ICCJ. Decizia nr. 1671/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1671/2015
Dosar nr. 41503/3/2012
Şedinţa publică de la 18 iunie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei sub nr. 7449/299/2009, reclamanţii R.A. şi R.C. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii apartamentului pierdut în instanţă, respectiv obligarea pârâtului la plata unor daune morale pentru suferinţele cauzate prin evicţiune.
Prin Sentinţa civilă nr. 6918 din 21 mai 2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 563 din 27 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a disjuns capătul de cerere privind daunele morale, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins capătul de cerere privind plata contravalorii locuinţei, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin Decizia civilă nr. 177A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Prin Decizia civilă nr. 4578 din 18 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul reclamanţilor, a modificat decizia, a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1056 din 22 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamanţilor, a obligat Ministerul Finanţelor Publice să plătească, reclamanţilor, preţul de piaţă al imobilului situat în Municipiul Bucureşti, str. O., nr. 3, et. 2, ap. 3, sectorul 1, în sumă de 723.376 lei, a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor privind acordarea daunelor morale, precum şi cererea îndreptată împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În fapt, s-a constatat că, în temeiul Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului Bucureşti le-a vândut, reclamanţilor, apartamentul nr. 3 din Bucureşti, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 445/112 din 06 decembrie 1996.
Prin Decizia civilă nr. 1033 din 13 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare imobiliară, reclamanţii au pierdut proprietatea apartamentului în litigiu.
Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, a fost respinsă cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 445/112 din 06 decembrie 1996. Astfel, deşi contractul de vânzare-cumpărare a fost menţinut ca valabil încheiat, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reclamanţii au fost deposedaţi de imobil iar titlul lor a fost lipsit de efecte, tocmai prin admiterea acţiunii în revendicare.
S-a apreciat că legiuitorul a înţeles ca, prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 să reglementeze un caz special de răspundere pentru evicţiune, derogatoriu de la dispoziţiile dreptului comun - art. 1337 şi urm. C. civ.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, potrivit dispoziţiilor coroborate ale art. 50 alin. (2), (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a făcut distincţie între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea legii şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea legii de către foştii chiriaşi, în funcţie de această distincţie, cumpărătorul evins, având dreptul la valoarea de piaţă a imobilului sau la restituirea preţului plătit actualizat.
În condiţiile în care, nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, dar a fost admisă acţiunea în revendicare împotriva foştilor chiriaşi-cumpărători, iar prin hotărârile judecătoreşti citate de reclamanţi, instanţele au reţinut buna-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului, tribunalul a constatat că reclamanţii-cumpărători au dreptul la restituirea valorii de piaţă a imobilului, nefiind vorba despre un contract încheiat cu eludarea legii.
Tribunalul a constatat că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea valorii de piaţă a imobilului, chiar dacă contractul nu a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, aşa cum prevede dispoziţia legală.
Cum Statul Român, reprezentant prin Ministerul Finanţelor Publice, nu este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor, conform dispoziţiilor legii speciale citate mai sus şi nu s-a dovedit că prin autorităţile sale le-ar fi cauzat reclamanţilor daune morale, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor privind acordarea unor daune morale, precum şi cererea îndreptată împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care, reclamanţii, solicitau obligarea statului la plata despăgubirilor prevăzute de legea specială.
Prin Decizia civilă nr. 113 A din 11 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat Ministerul Finanţelor Publice la preţul de piaţă al imobilului în litigiu în sumă de 512.000 lei, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Critica vizând neîndeplinirea condiţiilor Legii nr. 10/2001, în sensul că, actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi nu a fost desfiinţat, nu este întemeiată.
Curtea a reţinut sub acest aspect incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, respectiv că se impune să se analizeze condiţia respectării Legii nr. 112/1995, prin corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foştilor chiriaşi ale căror contracte au fost desfiinţate, dreptul la o despăgubire.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată, obligă instanţa să distingă între "desfiinţarea" contractului urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 şi "desfiinţarea" contractului, deşi acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale.
Analiza întrunirii cerinţelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate.
Prin urmare, în condiţiile în care, în litigiul anterior, intimaţii-reclamanţi au pierdut proprietatea asupra imobilului în urma admiterii acţiunii în revendicare, fiind respinsă acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, curtea nu mai poate decât să constate că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În consecinţă, intimaţii-reclamanţi sunt titularii dreptului instituit prin art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinită condiţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, contract ce a fost încheiat cu bună- credinţă şi care a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Critică privind expertiza, este în parte fondată, instanţa de apel apreciind că se impune omologarea raportului de expertiză efectuat de ing. P.A.A., în faţa instanţei de apel, care stabileşte că valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu este de 512.000 de lei, valoare ce include cota indiviză şi terenul aferent apartamentului.
Împotriva Deciziei civile nr. 113A din 11 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au formulat cerere de recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
S-a susţinut că hotărârea pronunţată este în parte netemeinică şi nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât în mod greşit s-a dispus în sarcina instituţiei recurente obligaţia de plată a sumei de 512.000 lei, reprezentând preţul de piaţă al apartamentului în litigiu, motiv pentru care recurenţii-pârâţi reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar.
În drept, au fost invocate, dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, art. 1336 şi urm. C. civ.
