ICCJ. Decizia nr. 1673/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1673/2015
Dosar nr. 11414/2/2010**
Şedinţa publică de la 18 iunie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele :
Prin cererea înregistrată sub nr. 6422 din 2 aprilie 1998 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta O.E. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2, situat în Municipiul Bucureşti.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., art. 2 din Legea nr. 142/1997, art. 20 din Constituţia României şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin Sentinţa civilă nr. 5763 din 27 martie 2000, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, această instanţă şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată la secţia a V-a civilă, sub nr. vechi 2755/2000, respectiv, nr. nou 67/3/2000.
Prin Sentinţa civilă nr. 738 din 27 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţiile lipsei de interes în promovarea acţiunii, excepția lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, respectiv, a Consiliului General al Municipiul Bucureşti şi excepția inadmisibilităţii acţiunii, a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii N.D. şi N.C.V. şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală având ca obiect acţiunea în revendicare şi constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3316/24578 din11 februarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi intervenienţii Nicolescu.
Prin Decizia civilă nr. 217/ A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea de a se lua act de renunţarea apelantului O.N. la acţiune, ca inadmisibilă, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată. Totodată, s-a dispus respingerea apelului declarat de apelanţii-pârâţi-intervenienţi N.D. şi N.C.V., împotriva Sentinţei civile nr. 738 din 27 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, admiterea apelului declarat de apelanţii-reclamanţi O.D.M.C., O.M.B. şi O.N., împotriva aceleiaşi sentinţe civile, schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul că s-a admis, în parte, acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamanţi, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/24578 din 11 februarie 1997, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA şi N.D. şi N.C.V., cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. Uruguay şi s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General să restituie în deplină proprietate reclamanţilor imobilul menţionat mai sus, compus din 4 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, wc, 2 balcoane, boxă şi garaj, în suprafaţă utilă de 161,47 m.p., în cotă indiviză de 34% din imobil, precum şi 34% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 58,9 m.p. teren situat sub construcţie. S-a respins cererea de intervenţie ca neîntemeiată şi s-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii s-a formulat recurs şi după un prim ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 1509 din 20 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului declarat de O.N., invocată de recurenţii reclamanţi O.D.M.C. şi O.M.B.; a admis recursul declarat de reclamanţii O.D.M.C. şi O.M.B., a casat în parte Decizia nr. 217/ A din 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului reclamanţilor, vizând revendicarea terenului de 304 mp situat în Bucureşti, str. Uruguay; a menţinut restul dispoziţiilor deciziei; a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.N. şi de intervenienţii N.C.V. şi N.D. împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele:
Asupra recursului declarat de O.D.M.C. şi O.M.B., s-a constatat că instanţa de apel a reţinut că obiectul judecăţii a fost fixat de către reclamanţi, prin precizarea de acţiune, ca fiind, revendicarea apartamentului nr. 2 compus din: la etajul 1, 4 camere şi dependinţe (hol, bucătărie, baie, oficiu, WC serviciu, 2 balcoane), la mansardă (etajul 2), dependinţe – 3 camere de serviciu, culoar, WC serviciu şi mansardă; la subsol, 2 boxe, la parter un garaj, cota parte din părţile comune ale imobilului şi cota parte din terenul în suprafaţă de 304 m.p., iar această precizare de acţiune stabileşte limitele investirii instanţei.
Instanța a identificat corect partea din construcţie care a aparţinut autoarei, în raport de contractul de vânzare-cumpărare şi celelalte înscrisuri, respectiv de hotărârile pronunţate în cauză, în litigiile avute de O.D. şi O.V., formulate în nume propriu, în baza contractelor de donaţie, prin care au solicitat restituirea apartamentului de la parter şi respectiv mansardă.
