ICCJ. Decizia nr. 1683/2015. Civil. Legea 10/2001. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1683/2015
Dosar nr. 26525/3/2009***
Şedinţa publică din 18 iunie 201
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti sub nr. 2645/301/2009, reclamanţii G.T., M.C.D., P.M.M. şi G.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele T.A. şi SC A. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 03 martie 2004 de către B.N.P., M.E. şi a actului adiţional autentificat din 14 martie 2004 de către B.N.P., G.G., invocând cauza ilicită şi frauda la lege.
Prin sentinţa civilă nr. 5174 din 30 aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 489 din 08 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea formulată, ca fiind lipsită de interes.
În esenţă, instanţa a reţinut că interesul în promovarea cererii de chemare în judecată este motivat de reclamanţi prin faptul că, prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare şi a actului adiţional la acesta, ce au avut ca obiect imobilul ce face obiectul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta reintră în patrimoniul societăţii comerciale notificate, iar prin dovedirea preluării fără titlu, imobilul poate fi supus restituirii în natură.
Tribunalul a apreciat că reclamanţii nu justifică un folos practic prin promovarea cererii de chemare în judecată, pentru că, şi în măsura în care s-ar constata nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare şi a actului adiţional la acesta şi imobilul ar reintra în patrimoniul societăţii SC A. SA, s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească pronunţată într-un alt litigiu că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru a dispune restituirea în natură a imobilului.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel reclamanţii, iar prin Decizia civilă nr. 29/A din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că, prin cererea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 pe calea notificării trimise din 14 august 2001, prin executorul judecătoresc P.S., reclamanţii G.I., G.T. şi P.M.M. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru o suprafaţă de 2,5 ha teren intravilan, situat în municipiul Bucureşti.
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 03 martie 2004 de notarul public M.E., pârâta SC A. SA a înstrăinat pârâtei T.A. terenul în suprafaţă de 41.904 mp situat în Bucureşti, sector 3 şi construcţiile existente pe acesta.
Prin actul adiţional autentificat din 17 martie 2004 de notarul public G.G., părţile au convenit şi cu privire la înstrăinarea bunurilor mobile cuprinse şi descrise în anexa nr. 1.
Din considerentele sentinţei civile nr. 1319 din 29 octombrie 2007 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 17930/3/2007 s-a reţinut că, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 17 martie 2004, pârâta T.A. a revândut acest teren către SC I.S. SA (în prezent SC M.C.T. SA).
Cu adresa din 11 mai 2004, potrivit susţinerilor necontestate ale reclamanţilor, Primăria Municipiului Bucureşti le-a comunicat că terenul care formează obiectul notificării este inclus în amplasamentul deţinut de SC A. SA.
Din considerentele aceleiaşi hotărâri judecătoreşti s-a mai reţinut că, la data de 29 iulie 2004, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâţii SC I.S. SA Câmpia Turzii şi Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtelor să le restituie în natură terenul în suprafaţă de 25.000 mp, situat în Bucureşti, sectorul 3, iar în subsidiar obligarea pârâtelor la măsuri reparatorii în echivalent bănesc. La data de 22 octombrie 2004, reclamanţii au depus la dosar o cerere de modificare a acţiunii introductive, în sensul că au înţeles să se judece şi cu SC A. SA şi T.A.
Prin sentinţa civilă nr. 1319 din 29 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost respinsă acţiunea, aşa cum a fost precizată, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală. În motivare, s-a reţinut, după ce s-a făcut referire la conţinutul art. 29 din Legea nr. 10/2001, că, din interpretarea logico-raţională a dispoziţiilor legale aplicabile în materie şi în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, se conturează în mod clar ideea că societăţile comerciale de drept privat sau persoanele fizice nu aveau şi nu au calitatea de unităţi deţinătoare, în înţelesul Legii nr. 10/2001.
În condiţiile arătate, prima instanţă a apreciat că, şi în ipoteza în care bunul ar fi readus în patrimoniul SC A. SA, aceasta nu ar putea dispune acordarea unor măsuri reparatorii în favoarea reclamanţilor şi, ca atare, constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare nu le-ar aduce niciun folos practic.
Cu toate acestea, instanţa care a soluţionat cererea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a exclus posibilitatea unei analize a notificării şi în raport de prevederile iniţiale ale Legii nr. 10/2001, care înlăturau restituirea în natură a imobilelor evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale numai dacă acestea au fost preluate cu titlu valabil, de vreme ce s-a referit la primele Norme metodologice, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, care prevedeau că „societăţile comerciale privatizate integral sau cele constituite din iniţiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înfiinţarea lor, nu au obligaţia restituirii în natură dacă sunt dobânditori de buna-credinţă”. Impedimentul de a proceda la o asemenea verificare în acea cauză l-a constituit faptul că instanţa nu a fost învestită cu o cerere corespunzătoare.
Prin urmare, eventualitatea constatării nulităţii contractului de vânzare cumpărare care formează obiectul prezentei cauze ar conduce la modificarea titularului dreptului de proprietate asupra terenului, în persoana căruia s-ar analiza existenţa bunei credinţe la momentul dobândirii.
Nu în ultimul rând, este de menţionat faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 6748 din 17 iunie 2009, a verificat statutul de unitate deţinătoare astfel cum este definit de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 numai din perspectiva pârâtei SC I.S. SA, unitatea care are în deţinere terenul în dispută.
Pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare succesive ar deschide posibilitatea analizării acestui statut şi în persoana pârâtei SC A. SA care, redevenind proprietar, ar dobândi astfel calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legi nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât instanţa supremă a reţinut că restituirea în natură este, în principiu, exclusă în cazul societăţilor comerciale integral privatizate.
Faţă de acest considerente, reţinând că prin chiar hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul litigiului anterior intervenit între părţi s-a admis, expres sau implicit, faptul că nu au fost soluţionate toate chestiunile juridice legate de restituirea imobilului, analiza unor dintre acestea depinzând de soarta contractul de vânzare cumpărare în dispută, Curtea a constatat că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii admiţând excepţia lipsei de interes.
Având în vedere şi faptul că, procedând astfel, a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia nr. 8645 din 08 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta T.A. împotriva Deciziei nr. 29/A din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
În esenţă, Înalta Curte de Casație şi Justiţie a reţinut că reclamanţii au interesul de a formula cererea de chemare în judecată, întrucât constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare succesive ar deschide posibilitatea analizării statutului de unitate deţinătoare şi în persoana pârâtei SC A. SA care, redevenind proprietar, ar dobândi astfel calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
Rejudecând cauza în fond, după casare, Tribunalul București, secția IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 560 din 18 martie 2013 a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P., M.E. din 03 martie 2004 şi a actului adiţional autentificat la B.N.P., G.G., din 17 martie 2004.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, este reprezentat de constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 03 martie 2004 de către B.N.P., „M.E.” şi a actului adiţional autentificat din 14 martie 2004 de către B.N.P., „G.G.”, pentru cauză ilicită şi fraudă la lege constând în încălcarea celor două interdicţii de înstrăinare, legală (în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001) şi convenţională (faţă de înscrierea în C.F. a sectorului 3 Bucureşti la data de 15 ianuarie 2004 a interdicţiei de înstrăinare în favoarea unui terţ).
Prin contractul de vânzare cumpărare menţionat, pârâta SC A. SA a vândut pârâtei T.A. terenul în suprafaţă de 41.904 mp situat în Bucureşti, sector 3, construcţiile identificate în contract şi mijloacele fixe din anexă, iar prin actul adiţional încheiat între aceleași părţi s-a convenit că în preţul menţionat în contractul de vânzare cumpărare se are în vedere şi transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile identificate în anexa la actul adiţional.
Prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, G.T., P.M.M. şi G.I. au solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 2,5 ha, din care o parte este situată în incinta pârâtei SC A. SA.
Totodată, prin Încheierea nr. 416-7-8-9 din 15 ianuarie 2004, s-au notat în cartea funciară ipoteca pentru suma de 740.000 dolari SUA în favoarea unui terţ şi interdicţia de înstrăinare, acestea fiind radiate la data de 16 martie 2004.
În cauză au fost invocate de către pârâte, prin întâmpinare, excepţia lipsei de interes, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia inadmisibilității.
Cu privire la prima excepţie, tribunalul a reţinut că, în ciclul procesual anterior, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că reclamanţii au interes în formularea cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, tribunalul a constatat că aceasta a fost invocată în considerarea prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Având în vedere că, în cauză, a fost solicitată nulitatea absolută a unui contract de vânzare şi act adiţional, încheiate după expirarea termenului special de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a considerat că acest termen special nu are aplicabilitate în cauza de faţă.
