ICCJ. Decizia nr. 168/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 168/2015
Dosar nr. 273/83/2009**
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1721/D din 21 septembrie 2010 Tribunalul Satu Mare a respins excepţiile de netimbrare a acţiunii, a autorităţii de lucru judecat în cauză a sentinţei civile nr. 7011 din 21 octombrie 1997 pronunţată de Judecătoria Satu Mare în Dosar nr. 4369/1997, a prematurităţii şi respectiv a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, precum şi a excepţiei privind constatarea uzucapiunii ca mijloc de paralizare a acţiunii civile de revendicare imobiliară, şi respinge toată cererea de suspendare a cursului judecăţii din prezenta cauză, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cauzei din Dosar nr. 3889/296/2010 al Tribunalului Satu Mare.
A admis acţiunea civilă înaintată de reclamanta Parohia Greco-Catolică Crucişor, reprezentată prin curator G.G., împotriva pârâtei P.O.R. Crucişor, reprezentată de preot paroh C.D., şi în consecinţă:
A obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate imobilele înscrise în C.F. Crucişor, în natură biserică şi teren în suprafaţă de 881 mp, situate în com. Crucişor, jud.Satu Mare.
S-a respins cererea reconvenţională înaintată de pârâta-reclamantă P.O.R. Crucişor, împotriva reclamantei-pârâte Parohia Greco-Catolică Crucişor, privind rectificarea înscrierilor din C.F. Crucişor, în sensul radierii titlului juridic de posesiune faptică asupra imobilului în litigiu, înscris în favoarea reclamantei-pârâte, fără cheltuieli de judecată.
Analizând acţiunea reclamantei prin prisma materialului probator administrat în cauză şi a reglementărilor legale în materie, instanţa a reţinut în fapt următoarele:
Potrivit extrasului C.F. Crucişor, (fila nr. 2) reclamanta este proprietarul tabular al imobilului biserică şi teren în suprafaţă totală de 881 mp, conform încheierii nr. 4481/1906 C.F., cu titlu juridic posesiune faptică.
Această înscrierea nu a fost până în prezent radiată, modificată ori rectificată, de-a lungul întregii perioade în care pârâta a invocat posesia sa utilă asupra imobilului.
Este adevărat că, spre deosebite de titlul juridic conferit printr-un alt mod translativ de proprietate şi înscris în cartea funciară, posesiunea faptică nu făcea dovada deplină şi absolută, în condiţiile legislative existente la data intabulării (anul 1906) a unui drept real principal imobiliar. În schimb, acest titlu juridic se bucura de o ocrotire egală în privinţa titularului său în ce priveşte asigurarea şi garantarea exercitării posesiei, în condiţiile şi cu respectarea tuturor garanţiilor conferite de o înscriere în cartea funciară.
Prin prisma acestor considerente instanţa a găsit întemeiată acţiunea reclamantei şi în consecinţă o va admite astfel cum a fost formulată.
În ce priveşte cererea reconvenţională a pârâtei reclamante, vizând rectificarea înscrierii de sub poziţia nr. B.1 din C.F. Crucişor, în sensul radierii dreptului de proprietate al reclamantei, raportat la data iniţierii litigiului de faţă instanţa a reţinut că în speţă sunt aplicabile reglementările cuprinse în art. 34 din Legea nr. 7/1996 republicată cu modificările ulterioare. Potrivit acestei norme juridice, rectificarea unei înscrieri de carte funciară se poate realiza în patru ipoteze legale distincte, însă în toate aceste situaţii prevederea legală impune ca în prealabil „prin hotărâre judecătorească irevocabilă” să se fi constatat împrejurarea care determină rectificarea înscrierii de carte funciară respectivă.
În speţă s-a apreciat că nu s-a făcut dovada pronunţării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care să se fi constatat aspectele invocate de către pârâta reclamantă, astfel încât instanţa urmează a respinge ca neîntemeiată cererea reconvenţională astfel formulată.
De altfel, cerinţa de mai sus este cuprinsă şi în art. 35-36 din Decretul Lege nr. 115/1938, ca act normativ premergător Legii nr. 7/1996, iar în eventualitatea solicitării de către pârâta reclamantă în acest moment a existenţei vreuneia dintre ipotezele reglementate prin art. 34 din acest din urmă act normativ, instanţa a apreciat că acţiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluţionarea unei stări de fapt afirmate de pârâtul dintr-o astfel de acţiune.
Referitor la capătul de cerere subsecvent al reprezentantului reclamantei privitor la acordarea cheltuielilor de judecată, tribunalul a reţinut că acesta din urmă a depus la dosarul cauzei delegaţia din 02 februarie 2009 (fila nr. 10), pe care a specificat cuantumul onorariului, iar titularul delegaţiei, la rândul său, nu a depus şi chitanţa doveditoare a plăţii, în intervalul de timp scurs între data acordării cuvântului în fond în apel şi data până la care s-a amânat pronunţarea, în pofida faptului că i s-a pus în vedere acest aspect în şedinţa publică de la termenul din data de 17 septembrie 2010.
Cu privire la acest aspect, tribunalul a reţinut că, faţă de înscrisul doveditor depus de av. U.H.A. (fila nr. 10), în speţă delegaţia avocaţială de reprezentare, apare ca fiind îndeplinită prima condiţie pentru acordarea cheltuielilor de judecată, respectiv cea prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. (partea care a căzut în pretenţii este obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată), însă lipseşte dovada acestor cheltuieli, în speţă onorariului de avocat.
Aşa cum s-a stabilit şi în doctrină (C. proc. civ. comentat şi adnotat, autori Gabriela Cristina Frenţiu şi Denisa-Livia Băldean, ed. Hamangiu, 2008) cheltuielile de judecată trebuie dovedite de partea care le solicită, iar în privinţa onorariului de avocat, numai chitanţa eliberată de acesta, care atestă plata şi încasarea onorariului, constituie act justificativ care stă şi la baza stabilirii şi acordării cheltuielilor de judecată, situaţie în care menţiunea cuprinsă pe delegaţie care face dovada calităţii de reprezentant faţă de terţi, în condiţiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, nu este suficientă.