Din contractul de donaţie cât şi din dispoziţia emisă în procedura Legii nr. 10/2001 privind cererile de restituire formulate de O.D. şi O.V., nu a rezultat că autoarea O.E. a donat celor doi fii şi vreo suprafaţă de teren din suprafaţa totală de 304 m.p., iar în procedura Legii nr. 10/2001 nu s-a restituit vreo suprafață de teren aferentă celor două apartamente, cei doi fii ai autoarei neinvocând vreun drept de proprietate din suprafaţa de 304 m.p.
Astfel s-a considerat că în mod greşit instanţa nu a analizat şi dreptul reclamanţilor la restituirea în natură a terenului, având în vedere că s-a făcut dovada că autoarea acestora era proprietară exclusivă şi asupra suprafeţei de 304 m.p.
Instanţa avea obligaţia să procedeze la identificarea suprafeţei de teren, să stabilească dacă este posibilă restituirea în natură în integralitatea sa, avându-se în vedere că o parte din apartamentele care compun imobilul au fost restituite beneficiarilor contractelor de donaţie, motiv pentru care s-a admis recursul și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanţilor numai în ce priveşte revendicarea suprafeţei de teren.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, şi pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr. 11414/2/2010*.
Prin Decizia civilă nr. 126/ A din 19 martie 2015, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în rejudecarea apelului formulat de apelanţii reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 738 din 27 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a schimbat sentinţa apelată şi în ceea ce priveşte revendicarea terenului, în sensul că a fost admis şi acest capăt de cerere; a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Bucureşti, str. Uruguay, în suprafaţă de 304 mp (din acte, 308 mp din măsurători) identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert C.M., a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi în cuantum de 4.000 lei pentru O.D.M.C., respectiv, în cuantum de 3.604 euro, pentru O.N..
Caracterul fondat al apelului, a fost reţinut pentru următoarele considerente:
Astfel, cum rezultă din situația de fapt stabilită încă din prima fază procesuală, prin actul de dotă autentificat sub nr. 3682 din 6 februarie 1928 de Tribunalul Ilfov Secţia notariat, autoarea reclamanților, O.E., a dobândit cu ocazia căsătoriei cu fostul soţ O.E., terenul de 304 mp., de la părinţii săi C.E. şi H.G.C. Pe acest teren aceasta a edificat, potrivit autorizaţiei de construire nr. 77/ A din 3 iulie 1928 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, un imobil alcătuit din parter, etaj şi mansardă, pe care l-a posedat împreună cu familia sa. În anul 1945, aceasta le-a donat fiilor săi O.D. şi O.V., apartamentele de la parter şi de la mansarda imobilului. Această stare de fapt nu a făcut obiect al contestării în apel şi nici în cadrul recursului soluționat prin Decizia nr. 1509/2013 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie.
Tot astfel, prin decizia de casare, s-a constatat că anterior, instanța de apel, a identificat corect partea din construcţie care a aparţinut autoarei, în raport de contractul de vânzare-cumpărare şi celelalte înscrisuri, respectiv de hotărârile pronunţate în cauză, în litigiile avute de O.D. şi O.V., formulate în nume propriu, în baza contractelor de donaţie, prin care au solicitat restituirea apartamentului de la parter şi respectiv mansardă, statuându-se că, din contractul de donaţie cât şi din dispoziţia emisă în procedura Legii nr. 10/2001 privind cererile de restituire formulate de O.D. şi O.V., nu rezultă că autoarea O.E. a donat celor doi fii şi vreo suprafaţă de teren din suprafaţa totală de 304 m.p., iar în procedura Legii nr. 10/2001 nu s-a restituit vreo suprafață de teren aferentă celor două apartamente, cei doi fii ai autoarei neinvocând vreun drept de proprietate din suprafaţa de 304 m.p., respectiv, că s-a făcut dovada că autoarea acestora era proprietară exclusivă şi asupra suprafeţei de 304 m.p.