Cu referire la excepţie inadmisibilităţii, aceasta a fost invocată cu motivarea că nu există dispoziţie legală care să interzică înstrăinarea unui bun ipotecat, în acest caz creditorul având dreptul să urmărească bunul în mâna oricui s-ar afla, terţul dobândind bunul grevat de sarcină.
Tribunalul a constatat că şi această excepţie este nefondată, având în vedere că nulitatea absolută a fost solicitată nu prin raportare la faptul că s-a înstrăinat un imobil ipotecat, ci în considerarea încălcării interdicţiei de înstrăinare convenţionale notate în cartea funciară.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că pârâtele au acţionat cu rea credinţa la încheierea actului de vânzare cumpărare atacat. Acest aspect rezultă, în primul rând, din declaraţia vânzătoarei SC A. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că imobilul nu este grevat de sarcini şi servituţi, ca şi a cumpărătoarei, în sensul că are cunoştinţă de situaţia juridică a terenului şi cunoaşte că nu este grevat de sarcini şi servituţi.
Or, aceste declaraţii echivalează cu încălcarea cu bună ştiinţă a interdicţiei de înstrăinare convenționale înscrise în mod legal în cartea funciară a imobilului, chiar la cererea vânzătoarei. Prin înscriere, interdicţia a dobândit caracter de opozabilitate faţă de terţi şi, ca atare, cumpărătoarea putea să aibă cunoştinţă de existenţa interdicţiei de înstrăinare.
Reaua credinţă a cumpărătoarei rezultă şi din faptul că, la interogatoriul aflat la filele 29 şi următoarele din dosarul judecătorie, la întrebarea nr. 29, precizează că a existat un extras de carte funciară la încheierea contractului de vânzare cumpărare, în condiţiile în care în contract este menţionat că nu a existat un astfel de înscris, ca şi din aplicarea art. 225 C. proc. civ. cu privire la interogatoriul încuviinţat spre administrare de către tribunal.
În plus, ambele pârâte aveau cunoştinţă, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, că pentru imobil fusese depusă notificare de către foştii proprietari în baza Legii nr. 10/2001, datele referitoare la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 fiind disponibile şi on-line, acesta fiind în realitate motivul pentru care pârâta SC A. SA a înstrăinat imobilul înainte de soluţionarea notificării.
În consecinţă, Tribunalul a constatat că pârâtele, de conivenţă, au înstrăinat imobilul înainte de soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, pentru a evita eventuala restituire către notificatori şi, mai mult, în condiţiile în care pentru întreg terenul opera interdicţia de înstrăinare convenţională, astfel cum s-a arătat anterior.
Ca atare, Tribunalul a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P., M.E. din 03 martie 2004.
Pe de altă parte, actul privind bunurile mobile, adiţional la contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate a fost constatată, urmează soarta actului principal, cu atât mai mult cu cât pentru bunurile mobile nici nu a fost stabilit un preţ distinct de cel prevăzut în actul de vânzare cumpărare.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtele.
Prin Decizia nr. 341/A din 10 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii sentinţei (susţinută de apelanţi în temeiul art. 105 C. proc. civ., pe motiv că în dispozitivul sentinţei s-a menţionat în mod greşit că excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii şi prescripţia dreptului la acţiune ar fi fost invocate de reclamanţi), Curtea a constatat că instanţa de fond a analizat în mod temeinic cele două excepţii invocate, iar faptul că în dispozitivul sentinţei s-a menţionat că aceste excepţii au fost invocate de către reclamanţi şi nu de către pârâte, reprezintă o eroare materială care nu este de natură să conducă la anularea sentinţei, pentru îndreptarea acestor neconcordanţe pârâtele având la îndemână calea prevăzută de art. 281 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica din apel referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că nulitatea absolută a actului juridic poate fi invocată de oricine are un interes (părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane ce nu au participat la încheierea actului juridic dar care ar justifica un interes propriu), de instanţă din oficiu, precum şi de alte organe prevăzute de lege.
Această regulă îşi găseşte justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească interese obşteşti, aşa încât trebuie să se dea posibilitatea unui cerc larg de persoane să invoce o asemenea nulitate.
Curtea a mai reţinut că, faţă de condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, se impunea ca reclamanţii, pentru a avea calitate procesuală activă într-o astfel de cauză, să dovedească şi un interes personal (un folos practic). Or, aceste aspecte, ce vizează calitatea procesuală activă a reclamanţilor, au fost analizate pe larg prin Decizia civilă nr. 29/A din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi Decizia nr. 8645 din 8 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care se impun cu autoritate de lucru judecat şi sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare.
Ca atare, în prezenta cauză pentru ca reclamanţii să aibă calitate procesuală activă este necesar şi suficient să justifice interesul şi folosul practic şi nu faptul că sunt titularii unui drept de proprietate cu privire la bunurile (mobile şi imobile) aflate în litigiu.
În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului M.C.D., Curtea a constatat că, la filele 29 - 30 Dosar nr. 26525/3/2009 al Tribunalului București, secția IV-a civilă, se află depusă procura specială autentificată din 15 iunie 2009, din care rezultă că mandatarul este împuternicit să îi reprezinte pe reclamanţii iniţiali (G.T., G.I., P.M.M.) în faţa organelor competente, inclusiv instanţe judecătoreşti în problema restituirii în natură sau despăgubiri în numerar în baza Legii nr. 10/2001 şi altor acte normative aflate în vigoare, precum şi orice alte probleme ale dreptului reclamanţilor privind imobilul teren în suprafaţă de 2,50 ha situat în Bucureşti, sector 3, fostă com. Dudeşti - Cioplea, Dosar Legea nr. 10/2001 înregistrat sub nr. 13657/2001, Dosar A.N.R.P. nr. 30288/C. civ. - teren ce face obiectul contractului a cărui anulare se solicită în prezenta cauză.
Cu privire la motivele de apel privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Curtea a reţinut că actul de vânzare-cumpărare autentificat din 03 martie 2004 de către notar public M.E. şi actul adiţional autentificat din 2004 de către notar public G.G. au fost încheiate ulterior datei expirării termenului de 1 an prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, acest termen de prescripţie special nu are aplicabilitate în cauză, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
De asemenea, faptul că titularul unui drept de ipotecă poate urmări bunul în mâna oricărei persoane s-ar afla, nu conduce la inadmisibilitatea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul ipotecat.
Curtea a mai reţinut că acţiunea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, deoarece are drept obiect constatarea nulităţii unui act juridic de înstrăinare prevăzut de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Ultimul motiv de apel, privind fondul cauzei, a fost apreciat, de asemenea, ca nefiind întemeiat, Curtea reţinând că buna-credinţă reprezintă obligaţia generală de conduită ce revine părţilor la încheierea şi executarea unei convenţii.
Pentru a cunoaşte dacă o persoană a acţionat cu bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare este necesar a se avea în vedere toate acţiunile care se referă la prudenţă şi diligenţă la data încheierii acelui act juridic, implicând informarea asupra situaţiei juridice a imobilului şi asupra posibilităţilor obiective pe care fostul proprietar le putea valorifica pentru retrocedarea imobilului.
Legea ocroteşte buna-credinţă, înţeleasă ca atitudine a celui care a făcut demersuri pentru a se edifica asupra situaţiei juridice a bunului. Doar o astfel de conduită poate duce la recunoaşterea valabilităţii actului încheiat.
Verificarea faptului dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al unei acţiuni în revendicare s-ar fi înscris în cadrul minimelor diligenţe pe care cumpărătoarea apelantă trebuia să le facă înainte de încheierea actului de dobândire, pentru că numai astfel buna sa credinţă întemeiată pe eroarea comună şi invincibilă asupra calităţii de proprietar a vânzătorului este lipsită de orice culpă sau îndoială, cu consecinţa salvării actului de la nulitate.
În speţă, buna-credinţă a pârâţilor este exclusă în condiţiile în care, cu minime diligenţe, aceştia puteau lua cunoştinţă de faptul reclamanţii au revendicat imobilul şi au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Din înscrisurile depuse la dosar de către notarii publici care au întocmit cele două acte a căror nulitate se solicită prin prezentul recurs, rezultă că apelanta - pârâtă cumpărătoarea T.A. nu a făcut nici un demers pentru a cunoaşte situaţia juridică a terenului, respectiv dacă acesta face sau nu obiectul unor cereri de revendicare sau restituire, întemeiate pe Legea nr. 10/2001.
