înstrăinat aceste adăugiri. Faptul că reclamanta a făcut aceste adăugiri nu îi conferă un drept legal de administrare asupra lor, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, care prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990 să se transforme într-un drept de proprietate, ci eventual un drept de creanță împotriva proprietarului construcției și terenului.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 15/1990, societatea reorganizată trebuia să facă inventarierea patrimoniului și evaluarea acestuia și să stabilească capitalul societății înființate prin reorganizare. Or, SC G. SA nu a prins în inventar, în patrimoniu și în capitalul social aceste adăugiri, ceea ce confirmă aprecierile instanței de apel că societatea reorganizată nu le avea în administrare la data reorganizării sale în temeiul Legii nr. 15/1990. Or, potrivit art. 20, numai bunurile aflate în patrimoniu cu titlu de drept de administrare au devenit proprietatea societății reorganizate.
Curtea va respinge ca nefondate și susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanța de apel nu a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente.
În ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, Curtea reține că instanța de rejudecare a făcut verificări conform îndrumărilor deciziei de casare, constatând, așa cum s-a arătat anterior, că reclamanta nu a făcut dovada, conform art. 1169 C. civ., că SC G. SA avea bunurile în patrimoniu - cu titlu de drept de administrare. Menționarea în fișa mijloacelor fixe ale unităţii de stat ce a edificat adăugirile, ca „lucrări de investiţii" la restaurantul Igniş nu demonstrează decât că s-au făcut investiții la un bun al altuia ce nasc eventual un drept de creanță. Această fișă nu face dovada dreptului de administrare care să se transforme, în temeiul legii, într-un drept de proprietate asupra bunului, pentru că, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societatea constituită prin reorganizare dobândește dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul său dar numai asupra celor deținute cu titlu de drept de administrare, fiind expres exceptate cele deținute cu alt titlu, chiar dacă ele se află în patrimoniu. Patrimoniul conține nu numai dreptul de proprietate ci și alte drepturi cu conținut economic, cum ar fi de exemplu dreptul de folosință, dreptul de creanță, etc.
Intr-adevăr, nu este contestat faptul că SC G.SA a efectuat adăugirile, dar acestea nu reprezintă construcții propriu-zise, cu o individualitate proprie, edificate în virtutea unui drept legal, ci adăugiri, ”lucrări de investiții”, adică îmbunătățiri la construcția altuia ce nu nasc un drept de administrare care să se transforme, în temeiul legii, într-un drept de proprietate, chiar dacă ele se supun legii amortizării, fiind doar asimilate fondurilor fixe, potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 62/1968, în vederea amortizării. Faptul că se plătesc impozite pentru aceste lucrări la bugetul local nu face dovada dreptului de proprietate; și un locatar își poate asuma obligația pății impozitelor.
Instanța de apel corect a reținut că reclamanta nu face dovada că are un drept de proprietate legal constituit asupra bunurilor revendicate, că titlul pe care acesta îl invocă - și anume legea - nu există, că autoarea acesteia nu a dobândit dreptul de proprietate în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. Deci instanța nu avut cu ce să compare titlul pârâtului care este Dispoziţia de restituire din 2002 care cuprinde terenul și construcția ce au făcut obiectul naționalizării. Dispoziţia din 23 august 2004 a primarului Municipiului Baia Mare nu modifică propriu-zis Dispoziţia din 1 iulie 2002. Aceasta doar constată existenţa pe terenul restituit în natură în suprafaţă de 1.766 mp, identificat în C.F. Baia Mare, a unor supraedificate constând în extinderi la imobilul preluat abuziv, în suprafaţă totală de 175,65 mp conform releveului prezentat, precum şi terasa amenajată, realizate în timp de către foştii proprietari deţinători SC G. SA şi SC I. SRL, fără ca ea să constituie în favoarea reclamantei vreun drept de proprietate. De altfel, Dispoziţia din 23 august 2004 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 132 din 04 martie 2005 a Tribunalului Maramureş, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 655/A din 10 iunie 2005 a Curţii de Apel Cluj şi devenită irevocabilă prin Decizia nr. 2776 din 16 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Într-adevăr, jurisprudența a reținut că atâta timp cât în actele de constituire ale societăţii comerciale înființate prin reorganizarea fostei întreprinderi de stat, în societate comercială, nu este identificat un alt titlu cu care se face transferul de patrimoniu, atunci este prezumat că acel titlu este cel de proprietar. Or, în cauză, s-a demonstrat că autoarea reclamantei a deținut imobilul în baza unui contract de închiriere. Astfel, adăugirile și îmbunătățirile la un bun închiriat nu îi pot conferi asupra adăugirilor și îmbunătățirilor un drept de proprietate ci doar un drept de creanță. Prezumția este deci răsturnată.
Numai dreptul de administrare asupra bunurilor din patrimoniul statului, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate socialistă al statului, s-a transformat, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, într-un drept de proprietate, nu și alte drepturi.
Față de considerentele expuse, Curtea apreciază că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, încât recursul urmează a fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. de la 1865 va fi obligată recurenta - reclamantă SC I.S. SRL Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.200 lei către intimatul-pârât P.F.T.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.S. SRL (fosta SC E. SRL) Bucureşti împotriva Deciziei nr. 221/A/2014 din 06 martie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă SC I.S. SRL Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.200 lei către intimatul-pârât P.F.T.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 171/2015. Civil. Expropriere. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 168/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