Aceeaşi stare de fapt a fost susţinută, de altfel, şi de Sentința civilă nr. 5793 din 20 mai 1996, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă, hotărâre judecătorească prin care, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, au fost obligate să lase reclamantului, O.D., în deplină proprietate şi posesie, imobilul apartament nr. 2, situat în Bucureşti, fără ca în cuprinsul acestei hotărâri să se facă referire la o suprafaţa de teren. Tot astfel, în cauză nu au fost administrate dovezi din care să rezulte restituirea, în temeiul Legii nr. 10/2001, a unei suprafețe de teren din cea care a aparţinut autoarei reclamanţilor, prin Dispoziţia nr. 8.182 din 25 mai 2007, emisă de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, dispunându-se respingerea notificărilor de restituire în natură a imobilului, formulate de reclamanţii-moştenitori D.M.C. şi O.V.N.B., până în prezent, nefăcându-se dovada că dosarul nr. 26089/3/2007, având ca obiect contestație împotriva acestei dispoziții ar fi fost soluționat, acesta fiind suspendat, până la soluţionarea prezentei cauze ( în acest sens, Curtea raportându-se inclusiv la precizările reclamanților de la termenul de judecată din 19 februarie 2015).
Procedând la verificarea situaţiei terenului revendicat, Curtea a reţinut că potrivit expertizei topografice realizate în cauză, de către expertul C.M., terenul care a aparținut autoarei reclamanţilor şi care face obiect al revendicării, a fost identificat de către expert, la adresa din Bucureşti, str. Uruguay, fiind clar delimitat şi individualizat în schiţa anexă la expertiză, expertul menționând că acesta măsoară, în fapt, 308 mp. Potrivit aceleaşi expertize, acest teren este parţial ocupat de amprenta construcţiei (158 mp.), o suprafaţa de 17 mp., este ocupată de un gang care face legătura cu curtea interioară a imobilului, existând şi un teren liber de construcţii, în suprafaţa de 133 mp. Expertul desemnat în cauză concluzionând în sensul că suprafaţa de 308 mp, poate fi restituită în totalitate reclamanţilor.
Potrivit adresei nr. 2659/2015, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcția Patrimoniu, terenul revendicat are o suprafață rezultată din măsurători, de 310 mp., imobilul situat la adresa din Bucureşti, str. Uruguay, fiind alcătuit din construcție tip A, parter + 2 etaje, gang şi terenul aferent, identificarea făcută prin expertiza judiciară anterior menționată, având la bază planurile topografice existente în baza de date a Primăriei Municipiul Bucureşti.
Potrivit adresei nr. 9509/2015, emisă de DITL S1, la adresa din Bucureşti, str. Uruguay, figurează apartamentul nr. 2, parter, restituit reclamantului, O.D., conform Sentinței civile nr. 5793 din 20 mai 1996 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă şi Dispoziției nr. 1806/1997, a Primarului Municipiului Bucureşti, acesta fiind predat acestui reclamant în temeiul procesului verbal de predare primire nr. 15157/1998. Potrivit aceleiași adrese, apartamentul nr. 2/et. 1 şi garajul, restituite reclamanților, conform Deciziei civile nr. 217/ A din 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secția a IX a civilă şi pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, au fost predate în temeiul procesului verbal de predare primire din data de 21 octombrie 2013, la aceeași adresă fiind identificate şi apartamentul fn. situat la mansardă, în suprafața utilă de 86,03 mp., care este deținut de P.S., în baza contractului de închiriere nr. 569/2015, respectiv apartamentul fn. situat la mansarda, în suprafața utilă de 23,72 mp., care este liber.
Potrivit adresei nr. 93106/2015, emisă de DITL S1, la adresa din str. Uruguay, figurează înscrişi N.C.V. şi N.D.