O asemenea orientare este de altfel conformă cu reglementarea de ordin general cuprinsă în Codul civil român referitoare la dovada îndeplinirii plăţii, reţinându-se totodată că simpla menţiune pe împuternicirea avocaţială a unui cuantum al onorariului face dovada că acesta este onorariul stabilit de comun acord între părţi, dar nu dovedeşte şi plata efectivă a acestuia, în condiţiile în care acest fapt este contestat de partea adversă, atrăgând astfel în opinia tribunalului şi incidenţa disp.art. 179 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
În acest sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O., care, învestită cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (cauza Croitoru contra României/2004, cauza Iacob contra României 2005).
În considerarea celor arătate, în această ultimă chestiune, în absenţa dovezii plăţii onorariului de avocat, instanţa a respins cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în primă instanţă.
Prin prisma considerentelor ce preced instanţa a respins incidentele procedurale prealabile expuse anterior, a admis acţiunea reclamantei astfel cum a fost formulată şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată în cauză, fără cheltuieli de judecată pentru reclamantă nefiind dovedite, conform dispozitivului prezentei sentinţe.
Prin Decizia civilă nr. 97 din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel Oradea a admis ca fondat apelul civil declarat de apelanta reclamantă Parohia Greco - Catolică Crucişor reprezentat prin curator G.G., în contradictoriu cu pârâta P.O.R. Crucişor, împotriva sentinţei civile nr. 1721/D din 21 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 3.050 lei cheltuieli de judecată şi a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii apelate.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta P.O.R. Crucişor, împotriva aceleaşi sentinţe.
A obligat apelanta pârâtă P.O.R. Crucişor să plătească părţii apelante reclamante Parohia Greco - Catolică Crucişor suma de 2.575 lei cheltuieli de judecată în apel.
Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel, cât şi din oficiu, instanţa de apel a constatat următoarele:
Litigiul dedus judecăţii are ca obiect revendicarea imobiliară a imobilului - biserică şi teren, înscris în C.F. Crucişor, număr cadastral 621. Conform acestui înscris (extras C.F. - fila 2 dosar fond) reclamantul este proprietar tabular al imobilului biserică şi teren cu suprafaţă totală de 881 m pătraţi, conform Încheierii nr. 4481/1906, cu titlu juridic posesiune faptică, care până în prezent nu a fost radiată, modificată ori rectificată.
În aceste condiţii, respectiv când din înscrierile C.F. rezultă că reclamanta este proprietar tabular, s-a apreciat ca neîntemeiate criticile pârâtei în sensul că reclamanta nu ar avea interes şi nici calitate procesuală în promovarea acestei acţiuni. Fiind proprietar tabular, reclamanta ar fi trebuit să se bucure de asigurarea şi garantarea exercitării posesiunii, în condiţiile şi cu respectarea tuturor garanţiilor conferite de înscrierea în cartea funciară, astfel că din acest punct de vedere sunt dovedite condiţiile acţiunii civile, respectiv interesul şi calitatea procesuală.
Nefondate sunt şi criticile pârâtului apelant în sensul că instanţa de fond nu a disjuns soluţionarea acţiunii introductive de cererea reconvenţională de rectificare C.F., pentru ca mai apoi să se poată pronunţa asupra cererii de suspendare a pricinii iniţiale. Astfel, s-a apreciat că în mod corect a arătat instanţa de fond că potrivit art. 34 din Legea nr. 7/1996 republicată, cu modificările ulterioare, rectificarea unei înscrieri în C.F., se poate realiza în patru ipoteze legale distincte, dar toate aceste situaţii impun ca în prealabil prin hotărâre judecătorească irevocabilă să se fi constatat împrejurarea care determină rectificarea înscrierii de C.F. respectivă, hotărâre irevocabilă care nu există, pârâta reclamantă reconvenţională nefăcând o astfel de dovadă. Ori în acest sens, în mod judicios s-a apreciat că acţiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluţionarea unei stări de fapt afirmată de pârâtul reclamant reconvenţional.
S-a apreciat ca fiind neîntemeiate şi criticile potrivit cărora reclamanta nu ar fi făcut dovada că a fost deposedată samavolnic în concret în cazul dat, deoarece este de notorietate faptul că, cultul greco - catolic a fost desfiinţat, pierzând astfel şi dreptul de proprietate prin efectul legii - Decretul nr. 358/1948. Ca urmare, în speţă nu se poate vorbi de o trecere a credincioşilor greco - catolici la cultul ortodox în mod voluntar, liber consimţit, trecerea ce a avut loc s-a făcut efectiv doar ca urmare a interzicerii cultului greco catolic în baza Decretului nr. 358/1948.
Este adevărat că, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 358/1948 o parte din averea mobilă şi imobilă a cultului greco - catolic revenea Statului Român, iar lăcaşurile de cult şi casele parohiale urmau a fi atribuite Bisericii ortodoxe prin hotărâre a comisiei interdepartamentale, dar pârâta nu a depus la dosar o asemenea hotărâre, nedovedind faptul că imobilul din litigiu i-a fi fost atribuit printr-o astfel de hotărâre, în condiţiile actului normativ mai sus arătat.
Prin Decretul Lege nr. 9/1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, iar ulterior prin Decretul Lege nr. 126/1990 a fost recunoscut oficial cultul greco - catolic, precizându-se la art. 2 că bunurile ce au aparţinut B.R.U. cu Roma şi care au fost preluate de stat şi deci de B.O.R. se restituie în starea lor actuală B.R.U. cu Roma (greco - catolică).
Au menţionat că la art. 3 alin. (1) din Decretul Lege 126/1990, s-a stabilit că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult, caselor parohiale ce au aparţinut B.R.U. cu Roma, preluate de B.O.R., să fie stabilită de o comisie mixtă, împotriva deciziei luate, partea interesată având deschisă calea acţiunii în justiţie.
S-a apreciat că în speţă nu s-a făcut dovada constituirii comisiei mixte prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 126/1990 şi nici a faptului că s-ar fi întrunit, astfel că, a accepta ideea că nu s-a parcurs o procedură prealabilă şi în consecinţă acţiunea din acest punct de vedere ar fi inadmisibilă ar însemna încălcarea liberului acces la un tribunal, a dreptului la un proces echitabil, ceea ce ar contraveni art. 6 din C.E.D.O. Mai mult, actul normativ invocat mai sus nu prevede de altfel o sancţiune în cazul nerespectării acestei proceduri şi nici întârzierea accesului direct la instanţă.
