ICCJ. Decizia nr. 1674/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1674/2015
Dosar nr. 47903/3/2010
Şedinţa publică de la 18 iunie 2015
Prin Sentinţa civilă nr. 1687 din 25 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsa calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 06 octombrie 2010 sub nr. 47903/3/2010, reclamantul S.L., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, solicitând să se constate că imobilul situat în Bucureşti, sect. 3, str. D.P. nr. 112 a fost preluat fără titlu valabil, de către stat, să se dispună obligarea pârâtului să lase, reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul în litigiu.
Prin cererea precizatoare din data de 31 octombrie 2011, reclamantul a solicitat: 1. să se constate că imobilul în cauză a fost preluat fără titlul valabil de către stat; 2. pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul; a chemat-o în judecată şi pe pârâta M.A., solicitând, prin comparare de titluri de proprietate, să se constate că titlul de proprietate al autorilor săi este mai bine caracterizat şi provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de titlul de proprietate al pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 7934/2008, provine de la un neproprietar, care a preluat imobilul revendicat prin violenţă şi abuz - Decretul nr. 92/1950, poziţia nr. 1898 - contrar Constituţiei în vigoare la momentul naţionalizării.
Reclamantul a invocat totodată, pe cale incidentală, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 7934 din 23 ianuarie 2008 prin care pârâta M.A. a dobândit imobilul în litigiu şi implicit, nulitatea actului de adjudecare nr. 1163 din 16 septembrie 2011, prin care dreptul de proprietate privind imobilul s-a transferat către adjudecatarul S.M., considerând că prin aceste acte juridice de executare, s-a înfrânt voinţa legiuitorului de a nu se înstrăina timp de 10 ani de la cumpărare, apartamentele dobândite în baza Legii nr. 112/1995.
În drept, au fost invocate, ca temei de drept principal, ansamblul Legii nr. 10/2001, respectiv, principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 480, 1073 şi urm. C. civ., art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 10/2001, care consacră că preluarea abuzivă trebuie reparată prin restituirea în natură.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă, ca neîntemeiată, instanţa constatând că reclamantul are atât dreptul, cât şi interesul să formuleze, atât cereri în temeiul Legii nr. 10/2001, cât şi cereri în baza dreptului comun, având calitatea procesuală activă cerută de lege.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul a reţinut că pârâta M.A. nu mai deţine calitatea de proprietar al imobilului, întrucât, conform actului de adjudecare, dreptul de proprietate s-a transferat către adjudecatarul S.M. Întrucât pârâta continuă să folosească imobilul, nefiind deposedată în fapt, reclamantul a înţeles să o cheme în judecată pentru a-i respecta dreptul de proprietate şi posesia asupra imobilului. Prin urmare, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost respinsă, ca neîntemeiată. În ce-l priveşte pe adjudecatarul S.M., tribunalul a reţinut că acesta are atât calitatea de pârât, dar şi de intervenient în interes propriu.
Reclamantul a susţinut că Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului, că nu putea să înstrăineze către pârâtă şi, pe cale subsecventă, adjudecatarul S.M. nu putea dobândi prin executare silită ceea ce nu putea fi dobândit valabil de către pretinsa debitoare a acestuia.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a reţinut că, trecând peste faptul că reclamantul a invocat ca temei de drept, toată Legea nr. 10/2001, Primăria Municipiului Bucureşti a indicat că pentru imobilul în litigiu nu a fost depusă în termen legal nici o notificare. Notificarea transmisă de reclamant în noiembrie 2009, fiind tardivă, aceasta nu poate produce efecte juridice. Având în vedere principiul rolului activ al judecătorului, dar şi principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, tribunalul nu a putut respinge, ca inadmisibilă, acţiunea reclamantului.
