ICCJ. Decizia nr. 169/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 169/2015
Dosar nr. 6645/2/2012
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 07 noiembrie 2006, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii F.S.I., R.I., M.A., G.M.M.B., I.J.M.L.D.L., C.S.G., D.S.A.M., H.Y.G.B.D., B.N.A., prin mandatar C.C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B.P., M.E., S.E., L. (fost P.) O.S., P.A., C.A.C.C., ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate nevalabilitatea preluării de către stat a imobilelor situate în Blocul Scala din București, sector 1 şi să se dispună obligarea pârâţilor la a le lăsa în deplina proprietate şi liniştita posesie apartamentele deţinute.
În motivare, reclamanţii au arătat ca autorii lor au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului şi a construcţiei ce formează Blocul Scala, situat în Bucureşti, sector 1, conform procesului-verbal din 02 august 1946 al Comisiei pentru înfiinţarea C.F. în Municipiul Bucureşti şi a autorizaţiei de construcţie din 07 iulie 1935.
Toate apartamentele au fost naţionalizate în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, iar apartamentele, situate la etajul 6 al acestui imobil, au fost înstrăinate către pârâţii din prezenta cauza, prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu mandatarii Primăriei Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, D.G.A.F.I. şi SC R. SA.
În drept, şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 din C.E.D.O., art. 2 din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al C.E.D.O.
Prin întâmpinarea, pârâta S.E. a invocat excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii acţiunii iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare, parata M.E. a invocat excepţia necompetentei materiale a instanţei, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare, pârâtul B.P. a invocat excepţia necompetentei materiale a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesuale active excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare, pârâtul P.A. a invocat excepţia necompetentei materiale a instanţei, excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia conexităţii, excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare, pârâta L. (fosta P.) O.S. a invocat excepţia necompetentei materiale, excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia conexităţii, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare, pârâtul C.A.C.C. a invocat excepţia necompetentei materiale, excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia conexităţii, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 15366 din 06 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 36765/299/2006, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 883 din 09 mai 2008, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul în vederea soluţionării acestuia la Curtea de Apel Bucureşti, secţia civilă.
Împotriva sentinţei au declarat recurs L.O.S. şi S.E.
Prin Decizia civilă nr. 1850 din 03 decembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 43555/3/2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat nul recursul declarat de recurenta pârâtă L.O.S., a admis recursul declarat de recurenta pârâtă S.E., a modificat sentinţa şi a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost restituită Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 06 martie 2009, iar la data de 08 mai 2009, instanţa a dispus suspendarea judecăţii, în temeiul prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 2268/2/2008 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La data de 20 aprilie 2011, cauza a fost repusă pe rol, în temeiul art. 245 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 790 din 4 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active,ca neîntemeiate.
Totodată, a admis în parte acţiunea, a constatat că imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv şi a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea etajului 6 (şase) al imobilului sus menţionat, ca neîntemeiat. Reclamanţii au fost obligaţi la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta S.E.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a reţinut că, în considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, s-a statuat că, în concursul dintre legea specială şi legea generală, are prioritate în aplicare legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. Raportând aceste considerente la cauza dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că nu se poate concluziona că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, a fost de plano, declarată, drept inadmisibilă.
Examinând excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa a reţinut că legitimarea procesuală activă, condiţie de exerciţiu a acţiunii civile presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi titularul dreptului subiectiv civil din conţinutul raportului juridic dedus judecăţii.
În speţă, prin procesul verbal din 2 august 1946, întocmit de Comisiunea pentru Înfiinţarea C.F. a Municipiului Bucureşti, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie a Municipiului Bucureşti, a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 1.348 mp şi construcţia alcătuită din un corp de case cu subsol, parter şi 7 etaje, în indiviziune, în favoarea coproprietarilor, B.D.A., B.D.S., M.G.E., C.G.A., B.A.P., B.A.G. şi M.G.D. Înscrierea provizorie a dreptului de proprietate s-a realizat în temeiul actului de împărţeală autentificat de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, din 19 mai 1923 şi a actului de partaj şi predare legat autentificat din 23 martie 1939.
Din cuprinsul acestora rezultă că, moştenitorii defunctului D.M.B. (autorul comun al reclamanţilor) decedat, au rămas în indiviziune asupra imobilului în Bucureşti, situaţie de fapt ce a fost ulterior confirmată prin emiterea certificatului de moştenitor din 1 iunie 1993, de fostul Notariat de Stat al sectorului 4 Bucureşti, în timp ce cota de 1/6 ce aparţinuse fiului acestuia, D.D.B., decedat, a revenit fiicei acestuia, A.G.C.