Mai mult, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare se menţionează că apelanta cumpărătoare cunoaşte situaţia juridică şi de fapt a terenului care se înstrăinează, ştie că nu este grevat de sarcini sau servituţi şi îi scuteşte pe vânzătoare şi pe notarul public instrumentator de cercetarea sarcinilor.
Deşi legal citată pentru a se prezenta la interogatoriu în faţa instanţei de fond, pârâta T.A. nu s-a prezentat, astfel încât în mod corect tribunalul coroborând această lipsă nejustificată cu restul probatoriului administrat, respectiv răspunsul la interogatoriul luat acestei părţi în Dosarul nr. 1452/2004, conform art. 225 C. proc. civ., a reţinut că aceasta a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Curtea a mai reţinut, faţă de împrejurarea că datele referitoare la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 sunt publice (sunt disponibile şi on-line), că ambele părţi, cu minime diligenţe, aveau posibilitatea de a se informa asupra regimului juridic al imobilului.
În aceste condiţii, buna credinţă nu poate fi reţinută, astfel încât contractul de vânzare-cumpărare şi actul adiţional la acesta sunt lovite de nulitate, chiar dacă interdicţia de înstrăinare înscrisă în cartea funciară a fost cerută de un alt creditor, care după data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a solicitat radierea acestei înscrieri.
Curtea a mai adăugat că apelanta-pârâtă T.A. este căsătorită cu G.A. (astfel cum rezultă din copia certificatului de căsătorie ataşată la dosar) care, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, avea calitatea de preşedinte al Consiliului de Administraţie al pârâtei apelante. Având în vedere şi această împrejurare de fapt, Curtea a reţinut că în mod corect instanţa de fond a apreciat că pârâtele, de conivenţă, au înstrăinat imobilul înainte de soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, pentru a evita eventuala restituire către notificatori şi, mai mult, în condiţiile în care pentru întreg terenul opera interdicţia de înstrăinare convenţională.
Totodată, Curtea a reiterat faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 8645 din 08 decembrie 2011, a statuat cu putere de lucru judecat că, prin Decizia civilă nr. 6748 din 17 iunie 2009 instanţa de apel a verifica statutul de unitate deţinătoare astfel cum este definit de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 numai din perspectiva pârâtei SC I.S. SA şi nu cu privire la apelanta - pârâtă SC A. SA.
Prin urmare, au fost găsite neîntemeiate criticile din apelul pârâtelor privind ignorarea deciziilor anterioare prin care s-a stabilit că SC A. SA nu are calitate de unitate deţinătoare.
Împotriva Deciziei nr. 341/A din 10 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs pârâţii T.A. şi SC A. SA.
1. Recurenta-pârâtă T.A. invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea supusă recursului a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 7/1996 şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că, în litigiul purtat anterior, instanţa a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că SC A. SA, SC M.C.T. SA şi T.A. nu pot fi obligate în raportul juridic dedus judecăţii, întrucât nu au calitate procesuală pasivă, cu menţiunea că obiectul litigiului l-a constituit obligarea persoanelor nominalizate la restituirea în natură a imobilului solicitat de reclamanţi.
Contractul de vânzare-cumpărare din martie 2004 a cărui nulitate se solicită a fost încheiat cu îndeplinirea condiţiilor stabilite de art. 948 C. civ., având în vedere că la data încheierii tranzacţiei la notar s-au depuse următoarele documente: certificatul fiscal, care atesta calitatea de proprietar a SC A. SA pentru terenul situat în București, decizia Consiliului de Administraţie al SC A. SA, prin care s-a aprobat vânzarea terenului în suprafaţă de 41.904 mp, situat în Bucureşti, încheierea de carte funciară din 21 martie 2000, care atesta înscrierea dreptului de proprietate al SC A. SA pentru terenul situat în București, certificatul constatator din 29 septembrie 2003, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 21 iunie 1995.
Aceste documente au fost prezentate la notar în vederea încheierii tranzacţiei de vânzare, astfel că recurenta consideră că fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 03 martie 2004, conform actelor neexistând niciun impediment pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Referitor la motivele avute în vedere atât de instanţa de fond, cât şi cea de apel, privind existenţa celor două interdicţii, recurenta consideră că acestea nu au niciun fundament legal. Instanţa de apel încalcă principiul disponibilităţii consacrat de art. 129 pct. 6 C. proc. civ. atunci când face referiri la faptul că s-ar fi dovedit reaua credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că părţile contractului ar fi trebuit să facă minime diligenţe pentru a se informa despre situaţia juridică a terenului.
Recurenta susţine că s-a dovedit buna credinţă, în apel fiind depuse, de către B.N.P., M.E., toate actele care au stat la baza încheierii contractului, iar din actele depuse rezultă că cele consemnate şi însuşite de recurentă la data încheierii contractului sunt date reale şi nu inexacte, aşa cum în mod nelegal au reţinut cele două instanţe.
S-a dovedit în schimb reaua-credinţă a reclamanţilor intimaţi, care au depus un certificat de căsătorie, fără a menţiona modalitatea prin care au ajuns în posesia acestui certificat, în condiţiile în care, acest act este un act confidenţial, viaţa de familie şi viaţa privată, fiind ocrotite de Legea fundamentală şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Mai susţine recurenta că vânzarea s-a efectuat de către titularul dreptului de proprietate SC A. SA, o societate privatizată, căreia i s-a emis în condiţiile Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 certificatul de atestare a dreptului de proprietate conform legii încă din anul 1995.
Reclamanţii nu au notat în cartea funciară niciun litigiu privind terenul ce a constituit obiectul vânzării, conform Legii nr. 7/1996.
Nu au fost depuse de notar acte care să demonstreze existenţa unei interdicţii convenţionale, iar în ceea ce priveşte notificarea din 14 august 2001, formulată de G.I., G.T. şi P.M.M., prin executor judecătoresc P.S., prin accesarea on-line a notificărilor se putea observa că terenul notificat de reclamanţii intimaţi era identificat ca fiind situat la nr. 7-9 din București, iar proprietatea SC A. SA se regăsea la nr. 501, neexistând astfel identitate între cele două imobile.
Ca atare, consideră recurenta, susţinerile instanţei de apel în sensul ca trebuia cu minime diligente să cunoască dacă terenul a fost solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au niciun suport legal, nefiind astfel dovedită reaua credinţă la încheierea contractului şi neoperând în aceste condiţii interdicţia stabilită de art. 45 din Legea nr. 10/2001, urmare a inexistenţei identităţii dintre terenul notificat şi cel înstrăinat.
Se mai arată, în motivarea recursului, că interdicţia de înstrăinare convenţională era înscrisă de un terţ, SC C.D.G.I. SRL, singurul care ar fi fost vătămat prin înstrăinare, iar aşa cum rezultă din actele depuse, această societate a radiat interdicţia la data de 16 martie 2004. Interdicţia convenţională nu poate atrage decât o nulitate relativă, pentru că nu putea fi invocată decât de persoana în favoarea căruia era înregistrată această notare, dreptul de a cere anularea în baza acestei interdicţii fiind astfel prescris, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
2. Recurenta pârâtă SC A. SA. invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. arată că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În cadrul şedinţei din data de 10 septembrie 2014, deşi instanţa a fost sesizată cu privire la intervenirea unui incident procedural, ce a constat în revocarea intempestivă şi nejustificată a mandatului de reprezentare al avocatului C.V. de către administratorul SC A. SA, C.D.D. şi s-a solicitat acordarea unui nou termen de judecată, pentru a se clarifica chestiunea reprezentării și a se asigura dreptul la apărare al apelantei, instanţa de apel a respins cererea şi, în acest mod, a încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, fapt ce conduce implicit la încălcarea dreptului la un proces echitabil, recunoscut şi garantat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În privinţa dreptului la apărare, recurenta face referire la art. 24 din Constituţia României şi art. 15 din Legea nr. 304/2005 privind organizarea judiciară, care stipulează că dreptul la apărare este garantat şi că, în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie reprezentate, sau după caz, asistate de avocat.
Documentul privind revocarea mandatului, document care conţinea și ameninţări pentru situaţia în care avocatul ar fi continuat să asigure apărarea SC A. SA în faţa instanţelor de judecată, a fost comunicat avocatului la data de 09 septembrie 2014, cu o zi înaintea judecării apelului, 10 septembrie 2014. În aceste împrejurări, instanţa trebuia să acorde un nou termen de judecată pentru a se clarifica chestiunea reprezentării și pentru a se asigura respectarea garanţiilor procesuale stabilite de legea fundamentală şi legea de organizare judecătorească.
