ICCJ. Decizia nr. 1670/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1670/2015
Dosar nr. 419/1/2000
Şedinţa publică de la 18 iunie 2015
Prin cererea înregistrată la data de 5 mai 1999 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii I.E., B.I., F.M. şi F.V.G. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor - D.G.F.P.C.F.S. Constanţa, solicitând obligarea pârâţilor să le lase, în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 4.000 mp, situat în Constanţa - fundătura 1 Mai, identificat pe raza planului cadastral al oraşului Constanţa din anul 1936, ca fiind lotul nr. 12 din careul 04 (cartier Vile Vechi), teren ce a aparţinut antecesorilor lor şi care a fost preluat de stat în mod abuziv.
Reclamanţii au mai solicitat ca, în cazul în care terenul nu ar mai fi liber, să se dispună obligarea pârâţilor să le acorde în compensare un alt teren, în aceeaşi localitate, echivalent ca poziţie şi suprafaţă, iar dacă nici acest lucru nu este posibil, instanţa să dispună obligarea pârâţilor la daune reprezentând echivalentul bănesc al valorii actuale de circulaţie, pentru terenul revendicat, reclamanţii evaluând imobilul la suma de 150 milioane lei.
Prin Sentinţa civilă nr. 976 din 23 noiembrie 1999, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, acţiunea, reţinând că reclamanţii nu au depus la dosarul cauzei titlu de proprietate al autorilor lor şi nu au probat susţinerile referitoare la modalitatea de cumpărare a terenului şi eventualele construcţii de pe acesta.
Instanţa a mai reţinut că, în prezent, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, pe terenul litigios este construit un bloc cu 5 nivele, există spaţii verzi, astfel că, acest teren este afectat de detalii de sistematizare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, susţinând că, în mod greşit, instanţa a reţinut că nu s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate, deşi, din adresa din 16 martie 1993, eliberată de SC P. SA Constanţa, rezultă că terenul litigios a fost menţionat în registrul de proprietăţi volumul III, fiind proprietatea moştenitorilor dr. F. Apelanţii au mai arătat că proba dreptului de proprietate nu poate să fie absolută, pe baza titlurilor translative, ci doar relativă, titlului acordându-i-se valoarea probantă a unei prezumţii simple de proprietate, care trebuie coroborată cu alte probe.
S-a mai susţinut că este neîntemeiată reţinerea de către instanţă a relevanţei Decretelor nr. 141/1985 şi nr. 248/1984, cu referire la exproprierea terenului în litigiu, ca de altfel şi referirea la faptul că terenul este afectat de detalii de sistematizare.
Prin Decizia nr. 154 din 20 iunie 2000, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi, reţinând următoarele:
Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, întrucât tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului şi are ca rezultat, în cazul în care este admisă, redobândirea posesiunii, ca o consecinţă a recunoaşterii dreptului de proprietate.
În ceea ce priveşte proba proprietăţii, este aplicabilă regula prevăzută de art. 1169 C. civ., potrivit căreia cel ce face o propunere în justiţie trebuie să o dovedească, deci, reclamantul într-o atare acţiune este ţinut să dovedească dreptul său de proprietate.
În ceea ce priveşte reţinerea făcută de instanţă referitoare la necesitatea depunerii titlului de proprietate, se constată că, aceasta este legală şi întemeiată, deoarece instanţa se află în situaţia de a verifica dreptul de proprietate al reclamanților, ei fiind obligaţi să probeze acest drept, iar în absenţa acestei dovezi, pârâtul nu poate fi obligat să-şi probeze propriul titlu, deoarece legea ocroteşte posesia independent de dovada dreptului ce se pretinde a-l exterioriza.
Prin titlu, ca probă a proprietăţii în revendicare, se înţelege nu numai actul translativ de proprietate, cum ar fi vânzarea, schimbul, donaţia, care creează un drept de proprietate nou în patrimoniul dobânditorului, ci şi cel declarativ, cum ar fi sentinţa judecătorească şi partajul, care recunosc numai un drept anterior.
Ca atare, într-o acţiune în revendicare, dreptul de proprietate imobiliară nu poate fi dovedit nici de reclamant şi nici de pârât prin prezumții sau martori, aceste probe fiind admise numai în privinţa faptelor materiale constitutive ale posesiunii, deoarece este necesar a se respecta dispoziţiile art. 1203 C. civ., potrivit cărora judecătorul nu poate recurge la prezumţii în momentul dării unei hotărârii, simplele prezumţii invocate pentru dovedirea proprietăţii neavând nicio valoare.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că reclamanţii nu au depus la dosarul cauzei titlul de proprietate al autorilor lor. Este adevărat că, potrivit art. 1198 C. civ., regulile prevăzute de art. 1190 şi următoarele C. civ. nu se aplică atunci când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă, însă, aşa după cum legal a reţinut instanţa de fond, reclamanţii puteau face demersuri conform dispoziţiilor legale în vigoare pentru reconstituirea titlului de proprietate al autorilor lor.