În referire la aceşti intervenienți, s-a reţinut că prin Decizia nr. 217/ A din 22 septembrie 2011, irevocabilă sub acest aspect, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/24578/11 februarie 1997, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA şi N.D. şi N.C.V., cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. Uruguay. Prin aceeași hotărâre, s-a reținut că deşi reclamanţii nu au formulat cererea de revendicare decât în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, ca efect al constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu pârâţii N., bunul care a făcut obiectul acestui contract revine în patrimoniul vânzătorului, întrucât repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic este unul dintre efectele nulităţii care a intervenit. Această chestiune litigioasă, nu a făcut obiect al contestaţiei în recurs, intrând în putere de lucru judecat.
Din cele ce preced, s-a constatat în ceea ce priveşte terenul revendicat, că Municipiul Bucureşti, este cel care invocă şi exercită prerogativele dreptului de proprietate, câtă vreme, reclamanţilor nu li s-a restituit până în prezent nicio o porțiune din acest bun, apelanţilor intervenienţi le-a fost anulat titlul de proprietate care viza şi suprafața de 58,9 mp, teren situat sub construcție, părțile contractului astfel anulat, fiind considerate, cu putere de lucru judecat, repuse în situaţia anterioară, iar restul imobilului - construcție figurează parțial închiriată de Municipiul Bucureşti şi parțial liberă.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că în considerentele Deciziei nr. 1509/2013, de casare parţială, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că: „trecerea imobilului în discuţie în proprietatea statului s-a făcut în urma Sentinţei penale nr. 946/24 septembrie 1953 a Tribunalului Militar Bucureşti, prin care autoarea O.E. a fost condamnată alături de alţi membri ai familiei pentru favorizare la crima de uneltire, fiind dispusă şi măsura confiscării averii. Aşa fiind, câtă vreme instanța supremă a reținut, prin însăși decizia de casare, lipsa unui titlu valabil al statului asupra imobilului revendicat, Curtea nu a putut reţine decât că, pentru întregul imobil este pe deplin valabilă această constatare, părţi componente ale aceluiaşi imobil, rămas în proprietatea autoarei O.E., neputând fi supuse unui regim diferit, câtă vreme au fost preluate în acelaşi context.
Având în vedere cele anterior reţinute, în aplicarea art. 7 din OUG nr. 214/1999, normă a cărei incidenţă în cauză a fost deja tranşată irevocabil şi potrivit cu care persoanele a căror calitate de luptător în rezistenţa anticomunistă a fost recunoscută, au dreptul fie la restituirea, în condiţiile legii, în natură a bunurilor confiscate fie, dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent, nu poate decât să constate îndreptăţirea reclamanților la restituirea în deplină proprietate şi posesie a terenului revendicat care, este deţinut fără drept de Municipiul Bucureşti.
În plus, aşa cum s-a statuat irevocabil prin decizia de casare, apelantul reclamant O.N. are calitatea de moştenitor a reclamantei iniţiale decedate, O.E., alături de ceilalţi doi moștenitori. De asemenea, s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 298 C. proc. civ. cu aplicarea art. 48 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât chiar dacă recursul exercitat de apelantul O.N. a fost respins ca nefondat, iar criticile formulate de acest apelant, în recurs, nu au vizat soluţia asupra revendicării, calea de atac, exercitată de ceilalţi doi moştenitori şi admisă, prin decizia de casare, va profita şi acestuia.
În raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanții O.D.M.C. şi O.M.B., constând în onorariu de avocat şi onorariu expert, şi la plata sumei de 3.604 euro, din care 904,96 euro, cheltuieli transport şi 2.699,4 euro, onorariu avocat redus, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelantul O.N..