A fost invocată inadmisibilitatea acţiunii şi în raport de faptul că intervenientul are calitatea de proprietar în temeiul actului de adjudecare. Aspectul invocat nu atrage inadmisibilitatea acţiunii reclamantului, care a sesizat instanţa cu o acţiune în revendicare imobiliară, în condiţiile în care, reclamantul nu a înţeles să conteste modul de soluţionare a notificării nr. 206 din 5 noiembrie 2009, potrivit procedurii speciale deschisă de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului a fost respinsă astfel, ca neîntemeiată.
Tribunalul a constatat că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, chiar dacă reclamantul a invocat principiul general al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, ce rezultă cu precădere din actele normative cu caracter reparator, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Referitor la fondul cauzei, tribunalul a apreciat că imobilul, preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, putea să facă obiectul acestei legi cu caracter reparator.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de dispoziţiile legii speciale putea să beneficieze moştenitoarea C.F.. La dosar, nu s-a depus nicio probă din care să rezulte modul în care aceasta a înţeles să culeagă moştenirea celor doi autori ai săi, D.V. şi D.S.. Nu s-a depus nicio dovadă că s-ar fi formulat vreo notificare de restituire a imobilelor preluate abuziv, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, s-a stabilit că, "concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială". De asemenea, s-a stabilit că, "în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a fost prelungit succesiv până la data de 15 februarie 2002, dată până la care autoarea C.F. nu a înregistrat nicio cerere de restituire în natură. Fiind vorba despre un termen de decădere, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, "nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", înseamnă că însăşi autoarea reclamantului, decedată la 6 iunie 2008, nu mai avea dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, sancţiunea fiind aplicabilă inclusiv acţiunilor de drept comun intentate după adoptarea Legii nr. 10/2001. În concluzie, reclamantul, care a cules moştenirea autoarei sale, nu a găsit în patrimoniul acesteia dreptul pretins prin prezenta cerere, acţiunea în revendicare a acestuia fiind astfel neîntemeiată.
Referitor la nulitatea invocată pe cale incidentală, tribunalul a apreciat că reclamantul nu o poate invoca, întrucât acesta nu are un drept personal şi actual asupra imobilului revendicat, nici măcar o speranţă legitimă privind realizarea vreunui drept legat de imobilul în cauză. Interesul nu este legitim, atâta timp cât, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul autoarei sale s-a pierdut prin nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării.
Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, "chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului".
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 7934 din 23 ianuarie 2008, în timpul vieţii autoarei C.F., prin care pârâta M.A. a dobândit imobilul revendicat, acest imobil nu era solicitat potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 112/1995, astfel că nu s-a putut reţine nulitatea actului juridic pe cale incidentală.
Articolul 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, prevede că "apartamentele dobândite în condiţiile alin. (1) nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării", însă, reclamantul care nu are niciun drept asupra imobilului revendicat, nu poate invoca această nulitate, astfel că nu se poate reţine pe cale incidentală, nulitatea actului de adjudecare nr. 1163 din 16 septembrie 2011, prin care dreptul de proprietate s-a transferat către adjudecatarul S.M.
Prin Decizia civilă nr. 561A din 15 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei de interes şi a inadmisibilităţii cererii de aderare la apel, a respins, ca nefondate, apelurile reclamantului şi pârâtului.
S-a reţinut că, aşa cum rezultă din analiza dispozitivului şi a considerentelor sentinţei, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii acţiunii, excepţii pe care intervenientul le-a invocat prin cererea sa de intervenţie în interes propriu formulată la data de 28 februarie 2012.
Prin urmare, în condiţiile în care apărările acestei părţi pe calea excepţiilor au fost respinse, precum şi faţă de dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., pârâtul are un interes legitim şi actual în a critica această soluţie. Curtea a apreciat astfel că apelul aderent este admisibil, însă susţinerile acestui pârât sunt nefondate.