Referitor la faptul că reclamanta nu ar fi dovedit numărul credincioşilor care aparţin cultului greco - catolic, s-a apreciat că şi acest aspect este neîntemeiat faţă de obiectul acţiunii, respectiv dreptul de proprietate este un drept fundamental, proprietatea neputând fi pusă în discuţie în baza criteriilor numerice prin cantitate.
S-a considerat de asemenea că în mod corect, instanţa de fond a respins excepţia uzucapiunii invocată de pârâtă în vederea paralizării acţiunii în revendicare a reclamantei. Astfel, după cum rezultă şi din cele menţionate anterior, pentru a putea fi invocată o astfel de excepţie, este necesar a fi îndeplinite toate condiţiile legale aplicabile posesiei utile. Ori, după cum a subliniat instanţa de fond, deposedarea proprietarului de carte funciară s-a realizat în mod samavolnic, în temeiul unui act normativ ce a desfiinţat un cult religios legal constituit, iar după 1990 posesia astfel exercitată nu a mai avut un caracter netulburat şi nici sub nume de proprietar, nefiind îndeplinite astfel condiţiile uzucapiunii.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă, în privinţa cheltuielilor de judecată, s-a apreciat că în mod greşit instanţa de fond nu le-a acordat, deşi au fost solicitate de reclamantă. Astfel, este adevărat că titularul delegaţiei nu a depus alături de delegaţia din 02 februarie 2009 (fila 10 dosar fond), pe care era specificat şi cuantumul onorariului, şi chitanţa doveditoare a plăţii, dar în lipsa unei chitanţe, indicarea cuantumului onorariului avocaţial, în cuprinsul împuternicirii avocaţiale sub semnătura avocatului conferă acesteia autenticitatea necesară care permite acordarea acestor cheltuieli.
Indicarea, deci a onorariului de către avocat sub semnătură, creează o prezumţie simplă că acela este onorariul stabilit de părţile contractului de asistenţă juridică şi că el a fost achitat, sau că urmează a fi achitat şi el poate fi luat în considerare la stabilirea cheltuielilor de judecată.
Faţă de toate cele ce preced, instanţa a admis apelul reclamantei Parohia Greco - Catolică Crucişor, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 3.050 lei cheltuieli de judecată, urmând a fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate şi a fost respins apelul pârâtei P.O.R. Crucişor declarat împotriva aceleaşi sentinţe.
În baza art. 274 C. proc. civ., apelanta pârâtă P.O.R. Crucişor a fost obligată în favoarea apelantei reclamante Parohia Greco - Catolică Crucişor la plata sumei de 2.575 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial.
Prin Decizia civilă nr. 2319 din 29 martie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta P.O.R. Crucişor împotriva Deciziei nr. 97/A din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recursul a fost admis pentru considerentele următoare: S-a apreciat că n u poate fi primită critica referitoare la pretinsa nesoluţionarea a cererii de suspendare a judecăţii, întrucât din expunerea de motive a deciziei atacate rezultă cu evidentă că o astfel de analiză instanţa a realizat, aceasta având în vedere, în contextul circumstanţelor cauzei pendinte, necontestate, dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv faptul că pârâta reclamantă nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
S-a apreciat astfel judicios că, de principiu, acţiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluţionarea unei stări de fapt afirmată de pârâtul-reclamant reconventional.
În ce priveşte criticile referitoare la fondul raportului juridic litigios - împrejurarea că în mod nelegal nu s-a avut în vedere numărul credincioşilor, că trebuia să se dovedească deposedarea forţată, numărul mare al credincioşilor deposedaţi, iar ulterior anului 1990, revenirea acestora la cultul greco-catolic, interesul legitim în promovarea acţiunii, nu s-a dovedit întrunirea comisiei mixte care să concilieze diferendele, chiar a demersurilor efectuate pentru constituirea comisiei mixte, consecinţele acestor neregularităţi sub aspectul legitimităţii accesului la instanţă, invocarea existenţei unei proceduri speciale de restituire, pe care reclamanta ar fi ignorat-o - Înalta Curte a constatat că susţinerea recurentei referitoare la neclarificarea deplină a situaţiei de fapt, premisă a controlului de legalitate, este întemeiată.
În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Constatarea faptelor, aşa cum rezultă ele din actele şi dovezile administrate de părţi, este atributul instanţelor fondului iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de la dosar, obligaţia judecătorilor de a-şi motiva hotărârile constituind una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil.
În acest scop, judecătorii fondului au îndatorirea, conform art. 129 alin. ( 5) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, sens în care sunt in drept să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, sau să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Important de reţinut este faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaş de cult ce a aparţinut Parohiei Greco-Catolică Crucişor, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Chiar dacă cererea reclamantei se întemeiază pe dispoziţiile de drept comun, având în vedere obiectul acesteia - solicitarea de retrocedare a unui lăcaş de cult - nu pot fi ignorate prevederile Decretului-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la B.R.U. cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, acestea distingând între două situaţii foarte clar enunţate: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepţia moşiilor) în starea lor actuală şi b) situaţia lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de B.O.R., pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitate care deţin aceste bunuri.
Într-un astfel de context normativ, era necesar ca instanţele anterioare să se pronunţe explicit, cu precădere, dacă litigiul pendinte, prin pretenţia concretă formulată, pune sau nu problema raportului lege generală - lege specială, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de abordare.
În ipoteza admiterii existenţei unei reglementări cu caracter special, instanţa fondului este chemată să dea eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunul, situaţie în care se impune suplimentarea probatoriului pentru obţinerea de date relevante sub acest aspect.
S-a apreciat că instanţa de apel va trebui să răspundă în mod explicit dacă procedura instituită de dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005), a fost respectată, respectiv finalizată, întrucât intervenţia instanţei de judecată a fost strict reglementată, după cum urmează „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun".