Din relaţiile comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti, D.P.E.P. - S.N.U., tribunalul a reţinut că imobilul, a purtat la nivelul anilor 1913-1930, nr. 42 pe B-dul I.C. B., nr. 38 la nivelul anului 1930-1931 şi nr. 2 şi 4 pe B-dul T.I. în perioada 1931-1948. Prin urmare, a apreciat că în cauză a fost făcută dovada identităţii între imobilul ce a aparţinut autorului comun al părţilor, D.M.B., cu imobilul revendicat situat la adresa din Bucureşti, sector 1.
Din cuprinsul certificatelor de moştenitor depuse la dosarul cauzei, tribunalul a reţinut că de pe urma defunctei A.D.M. (fostă B.), decedată, a rămas ca moştenitor M.J., în calitate de fiică, masa succesorală a acesteia din urmă, fiind culeasă de reclamantul R.I.M.A.
Din cuprinsul certificatului de moştenitor din 1963 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului Câmpina a reţinut că de pe urma defunctei E.M. decedată, a rămas ca moştenitor, fiul acesteia, M.G.D.
Ca urmare a decesului lui M.D., succesiunea acestuia a fost culeasă de M.P., în calitate de fiu, potrivit certificatului de moştenitor din 1979 eliberat de fostul Notariat de Stat local sector 1. Acesta din urmă este moştenit de reclamanta F.S.I., în calitate de fiică, conform certificatului de moştenitor din 2 Iulie 1993.
Tribunalul a mai reţinut că moştenitor al coproprietarei C.A. este reclamantul C.Ş.G.s, în calitate de fiu, astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de calitate de moştenitor din 18 octombrie 2006. Autoarea reclamantului C.Ş.G.s, a cules, în calitate de soră, întreaga masă succesorală a defunctului, D.B. (D.D.B. sau D.D.B. conform certificatului de moştenitor din 27 septembrie 2002).
Din cuprinsul certificatului de moştenitor din 12 noiembrie 2001 emis de B.N.P., M. a reţinut că de pe urma defunctului B.A. decedat, au rămas ca moştenitori, fii acestuia, G.D.B. şi P.A.B. În ceea ce priveşte succesiunea defunctului G.D.B. decedat, a reţinut că aceasta a revenit fiilor acestuia, reclamanţii L.L.I.J.M. şi B.G.M.M., conform menţiunilor aceluiaşi certificat de moştenitor.
Referitor la masa succesorală rămasă de pe urma defunctului B.P.A. (cunoscut şi ca B.P.) decedat la 26 februarie 2005, tribunalul a reţinut că a fost culeasă de reclamanţii D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A., în calitate de fii ai acestuia, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 5 octombrie 2005.
Potrivit menţiunilor certificatului de moştenitor din 8 iunie 1970 emis de fostul Notariat de Stat local Câmpina, succesiunea defunctei B.S. decedată a revenit legatarilor, M.G.D., B.P. şi B.G., ultimii doi, fiind fiii lui B.A., astfel cum a reiese din cuprinsul testamentului defuncte.
Cum succesiunea rămasă de pe urma defunctului M.G.D. a fost culeasă, ca urmare a dezbaterilor succesorale succesive, de către reclamanta F.S.I., iar B.P. şi B.G. au avut drept moștenitori, pe reclamanţii D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A respectiv reclamanţii L.L.I.J.M. şi B.G.M.M., rezultă că aceştia au justificat legitimarea procesuală în privinţa cotei ce a aparţinut coproprietarei B,S.
În ceea ce priveşte succesiunea M,G, (fostă B,) decedată, tribunalul a reţinut, din coroborarea procesului verbal datat 24 februarie 1945 cu jurnalul din 12 martie 1945 întocmit de fostul Tribunal Ilfov, secţia a VI-a, C. civ., că au calitatea de moştenitori, M.G., G.B. şi P.B.
Astfel, defuncta i-a instituit legatari universali, asupra restului averii sale, cu excepţia bunurilor testate în favoarea surorii B.S. şi a soţului G.G., dintre aceste bunuri nefăcând parte şi imobilul în litigiu, acesta fiind inclus în masa succesorală culeasă de cei trei legatari universali.