Pe de altă parte, reținerea de către instanţă a împrejurării că terenul este afectat de construcţia unui bloc este bazată pe raportul de expertiză imobiliară efectuat în cauză.
Împotriva Deciziei nr. 154 din 20 iunie 2000 a Curţii de Apel Constanţa, la data de 5 iulie 2000, au declarat recurs reclamanţii B.I., F.M. şi F.V.G.A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenţii arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la bunul revendicat. Nici un text C. civ. nu precizează maniera în care proprietarul trebuie să facă dovada dreptului său, aşa încât, în aplicarea principiului înscris în art. 1169 C. civ., sunt incidente regulile obişnuite de probaţiune, respectiv cele prevăzute de art. 1191 C. civ., cu excepţiile sale.
Astfel, potrivit art. 1198 pct. 4 C. civ., regulile înscrise în art. 1191 C. civ. nu se aplică atunci când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă într-o cauză de forţă majoră, fiind admisibilă proba cu martori.
Textele de lege care reglementează probaţiunea nu condiţionează excepţia sus menţionată (art. 1198. pct. 4 C. civ.) de reconstituirea titlului de proprietate al autorilor.
Dispoziţiile art. 583 - 585 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că nu ne aflăm în prezenţa unui înscris depus la dosarul existent pe rolul instanţei şi dispărut ulterior.
De asemenea, în mod greşit nu au fost avute în vedere şi prevederile art. 1197 C. civ., conform cărora regulile înscrise în art. 1191 C. civ. nu se aplică în cazul în care există un început de dovadă scrisă.
Această condiţie este îndeplinită în cauză, având în vedere adresa din 16 martie 1993, eliberată de SC P. SA Constanţa, din care rezultă că terenul revendicat „a fost identificat pe baza planului cadastral al orașului Constanţa din anul 1936, fiind menţionat în Registrul de Proprietate, volumul III, (Cartier Vile Noi) proprietatea moştenitorilor Doctor F. ” .
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. recurenţii arată că hotărârea s-a întemeiat pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.
În mod greşit instanţa de apel, ca şi cea de fond, au reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Această dovadă a dreptului de proprietate a fost făcută cu adresa din 16 martie 1993, care se coordonează cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
De asemenea, nu s-a avut în vedere certificatul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Control Financiar de Stat, în care de menţionează că la matricele X/1942 - 1950 au figurat moştenitori: D.C., G.P. şi E.D.F. cu un teren în suprafaţă de 4.000 mp, având o valoare de impozitare de 200.000 lei.
În ce priveşte faptul că terenul este afectat de construcţii, acesta nu are nicio relevanţă juridică, relevant fiind numai faptul dacă pârâţii au sau nu titlu de proprietate cu privire la terenul ce-l deţin şi, în cazul în care sunt în posesia unui astfel de titlu, acesta este mai eficient decât cel prezentat de reclamanţi.
La termenul de judecată din 17 ianuarie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecăţii recursului, ca urmare a faptului că reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, această soluţie fiind menţinută prin încheierile din 27 ianuarie 2006, 9 ianuarie 2012 şi 2 decembrie 2013.
La data de 26 februarie 2003 a decedat reclamantul I.E., iar conform certificatului de moştenitor din 5 aprilie 2003, emis de B.N.P. - C.A. din Municipiul Constanţa, singura moştenitoare a defunctului este fiica acestuia, B.I., recurentă reclamantă în prezenta cauză.
La data de 18 mai 2015, recurenţii au formulat cerere de repunere pe rol, arătând că, până la acest moment, nu s-a soluţionat notificarea. Au mai precizat că nu au formulat acţiune în justiţie din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Totodată, au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Apărării, arătând că pe o parte din terenul revendicat funcţionează o unitate subordonată acestui minister.
La termenul de judecată din 18 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de repunere pe rol a cauzei şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de introducere în cauză, în această fază procesuală, a M.A.N., având în vedere că, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în procedura recursului nu se poate schimba cadrul procesual prin introducerea în calitate de pârât a unei terţe persoane.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că cele două instanţe au aplicat greşit dispoziţiile legale în materia probaţiunii dreptului de proprietate.
Criticile subsumate acestui motiv de recurs nu sunt fondate, instanţele de fond şi de apel reţinând în mod corect că dreptul de proprietate afirmat de reclamanţi nu poate fi dovedit în lipsa unui titlu de proprietate.
Faptul că în Codul civil de la 1864 (aplicabil litigiului) nu există o reglementare specială cu privire la proba proprietăţii nu poate justifica admiterea acţiunii în revendicare pe baza probei cu martori şi prezumţii, aşa cum pretind recurenţii reclamanţi.
Datorită dificultăţilor care ar fi provenit din aplicarea mecanică a regulilor de probaţiune reglementate în domeniul obligaţiilor (cum sunt cele prevăzute de art. 1191 şi următoarele C. civ.), literatura juridică şi practica judiciară au stabilit o serie de reguli specifice în materia probei dreptului de proprietate, în raport cu modul de dobândire invocat de reclamant. Aceasta, deoarece dovada dreptului de proprietate nu se face în mod direct, ci prin intermediul modului său de dobândire, adică a unui act juridic sau a unui fapt juridic în sens restrâns.