De principiu, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa de judecată este chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar pentru a se ajunge la o asemenea etapă trebuie clarificate pe deplin şi printr-o intervenţie activă a instanţei, circumstanţele particulare ale cauzei pendinte - convocarea comisiei, adoptarea sau nu a unei decizii, motivarea acesteia după criteriile legii, existenţa sau nu a unui proces-verbal de constatare a imposibilităţii constituirii comisiei etc. - cu atât mai mult cu cât, dacă se va ajunge la concluzia existenţei unei reglementări speciale, instanţa nu va mai putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special. În această ultimă ipoteză, s-a apreciat că, instanţa va fi obligată să respecte opţiunea legiuitorului care a înţeles să reglementeze într-o anumită modalitate situaţia imobilelor cu o anumită afectaţiune - lăcaşuri de cult, acesteia nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
În condiţiile în care legiuitorul nu explicitează sintagma „potrivit dreptului comun", instanţa de judecată este obligată să stabilească semnificaţia normei legale incidente (posibilitatea formulării oricărei acţiuni în justiţie, la alegerea titularului dreptului subiectiv pretins, prin care acesta înţelege să-şi valorifice dreptul -cercetându-se, pe cale prejudicială, modalitatea de deposedare a reclamantului de bunul său - ori o acţiune personală în retrocedare cu caracter special).
În egală măsură, s-a mai apreciat că instanţa de apel va trebui să se pronunţe şi dacă Decretul-Lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) are sau nu caracter reparator în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, prin comparaţie cu conţinutul altor acte normative care au instituit dreptul la măsuri reparatorii, obiectul acestora, procedura de acordare a măsurilor reparatorii, precum şi modul de sesizare a instanţei de judecată de către persoana îndreptăţită, cadrul şi condiţiile soluţionării acţiunii m justiţie (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 , Legea nr. nr. 1/2000, O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 10/2001, etc).
Trimiterea la dreptul comun pe care o face legiuitorul nu poate fi redusă la dimensiunea pur procedurală, aceea de acces la instanţă, ci are şi semnificaţia aplicării, în cadrul acţiunii în justiţie, a anumitei reguli de drept substanţial, pe care instanţa fondului este obligată să le identifice (rezolvând astfel şi eventuala problemă a raportului lege generala-lege specială) şi să le aplice, într-un context probator adecvat.
În privinţa (a cererii reconvenţionale, s-a susţinut cu deplin temei că nu au fost administrate probe, starea de fapt nefiind astfel pe deplin stabilita.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte a admis recursul pârâtei, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia civilă nr. 8 din 22 februarie 2013 Curtea de Apel Oradea a admis ca fondat apelul civil declarat de apelanta reclamanta Parohia Greco - Catolică Crucişor, împotriva sentinţei civile nr. 1721/D din 21 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A obligat pârâta P.O.R. Crucişor, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.050 lei în favoarea reclamantei.
S-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta P.O.R. Crucişor cu sediul în localitatea Crucişor, împotriva aceleaşi sentinţe,fiind menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
A obligat pârâta P.O.R. Crucişor jud. Satu Mare să plătească părţii apelante Parohia Greco - Catolică Crucişor suma de 2.575 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Oradea, procedând la rejudecarea apelului după casarea cu trimitere spre rejudecare a constatat următoarele:
Reclamanta Parohia Greco Catolică Crucişor este proprietară de carte funciară asupra imobilului înscris în C.F. Crucişor, în natura biserică si teren aferent în suprafaţă de 881 mp.
Potrivit art. 32 şi 33 din Legea nr. 115/1938 preluat integral de Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate în regim de carte funciară se dovedeşte exclusiv cu cuprinsul cărţii funciare, dreptul acolo înscris se prezuma că există în folosul celui inscris, în cazul nostru reclamanta principala.
În concluzie, în speţă, proprietar al imobilului revendicat este reclamanta, iar posesia acestui imobil aparţine paratei P.O.R. Crucişor, aceasta necontestând faptul posesiei.
Potrivit Decretului Lege nr. 126/1990, situaţia lăcaşelor de cult ce au aparţinut fostei biserici unitariene si care, după desfiinţarea acestei biserici, au intrat în posesia cultului ortodox se va rezolva prin bună înţelegere între cele doua culte.
În speţă aceasta înţelegere a fost imposibil de realizat (comisia mixtă nu a fost constituita), motiv pentru care reclamanta a formulat acţiune de drept comun, conformându-se dispoziţiilor art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990,astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 182/2005,in sensul ca daca reprezentanţi celor doua culte nu se pot întruni in comisia stipulata de lege pentru a dispune cu privire la lăcaşul de cult,partea interesata are deschisa calea unei acţiuni civile de drept comun, competenta revenind în prima instanţa tribunalului.
Aceasta acţiune de drept comun este acţiunea în revendicare, întemeiata pe dispoziţiile art. 480 C. civ. si face obiectul prezentului dosar.
În concluzie, cum reclamanta a dovedit cu prisosinţă că este proprietar de carte funciara asupra imobilului revendicat, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare a proprietarului de carte funciara împotriva posesorului ce nu justifica titlu legitim asupra bunului revendicat.
Totodată, s-a apreciat că în mod corect a fost respinsă şi cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţională Parohia Ortodoxă Crucişor prin care s-a solicitat anularea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, cu motivarea ca parata a uzucapat imobilul din litigiu.
În rejudecarea apelului reclamanta reconvenţională a invocat în susţinerea cererii sale reconvenţionale doar numărul mai mare de credincioşi ortodocşi decât cei greco-catolici, argument nerelevant raportat la aspectele ce vor fi arătate în cele ce urmează.
Astfel, în speţă s-a apreciat că reclamantei nu i se poate opune o posesie utila exercitată de pârâtă cât timp cultul greco-catolic a fost desfiinţat abuziv de statul comunist prin Decretul 358/1948, abuz recunoscut chiar de legiuitorul român imediat după evenimentele din decembrie 1989, prin Decretul - Lege nr. 9/1989 dispunându-se abrogarea Decretului nr. 358/1948 alături de alte acte normative edictat de fostul regim şi considerate abuzive de noua putere.
Aşadar, posesia pârâţilor a fost întemeiata pe violenţă, aceştia, au preluat imobilul cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 177/1948, lege care prevedea modalitatea legala prin care bunurile unui cult religios pot trece în patrimoniul altui cult, procedura prevăzuta de art. 37 din Lege, care se finaliza cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de către judecătoria competentă, prin care se constata îndeplinirea condiţiilor stipulate în articolul de mai sus si se dispunea trecerea patrimoniului cultului părăsit la noul cult îmbrăţişat de majoritatea credincioşilor.