În consecinţă, tribunalul a conchis că reclamanţii F.S.I., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A. cât şi reclamanţii L.L.I.J.M. şi B.G.M.M. au justificat calitatea procesuală în privinţa cotei ce a aparţinut coproprietarei M.G. (fostă B.).
Tribunalul a înlăturat susţinerile pârâţilor în sensul că autorizaţia din 7 iulie 1935 emisă de Primăria sectorului 1 Galben, nu face dovada dreptului de proprietate, faţă de împrejurarea că dovada proprietăţii este dedusă din prevederile art. 494 C. civ. de la 1864 incident în cauză în raport de convenţia cuprinsă în contractul de închiriere intervenit între D.D.B., B.D.A., B.M., D.S., M.G.E., B.A. şi S.S.S.A.
Astfel, obiectul închirierii l-a reprezentat terenul în suprafaţă de 1.262 mp situat în București, chiriaşul obligându-se să edifice pe acest teren cu cheltuiala sa exclusivă o clădire cu subsol, parter şi 6 etaje si o sală de cinematograf, ce va rămâne dobândită proprietarilor terenului, după expirarea locaţiunii sau la rezilierea contractului.
Analizând fondul cauzei, tribunalul a reţinut că a fost învestit atât cu soluţionarea unei acţiuni in revendicare, cât şi, în prealabil, cu o acţiune în constatare, reclamanţii întemeindu-si pretenţiile pe dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C. civ. Întrucât se invoca drept premisa a litigiului, preluarea abuziva de către statul comunist a imobilului in litigiu, tribunalul a apreciat că are atributul de a examina valabilitatea titlului statului.
Astfel, a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, la poziţia 933 din anexa actului normativ, fiind nominalizat autorul B.D.,de la care s-au preluat 94 de apartamente, printre acestea incluzându-se şi imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Referitor la această modalitate de preluare, tribunalul a constatat că ea nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încalcă în mod flagrant Constituţia României, în vigoare la acel moment.
Astfel, art. 8 al Constituţiei României din anul 1948, recunoştea şi garanta, în mod expres, cu valoare de principiu, dreptul de proprietate particulara, iar art. 10 şi 11, prevedea anumite excepţii, care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate particulara.
În raport de aceste dispoziţii constituţionale, naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţa nu putea fi făcuta în baza pct. 1, 2, 4 şi 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât imobilul nu se încadra în niciuna din dispoziţiile de excepţie ale art. 10 şi 11 din Constituţie. Aşa fiind, constatând că naţionalizarea a încălcat dispoziţiile susmenţionate, precum si prevederile art. 480-481 C. civ., fără a justifica utilitatea publica şi fără o justa şi prealabilă despăgubire, tribunalul a reţinut caracterul abuziv al preluării imobilului la stat.
Examinând cererea în revendicare tribunalul a reţinut că spaţiile situate la etajul 6 al imobilului şi a căror restituire se solicită, se află, în prezent, în proprietatea pârâţilor, aceştia dobândindu-le, în temeiul contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995.
Prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti din 22 iulie 1996, reclamanta F.S.I. a solicitat, în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
Ulterior, prin notificarea din 13 august 2001, reclamanţii au solicitat în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a locuinţelor ce nu fuseseră înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi acordarea de despăgubiri pentru locuinţele înstrăinate, din imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Prin dispoziţia din 25 septembrie 2001 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin dispoziţia din 30 aprilie 2002, a fost soluţionată notificarea, în sensul că a fost dispusă restituirea în natură, în proprietatea reclamanţilor a imobilului situat în Bucureşti, sector 1 format din construcţie şi teren în suprafaţă de 1.018,54 mp cu excepţia apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, printre acestea regăsindu-se şi apartamentele ce fac obiect al revendicării în prezenta cauză.
Tribunalul a reţinut că cererea în revendicare a acestor spaţii, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., nu poate fi analizată decât în acord cu decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, precum şi cu jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire expresă la cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Astfel, tribunalul a reţinut că schimbarea practicii instanţei europene sub aspectul drepturilor foştilor proprietari de a obţine în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunista, determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta.
Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul, că instanţa sesizată cu soluţionarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ţinută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, reclamanţii au formulat notificarea din 13 august 2001 cu privire la întregul imobil situat în Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin care au cerut restituirea în natură a spaţiilor ce nu fuseseră înstrăinate, precum şi acordarea de despăgubiri pentru apartamentele vândute. În cadrul acestei proceduri a fost emisă Dispoziţia din 25 septembrie 2001 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti, modificată prin Dispoziţia din 30 aprilie 2002, astfel că alegând calea legii speciale, cererea lor se va soluţiona conform procedurii reglementată de aceasta, potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram.