Prin art. 13 din N.C.P.C. este consacrat expres dreptul la apărare, ca principiu general al desfăşurării procesului civil.
Dreptul la apărare, din punct de vedere tehnic, este, de regulă, asigurat de avocat, care are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie, astfel atât instanţele de judecată, cât şi celelalte autorităţi au obligaţia să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea activităţii în condiţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, privind exercitarea profesiei de avocat.
Instanţa de apel motivează respingerea cererii de amânare a judecăţii prin aceea că înscrisul conţinând această cerere a fost depus de însăşi avocatul căruia îi fusese retras mandatul, instanţa apreciind că acesta nu mai avea calitatea de a cere amânarea în cauză. Soluţionând astfel cererea de amânare, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că avocatul care a asistat partea la judecarea, pricinii, chiar fără mandat, poate face orice pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp.
Astfel, judecătorii instanţei de apel au încălcat dreptul la apărare, care, sub aspect practic, este privit şi ca obligaţie a acestora de a respecta ei înşişi principiile fundamentale ale dreptului procesual, sub sancţiunea stabilită de legiuitor prin art. 105 C. proc. civ.
Respectarea acestui principiu asigură aflarea adevărului, obligaţie ce incumbă instanţei conform dispoziţiilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ., iar încălcarea acestui principiu nu poate conduce decât la nulitatea hotărârii şi casarea acesteia.
Contradictorialitatea este un alt principiu pe care recurenta susţine că instanţa de apel l-ar fi încălcat, deoarece a îngrădit total orice drepturi procesuale ale apelantei. Mai susţine recurenta că existenţa contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, tocmai pentru ca nicio măsură să nu poată fi dispusă de judecător fară a acorda părţilor dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a-şi susţine şi de a-şi argumenta cererile, de a susţine probele.
Instanţa de apel a pus în discuţie probele şi a soluţionat apelul pe o procedură necontencioasă, dacă avem în vedere că a dialogat numai cu reclamanţii intimaţi, apelanta SC A. SA fiind privată de orice drept în susţinerea probelor pe care le-a solicitat instanţei şi, în acest mod, urmare a nerespectării principiului contradictorialităţii, sancţiunea este nulitatea hotărârii recurate, care a fost dată cu încălcarea acestui principiu.
Se mai susţine de către recurentă că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 128 şi art. 129 C. proc. civ., care prevăd că preşedintele completului de judecată este obligat să dea cuvântul ambelor părţi asupra chestiunilor deduse judecăţii sau asupra împrejurărilor de fapt şi de drept pe care înţelege să le ridice din oficiu în timpul dezbaterilor.
Or, este cunoscut că respectarea acestor reguli au o importanţă deosebită în realizarea justiţiei, întrucât numai astfel se poate asigura realizarea dreptului constituţional la o apărare eficientă în cadrul litigiului şi instanţa este în măsură să se edifice în ceea ce priveşte situaţia reală a litigiului dintre părţi şi să stabilească adevărul.
În speţă, instanța de apel a ţinut de fapt o şedinţă similară cu cea de camera de consiliu, atâta timp cât apelanta nu a mai avut practic posibilitatea de a susţine în contradictoriu problemele de drept invocate de către instanţă şi intimaţi, dând dovadă de lipsă de imparţialitate în judecarea cauzei.
Prin modalitatea în care a decurs litigiul în faza apelului, este evident că apelanta SC A. SA a suferit o vătămare, pentru că a fost lipsită de posibilitatea de a-şi exercita drepturile procesuale, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, acest motiv fiind prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În speţă, vătămarea adusă apelantei SC A. SA este evidentă, având în vedere că, în faza de dezbateri, i-a fost nesocotit dreptul la apărare şi litigiul s-a derulat cu nerespectarea principiului contradictorialităţii, au fost respinse toate probele şi nu s-a acordat un termen pentru a se asigura dreptul la apărare. Astfel, decizia supusă controlului judiciar a fost dată cu încălcarea art. 127, coroborat cu art. 146 C. proc. civ. şi cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Un alt motiv de nulitate a deciziei recurate invocat de recurentă, întemeiat tot pe prevederile art. 304 pct. 5 şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., îl constituie faptul că instanţa de apel a omis a se pronunţa cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 3 martie 2004 şi a actului adiţional autentificat din 14 martie 2004.
Recurenta susţine că a reiterat în apel excepţia lipsei de interes, pentru că situaţia de fapt reţinută de instanţe s-a schimbat total şi interesul care era condiţionat de existenţa pe rolul instanţelor a unei acţiuni în revendicare nu mai subzistă. Instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la acest motiv de apel, ceea ce reprezintă motiv pentru casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă arată că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor. Este real faptul că, prin hotărârile anterioare, instanţele au apreciat că reclamanţii intimaţi ar justifica un interes, dar acest interes a fost raportat şi susţinut de către intimaţi pe motiv că au înregistrat la Judecătoria sectorului 3 o acţiune în revendicare, acţiune care a fost lăsată de către aceştia să intre sub incidenţa perimării.
În aceste condiţii şi faţă de soluţiile date de instanţele judecătoreşti respectiv sentinţa civilă nr. 1319 din 29 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a stabilit că recurenta nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii, privind soluţionarea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, este admisibilă excepţia lipsei calităţii procesuale a intimaţilor. Intimaţii reclamanţi nu exhibă niciun titlu legal, astfel că nu-şi dovedesc calitatea procesuală activă.
Recurenta mai arată că lipsa calităţii procesuale active, fiind excepţie de ordine publică, peremptorie şi absolută, ce poate fi ridicată în orice fază procesuală, permite completarea argumentării acesteia, sens în care arată că intimatul reclamant M.C.D. este titularul unui contract de vânzare a dreptului litigios, operaţiune permisă de dispoziţiile art. 1391-1392 C. civ. Însă, calitatea sa de cumpărător de drept litigios nu-i conferă şi calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, astfel cum aceasta este definită de art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, nedovedind că ar avea calitate procesuală activă în prezentul litigiu.
Legiuitorul a enumerat limitativ categoriile de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, cumpărătorii de drepturi litigioase neîncadrându-se în niciuna dintre categoriile de persoane îndreptăţite a obţine despăgubiri sau restituirea în natură conform Legii nr. 10/2001.
Recurenta mai arată că reclamanţii intimaţi nu pot obţine un folos practic prin prezenta cerere de chemare în judecată, deoarece SC A. SA nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul dispoziţiilor art. 22 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi art. 2 din Normele de aplicare a acestei legi.
Recurenta arată că a înstrăinat terenul prin contractul de vânzare-cumpărare din 2004 către T.A., iar aceasta, la rândul său, l-a înstrăinat către SC I.S. SA Câmpia Turzii, astfel că, prin admiterea acţiunii, terenul nu poate reintra în patrimoniul SC A. SA, în condiţiile în care acesta a fost revândut, iar acţiunea reclamanţilor intimaţi privind obligarea celor două societăţi la restituirea în natură a terenului a fost respinsă definitiv şi irevocabil prin sentința civilă nr. 1319 din 29 octombrie 2007.
Nelegal, printr-o motivare lapidară, instanţa a respins şi lipsa calităţii de reprezentant a intimatului M.C.D., apreciind că procura specială autentificată din 15 iunie 2009 este în măsură a demonstra calitatea de reprezentant a acestuia.
Raţionamentul instanţei este greşit, deoarece procura avută în vedere de instanţă nu este o procură judiciară, ci o procură cu caracter general, pentru că se referă nu la prezentul litigiu şi la terenul din litigiu, ci dimpotrivă, această procură demonstrează că M.C.D. nu are niciun mandat judiciar special pentru a declanşa prezentul litigiu.
Procura specială se acordă pentru o singură operaţie juridică, pe când procura din 15 iunie 2009 are caracter general şi vizează mai multe operaţiuni juridice.
Intimatul nu face dovada că deţine un mandat special în Dosarul nr. 26525/3/2009*, acest dosar nefiind menţionat în cuprinsul procurii, astfel instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant, în speţă fiind întrunite condiţiile art. 161 C. proc. civ., având în vedere că procura nu este dată ad litem, pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau reprezentare în prezentul litigiu.
Instanţa de apel, ca și instanţa de fond, au respins excepţia prescripţiei, fără nicio motivare, contrar dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., limitându-se a arăta faptul că actele contestate au fost încheiate ulterior datei expirării termenului de un an prevăzut de ari. 45 din Legea nr. 10/2001, ignorând total faptul că reclamanţii intimaţi şi-au motivat cererea de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare din 03 martie 2004 şi a actului adiţional nr. 97/2004 numai pe aspectul privind interdicţiile de vânzare, şi nu pe dispoziţiile art. 966 C. civ.