În mod corect, prima instanţă a rezolvat excepţia lipsei calităţii procesuale active, arătând că, potrivit certificatului de moştenitor nr. 3/2009, reclamantul este unicul moştenitor al autoarei sale, C.F., aceasta din urmă fiind fiica autorilor D.V. şi D.S., de la care a fost preluat imobilul în condiţiile Decretului nr. 92/1950.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost corect rezolvată de prima instanţă, prin raportare atât la cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă, cât şi la puterea obligatorie a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În mod corect, instanţa de fond a reţinut netemeinicia acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor reclamantului cu titlurile pârâţilor persoane fizice şi persoane juridice, critica reclamantului relativă la lipsa analizei primului petit al cererii de chemare în judecată, neputând fi primită.
Cu referire la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că apelantul-reclamant nu a demonstrat împrejurările ce au împiedicat-o pe autoarea sa să-şi valorifice dreptul de proprietate în baza legii speciale, astfel că pornind la compararea titlurilor exhibate, tribunalul a concluzionat corect că, la data introducerii acţiunii în revendicare, reclamantul nu mai avea un bun în accepţiunea Convenţiei.
Art. 1 din Protocol garantează, în substanţă, dreptul de proprietate, dar nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun în temeiul dispoziţiei menţionate. Cu alte cuvinte, aşa cum Curtea Europeană a statuat în Cauza Atanasiu şi alţii contra România, art. 1 se aplică numai cu privire la bunurile "actuale" ale reclamanţilor, ei neputându-se plânge de o atingere a dreptului de proprietate câtă vreme nu demonstrează existenţa dreptului. Pentru ca apelantul să aibă un bun în sensul art. 1 din Convenţie ar fi trebuit ca dreptul de proprietate să fi fost constatat sau stabilit într-una dintre modalităţile prevăzute de lege, în prezent, prin dispoziţia sau decizia motivată de restituire în natură, emisă conform Legii nr. 10/2001, sau printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat. Cum reclamantul nu a efectuat niciun demers, în condiţiile legii sus-menţionate, pentru recuperarea bunului, nu are nici măcar o speranţă legitimă de a-şi putea realiza pretenţiile în legătură cu acest bun.
"Simpla speranţă de restituire", în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce priveşte termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o "speranţă legitimă", privită ca "valoare patrimonială", şi, în consecinţă, ca "bun", în înţelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptăţită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranţa de restituire.
În consecinţă, reclamantul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atâta timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României), Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a se fi ratificat Convenţia.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat, să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de la data intrării sale în vigoare.
Apelantul nu a fost în măsură să arate de ce nu a respectat această procedură impusă de actul normativ arătat şi de ce termenul de notificare şi condiţiile legii nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Curtea nu are niciun temei să considere că legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa Curţii Europene.
Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamantului, de a ocoli actul normativ menţionat pentru recuperarea bunului, ei au pierdut dreptul de a-l obţine prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun.
Spre deosebire de apelant, care nu a fost în măsură să probeze existenţa unui bun în sensul explicat în cele ce preced, pârâtul a dovedit, prin actul de adjudecare depus la dosarul cauzei, dreptul său de proprietate asupra bunului imobil în discuţie dobândit în urma adjudecării de la pârâta M.A., titlul său de proprietate fiind deci mai bine caracterizat.
Ca atare, soluţia instanţei anterioare este în deplină concordanţă şi cu principiul stabilităţii raporturilor juridice, aspect fundamental al preeminenţei dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, astfel cum este definit în Preambulul Convenţiei. Aceasta înseamnă, printre altele, că situaţia juridică a unui bun trebuie cunoscută cu certitudine în raport de ansamblul normelor legale în vigoare, astfel încât, în situaţii asemănătoare celei din speţă, după epuizarea căilor de obţinere a bunului respectiv de către fostul proprietar sau moştenitorii lui, terţul interesat să dobândească proprietatea bunului să poată încheia în deplină siguranţă acte juridice cu privire la imobil, fără să fie expus riscului de a pierde dreptul de proprietate astfel câştigat.
Instituirea unui termen pentru acordarea măsurilor reparatorii persoanelor îndreptăţite, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat, reprezintă tocmai un element de natură să înlăture producerea unui astfel de risc şi, în final, să asigure respectarea principiului stabilităţii raporturilor juridice, în egală măsură recunoscut de Convenţie, ca şi principiul garantării protecţiei proprietăţii.