Tribunalul a reţinut că, urmare a schimbării jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuţie existenta unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către un stat, prin care se urmăreşte restituirea totala sau parţiala a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).
Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi şi că hotărârile judecătoreşti prin care se constata nelegalitatea naţionalizării reprezenta o recunoaştere explicită şi retroactiva a supravieţuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, şi-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaşte în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existenta unui nou drept ce se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, situaţie în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuziva printr-o hotărâre judecătoreasca, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natura sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv, Legea nr. 10/2001.
Drept urmare, a aprecierii că în patrimoniul fostului proprietar se naşte un nou drept, C.E.D.O. a statornicit că acesta nu mai are un drept absolut la restituirea efectiva în natura a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, daca restituirea în natura nu mai este posibila si daca a urmat calea deschisă de legislaţia interna, respectiv Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanţa europeană a considerat că prin constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului se naşte un interes patrimonial, care intră sub protecţia art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia si care naşte un drept de indemnizaţie, iar nu unul la restituirea efectiva a bunului în natura.
Raportând aspectele rezultate din jurisprudenţa C.E.D.O., la situaţia de fapt dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a apartamentelor deţinute de pârâţi, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale cu respectarea termenelor şi a procedurilor instituite de aceasta.
Pe de altă parte, a constatat că reclamanţii nu au solicitat de la data formulării notificării menţionate, desfiinţarea contractelor de vânzare cumpărare ce reprezintă titlurile de proprietate ale pârâţilor, împrejurare ce conduce la concluzia că dreptul de proprietate al acestora din urmă s-a consolidat şi că ei deţin un bun, o speranţă legitimă de a păstra bunul, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Prin urmare, lipsa acestui demers din partea reclamanţilor conduce la concluzia că aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. şi nici a unei speranţe legitime sub aspectul redobândirii proprietăţii asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, singurii care deţin un bun în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, fiind pârâţii.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii C.Ş.G., B.D.H.Y.G., B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., G.M.M.B., L.L.I.J.M. şi R.I.M.A.
Apelantul C.Ş.G. a susţinut că întrucât titlul statului nu este valabil, acesta nu putea transmite pârâţilor un drept de proprietate pe care nu-l avea. Pârâţii nu pot invoca în favoarea lor buna-credinţă la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, atâta vreme cât această stare de fapt nu poate constitui o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate.
Ceilalţi apelanţi, în susţinerea motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate, au susţinut următoarele:
- circumstanţele de fapt din Cauza Maria Atanasiu şi Solon nu sunt similare cu cele din speţă întrucât într-o primă acţiune judiciară, reclamantele obţinuseră restituirea unei părţi din imobil, iar în legătură cu apartamentul pentru care au sesizat Curtea, acţiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă. Contestaţia la Legea nr. 10/2001, nu era încă definitiv soluţionată;
- în paragrafele 138 şi 139, C.E.D.O. a reţinut că interpretarea dispoziţiilor legale de reparaţie revine teoriei şi practicii interne, motiv pentru care nu trebuie dat curs acestei jurisprudenţe (din cauza Maria Atanasiu etc.), ci celei ce decurge din cauza Străin contra României;
- în această din urmă cauză, Curtea a reţinut că de vreme ce s-a constatat că naţionalizarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 era abuzivă, reclamanţii erau titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, astfel încât imposibilitatea lor de a intra în posesia apartamentului, reprezintă o ingerinţă nejustificată în dreptul lor de proprietate şi privarea lor de acest drept;
- apelanţii deţin un bun în sensul convenţiei de vreme ce instanţa a constatat ilegalitatea naţionalizării;
- soluţia este neîntemeiată şi întrucât, din probele administrate rezultă reaua credinţă a pârâţilor, care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu toate că fusese formulată o cerere de restituire în natură a imobilului şi şi-au asumat riscul unei tranzacţii riscante;
- Fondul Proprietatea nu a devenit funcţional nici în prezent, aşa încât nu asigură o protecţia efectivă a dreptului la despăgubiri;
- motivarea hotărârii este contradictorie, căci acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, iar faptul că nu au cerut nulitatea contractelor înăuntrul termenului special de prescripţie este irelevant în prezenta acţiune în revendicare.