În speţă, s-a apreciat că nu numai că nu s-a urmat o astfel de procedură, dar nici nu a fost trecuta proprietatea bisericii greco - catolice în favoarea statului aşa cum prevedea Decretul nr. 358/1948, care stipula expres ca bunurile bisericii unite ce nu au trecut in proprietatea ortodoxilor, conform Decretului nr. 177/1948, vor trece in proprietatea Statului Roman, care urmează să dispună de aceste bunuri.
Se impune a se adăuga ca in anul 1948 in vigoare,in regim funciar, era Legea nr. 115/1938, care la art. 26 stipula expres cazurile in care se poate dobândi proprietatea fără înscriere în cartea funciara, iar legea nu era unul dintre ele.
Concluzionând, reclamanta principala nu a pierdut niciodata dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, ci doar posesia acestuia, prin violenta si abuz comise de Statul Roman împotriva unui cult religios.
Aşa fiind, toate apărările formulate de pârâta reclamanta reconvenţională s-a apreciat că au fost corect înlăturate de Tribunalul Satu Mare.
Reclamata, proprietară de C.F. aşa cum s-a arătat mai sus poate revendica imobilul proprietatea sa din mâna oricărui posesor, posesor care în prezenta speţă nu-i poate opune reclamantei nici un titlu valabil asupra imobilului revendicat.
Dreptul de proprietate este unul din drepturile fundamentale ale omului, protejat ca atare atât prin Constituţia României, art. 43 cât şi prin art. 1 Protocolul 1 din C.E.D.O., texte legale în baza cărora se consfinţeşte nu doar dreptul proprietarului de a-şi recupera bunurile din mana oricărui posesor ci şi condiţiile în care atare drept poate fi îngrădit, aceasta putându-se face doar în ipoteza unor cauze de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire a proprietarului.
În speţă, instanţa a reţinut că nu este vorba de o astfel de cauză de utilitate publică care să justifice încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei ca fiind o măsură proporţională şi de interes general, cu atât mai mult cu cât este vorba de corectarea unui abuz comis de regimul comunist si recunoscut ca atare de regimul politic de după 1989.
Astfel, reclamanta a fost abuziv desfiinţată de Statul Roman în anul 1948, fiindu-i confiscate toate bunurile, iar preoţii greco - catolici au fost persecutaţi politic, mulţi fiind încarceraţi, o parte au murit în închisorile comuniste,toate acestea sunt fapte istorice notorii si necontestate în prezent, cu atât mai mult impunându-se, pentru corectarea abuzului istoric, recunoscut si asumat, comis împotriva cultului greco-catolic, restituirea proprietăţilor ce le-au aparţinut si nu doar simpla recunoaştere a acestor abuzuri.
Un stat de drept se legitimează nu doar prin respectarea unor principii fundamentale cum ar fi separaţia puterilor în stat, respectarea dreptului de proprietate, dreptul la libera exprimare etc., ci şi prin protejarea minorităţilor, motiv pentru care este nerelevant numărul credincioşilor greco - catolici ori ortodocşi din raza localităţii Crucişor, atare argument fiind străin acţiunii în revendicare pe care instanţa este chemată să o soluţioneze.
Faţă de cele mai sus expuse s-a apreciat că se impune respingerea apelului pârâtei ca nefondat în condiţiile art. 296 alin. (1) C. proc. civ.
A fost admis însă apelul reclamantei în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată neacordate la instanţa de fond fiind schimbată sub acest aspect sentinţa şi obligată pârâta în favoarea reclamantei la cheltuieli de judecată de 3.050 lei câtă vreme, sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 274 C. proc. civ., pretenţiile reclamantei fiind admise, iar aceasta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea procesului, împuternicirea avocaţială având specificată şi cuantumul onorariului, necontestat de altfel.
Totodată în baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligată apelanta pârâtă P.O.R. Crucişor la cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 2.575 lei în favoarea apelantei reclamante Parohia Greco-Catolică Crucişor.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta P.O.R. Crucişor.
Prin Decizia civilă nr. 5335 din data de 19 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata reclamantă P.O.R. Crucişor şi a admis recursul declarat de pârâta Parohia Română Crucişor împotriva Deciziei civile nr. 8 din 22 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că este nefondată excepţia nulităţii recursului invocată de intimata reclamantă Parohia Greco-Catolică Crucişor.
Astfel s-a reţinu că recurenta - pârâta a invocat critici ce vizează necompetenţa instanţei, greşita soluţionare a excepţiei uzucapiunii, nestabilirea corectă a situaţiei de fapt, lipsa interesului reclamantei în promovarea acţiunii, chiar dacă aceste criticii nu au fost ordonate şi sistematizate de pârâtă, prin indicarea expresă a unuia din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
S-a mai reţinut că din cuprinsul motivelor de recurs s-a putut reţine şi critica privind nerespectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., referitoare la obligativitatea hotărârii pronunţată de instanţa de recurs.
Aşa fiind, nu s-a putut reţine ca temei excepţia nulităţii recursului, întrucât parte din critici vizează aspecte legate de necompetenţă, de greşita aplicare a legii precum şi nesocotirea dispoziţiilor obligatorii statuate de instanţa de recurs.
S-a apreciat ca fiind fondată critica din recurs privind încălcarea de către instanţa de apel, în rejudecare, a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Astfel, faţă de statuările şi limitele rejudecării, rezultate din decizia de casare mai sus evocată, s-a constatat că instanţa de apel nu a dat eficientă deplină dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Prin Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la B.R.U. cu Roma a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, în sensul deja reţinut şi stabilit prin decizia de casare a instanţei supreme.
Cadrul normativ special impune drept criteriu, dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin bunurile în litigiu, iar soluţionând litigiul în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, s-a apreciat că instanţa de apel în rejudecare, nu a dat eficienţă raportului dintre legea generală şi cea specială, ignorând faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea legii speciale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) se reţine că alineatele acestui text de lege trebuie interpretate sistematic şi ţinând seama, de finalitatea legii, ceea ce instanţa de apel, în rejudecare, a ignorat.
Astfel, raţiunea pentru care la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alin. (2) -(4) prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiţie, în condiţiile în care, unele instanţe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor clericale nu deschid calea acţiunii în instanţă.
De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei, or decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare -reglementată de norma specială - într-o cerere în revendicare de drept comun.