În acest sens, s-a avut în vedere că prevederile art. 274 C. proc. civ., induc o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia purtării procesului. Or, în cauză, în raport de soluția adoptată în rejudecare este neîndoielnic că pârâtul obligat la restituirea terenului se află în culpă procesuală, astfel că datorează cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor solicitate de apelantul O.N., în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a reţinut că instanţa de judecată este competentă să reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporţionată în raport de amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse. În acelaşi sens, s-a avut în vedere faptul că accesul liber la justiţie, ca, de altfel, ca orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituţie şi de art. 6 din CEDO, exercitat cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. Aşa cum s-a statuat în practica Curţii Constituţionale, dispoziţia înscrisă în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., consacră dreptul instanţei de judecată, în exercitarea funcţiei sale generale, de a urmări buna desfăşurare a procesului, pentru a se evita exercitarea abuzivă a unor drepturi, inclusiv în raporturile dintre avocat şi client. Acest drept este acordat judecătorului în considerarea rolului pe care îl are în desfăşurarea procesului şi care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexităţii cauzei şi muncii îndeplinite de avocat. Lipsa unui tablou al onorariilor minimale, la care face trimitere textul de lege criticat, nu atrage neconstituţionalitatea acestuia, criteriile de apreciere a valorii onorariului fiind expres menţionate şi excluzând arbitrariul, în sensul celor arătate fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Or, în cauză, cu referire la cheltuielile solicitate de apelantul O.N., s-a arătat că deşi nu se poate face abstracţie de conţinutul dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neputând fi cenzurat dreptul acestui apelant de a angaja un apărător liber ales, care să îl reprezinte în cauză şi să îi apere interesele, în raport de posibilităţile financiare ale acestuia, trebuie acceptat că pe această cale, nu se poate proceda decât la acoperirea acelui prejudiciu efectiv şi rezonabil înregistrat de apelant, o atare analiză neputând fi detaşată de faptul că, prin firea lucrurilor, apărătorul angajat în cauză este un profesionist, iar litigiul în care s-a acordat asistenţa juridică, în rejudecare, nu era de natură a surprinde prin natura şi noutatea cazului.
În acelaşi timp, Curtea s-a raportat atât la durata procedurii, în rejudecare, în raport de care s-au solicitat cheltuielile de judecată, termenele la care apărătorul apelantului O.N. a reprezentat partea, faptul că munca depusă în concret de avocaţii apelanților reclamanţi în dosar, a fost sensibil egală, considerent pentru care s-a apreciat ca fiind disproporţionat cuantumul cheltuielilor solicitate de către acest apelant, cu titlul de onorariu de avocat, de 5.400 euro, în raport de complexitatea concretă a cauzei dedusă judecăţii, în rejudecare, fiind redus, la suma de 2.699,4 euro.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii" şi art. 304, pct. 7 C. proc. civ.: „Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Consideră că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât, deşi instanţa de judecată a reţinut în considerentele hotărârii faptul că instanţa de judecată este competentă, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporţionată în raport de amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, şi admite faptul că onorariul solicitat de apărătorul ales al apelantului O.N. de 5.400 euro este disproporţionat în raport de munca depusă şi complexitatea cauzei, termenele la care a reprezentat partea cât şi raportat la faptul că munca depusă de avocaţii apelanţilor reclamanţi a fost aproximativ egală, a redus cuantumul acestui onorariu doar la 2.699,4 euro.
Prin urmare, există o contradicţie în ceea ce priveşte motivarea instanţei pentru micșorarea onorariului de avocat şi cuantumul cu care s-a micşorat acest onorariu.
Se arată că deşi instanţa se raportează la onorariul de avocat al celorlalţi apelanţi reclamanţi, care este în cuantum de 4000 lei şi care include şi onorariul de expert, deci doar 3000 lei, reprezentând onorariul avocatului, acordă apărătorului reclamantului O.N. suma de 3.604 euro, din care 904,96 euro, cheltuieli de transport şi 2.699,4 euro onorariu avocat redus, astfel că onorariul acestuia este aproximativ de 4 ori mai mare decât cel al avocatului celorlalţi apelanţi reclamanţi.