Astfel, în cazul în care reclamantul se pretinde proprietar în temeiul unui fapt juridic, cum este ocupaţiunea sau uzucapiunea, este admisă proba cu martori şi prezumţii. În asemenea cazuri, reclamantul trebuie să facă doar dovada modului originar de dobândire, nemaipunându-se problema dovedirii lanţului de transmisiuni succesive ale aceluiaşi drept de proprietate.
Dimpotrivă, în cazul modurilor derivate de dobândire a dreptului de proprietate, dovada acestui drept trebuie făcută cu un titlu de dobândire, în sensul de înscris, soluţia acţiunii în revendicare fiind diferită după cum pârâtul opune şi el un titlu (caz în care se va face distincţia între situaţia în care titlurile provin de la acelaşi autor şi situaţia în care titlurile provin de la autori diferiţi), sau pârâtul nu opune nici un titlu.
Conform regulii actori incumbit probatio, reclamantul care se pretinde proprietar trebuie să facă dovada dreptului său, deoarece, până la dovedirea acestui drept, pârâtul, care are elementul corpus al posesiei, beneficiază de prezumţia de proprietate, el neavând nicio sarcină probatorie. Numai în măsura în care reclamantul prezintă probe pentru dovedirea dreptului său de proprietate şi răstoarnă astfel prezumţia de proprietate de care beneficiază pârâtul, acesta din urmă ar trebui să iasă din pasivitate şi să facă dovada titlului său de proprietate asupra bunului.
În prezenta cauză, reclamanţii nu au arătat că ei sau autorii lor ar fi dobândit dreptul de proprietate în temeiul unuia dintre modurile de dobândire originare, întemeiate pe faptul posesiei (ocupare sau prescripţie achizitivă), care să permită proba cu martori şi prezumţii. Numai în acest caz ar fi putut fi valorificate probele invocate de aceştia, respectiv, adresa din 16 martie 1993, eliberată de SC P. SA Constanţa, certificatul nr. X/1995 eliberat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Control Financiar de Stat, coroborate cu declaraţii de martori.
În cazul celorlalte moduri de dobândire, proba dreptului de proprietate se face prin înscrisul care dovedeşte un anumit mod de dobândire, cum sunt: actul translativ de proprietate, hotărârea judecătorească sau, în cazul dobândirii prin succesiune, certificatul de moştenitor (care face dovada calităţii de moştenitor, dar nu face, prin el însuşi, dovada dreptului de proprietate), unit cu titlul de dobândire al lui de cuius.
Or, în speţă, reclamanţii nu au arătat care este modul în care autorii lor au dobândit dreptul de proprietate, singurele probe invocate în acest sens fiind cele două înscrisuri menţionate anterior şi declaraţiile de martori, probe care pot dovedi cel mult posesia pe care autorii reclamanţilor au exercitat-o anterior preluării imobilului de către stat, dar insuficiente în ceea ce priveşte dovada a însuşi dreptului real de proprietate.
Prevederile art. 1198 pct. 4 C. civ., potrivit cărora regulile înscrise în art. 1191 C. civ. nu se aplică atunci când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă dintr-o cauză de forţă majoră, nu sunt aplicabile în privinţa raporturilor juridice reale, ci au în vedere exclusiv raporturile obligaţionale. Textul reglementează o normă de excepţie, referindu-se expres la „creditorul” care a pierdut titlul de creanţă, fiind de strictă interpretare şi aplicare.
Pentru acelaşi considerent, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 1197 C. civ., conform cărora regulile înscrise în art. 1191 C. civ. nu se aplică în cazul în care există un început de dovadă scrisă.
Problema posibilităţii pe care reclamanţii ar fi avut-o de a-şi reconstitui titlul eventual pierdut sau distrus nu prezintă relevanţă în speţă, instanţa nefiind învestită cu o cerere în acest sens.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (text care era în vigoare la momentul declarării recursului, fiind abrogat ulterior, prin O.U.G. nr. 138/2000), Înalta Curte constată că recurenţii invocă greşita apreciere a probelor, ceea ce ar fi condus la o greşeală gravă de fapt, făcând referire la cele două înscrisuri (adresa nr. 1064 din 16 martie 1993, eliberată de SC P. SA Constanţa, certificatul nr. X/1995 eliberat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Control Financiar de Stat) şi declaraţiile de martori.
Această critică nu este fondată, deoarece, aşa cum s-a reţinut pe larg în argumentele expuse cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., probele administrate de reclamanţi nu sunt de natură să conducă la dovada dreptului lor de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţii B.I. (în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a reclamantului Iacobescu Eugen, decedat în faza procesuală a recursului), F.M. şi F.V.G.A. a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.I., F.M. şi F.V.G.A. împotriva Deciziei nr. 154 din 20 iunie 2000 a Curţii de Apel Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1677/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1673/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