Împotriva Deciziei civile nr. 561A din 15 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat cerere de recurs reclamantul S.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - instanţa de apel a preluat în întregime motivarea instanţei de fond, fără a face o analiză a sentinţei în raport de motivele de apel.
Instanţele anterioare au refuzat să constate că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român, acestea ocolind să se pronunţe. Or, stabilirea de către instanţe a nevalabilităţii titlului statului ar fi avut drept consecinţă, stabilirea cu efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului care face obiectul acţiunii nu s-a stins niciodată, corelativ cu faptul că bunul nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor reclamantului.
Recurentul-reclamant a solicitat restituirea imobilului în baza art. 480 C. civ., pentru că statul nu a avut niciodată un titlu care să legitimeze preluarea, iar prevederile art. 481 C. civ., prescriu faptul că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa fără o justă şi prealabilă despăgubire.
Al doilea motiv de recurs - prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - revendicarea este o acţiune perfect admisibilă, având aplicabilitate şi compararea de titluri dintre titlurile celor două părţi. Acţiunea în revendicare nu are legătură cu procedura notificării.
Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu conţine prevederi care să interzică promovarea unei acţiuni în revendicare în scopul redobândirii unui imobil preluat abuziv de stat, astfel că, instanţele anterioare au pronunţat hotărâri contrare legii. Titlul invocat recurentul-reclamant este mai bine caracterizat şi mai eficient din punct de vedere juridic decât titlul pârâtelor şi justiţia trebuia să-i confere eficienţă, nu să valideze o executare silită făcută prin fraudă la lege.
Recurentul-reclamant a invocat şi efectele Deciziei nr. 5 din 20 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, în recursul în interesul legii, privind admisibilitatea acţiunilor în revendicare a imobilelor trecute în proprietatea statului.
Instanţele investite cu o acţiune în revendicare, nu au verificat titlul statului, cu toate că recurentul-reclamant a solicitat aceasta în mod expres.
Al treilea motiv de recurs - art. 304, pct. 9 C. proc. civ. - instanţele au pronunţat hotărâri lipsite de fundament juridic, făcând motivări contrare legii şi în discordanţă cu ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată. Motivările nu răspund în nici un fel capetelor de cerere formulate şi nici motivelor de apel, fiind contrare jurisprudenţei naţionale şi europene. Nicio lege nu consacră prescriptibilitatea dreptului de proprietate, ci din contră acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă.
Al patrulea motiv de recurs - art. 304, pct. 9 C. proc. civ. - în ce priveşte aplicarea Deciziei nr. 33/2008, instanţa de apel trebuia să observe că numai camerele vândute către M.A. au fost dobândite prin Legea nr. 112/1995. Celelalte camere, împreună cu terenul din curte nu au fost vândute, astfel că acestea puteau face obiectul restituirii.
Al cincilea motiv de recurs - art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. - instanţa de apel reia motivarea instanţei de fond, în mod necritic şi nici nu analizează motivele de apel, printre altele, ca temei al respingerii revendicării se face referire la Decizia nr. 33 din 9 Iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie. Instanţele nu au lecturat însă cu suficientă atenţie această decizie, altfel ar fi constatat că dreptul de a revendica bunul abuziv pe dreptul comun, este posibil şi legal, nefiind supus niciunei oprelişti sau condiţionări, limitări sau preferinţe. Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă într-o lume civilizată, împrejurare uitată de instanţele anterioare.
În dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 se arată expresis verbis că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În drept, reclamantul a invocat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 480 C. civ. Din data de 1 ianuarie 2007, dreptul european se aplică cu prioritate, deoarece dreptul european face parte din dreptul intern al României. Practica instanţelor din România este constantă, în sensul că acţiunea în revendicare pe dreptul comun, este imprescriptibilă şi poate fi exercitată.
A susţine că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana care nu a formulat notificarea în termenul prescris de lege, în nicio ipoteză nu mai poate utiliza acţiunea în revendicare, înseamnă să se interzică acesteia, accesul la justiţie, contrar dispoziţiilor art. 6 din aceeaşi Convenţie.