Faţă de faptul că munca ambilor apărători a fost „sensibil egală”, ba chiar mai mult, la termenul de judecată în care s-a pronunţat decizia recurată, apărătorul reclamantului O.N. nu a reprezentat partea, consideră că există o contradicţie clară între motivarea instanţei pentru reducerea cuantumului onorariului avocatului şi cuantumul efectiv acordat, care este disproporţionat de mare faţă de onorariul de avocat al apărătorului celorlalţi reclamanţi.
Astfel, deşi instanţa motivează reducerea onorariului de avocat al reclamantului O.N. prin prisma celor enunţate mai sus, aceasta nu motivează de ce a redus acest cuantum la suma de 2.699,4 euro în baza căror considerente s-a ajuns la această sumă, cum a efectuat acest calcul având în vedere faptul că s-a raportat la onorariul avocatului celorlalţi reclamanţi-intimaţi în cuantum de doar 3.000 lei.
Invocă jurisprudenţa C.E.D.O., cauza Străin şi alţii vs România, în raport de care partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil şi dacă sunt dovedite. Solicită modificarea deciziei recurate în sensul micşorării onorariului de avocat al reclamantului O.N. de la 2.699,4 euro la suma de 680 euro.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel cum a fost structurat recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General priveşte două motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs, întemeiat pe pct. 7, care se referă la situaţia în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", se constată că nu este incident în cauză.
Contrar susţinerilor formulate de recurent, în sensul că instanţa de apel nu a motivat de ce a redus cuantumul cheltuielilor de judecată doar la suma de 2.699,4 euro, se costată că hotărârea recurată cuprinde pe larg considerentele de fapt şi de drept pentru care s-a ajuns la această sumă, în cauză, neregăsindu-se nici ipoteza a doua a textului legal invocat, şi anume, existenţa unor motive contradictorii.
Invocând această ultimă teză din textul legal menţionat, recurentul consideră că există o contradicţie între motivarea instanţei pentru micșorarea onorariului de avocat şi cuantumul cu care s-a micşorat acest onorariu.
Se observă din formularea acestei critici, că recurentul recunoaşte implicit existenţa unei motivări, însă, faţă de aceasta, îşi exprimă nemulţumirea, în sensul considerării cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat insuficient redus, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Simpla nemulţumire a pârâtului faţă de modul în care instanţa de apel a apreciat asupra reducerii cheltuielilor de judecată nu se circumscrie motivului de recurs analizat.
Al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurent este prevăzut de pct. 9 din art. 304 C. proc. civ., şi prevede cazul în care „Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Cenzurarea hotărârii pronunţate din perspectiva modului în care instanţa a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată în urma aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor legale în raport cu care se apreciază cuantumul onorariilor avocaţilor şi anume valoarea obiectului pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Se constată că aceste criterii au fost avute în vedere de instanţă, iar verificarea aprecierilor făcute de instanţă cu privire la aplicarea acestor criterii la desfăşurarea litigiului, ar însemna exercitarea unui control judiciar asupra temeiniciei hotărârii pronunţate şi o încălcare a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., conform cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
Prin urmare, instanţa de recurs poate să verifice doar dacă au fost respectate sau nu criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., pentru reducerea onorariului avocatului, iar nu dacă suma la care s-a oprit judecătorul este prea mare sau prea mică. Or, în speţă, judecătorii nu au operat cu alte criterii de reducere a onorariului decât cele prevăzute prin art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, valoarea obiectului pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Faţă de cele ce preced, criticile formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
În raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurentul pârât la plata sumei de 360 euro, echivalent în lei la data plăţii, către intimatul reclamant O.N. şi la 1500 lei către intimaţii reclamanţi O.D.M.C. şi O.M.B., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform dovezilor depuse la dosar.
ÎNALTA CURTE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 126/ A din 19 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul pârât la plata sumei de 360 euro, echivalent în lei la data plăţii, către intimatul reclamant O.N. şi la 1500 lei către intimaţii reclamanţi O.D.M.C. şi O.M.B., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1670/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1656/2015. Civil → |
|---|