Investită cu o astfel de cerere, instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile, aspect care nu a fost analizat pe fond de către instanţa de apel.
Altfel spus, înalta Curte a constatat că, deşi după primul ciclu procesual, prin decizia de casare, instanţa supremă a statuat că, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa este chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normative special - se impune rejudecarea.
Astfel, fiind vorba de solicitarea de retrocedare a unui lăcaş de cult, s-a reţinut că instanţa de apel nu a stabilit în mod corect, cadrul normativ special, în care pot fi valorificate asemenea pretenţii.
De altfel, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii invocate cu referire la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşurilor de cult, Curtea Constituţională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase (Deciziile nr. 23/1993 şi nr. 49/1995).
Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menţionat anterior, modalitatea de reglare a relaţiilor sociale, de reconstituire a averii comunităţilor religioase reprezintă un aspect de politică legislativă iar nu de activitate jurisdicţională, în acelaşi timp, nu se poate susţine că o asemenea lege ar fi lipsită de conţinutul său reparator, prin instituirea criteriului voinţei credincioşilor.
Astfel, o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri.
Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco- Catolice, fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realităţile sociale şi istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate.
Pe de altă parte, pentru a putea promova o acţiune în revendicare de drept comun, reclamanta trebuie să se poată prevala de existenţa unui „bun”, a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-l poată astfel valorifica pe calea demersului judiciar.
Împrejurarea că prin Decretul-Lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial B.R.U. cu Roma (Greco-Catolică), urmare abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia, vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri, reprezentată de dispoziţiile Decretului-Legea nr. 126/1990, cu modificările ulterioare.
S-a mai arătat că, instanţa de trimitere va soluţiona pricina, în raport de statuările deciziei de casare, în cuprinsul căreia instanţa supremă a stabilit că examinarea unei acţiuni de drept comun, nu elimină incidenţa actelor normative emise cu referire specială la bunurile ce reglementează lăcaşele de cult.
Aşa fiind, s-a apreciat că, întrucât sunt aplicabile prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în raport de reglementarea cu caracter special, prevăzută de Decretul nr. 126/1990, care determină admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, nu se mai impune analizarea celorlalte critici.
Referitor la cererea de completare a Deciziei nr. 8/R din 22 februarie 2013, s-a constatat că aceasta a fost soluţionată de instanţa competentă, potrivit dispoziţiilor art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., respectiv Curtea de Apel Oradea care, prin Decizia nr. 19 din 9 aprilie 2013, a repins-o, ca nefondată, iar recurentul nu a atacat această decizie în cadrul prezentului dosar.
Aşadar, întrucât au fost nerespectate îndrumările, recomandările şi limitele rejudecării cauzei, stabilite la finele primului ciclu procesual, prin Decizia nr. 2319 din 29 martie 2012, înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 315 C. proc. civ., a respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, a admis recursul şi a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Procedând la rejudecarea apelurilor declarate de Reclamanta Parohia B.R.U. Greco - Catolică Crucişor şi de pârâta Parohia Ortodoxă Crucişor, după casarea cu trimitere spre rejudecare de către instanţa supremă, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 360/2014 - A.P. din 23 septembrie 2014 a respins ca nefondate apelurile formulate de cele două apelante împotriva sentinţei civile nr. 1721/A din 21 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare pe care a păstrat-o în întregime.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Procedând la rejudecarea apelurilor declarate de apelanta reclamantă Parohia B.R.U. Greco - Catolică Crucişor şi apelanta Parohia Ortodoxă Cruciuşor, după casarea cu trimitere spre rejudecare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Oradea constată următoarele:
Din analiza extrasului de carte funciară - fila 2 dosar fond - se reţine faptul că, imobilul înscris în C.F. Crucişor - în natură reprezentând biserică şi 882 mp teren aferent, reprezintă dreptul de proprietate al intimatei reclamante Parohia Greco-Catolică din Crucişor, cu titlul juridic de posesiune faptică, drept întabulat la foaia B prin încheierea de intabulare din 1906.
Potrivit adresei din 1 septembrie 2008 emisă de Cabinetul avocaţial U. - M., în numele Parohie B.R.U. Greco - Catolice Crucişor, se reţine faptul că apelanta Parohia B.O.R. a fost invitată pentru data de 14 octombrie 2008 orele 13,00 la Cabinetul Avocaţial, în vederea încercării de soluţionare amiabilă a dreptului litigios, a ajunge la o înţelegere referitor la mai multe imobile printre care şi cel în litigiu, sus-menţionat, la care nu există dovezi că s-ar fi răspuns în vreun fel.
Conform art. 34 din Legea nr. 7/1996, astfel cum era în vigoare la data promovării litigiului: 09 februarie 2009 - orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor de carte funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat că - înscrierea sau actul în baza căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, dreptul înscris a fost greşit calificat, dacă nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului.
Câtă vreme în speţă nu s-a dovedit faptul că înscrierea dreptului de proprietate în anul 1906 cu titlu de posesiune faptică în favoarea Parohiei Greco-Catolice Crucişoir sau actul în baza căruia s-a efectuat înscrierea în C.F. nu ar fi fost valabil, că dreptul înscris ar fi greşit calificat, că nu ar mai fi întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris, că ar fi încetat efectele actului juridic în baza căruia s-a efectuat înscrierea, că aceasta nu ar mai fi în concordanţă cu situaţia reală, actuală a imobilului, în mod corect instanţa de fond a respins cererea reconvenţională prin care s-a solicitat rectificarea colii de carte funciară.
Faptul că apelanta pârâtă Biserica Ortodoxă Crucişor foloseşte imobilul nu este un motiv de aplicare a acestor dispoziţii legale, nefiind depus la dosar vreun act din care să reiasă că acestă posesiune, folosinţă ar fi fost exercitată cu acordul proprietarului tabular, că ar exista un act de înstrăinare valabil al dreptului de proprietate care să emane de la aceasta.
Este o chestiune notorie însă faptul că prin Decretul nr. 358/1948, cultul greco – catolic a fost desfiinţat, fiind scos în afara legii, că şi-a pierdut personalitatea juridică, patrimoniul, însă, urmare a Decretului - Lege nr. 126/1990 acest cult şi-a recăpătat personalitatea juridică şi implicit avea posibilitatea legală de a întreprinde toate demersurile pentru a redobândi bunurile confiscate, în speţă însă, în cartea funciară nu s-au efectuat înscrieri care să necesite pentru revendicarea imobilului să fie rectificate anterior.