Prin Decizia civilă nr. 248/A din 06 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-reclamant C.Ş.G. şi de apelanţii-reclamanţi B.D.H.Y.G., B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., G.M.M.B., L.L.I.J.M. şi R.I.M.A., împotriva sentinţei civile nr. 790 din 04 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 43555/3/2007, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B.P., C.A.C.C., L. (fostă P.) O.S., M.E., P.A., S.E. şi intimata-chemată în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti.
A obligat apelanţii-reclamanţi să plătească intimatei-pârâte Somei S.E., suma de 3000 lei cheltuieli de judecată din apel.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Primul capăt de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului de stat, a fost soluţionat prin admitere de către instanţă, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi în baza art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Cel de-al doilea capăt de cerere privind revendicarea nu a fost soluţionat în baza Legii nr. 10/2001, ci în baza art. 480 C. civ. şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Sub aspectul dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., decizia tribunalului cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, astfel încât nici motivul de apel, nu este întemeiat. Argumentarea soluţiei de respingere a cererii în revendicare pe pasivitatea apelanţilor în formularea acţiunii în anularea contractelor de vânzare-cumpărare, nu echivalează cu contradictorialitatea hotărârii.
Pe fondul cauzei, atât reclamanţii, cât şi pârâţii exhibă titluri de proprietate asupra aceluiaşi imobil, respectiv a apartamentelor de la etajul 6 al imobilului situat în Bucureşti.
Reclamanţii prezintă, în acest sens, acte de proprietate valabile anterioare naţionalizării prin Decretul nr. 92/1950, prin care autorii lor au devenit proprietarii imobilului, iar pârâţii prezintă contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu Municipiul Bucureşti, în baza Legii nr. 112/1995, pentru apartamentele de la etajul 6 al imobilului.
În operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, făcând aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, urmează a stabili care din părţi este deţinătoarea unui bun actual.
Iniţial, în cauzele Katz contra României, Ruxandra Ionescu contra României, Matache şi alţii contra României, dar şi Brumărescu contra României, Străin şi alţii contra României, Răţeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României şi Porţeanu contra României, C.E.D.O. a apreciat că, în speţele respective, reclamanţii din acţiunile în revendicare erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce s-a constatat ilegalitatea naţionalizării, astfel încât, în mod greşit instanţele le-au respins acţiunea în revendicare.
Instanţa europeană a conchis că vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Spre deosebire însă, de cauza de faţă, în acele speţe, reclamanţii erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a faptului că obţinuseră, în prealabil, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului, constatarea că sunt proprietarii bunurilor printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, dar şi obligarea unităţii administrativ-teritorială la predarea imobilului.
În speţă, reclamanţii nu au obţinut, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care statul, prin unitatea administrativ-teritorială aferentă, să fi fost obligat la predarea apartamentului.
De asemenea, reclamanţii nu au intentat o acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel că şi aceştia din urmă prezintă un titlu de proprietate valabil.
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 - Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care, hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale.
Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Curtea a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenţia. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor. Or, în prezent nu există o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor care să conducă la concluzia că astfel de acţiuni în revendicare sunt admise, mai cu seamă după pronunţarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Hotărârii Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Aceste constatări cu caracter de principii, reliefate în hotărârile C.E.D.O. menţionate mai sus, nu conferă reclamanţilor calitatea de titulari ai unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât ei nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi restituit imobilul din litigiu, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială.
În altă ordine de idei, se constată că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 165/2013, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
C.E.D.O. a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de Legile de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Curtea a observat că în condiţiile în care nici o instanţă sau o autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, chiar dacă hotărârile constată în conţinutul lor ilegalitatea naţionalizării, reclamanţii nu sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceste hotărâri judecătoreşti nu constituie un titlu executor pentru restituirea imobilului în natură.
Totuşi, dacă constatarea juridică a naţionalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, curtea a observat că ea dă dreptul la o despăgubire în baza legii de reparaţie.
În raport de aceste statuări, prin simplul fapt al constatării nulităţii titlului statului asupra apartamentelor din litigiu, reclamanţii nu sunt titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru a putea obţine restituirea în natură.
Aceştia au uzat de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, obţinând restituirea în natură a restului imobilului.
Pentru restul apartamentelor de la etajul 6 aceştia sunt titularii unui drept de despăgubire, drept ce poate fi valorificat tot în temeiul legilor speciale, inclusiv a Legii nr. 165/2013, referitoare la măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, a cărei lipsă de eficienţă nu s-a constatat până în prezent.