Având în vedere că reclamanţii intimaţi au arătat că acţiunea are ca temei dreptul comun, este evident că dreptul la acţiune este prescris, acţiunea neputând fi promovată decât în termenul legal stabilit de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Interdicţia de înstrăinare convenţională, fiind instituita de un terţ în favoarea sa, doar terţul era îndreptățit a solicita anularea contractului, fiind singurul care s-ar fi putut declara vătămat prin încălcarea interdicţiei instituite în favoarea sa. O atare încălcare nu poate fi sancţionată cu nulitatea absolută, ci doar cu nulitatea relativă, astfel că, în speţa, dreptul la acţiune este prescris.
Instanţa de fond a făcut o greşita aplicare în speţa a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001. Întrucât SC A. SA fost supusă procesului de privatizare, este legal a aprecia că, în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la acţiune este prescris, neexistând în lege nici o exceptare de natura celei făcute de instanţele de fond, atunci când au reţinut ca în speţa nu ar fi aplicabil termenul special prevăzut de textul legal.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, instanţa de apel nu a motivat respingerea acestei excepţii decât parţial şi numai pe considerentul că acţiunea ar fi admisibilă pe motiv că s-ar fi încălcat interdicţia de înstrăinare stabilită de art. 45 din alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Or, recurenta a criticat sentinţa pe motiv că instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii fără a menţiona care este norma de drept material şi procedural care atrage nulitatea în cazul de înstrăinare a unui bun ipotecat, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că persoana în favoarea căreia era înscrisă ipoteca şi interdicţia de înstrăinare nu numai ca a cunoscut, dar a și radiat ipoteca şi interdicţia de vânzare.
Prin prisma dispoziţiilor art. 1746 C. civ., privind efectele garanţiei reale imobiliare, legiuitorul nu a stabilit expres o sancţiune a nulităţii în cazul vânzării unui bun ipotecat.
Instanţa de apel nu a analizat excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte interdicţia convenţională, acesta fiind un alt argument în favoarea primului motiv de recurs ce atrage nulitatea deciziei recurate, instanţa încălcând astfel dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., neaducând niciun argument faptic şi juridic privind această excepţie.
Referitor la aspectele de nelegalitate pe fondul cauzei, instanţa de apel face aprecieri generice care depăşesc cadrul procesual şi încalcă principiul disponibilităţii, consacrat de art. 129 pct. 6 C. proc. civ., reţinând că semnatarii contractului de vânzare-cumpărare ar fi dat dovadă de rea credinţă la încheierea contractului, în sensul că nu ar fi depus minime diligente pentru a cunoaşte situaţia juridică a terenului.
Or, terenul supus înstrăinării era în proprietatea exclusivă a SC A. SA, o societate privatizată, fiind persoană juridică de drept privat, beneficiară a unui atestat al dreptului de proprietate emis legal la data de 21 iunie 1995, în condiţiile Legii nr. nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, nefiind notat la cartea funciară niciun litigiu de către reclamanţii intimaţi.
Reclamanţii intimaţi, chiar prin cererea de chemare în judecată, au arătat că abia la data 18 mai 2004 au notificat societatea, aşadar, ulterior datei întocmirii contractelor menţionate.
Cu privire la notificarea formulată de G.I., G.T. şi P.M.M., transmisă la data de 14 august 2001 prin executor judecătoresc P.S., se poate observa că se solicita restituirea în natură a terenului liber situat în Bucureşti şi măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul ocupat.
Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P., M.E. din 03 martie 2004, terenul înstrăinat figurează la nr. 501, sector 5, prin urmare, la un cu totul alt număr decât cel individualizat prin notificare.
În aceste circumstanţe, toate susţinerile instanţei de apel în sensul că recurenta trebuia cu minime diligente să cunoască împrejurarea că terenul a fost solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, atâta timp cât notificarea viza un alt număr poştal decât cel al terenului înstrăinat, sunt lipsite de fundament.
Referitor la existenţa unei cereri de revendicare, reclamanţii intimaţi nu notaseră în cartea funciară existenţa unui astfel de litigiu, care de fapt nici nu fusese declanşat, fiind evident că nu intră în discuţie reaua - credinţă a părţilor contractante.
Mai arată recurenta că nelegalitatea deciziei recurate reiese şi din faptul că, prin Dispoziţia nr. 6604 din 11 octombrie 2006, intimaţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 7.694 mp, situată în București, sector 3 şi că această dispoziţie nu a fost atacată, faţă de împrejurarea că pentru diferenţa de teren li s-au acordat despăgubiri.
Nu poate fi reţinută cauza ilicită în raport de interdicţia convenţională de înstrăinare, care nu era instituită de intimaţii reclamanţi, aceştia nenotând în nume propriu vreo interdicţie în cartea funciară.
Conform dispoziţiilor art. 22-24 din Legea nr. 7/1996, înscrierile în cartea funciară se pot face numai împotriva aceluia care la înregistrarea cererii este înscris ca titular al dreptul asupra căruia înscrierea a fost făcută. Intimaţii, în schimb, la data înstrăinării, nu au supus înregistrării vreo interdicţie de vânzare, sau notarea vrunui litigiu în contradictoriu cu recurenta, având în vedere că numai în atare condiţii cererea ar fi putut fi analizată de către instanţa de judecată.
Referitor la interdicţia legală stabilită de art. 45 din Legea nr. 10/2001, aşa cum am arătat, nu poate fi reţinută întrucât obiectul notificării l-a constituit un teren cu un alt număr poştal 7-9, iar terenul înstrăinat de recurentă se regăseşte în sectorul 3. Prin lipsa de identitate a numerelor poştale se dovedeşte că nu poate opera interdicţia de vânzare dispusă de art. 45 din Legea nr. 10/2001, notificarea adresată de intimaţi fiind emisa la 18 mai 2004, ulterior înstrăinării.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă T.A., prima susţinere se referă la faptul că, în litigiul purtat anterior, instanţa a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că SC A. SA, SC M.C.T. SA şi T.A. nu pot fi obligate în raportul juridic dedus judecăţii, întrucât nu au calitate procesuală pasivă. Recurenta nu dezvoltă această afirmaţie şi nu arată în ce ar consta greşeala instanţei de apel în raport cu cele statuate în litigiul anterior, finalizat prin Decizia nr. 6748 din 17 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ceea ce susţine recurenta nu este un fapt întru totul exact, deoarece, aşa cum recurenta recunoaşte, obiectul acelui litigiu a constat în obligarea celor trei pârâte la restituirea în natură a imobilului solicitat de reclamanţi, fiind diferit de obiectul cauzei de faţă. Ca atare, nu intră în discuţie excepţia autorităţii de lucru judecat. În plus, prin Decizia nr. 8645 din 8 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că, prin Decizia nr. 6748 din 17 iunie 2009 a aceleiaşi instanţe s-a verificat statul de unitate deţinătoare, astfel cu este definit de Legea nr. 10/2001, numai din perspectiva pârâtei SC I.S. SA, astfel încât anularea contractelor de vânzare-cumpărare succesive ar deschide posibilitatea analizării acestui statut şi în persoana pârâtei SC A. SA.
În consecinţă, problema de drept a calităţii procesuale pasive, rezolvată prin Decizia nr. 6748 din 17 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuie circumscrisă contextului configurat prin cea de-a doua decizie a instanţei supreme, care a tranşat problema interesului reclamanţilor în prezentul litigiu şi a stabilit că o eventuală invalidare a contractelor de vânzare cumpărare ar putea permite analizarea calităţii de unitate deţinătoare în persoana pârâtei SC A. SA. Acest aspect, lămurit irevocabil prin decizia din recurs pronunţată în prezentul litigiu în primul ciclu procesual, nu mai poate fi readus în discuţie în această fază a procesului, deoarece, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru judecătorii fondului.
Recurenta T.A. mai susţine că actul de vânzare-cumpărare din 2004 a cărui nulitate se solicită a fost încheiat cu îndeplinirea condiţiilor stabilite de art. 948 C. civ. În acest sens, recurenta enumeră înscrisurile care au fost depuse la dosarul notarial, cu ocazia autentificării contractului, arătând că a fost de bună credință, deoarece, la momentul respectiv, nu exista niciun impediment în calea vânzării.
Cu privire la această critică, se constată că, prin acţiunea înregistrată pe rolul instanţei, reclamanţii au invocat, ca motive de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi a actului adiţional, atât încălcarea interdicţiei de înstrăinare, în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar şi cauza ilicită a actului juridic şi frauda la lege, în temeiul art. 966 C. civ.