Al şaselea motiv de recurs - art. 304, pct. 7 şi 9 C. proc. civ. - în apel, ca şi la fond, analiza s-a făcut exclusiv prin prisma legii speciale, în condiţiile în care recurentul-reclamant a formulat o revendicare pe dreptul comun. Legea specială, cât şi întreaga legislaţie a restituirilor, au un numitor comun, pe care se sprijină toate acţiunile în revendicare, restituirea în natură.
Al şaptelea motiv de recurs - art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. - motivarea hotărârii din apel nu are legătură cu capetele de cerere ale pricinii. Recurentul-reclamant invocă astfel denegarea de dreptate, dar şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, fiindcă nu a avut un proces echitabil.
Al optulea motiv de recurs - art. 309 pct. 9 C. proc. civ. - instanţa de apel ar fi trebuit să respingă cererea de aderare la apelul reclamantului. Cererea de aderare la apel este lipsită de fundament juridic, iar instanţa trebuia să o respingă, admiţând excepţia lipsei de interes a aderării la apel a intimatului-pârât S.M., interesul acestuia nefiind unul legal şi direct.
Interesul unei părţi pentru a formula o cerere trebuie să fie actual şi legal. În prezenta cauză, faţă de soluţia pronunţată, soluţie în întregime favorabilă intimatului S.M., acesta nu era legitimat procesual să formuleze o cerere de aderare la apel. Pe de altă parte, în cadrul apelului, se discută întregul imobil în litigiu, nu numai camera intimatului. Interesul acestuia este unul contrar legii.
Instanţa de apel trebuia să admită excepţia de inadmisibilitate a aderării la apel, din prisma împrejurării că acesta nu-i poate opune un drept de proprietate legal dobândit pentru întregul imobil.
Intimatul S.M. nu a avut la instanţa de fond o cerere cu pretenţii proprii, ci simple apărări prin care sa-şi menţină dreptul de proprietate, obţinut prin mijloace discutabile.
Recursul este nefondat.
Primul motivul de recurs nu este întemeiat, întrucât instanţa de apel, chiar dacă a preluat mare parte din argumentele primei instanţe, a făcut-o din considerente de pertinenţă şi convergenţă a opiniilor, nicidecum pentru a se sustrage propriei obligaţii de motivare a hotărârii pronunţate.
Instanţele anterioare au constatat astfel corect că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, chiar dacă reclamantul a invocat principiul general al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, ce rezultă cu precădere din actele normative cu caracter reparator, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Prin considerentele ce urmează, Înalta Curte va răspunde criticilor de nelegalitate inserate la pct. 1-7 din cuprinsul cererii de recurs, dat fiind faptul că acestea s-au suprapus în mare parte, neavând aşadar o identitate strict precizată.
Instanţele anterioare nu puteau ignora decizia în interesul legi nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii - cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - care a analizat atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi Codul Civil, ca lege generală, cât şi problema raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a statuat astfel că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, respectiv faptul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
S-a susţinut de către recurentul-reclamant că revendicarea este o acţiune perfect admisibilă, ce nu are legătură cu procedura notificării. Asta înseamnă că expunerea de motive a cererii de recurs nesocoteşte considerentele de fapt şi de drept pentru care instanţa anterioară a respins apelul reclamantului. Instanţa de apel a reţinut, în circumstanţierea situaţiei de fapt a cauzei pendinte, faptul că autoarea reclamantului nu a urmat procedura legii speciale în vederea redobândirii bunului preluat în mod abuziv de către stat. Reclamantul nu a demonstrat nici împrejurările ce au împiedicat-o pe autoarea sa să-şi valorifice dreptul de proprietate în baza legii speciale.
Chiar dacă prin decizia dată în interesul legii s-a statuat că, în ipoteza în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritatea putând fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, reclamantul nu îndeplineşte condiţia de a fi deţinătorul unui bun actual în propriul patrimoniu.
În cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, pronunţată la data de 12 octombrie 2010, instanţa de contencios european a statuat, cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziţii. Existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.
Reclamantul nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenţiei, acesta nefăcând dovada că a acţionat în justiţie anterior datei introducerii acţiunii şi că a obţinut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar iar, în dispozitiv, să se fi inserat obligaţia de restituire a imobilului în litigiu.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în mod consecvent că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul I la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Instanţele anterioare, prin urmare, nu au refuzat să constate că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat, ci au fost consecvente principiului legalităţii ce trebuie să călăuzească acţiunile fiecărei persoane atunci când se hotărăşte să acţioneze în justiţie.
S-a apreciat astfel corect că soluţia de respingere a acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după apariţia Legii nr. 10/2001, este corectă şi nu aduce atingere art. 1 din Protocolul I la Convenţie. În aceeaşi cauză Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a interpretat Convenţia şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislaţia internă, reţinând că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2001, a Legii nr. 10/2001 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat şi că "întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricţie în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor şi de a-şi alege condiţiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanţe, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din ţară, ci să facă o evaluare şi a timpului necesar pentru realizarea obiectivului".
În aceste circumstanţe, reclamantul nu are nici bun actual şi nici o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, singura speranţă legitimă de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are dreptul să reglementeze situaţia unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior semnării Convenţiei l-a constituit Legea nr. 10/2001, act normativ pe care însă autoarea reclamantului nu a înţeles să-l valorifice.
Critica referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie nu poate fi primită, întrucât prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naţionalizate - o limitare stabilită de însuşi legiuitorul naţional - s-a urmărit asigurarea stabilităţii circuitului civil al imobilelor şi rezolvarea definitivă a situaţiei juridice a acestor imobile.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta consecinţele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerinţe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri. Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.
Concluzia ce se impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condiţiile legii speciale ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ.
Aceasta soluţie a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că situaţia juridică a recurentului-reclamant a fost corect stabilită, la această concluzie conducând circumstanţele de fapt concrete reţinute de instanţele fondului, valorizate din perspectiva efectelor create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială şi legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii incidentă în cauză.
Criticile recurentului-reclamant întemeiate pe existenţa unui conflict între Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, nu pot fi primite întrucât ignoră considerentele deciziei date în interesul legii. Faptul că autoarea reclamantului nu a înţeles să formuleze notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu reprezintă un argument pertinent pentru promovarea şi susţinerea unei acţiuni în revendicare de drept comun, cu ignorarea totală a legii speciale şi a procedurii impuse de aceasta.
În cauză, nu s-a dovedit că ar exista motive independente de voinţa părţii care să o fi împiedicat-o pe autoarea reclamantului să urmeze procedura prevăzută de legea specială, în sensul formulării în termen legal a notificării, motivele la care se referă decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile forţei majore şi independente de conduita părţii.
Toate referirile recurentului-reclamant la regimul juridic al acţiunii în revendicare de drept comun nu au relevanţă în cauză, cât timp acestea exced analizei impuse de instanţa supremă prin prima decizie pronunţată în cauză, întemeiată pe efectele unui recurs în interesul legii.
Împrejurarea că, în cauză, nu există o altă persoană care să revendice acelaşi bun, situaţie în care s-ar fi putut pune problema respectării principiului securităţii raporturilor juridice, nu schimbă situaţia cauzei pendinte, întrucât concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială - dezlegare cuprinsă în chiar dispozitivul deciziei date în interesul legii.
Al optulea motiv de recurs nu este întemeiat, instanţa de apel reţinând corect că, atâta timp cât tribunalul a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi inadmisibilităţii acţiunii, excepţii pe care intervenientul le-a invocat prin cererea sa de intervenţie în interes propriu formulată la data de 28 februarie 2012, pe temeiul dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ., pârâtul avea interesul legitim şi actual de a critica soluţia.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.L. împotriva Deciziei nr. 561 A din 15 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1672/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1676/2015. Civil → |
|---|