Nu s-a făcut, în speţă, dovada faptului că după desfiinţarea cultului greco - catolic s-ar fi urmat procedura instituită de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 ce prevedea condiţiile pentru a opera strămutarea averii cultului părăsit de cel puţin 75% din numărul credincioşilor în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, că s-ar fi apelat la Judecătoria Populară a locului pentru a se constata acest aspect, ori, nici raportat la aceste aspecte nu există motive pentru a determina concluzia că se impune rectificarea colii de carte funciară solicitate de apelanta pârâtă Biserica Ortodoxă Crucişor.
Ca urmare, criticile aduse sentinţei în sensul că nu pot fi înlăturate efectele Decretului nr. 177/1948 şi ale Decretului nr. 358/1948 apar ca nefondate. Deoarece trecerea credincioşilor de la cultul greco - catolic la cel ortodox s-a făcut urmare a desfiinţării celui greco - catolic, implicit nici posesia nu poate fi apreciată ca fiind una utilă, neexistând o folosinţă lipsită de vicii ci dimpotrivă aceasta s-a bazat pe violenţă. Condiţiile pentru a opera uzucapiunea nefiind îndeplinite, buna-credinţă de altfel lipsind, posesia, nefiind una utilă, lipsind chiar şi justa cauză în sensul art. 1895 C. civ. respectiv nici cele prevăzute în art. 27-28 din Decretul - Lege nr. 115/1938, criticile apar ca neîntemeiate.
Astfel cum s-a reţinut mai sus, imobilul în litigiu a rămas întabulat în cartea funciară pe numele Parohiei Greco - Catolice Crucişor, întabulare nerectificată, neanulată, nemodificată din anul 1906, neexistând nici motive de rectificare a înscrierilor nici în prezent. Ceea ce a pierdut proprietarul tabular, în speţă, a fost doar un atribut al dreptului de proprietate - posesia - care se exercită de apelanta pârâtă Parohia Ortodoxă Crucişor, fără a avea un titlu legal.
Prin Decretul - Lege nr. 126/1990, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-Lege nr. 9/1989, la art. 3 s-a prevăzut că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma - Greco Catolică şi au fost preluate de B.O.R., se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând cont de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Urmare a îndrumărilor date de instanţa de casare, conform art. 315 C. proc. civ., obligatorii pentru curte, la rejudecarea cauzei în apel, s-a procedat la verificarea aspectului prevăzut de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, respectiv cel al constituirii unei comisii mixte clericale din partea ambelor parohii. Deşi prin adresa din 18 iunie 2014 Parohia Ortodoxă a fost invitată ca în data de 24 iulie 2014, orele 10,00 să se prezinte la sediul avocatului Parohiei Greco - Catolice în vederea realizării unei încercări de conciliere - constituire comisie interconfesională formată din reprezentanţi ai ambelor culte, a câte 5 - 10 credincioşi din ambele culte, P.O.R. Crucişor prin adresa din 23 iulie 2014 a comunicat că nu doresc credincioşii şi consilierii a renunţa la nici un lăcaş de cult, ei reprezentând 90% din comunitatea de credincioşi, urmaşi ai greco - catolicilor.
S-a mai arătat în acest răspuns că încercarea de conciliere nu poate avea loc, că nu se vor prezenta la data stabilită în locaţia menţionată, aspect din care Curtea reţine faptul că din culpa apelantei pârâte dispoziţiile legale enunţate nu au putut fi puse în aplicare şi de altfel, acest aspect reiese şi din faptul că şi la cealaltă adresă din data de 01 septembrie 2008 arătată mai sus, formulată tot în vederea soluţionării amiabile a litigiului, nu s-a răspuns afirmativ.
Doar în măsura în care se răspundea afirmativ încercării de a se constitui o comisie mixtă pentru soluţionarea situaţiei juridice a lăcaşului de cult în sensul art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 se puteau analiza celelalte aspecte referitor la obligaţia de a fi avută în vedere dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţinea bunul, ori, în lipsa îndeplinirii acestei condiţii nu se mai impune o astfel de analiză şi de altfel este clar că dorinţa credincioşilor din cele două culte nu coincide.
Atâta timp cât în speţă s-a dovedit imposibilitatea urmării procedurii instituite de o lege specială în materie - Decretul-Lege nr. 126/1990 raportat la dispoziţiile art. 3 conform căreia - dacă reprezentanţii celor două culte nu se pot întruni în comisia stipulată de lege pentru a dispune cu privire la lăcaşul de cult, partea interesată are deschisă calea unei acţiuni civile de drept comun – acţiunea în revendicare potrivit art. 480 C. civ. - în vigoare la data promovării litigiului - art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului din perspectiva cărora vor fi analizate criticile aduse de apelanta Parohia Ortodoxă Crucişor.
Potrivit art. 480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. Conform art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitatea publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Din cuprinsul art. 44 alin. (2) al Constituţiei României se reţine faptul că proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Ca urmare, câtă vreme dreptul de proprietate al Parohiei Greco - Catolice Crucişor este întabulat în cartea funciară, posesia exercitată de P.O.R. Crucişor neavând un temei legal, neexistând o cauză de utilitate publică care să justifice încălcarea unui atribut al dreptului de proprietate al apelantei reclamante, în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare.
Dreptul de proprietate subzistă indiferent de numărul credincioşilor din fiecare cult aflat în litigiu, iar ceea ce este relevant în speţă este faptul că proprietarul tabular nu se poate bucura de atributele ce-i sunt conferite de acest drept, aspect ce se impune a fi reparat de instanţele judecătoreşti prin aplicarea corectă a dispoziţiilor legale enunţate.
Faţă de toate considerentele expuse, apelul declarat de pârâta P.O.R. Crucişor în baza art. 296 C. proc. civ., va fi respins ca nefondat.
Deoarece prin decizia de casare s-a dispus casarea în întregime a deciziei recurate prin care s-au soluţionat două apeluri - atât cel declarat de apelanta pârâtă - P.O.R. Crucişor cât şi cel declarat de reclamanta Parohia Greco - Catolică Crucişlor, se impune ca instanţa la rejudecare să se pronunţe şi asupra acestuia.