Ca atare, nu este relevant a se analiza în cauză dacă au fost respectate celelalte condiţii generale de valabilitate ale actului juridic, prevăzute de art. 948 C. civ., verificarea instanţei fiind limitată, conform principiului disponibilităţii, la cauzele de nulitate invocate prin acţiune.
De aceea, înscrisurile pe care le invocă în recurs recurenta T.A. (certificatul fiscal, care atesta calitatea de proprietar a SC A. SA pentru terenul situat în București, decizia Consiliului de Administraţie al SC A. SA, prin care s-a aprobat vânzarea terenului în suprafaţă de 41.904 mp, situat în Bucureşti, Încheierea de carte funciară din 21 martie 2000, care atesta înscrierea dreptului de proprietate al SC A. SA pentru terenul situat în București, certificatul constatator din 29 septembrie 2003, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 21 iunie 1995) nu sunt relevante în analiza legalităţii deciziei recurate, deoarece aceste înscrisuri vizează calitatea de proprietară a vânzătoarei SC A. SA la data încheierii contractelor a căror nulitate se solicită a se constata, calitate care nu a fost contestată de reclamanţi.
Reaua-credinţă a părţilor contractante nu a fost dedusă de instanţe din împrejurarea că la dosarul notarial nu s-ar fi depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate al vânzătoarei SC A. SA În acest context, apare ca redundantă referirea făcută de recurentă la actele care au stat la baza încheierii contractului şi la faptul că SC A. SA era proprietară în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, emis în condiţiile Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991.
Aceeaşi recurentă mai susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii consacrat de art. 129 pct. 6 C. proc. civ. atunci când a făcut referiri la faptul că s-ar fi dovedit reaua credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că părţile contractului ar fi trebuit să facă minime diligenţe pentru a se informa despre situaţia juridică a terenului.
Cu privire la această susţinere, Înalta Curte constată că problema relei-credinţe a părţilor contractante constituie un element esenţial ce trebuie verificat de instanţă atunci când este învestită cu o acţiune în nulitate întemeiată pe frauda la lege. Potrivit doctrinei şi practicii judiciare constante în această materie, sintagma „frauda la lege” desemnează acea situaţie în care părţile contractante folosesc manopere dolosive pentru a realiza, pe calea actului juridic, o finalitate interzisă de reglementările în vigoare, prin eludarea indirectă şi ocultă a unei norme prohibitive. Spre deosebire de dol, practicat de către una dintre părţi în detrimentul celeilalte, frauda la lege constituie o acţiune săvârşită prin conivenţă de către contractanţi în dauna unor terţe persoane. Frauda la lege invalidează actul juridic pe care îl afectează, chiar dacă acesta reuneşte condiţiile esenţiale, de fond şi de formă, cerute pentru încheierea sa valabilă.
Întrucât dovedirea fraudei presupune dovedirea relei-credinţe a ambelor părţi contractante, instanţele au procedat în mod corect şi în limitele sesizării, nefiind încălcate prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte certificatul de căsătorie pe care l-au depus la dosar reclamanţii, pentru a dovedi legătura existentă între recurenta pârâtă şi preşedintele consiliului de administraţie al SC A. SA la data încheierii actelor a căror nulitate se solicită, Înalta Curte nu consideră că ar fi necesar să lămurească, în acest cadru procesual, care a fost modalitatea prin care reclamanţii au ajuns în posesia acestui act de stare civilă, şi nici în ce măsură modul în care s-a obţinut acest act a fost sau nu de natură să producă recurentei vreun prejudiciu din perspectiva Legii fundamentale şi a art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care nu formează obiect al prezentului litigiu valorificarea unui asemenea prejudiciu. Ceea ce prezintă relevanţă în acest proces este că recurenta nu contestă împrejurarea de fapt care a fost dovedită prin înscrisul administrat de reclamanţi.
O altă critică, susţinută de ambele recurente, este aceea că nu pot fi considerate de rea-credinţă, deoarece, anterior încheierii contractului, reclamanţii nu au notat în cartea funciară niciun litigiu privind terenul ce a constituit obiectul vânzării, conform Legii nr. 7/1996.
Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că, în zona de situare a imobilului în litigiu, sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare a fost introdus prin Legea nr. 7/1996, iar anterior acestei legi, pentru acest imobil nu a existat carte funciară.
Dispoziţiile Legii nr. 7/1996, sub aspectul efectului pe care îl produce notarea în cartea funciară, ar deveni aplicabile numai în măsura în care, pentru imobilul în litigiu, ar fi existat carte funciară anterior preluării acestuia de către stat (cum este cazul imobilelor din Transilvania, supuse Decretului-Lege nr. 115/1938), iar adevăratul proprietar ar fi fost înscris anterior statului ca titular al dreptului de proprietate sau a altui drept real. Numai în acest caz s-ar putea considera că adevăratul proprietar a avut cunoştinţă de faptul că pentru imobilul său există o carte funciară şi i s-ar putea opune principiile de carte funciară.
În cazul imobilelor pentru care s-a deschis pentru prima oară cartea funciară la solicitarea dobânditorului de la stat (cum este cazul în speţă), adevăratului proprietar nu i se poate imputa lipsa notării unui eventual litigiu sau a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, el neavând cunoştinţă de existenţa înscrierii pe numele dobânditorului de la stat şi nici de existenţa a însăşi cărţii funciare.
În aceste condiţii, buna sau reaua-credinţă a părţilor contractante nu se analizează în raport cu regulile în materie de carte funciară, ci pe baza criteriilor de drept comun.
În ceea ce priveşte identitatea între imobilul solicitat de reclamanţi prin notificarea din 14 august 2001 şi imobilul ce a format obiectul actului de înstrăinare atacat, Înalta Curte constată că acest aspect de fapt al judecăţii a fost lămurit în procesul anterior, prin sentinţa civilă nr. 1319 din 29 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în considerentele căreia s-a reţinut, pe baza raportului de expertiză de la dosar, că, din terenul în suprafaţă totală de 2,5 ha care a aparţinut autorului reclamanţilor, suprafaţa de 16.024 mp se suprapune cu terenul vândut prin actul de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită în prezentul litigiu. Această împrejurare nu mai poate forma obiect al judecăţii în faza prezentului recurs, deoarece ar presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura acestei căi extraordinare de atac.
Faptul că, prin notificare, reclamanţii intimaţi au identificat terenul ca fiind situat la nr. 7-9 din București, iar proprietatea SC A. SA se regăsea la nr. 501 (aspect invocat de ambele recurente), nu exclude reaua credinţă a părţilor contractului de vânzare-cumpărare.
Aşa cum reiese tot din considerentele sentinţei civile nr. 1319 din 29 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, (păstrată în căile de atac), terenul în suprafaţă de 2,5 ha, solicitat de reclamanţi prin notificare, a fost împărţit după preluarea abuzivă, fiind ocupat de diverse unităţi de stat.
De asemenea, reprezintă un fapt necontestat că SC A. SA este continuatoarea în drepturi a fostei unităţi de stat care a deţinut o parte din terenul preluat de stat de la autorul reclamanţilor şi pe care l-a dobândit în proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990.
Deşi reclamanţii au indicat în notificare numărul poştal atribuit după preluarea abuzivă terenului care era deţinut de primărie, cererea de restituire a vizat întregul imobil preluat de la autorul lor, iar recurenta SC A. SA nu se poate apăra cu argumentul că nu a putut verifica identitatea de imobile, întrucât, în calitate de fostă unitate de stat care a dobândit în temeiul Legii nr. 15/1990, se presupune că deţinea sau putea avea acces la documentaţia privind situaţia juridică a imobilului.
În ceea ce priveşte critica ambelor recurente, referitoare la efectele relative ale interdicţiei de înstrăinare convenţională înscrisă în favoarea SC C.D.G.I. SRL, Înalta Curtea constată că această critică este întemeiată, deoarece terţul în favoarea căruia a fost instituită interdicţia era singurul care ar fi fost vătămat prin înstrăinare şi care ar fi putut invoca eventual nulitatea relativă a actului încheiat cu încălcarea interdicţiei. Cu toate acestea, soluţia de admitere a acţiunii reclamanţilor nu poate fi modificată, deoarece subzistă motivele de nulitate absolută decurgând din nerespectarea interdicţiei legale de înstrăinare şi din frauda la lege.
2. Recursul declarat de pârâtă SC A. SA., întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., este nefondat, pe de o parte, pentru argumentele deja expuse în analiza recursului declarat de pârâta T.A., în privinţa criticilor comune, iar pe de altă parte, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare, în privinţa criticilor invocate exclusiv de recurenta persoană juridică.