Sub aspectul problematicii rezolvate, situaţia din prezenta cauză este aproape identică cu cea din Cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, astfel cum este aceasta descrisă la pct. B lit. a şi b, întrucât şi în acea speţă se constatase anterior nulitatea naţionalizării întregului imobil, reclamantele obţinuseră în natură o parte din imobil, acţiunea în revendicare a apartamentului nr. 1 fusese respinsă şi nu obţinuseră încă despăgubiri pentru acesta în baza Legi nr. 10/2001. Aşa fiind, principiile aplicabile în Cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României sunt perfect valabile şi în raportul juridic dedus judecăţii.
Acestea sunt argumentele pentru care soluţia primei instanţe este corectă. Faptul că pârâţii ar fi fost de bună sau de rea-credinţă la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, putea face obiectul verificărilor doar în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii contractelor şi nu într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B.D.H.Y.G., B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., G.M.M.B., L.L.I.J.M. şi R.I.M.A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privind noţiunea de bun prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O., circumstanţele de fapt din cauzele Maria Atanasiu şi Solon, fiind diferite de prezenta cauză.
Au susţinut reclamanţii că în raport de situaţia de fapt şi de drept prin care s-a constatat ilegalitatea preluării bunului sunt aplicabile statuările instanţei europene din cauza Străin c. României.
Reţinerea instanţei în sensul că acţiunea în revendicare nu este fondată, motivat de faptul că nu au cerut anularea contractelor de vânzare-cumpărare este greşită pentru că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă iar dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 vizează doar raporturile dintre notificator şi unitatea administrativă notificată.
Au susţinut reclamanţii că dovada existenţei „bunului” este reprezentată chiar de dispoziţia primarului general prin care s-au restituit apartamentele libere din imobil.
Recursul nu este fondat.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele au apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanţi, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
În acest sens, prin Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a dispus în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege speciala faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, în speţă, reclamanţii nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie le era asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială.
C.E.D.O. a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun act actual şi nici o speranţă legitimă.
Mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanşării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condiţiile legii, este unul funcţional, constituind pentru reclamanţi o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor lor (de care au şi uzat), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncţionarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare şi distincte de cea a soluţionării notificărilor.
Această statuare a fost realizată de C.E.D.O., într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, respectiv Gladkvist şi Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanţii au susţinut că dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, le-a fost încălcat, prin respingerea acţiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanţele naţionale nu a adus atingere acestui drept (parag. 22, 24, 25).
În fine, contrar celor susţinute de recurenţi prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
C.E.D.O. a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci si Poenaru contra României).
În acelaşi sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanţii erau simpli solicitanţi în privinţa restituirii bunului în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanţele interne, situaţie în care Înalta Curte constată că recurenţii nu pot invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Chiar simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către acestea a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a C.E.D.O., în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în parag. 143 şi 144, că: „(...) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."
Astfel, dacă, în jurisprudenţa anterioară a C.E.D.O., simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeanu; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a C.E.D.O., constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanţilor un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană. Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, Hotărârea din 7 februarie 2008, par.43).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, parag. 35, Atanasiu împotriva României, par. 135, 136).
Constatând că, în speţă, reclamanţii au uzat de dispoziţiile legii speciale, exerciţiului dreptului lor prin cererea dedusă judecăţii i se opun, atât regula concursului dintre legea specială şi cea de drept comun, sus reliefată, cât şi principiul eleata una via non datur recursus ad alteram, nefiind posibilă realizarea dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente şi paralele, decât cu riscul încălcării principiilor evocate.
Analiza dovezii dreptului de proprietate, prin raportare la noţiunea de „bun” aşa cum a fost aceasta definită de jurisprudenţa C.E.D.O. şi din jurisprudenţa Deciziei nr. 33/2008, nu reprezintă o încălcare a principiului contradictorialităţii, disponibilităţii şi nici o motivare contradictorie, aşa cum susţin recurenţii.
Instanţa a analizat existenţa dreptului în patrimoniul reclamantelor şi a reţinut în mod fondat că aceştia nu deţin „un bun”.
Dispoziţia emisă de primarul general în procedura Legii nr. 10/2001 nu conferă reclamanţilor „un bun” întrucât prin această dispoziție nu s-a dispus restituirea în natură a apartamentelor revendicate în prezenta cauză.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.D.H.Y.G., B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., G.M.M.B., L.L.I.J.M. şi R.I.M.A. împotriva Deciziei nr. 248/A din 06 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 lei către intimata-pârâtă S.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 168/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 170/2015. Civil. Expropriere. Acţiune în... → |
|---|