S-a susţinut şi că hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţa al imobilului, fără a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului de piaţa plătit de către chiriaşi.
Pentru a fi aplicabile dispoziţiile legale menţionate şi pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţa plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să fie întrunite, cumulativ, două condiţii: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Dispoziţiile art. 501 fac vorbire despre "contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile", însă acest text de lege are în vedere existenta unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. În caz contrar, legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 501 condiţiile pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea preţului la valoarea de piaţă.
Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului. Dacă ar fi făcut minime diligente, aceştia ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil şi, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Exercitarea cu buna-credinţa a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua-credinţă determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existenţa unei cauze ilicite este afectată însăşi validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995. Existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiza a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind sa fie examinate toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare- cumpărare.
Având în vedere că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză, ceea ce înseamnă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Reclamanţii îşi invocă propria turpitudine şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obţine recunoaşterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceştia neputând beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, deposedarea reclamanţilor de imobilul s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva şi irevocabila.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în niciun caz valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Aşadar, pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Cauza Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Cauza Tudor Tudor c. României). În cauza Velikovi şi alţii c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre amplu argumentată, având valoare de principiu, ca poate fi considerată suficientă, prin raportare la exigenta proporţionalităţii dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăţilor comise de regimul comunist) şi interesul particular, al celui privat de bun, şi o despăgubire care nu se ridică la valoarea de circulaţie a bunului în cauza. Analizând proporţionalitatea ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantei, Curtea a amintit întru început criteriile folosite într-o cauza de referinţa anterioara (cauza Pincova şi Pine c. Republicii Cehe).
Este evident ca preţul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piaţa a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi, începând cu anul 1996.
Aşa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuala a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauza a acestora, care încălca principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Recursul este nefondat.
Prima critică susţinută de pârâţi pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, nu poate fi primită, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia civilă nr. 4578 din 18 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul reclamanţilor, a modificat decizia, a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu caracter irevocabil că Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S-a reţinut astfel că Ministerul Finanţelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în acţiunile având ca obiect cererile de restituire a preţului actualizat sau de acordare a despăgubirilor echivalente cu valoarea de piaţă a unui imobil dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi pierdut ulterior în disputa cu fostul proprietar sau cu moştenitorii acestuia.
Conform dispoziţiilor art. 1201 C. civ., puterea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale - respectiv, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi [conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Această a doua formă de reglementare a puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.
Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Aceasta face ca partea interesată să se poată prevala de lucrul judecat anterior, impunând instanţei, constatarea jurisdicţională anterioară.
Instanţele au apreciat, prin raportare la dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, într-o jurisprudenţă unitară, că se conferă "ex lege" Ministerului Finanţelor Publice, legitimare procesuală pasivă în litigiile referitoare la restituirea preţului plătit, actualizat sau a valorii de circulaţie a imobilelor care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, în situaţia în care cumpărătorii au fost evinşi de foştii proprietari.
Cât priveşte critica referitoare la cuantumul despăgubirilor, aceasta este nefondată, întrucât, în cauză, instanţa nu putea nesocoti faptul că, prin Decizia civilă nr. 1033 din 13 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 23488/2005, rămasă irevocabilă conform Deciziei civilă nr. 48 din 14 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admisă în parte acţiunea reclamantul C.E., fiind obligaţi pârâţii R. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, fiind respinsă ca nefondată cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 445/112/1996.
Instanţa anterioară a avut în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, în cuprinsul cărora legiuitorul a stabilit că, prin contract desfiinţat se înţelege atât situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât şi situaţia în care, deşi contractul nu a fost anulat, s-a admis acţiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar al imobilului.
Ca urmare, termenul de desfiinţare a contractului are în prezent, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă şi "ineficacitatea" actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat.
Reclamanţii din acţiunea pendinte se găsesc în ipoteza de aplicare a art. 501 din Legea nr. 10/2001, având dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză".
În condiţiile în care, în litigiul anterior, intimaţii-reclamanţi au pierdut proprietatea asupra imobilului în urma admiterii acţiunii în revendicare, fiind respinsă acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare - reţinându-se că, în cauză, "contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 este salvat de nulitatea absolută, urmare bunei-credinţe a cumpărătorilor, chiar dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil" - rezultă că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Toate celelalte susţineri ale recurenţilor-pârâţi referitoare la minimele diligente ce le-ar fi incumbat intimaţilor-reclamanţi, sub aspectul clarificării situaţiei juridice a imobilului în litigiu, la modalitatea de exercitare a drepturilor conferite de lege, nu pot fi primite, întrucât se opune, aşa cum de altfel s-a şi reţinut, aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat - în mod irevocabil, într-un litigiu anterior, instanţele de judecată au statuat asupra acestor chestiuni de drept.
S-a susţinut totodată că obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în niciun caz valoarea de piaţă a imobilului, respectiv că indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuala a imobilelor ar constitui o îmbogăţire fără justă cauza a acestora, care încălca principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Criticile nu sunt întemeiate, cât timp prin dispoziţiile legale explicite, redate anterior, s-a stipulat că intimaţii-reclamanţi au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, arătându-se şi modul de calcul, respectiv faptul că "valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză".
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâţilor ca nefondat.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 113 A din 11 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1662/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1672/2015. Civil → |
|---|