Cu privire la critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 5 raportate la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că revocarea mandatului dat avocatului care a reprezentat pe recurentă în cursul judecăţii în apel nu obliga instanţa să acorde un nou termen de judecată, în vederea lămuririi situaţiei reprezentării societăţii comerciale recurente, aşa cum s-a solicitat la termenul din 10 septembrie 2014.
Problema stabilirii reprezentantului legal al societăţii (care, de altfel, a format obiectul unor procese separate) nu putea constitui un impediment în soluţionarea litigiului, fiind un aspect de organizare internă a persoanei juridice. În raport cu terţii şi cu instanţa de judecată, dovada calităţii de reprezentant legal rezultă din înscrierile efectuate în Registrul Comerţului, menţiunile astfel efectuate fiind de natură să asigure informarea terţilor şi opozabilitatea faţă de aceştia a situaţiei reprezentării societăţii comerciale. Or, din certificatul constatator emis de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bucureşti, depus în recurs, rezultă că, la data soluţionării cauzei în apel, societatea recurentă avea doi administratori cu puteri depline, C.D.D. şi G.A., oricare dintre aceştia sau împreună putând reprezenta persoana juridică în faţa instanţei.
Împrejurarea că unul dintre cei doi administratori a înţeles să revoce mandatul avocatului ales, fără a-l înlocui cu alt avocat şi fără a asigura în alt mod apărarea persoanei juridice în faţa instanţei constituie opţiunea recurentei, printr-unul dintre reprezentanţii săi, de a gestiona în acest mod afacere judiciară în care era implicată, neputând constitui motiv de amânare temeinic justificat.
De asemenea, faptul că instanţa de apel nu a mai acordat cuvântul avocatului revocat, în şedinţa publică din 10 septembrie 2014, constituie consecinţa firească a revocării mandatului de către client. În acest sens, art. 147 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat prevede că renunţarea unilaterală a clientului are ca efect încetarea contractului de asistenţă juridică.
În situaţia renunţării clientului la mandatul dat avocatului nu sunt aplicabile prevederile art. 69 alin. (2) C. proc. civ. Textul are în vedere situaţia particulară în care partea a fost asistată până la un anumit moment procesual de către un avocat fără mandat, permiţându-i acestuia să efectueze în continuare un număr limitat de acte procedurale „pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp”. În speţă, nu ne aflăm în această situaţie, deoarece, spre deosebire de ipoteza normei analizate, avocatul care a reprezentat societatea recurentă până la termenul din 10 septembrie 2014 a avut un mandat. Pe de altă parte, împuternicirea legală care izvorăşte din prevederile procedurale menţionate, chiar în lipsa unui mandat acordat de parte, este limitată la actele necesare pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen, în această categorie neputând fi incluse concluziile cu privire la probe şi concluziile pe fondul cauzei.
Soluţionarea cauzei în condiţiile în care apelanta SC A. SA nu a fost reprezentată, deşi avea termenul în cunoştinţă şi putea să-şi desemneze un alt reprezentant, nu-i încalcă dreptul la apărare. Având cunoştinţă de termenul de judecată, partea are libertatea de a se prezenta sau nu în faţa instanţei. În acest caz, art. 152 C. proc. civ. permite instanţei să soluţioneze cauza chiar dacă se înfăţişează numai una dintre părţi, caz în care instanţa va cerceta toate lucrările dosarului şi va asculta susţinerile părţii prezente, având în vedere, totodată, probele administrate precum şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte.
În raport cu cele arătate, Înalta Curte consideră că, prin maniera în care instanţa de apel a soluţionat cererea de amânare şi, ulterior a acordat cuvântul în dezbateri părţilor prezente, respectiv, reprezentate, nu a încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii şi dreptul la un proces echitabil, şi nici nu a nesocotit prevederile procedurale cuprinse în art. 127, art. 128, art. 146 şi art. 129 C. proc. civ., lipsa concluziilor recurentei în şedinţa publică din 10 septembrie 2014 fiind rezultatul propriei sale conduite. De asemenea, instanţa a respectat prevederile art. 152 C. proc. civ., analizând cauza inclusiv sub aspectele deduse judecăţii de către apelanta SC A. SA.
Nu se poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, privind exercitarea profesiei de avocat, obligaţia instanţei de a permite şi de a asigura avocatului exercitarea activităţii sale fiind condiţionată de dovada mandatului, în condiţiile legii.
În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că stabilirea adevărului în cauză presupune determinarea împrejurărilor de fapt, care trebuie să fie conforme cu adevărul, această etapă a cercetării judiciare fiind prealabilă calificării lor juridice, interpretării şi aplicării legii. Or, în recurs se verifică exclusiv modul în care instanţa anterioară a interpretat şi a aplicat legea, fără a putea proceda la o analiză de temeinicie, pentru a stabili dacă s-a strecurat vreo greşeală în cunoaşterea împrejurărilor de fapt. În acest context, critica întemeiată pe prevederile 129 alin. (5) C. proc. civ. nu poate fi examinată de instanţa de recurs, neputând fi încadrată în niciunul dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat tot pe prevederile art. 304 pct. 5 şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., argumentat prin aceea că instanţa de apel a omis a se pronunţa cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii în nulitate, Înalta Curte constată că, într-adevăr, această excepţie a fost reiterată prin motivele de apel, iar instanţa de apel nu a răspuns în considerentele deciziei recurate. Cu toate acestea, nulitatea hotărârii nu operează, deoarece această sancţiune nu este singurul remediu posibil, vătămarea produsă apelanţilor prin neexaminarea acestei excepţii de către instanţa de apel putând fi înlăturată, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin posibilitatea discutării acesteia în recurs.
Ca atare, se constată că, prin motivele de apel, iar apoi în recurs, s-a invocat din nou excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii. Apelanţii pârâţi au considerat că situaţia de fapt care a fost avută în vedere de instanţă în primul ciclu procesual s-a schimbat, deoarece în Dosarul nr. 7431/301/2008 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, în care reclamanţii formulaseră o acţiune în revendicare de drept comun, s-a constatat intervenită perimarea, ceea ce ar justifica reluarea dezbaterilor pe această excepţie.
Înalta Curte, verificând considerentele Deciziei civile nr. 29/A din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi considerentele Deciziei nr. 8645 din 8 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a menţinut decizia curţii de apel, constată că niciuna dintre aceste instanţe, în analiza excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, nu au avut ca argument existenţa pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti a Dosarului nr. 7431/301/2008 privind acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun.
Întrucât respingerea excepţiei lipsei de interes nu a fost determinată de existenţa pe rolul instanţei a unui proces în revendicare de drept comun, faptul că litigiul respectiv s-a încheiat ca urmare a intervenirii sancţiunii perimării nu prezintă nicio relevanţă, iar soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes, rămasă irevocabilă în baza Deciziei nr. 8645 din 8 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se impune cu putere obligatorie în rejudecare.
Pentru aceleaşi considerente nu poate fi primită nici critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căreia recurenta pârâtă arată că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor. Intervenirea perimării în procesul de revendicare pe calea dreptului comun nu afectează calitatea procesuală activă a reclamanţilor în cadrul acţiunii pendinte, întrucât, aşa cum s-a stabilit prin decizia de casare din ciclul procesual anterior, constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare succesive ar deschide posibilitatea analizării statului de unitate deţinătoare a recurentei SC A. SA, în temeiul Legii nr. 10/2001, reieşind că nu un proces de revendicare ar constitui perspectiva avută în vedere de instanţa de recurs, ci un litigiu întemeiat pe prevederile legii speciale de reparaţie.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor nu poate fi argumentată nici prin efectele pe care le produce sentinţa civilă nr. 1319 din 29 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a stabilit că recurenta nu are calitate procesuală pasivă în litigiul privind soluţionarea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001. Reclamanţii se legitimează din punct de vedere procesual prin invocarea dreptului la restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 şi prin justificarea interesului de a obţine anularea actelor de înstrăinare încheiate în frauda lor, interes stabilit în prezenta cauză cu putere de lucru judecat prin decizia instanţei de recurs din primul ciclu procesual.