Cu ocazia soluţionării cauzei în fond, deşi s-a admis acţiunea principală, formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică Crucişor, nu i-au fost acordate cheltuieli de judecată conform art. 274 C. proc. civ., în lipsa dovezii plăţii onorariului avocaţial.
Din cuprinsul împuternicirii avocaţiale - fila 10 dosar fond - se reţine că U.H.A., M.I. şi D.C. au fost împuterniciţi în baza contractului de asistenţă juridică din 02 februarie 2009 de Parohia Greco - Catolică Crucişor, să exercite activităţile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1995 în faţa Tribunalului Satu Mare - pentru revendicare imobiliară, fiind menţionat un onorariu de 3.050 lei, fără însă a fi ataşată o chitanţă de plată a acestuia.
Cu toate că, instanţa de apel i-a pus în vedere avocatului apelantei reclamante să facă dovada încasării onorariului avocaţial indicat în cuprinsul împuternicirii avocaţiale, sens în care s-a acordat şi un termen de pronunţare, acesta nu s-a conformat, menţionând doar în cuprinsul adresei înregistrată la data de 23 septembrie 2014 că va cere cheltuielile de judecată făcute cu procesul pe cale separată.
Deşi culpa procesuală, conform celor expuse se reţine în sarcina apelantei pârâte P.O.R. Crucişor, câtă vreme nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate, faţă şi de precizarea apelantei reclamante că le va solicita pe cale separată, criticile aduse apar ca nefondate, corect instanţa de fond reţinând că nu se impune acordarea acestora.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs pârâta P.O.R. Crucişor invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Analizând acţiunea în revendicare prin prisma condiţiilor impuse de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, respectiv, a procedurii prealabile introducerii acţiunii în instanţă, şi respectarea principiului „dorinţei” sau „opţiunii” credincioşilor, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel puteau constata neîndeplinirea acestor cerinţe legale.
În ce priveşte procedura prealabilă, prevăzută de art. 3, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 182/2005, instanţa de judecată era datoare să analizeze în ce măsură a fost îndeplinită cerinţa efectuării sau finalizării procedurii prealabile introducerii acţiunii în instanţă, respectiv: convocarea comisiei, adoptarea sau nu a unei decizii, motivarea acesteia, existenţa sau inexistenţa unui proces verbal de constatare a imposibilităţii constituirii comisiei.
Recurenta - pârâtă a mai susţinut că, această procedură nu a fost efectuată iar adresa nr. 38 din 18 iunie 2014, emisă de Parohia Greco - Catolică în vederea constituirii unei comisii clericale din partea celor două parohii concretizată în convocarea făcută pentru data de 24 iulie 2014, orele 10,00, nu poate să suplinească lipsa îndeplinirii procedurii prealabile, care trebuie efectuată obligatoriu, anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
În ce priveşte criteriul special al „dorinţei credincioşilor”, instanţa de apel era obligată să verifice opţiunea majorităţii enoriaşilor aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990.
Sub acest aspect, recurenta a susţinut că în rejudecare au fost depuse mai multe înscrisuri ce fac dovada că numărul credincioşilor şi dorinţa acestora este aceea ca terenul aferent să rămână cultului ortodox.
Conform adresei din 5 mai 2014 eliberată de Primăria comunei Crucişor rezultă că la recensământul din anul 2011, exista un număr de 20 de cetăţeni de religie greco - catolică şi 539 cetăţeni de religie ortodoxă, rezultând un procent covârşitor în favoarea credincioşilor ortodocşi.
A mai susţinut recurenta pârâtă că şi din tabelul cu semnături, depus ca anexă notelor de şedinţă din apel, rezultă că numărul credincioşilor ortodocşi este de 425 persoane, diferenţa faţă de recensământul din 2011 se explică prin aceea că parte sunt plecaţi la muncă în străinătate iar o parte nu au fost găsiţi la locuinţă.
Pentru aceste considerente recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi pe fond respingerea acţiunii în revendicare.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat pentru considerentele ce succed:
Singurele critici formulate de către recurenta - pârâtă P.O.R. Crucişor vizează neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, privind procedura prealabilă ceea ce în opinia sa, echivalează cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Urmare a îndrumărilor date de instanţa de casare, conform art. 315 C. proc. civ., la rejudecarea cauzei instanţa de apel a verificat procedura instituită de dispoziţiile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 (modificată prin Legea nr. 182/2005), reţinând că aceasta a fost respectată, respectiv finalizată.
Sub acest aspect, prin adresa din 18 iunie 2014 P.O.R. Crucişor a fost invitată la sediul avocatului Parohiei Greco - Catolice în vederea realizării unei încercări de conciliere - constituire a unei comisii interconfesională formată din reprezentanţii ambelor culte.
Cu adresa din 23 iulie 2014, P.O.R. Crucişor a comunicat că nu doresc credincioşii şi consilierii să renunţe la nici un locaş de cult, ei reprezentând 90% din comunitatea de credincioşi, urmaşi ai greco - catolicilor.
S-a mai arătat în acest răspuns că încercarea de conciliere nu poate avea loc, că nu se vor prezenta la data stabilită, astfel încât în mod legal instanţa de apel a constatat că procedura specială instituită de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, nu poate fi îndeplinită.
În conformitate cu art. 3 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat prin Lege nr. 182/2005, „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte pe una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”.
Întrucât legiuitorul nu explicitează sintagma „potrivit dreptului comun”, cuprinsă în conţinutul art. 3 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 126/1990, aceasta trebuie interpretată în sensul posibilităţii formulării oricărei acţiuni în justiţie, la obligarea titularului dreptului subiectiv pretins prin care acesta înţelege să-şi valorifice dreptul.
Criteriile pe baza cărora a fost soluţionată acţiunea în revendicare au fost cele aplicabile unei cereri întemeiate pe dreptul comun.
Criteriul instituit de dispoziţiile legii speciale prin art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, ar fi avut relevanţă doar în cazul procedurii prealabile, procedură care însă nu s-a finalizat din culpa recurentei - pârâte.
În aceste condiţii, criticile privind neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, sunt nefondate, motiv pentru care recursul formulat va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta P.O.R. Crucişor împotriva Deciziei nr. 360/2014/AP din 23 septembrie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 167/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 169/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