Referitor la argumentul completator, privind calitatea reclamantului M.C.D. de cesionar de drepturi litigioase, care nu i-ar permite să dobândească statutul de persoană îndreptăţită la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că introducerea în proces a acestei părţi s-a efectuat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în şedinţa publică din 8 decembrie 2011 în Dosarul nr. 26525/3/2009 (în care s-a pronunţat Decizia nr. 8645/2011). Cu acea ocazie, instanţa de recurs a constatat că G.C. este moştenitoarea testamentară a reclamantului G.T., decedat în cursul procesului şi că aceasta a cedat drepturile sale litigioase din prezentul proces către G.A.C., M.C.D. şi G.C.D.. Cei trei cesionari au fost introduşi în cauză în calitate de intimaţi reclamanţi, dobândind astfel calitate procesuală activă. Cu ocazia punerii în discuţie a acestui incident procedural, avocatul pârâtei SC A. SA, prezent în şedinţa publică, a arătat că nu se opune introducerii în cauză a cesionarilor.
Decizia din recurs a fost pronunţată de Înalta Curte în contradictoriu cu intimatul M.C.D., în calitate de reclamant, această calitate fiind dobândită prin transmisiune, ca efect al contractului de cesiune de drepturi litigioase. Faţă de caracterul irevocabil al deciziei de casare, care nu mai este susceptibilă de control judiciar, în rejudecare nu mai poate fi repusă în discuţie legalitatea acesteia sub aspectul cadrului procesual subiectiv, întrucât o asemenea analiză ar presupune verificarea legalităţii introducerii în cauză, în recurs, a cesionarilor, ceea ce este inadmisibil.
Mai trebuie menţionat că legitimarea procesuală activă a reclamantului M.C.D., dobândită prin transmisiune, a fost reţinută exclusiv prin raportare la obiectul litigiului de faţă, constând în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare şi a actului adiţional. Faţă de limitele judecăţii impuse de obiectul determinat al acţiunii, nu este necesară, în prezentul litigiu, o analiză a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire a acestui reclamant, deoarece o astfel de analiză se face cu ocazia soluţionării cererii de restituire în natură sau în echivalent, cerere care nu formează obiectul cauzei de faţă.
Nu poate fi examinată nici susţinerea recurentei, în sensul că reclamanţii nu pot obţine un folos practic prin prezenta cerere de chemare în judecată, deoarece SC A. SA nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul dispoziţiilor art. 22 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi art. 2 din Normele de aplicare a acestei legi. O astfel de susţinere readuce în discuţie problema interesului reclamanţilor în formularea acţiunii, problemă ce a fost deja lămurită irevocabil şi nu mai poate fi reluată în rejudecare.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a intimatului reclamant M.C.D., curtea de apel a reţinut în mod corect că procura specială autentificată din 15 iunie 2009 nu este un mandat general, ci dimpotrivă, identifică imobilul cu privire la care mandatarul este împuternicit să îi reprezinte pe reclamanţii iniţiali, inclusiv în faţa instanţei de judecată, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 67 alin. (2) C. proc. civ.
Contrar susţinerilor recurentei, mandatul este special nu numai atunci când se dă pentru o singură operaţie juridică, ci şi atunci când vizează mai multe operaţii juridice determinate, cum este cazul în speţă.
Spre deosebire de mandatul special, cerut pentru reprezentarea în judecată, mandatul general conferă mandatarului împuternicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului, situaţie pe care nu o regăsim în cauza de faţă. Procura specială autentificată din 15 iunie 2009 limitează puterile mandatarului la reprezentarea reclamanţilor iniţiali (G.T., G.I., P.M.M.) în faţa organelor competente, inclusiv instanţe judecătoreşti, în problema restituirii în natură sau despăgubiri în numerar în baza Legii nr. 10/2001 şi a altor acte normative, precum şi orice alte probleme ale dreptului reclamanţilor privind imobilul teren ce face obiectul contractului a cărui anulare se solicită prin acţiunea formulată de reclamanţi.
Faţă de identificarea exactă, în cuprinsul procurii, a puterilor limitate ale mandatarului şi a imobilului la care acestea se referă, împrejurarea că nu s-a indicat şi numărul dosarului aflat pe rolul instanţei nu afectează calitatea acestuia de reprezentant, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 161 C. proc. civ.
Critica referitoare la lipsa motivării instanţei de apel cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei (critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) nu poate fi primită, în condiţiile în care, din considerentele deciziei recurate rezultă care a fost raţionamentul instanţei pe care s-a bazat soluţia de respingere a acestei excepţii. Împrejurarea că recurenta este nemulţumită de soluţie sau de motivarea succintă a acesteia nu atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Greşit susţine recurenta că reclamanţii şi-ar fi întemeiat acţiunea în nulitate doar pe prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu şi pe dispoziţiile art. 966 C. civ. Verificând acţiunea introductivă, se constată că reclamanţii au invocat ambele temeiuri de drept.
Având în vedere natura nulităţii invocate prin acţiune, nu poate fi reţinut punctul de vedere al recurentei, în sensul că acţiunea nu putea fi promovată decât în termenul general de prescripţie stabilit de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Fiind vorba despre o nulitate absolută, acţiunea este imprescriptibilă, astfel cum prevede în mod expres art. 2 din acelaşi decret.
În privinţa interdicţiei de înstrăinare, aşa cum s-a reţinut deja în analiza recursului declarat de recurenta T.A., deşi critica este întemeiată (deoarece terţul în favoarea căruia a fost instituită interdicţia era singurul care ar fi fost vătămat prin înstrăinare şi care ar fi putut invoca eventual nulitatea relativă a actului încheiat cu încălcarea interdicţiei, în termenul general de prescripţie), soluţia pronunţată în cauză nu poate fi modificată, deoarece subzistă motivele de nulitate absolută decurgând din nerespectarea interdicţiei legale de înstrăinare şi din frauda la lege.
Instanţa de apel a interpretat corect prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în sensul că termenul special de prescripţie, care curge de la data intrării în vigoare a acestei legi, nu se poate aplica atunci când acţiunea în nulitate vizează acte juridice încheiate după ce termenul de prescripţie era împlinit. Susţinerea recurentei, potrivit căreia termenul special de prescripţie este aplicabil, indiferent de momentul încheierii actului a cărui nulitate se solicită, în lipsa unei exceptări exprese a legii, nu poate fi primită, deoarece s-ar ajunge la situaţia ilogică şi inacceptabilă din punct de vedere juridic, în care acţiunea în nulitate să fie considerată prescrisă chiar din momentul încheierii actului.
Criticile aceleiaşi recurente, referitoare la modul de soluţionare de către instanţe a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, sunt, de asemenea, nefondate. Acţiunea nu a fost admisă pe considerentul că s-ar fi înstrăinat un bun ipotecat, ci pentru că s-a înstrăinat un bun pentru care se formulase notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, încă nesoluţionată sub aspectul terenului în litigiu şi pe motiv că s-a constatat conivenţa părţilor contractante în scopul fraudării intereselor celor care formulaseră notificarea. Faptul că s-a reţinut, în plus, şi încălcarea interdicţiei convenţionale de înstrăinare, iar acest motiv de nulitate se constată în recurs ca neputând fi invocat decât de terţul în favoarea căreia a fost instituită interdicţia, nu conduce, aşa cum s-a mai arătat, la modificarea deciziei recurate, deoarece subzistă celelalte cauze de nulitate, pe care recurenta nu a reuşit să le înlăture. Întrucât existenţa ipotecii la momentul vânzării nu a fost reţinută de instanţa de apel ca motiv de nulitate a actului de înstrăinare, trimiterile recurentei la prevederile legale în materia efectelor garanţiilor reale imobiliare sunt lipsite de relevanţă în soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la buna-credinţă a părţilor contractante, calitatea recurentei de proprietară la momentul vânzării, inexistenţa vreunei notări în cartea funciară şi lipsa identităţii (sub aspectul numărului poştal) între terenul solicitat de reclamanţi şi terenul deţinut de pârâta recurentă, s-a răspuns pe larg cu ocazia analizării recursului declarat de recurenta T.A., motiv pentru care nu se va mai reveni asupra acestor aspecte.
Afirmaţia recurentei în sensul că, prin Dispoziţia nr. 6604 din 11 octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, intimaţilor li s-au acordat despăgubiri pentru terenul în litigiu, este contrazisă de conţinutul respectivului act, care nu cuprinde vreo menţiune în acest sens. În plus, chiar dacă ar fi reală împrejurarea că reclamanţilor li s-ar fi acordat măsuri reparatorii în echivalent (deşi o astfel de ipoteză nu a fost dovedită), recurenta nu arată în ce anume ar consta motivul de nelegalitate, încadrabil în prevederile art. 304 C. proc. civ.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. ambele recursuri au fost respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii T.A. şi SC A. SA împotriva Deciziei nr. 341/A din 10 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1697/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1723/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
