ICCJ. Decizia nr. 1704/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1704/2015
Dosar nr. 3218/300/2013/a1
Şedinţa publică din 19 iunie 2015
Asupra recursului, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la 03 septembrie 2012 pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 612/64/2012, reclamanta C.F. a chemat în judecată pe pârâtele Compania Naţională Poşta Română SA, Oficiul de Poştă Braşov, Oficiul Poştal nr. X Braşov şi C.M., solicitând suspendarea pretinsului act administrativ normativ Instrucţiuni comune ale poştei, anularea acestuia şi obligarea pârâtelor la înscrierea pe aviz a datei prezentării destinatarului la oficiu poştal şi a motivului concret al refuzului de predare a trimiterii, anularea dispoziţiei-ştampilă cu conţinut generic, obligarea pârâtelor să-i predea cele cerute în adresa cu nr. AA şi să-i plătească daune morale în cuantum de 10.000 RON, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 288/F din 19 decembrie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâta Compania Naţională Poşta Română SA, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reţinând că actele contestate nu sunt acte administrative şi, conform art. 31 alin. (5) din O.G. nr. 31/2002, instanţa competentă să soluţioneze cauza este judecătoria.
Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată sub nr. 3218/300/2013 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, care, prin sentinţa civilă nr. 14649 din 25 septembrie 2013, a respins cererea formulată de reclamanta C.F. în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de Poştă Braşov, Oficiul Poştal nr. X Braşov şi C.M., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală; a respins ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Poşta Română SA şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta C.F. a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, învestit cu soluţionarea căii de atac, la termenul din 24 aprilie 2013, reţinând că obiectul acţiunii introductive este obligaţie de a face, în baza art. 2821 C. proc. civ., a calificat calea de atac exercitată de reclamantă ca fiind apel, iar nu recurs, aşa cum a denumit-o autoarea.
În faţa instanţei de prim control judiciar, la termenul din 27 martie 2014 apelanta-reclamantă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005 şi a art. 43 din O.G. nr. 31/2002.
Prin încheierea din 27 martie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a textelor legale anterior menţionate.
Prin decizia civilă nr. 487A din 24 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta C.F. împotriva sentinţei civile nr. 14649 din 25 septembrie 2013 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, reţinând referitor la cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional că autoarea nu a motivat excepţiile invocate.
Reclamanta C.F. a formulat recurs împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel.
Prin memoriul de recurs depus la dosar, autoarea căii de atac a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 din O.G. nr. 31/2002 cu referire la sintagmele acte/fapte/operatiuni de pierdere, distrugere şi furt, arătând că limitează accesul la justiţie al persoanelor vătămate prin excluderea posibilităţii de acces la justiţie pentru alte vătămări decât cele menţionate; art. 32 alin. (1) din O.G. nr. 31/2002 referitor la sintagma celelalte dispoziţii legale în vigoare şi art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, cu referire la sintagma aflat în termen de valabilitate, arătând că limitează dreptul reglementat de art. 5 din O.G. nr. 31/2002.
Ulterior, la termenul din 14 ianuarie 2015, recurenta a arătat că a invocat mai multe excepţii de neconstituţionalitate, care nu au fost analizate de instanţă, precizând că înţelege să invoce şi altele, sens în care a depus notele de şedinţă aflate la dosarul Curţii de Apel Bucureşti, în cuprinsul cărora a detaliat în fapt şi în drept excepţiile de neconstituţionalitate invocate.
Astfel, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 31/2002, numai în ceea ce priveşte sintagmele „celelalte dispoziţii legale în vigoare" şi „a celorlalte dispoziţii legale în vigoare", respectiv „se publică (...) în condiţiile stabilite de autoritatea de reglementare".
De asemenea, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 31/2002 în ceea ce priveşte sintagma „într-un termen stabilit de aceasta", susţinând că formularea este neclară şi impredictibilă pentru utilizatorul de servicii poştale care astfel, nu este protejat de abuzurile entităţii de reglementare.
Referitor la prevederile art. 42 alin. (1) şi art. 43 alin. (1) din O.G. nr. 31/2002, recurenta a susţinut că sunt neconstituţionale întrucât încalcă drepturile persoanelor ocrotite de art. 21 din Constituţia României, prin aceea că limitează accesul la justiţie doar pentru vătămările suferite prin acte, fapte, operaţiuni de distrugere, pierdere şi furt, excluzând astfel, alte vătămări în afara celor menţionate.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 12 din O.U.G. nr. 97/2005, modificat prin pct. 13 din O.U.G. nr. 82 din 04 decembrie 2012, recurenta a susţinut că sunt neconstituţionale sub aspectul sintagmei „aflat în termen de valabilitate", care conduce la grave discriminări şi inechităţi forţând cetăţeanul să-şi schimbe actul de identitate.
Prin încheierea din 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor cuprinse în art. 32 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 31/2002, în ceea ce priveşte sintagmele „celelalte dispoziţii în vigoare" şi „a celorlalte dispoziţii legale în vigoare", respectiv „se publică în condiţiile stabilite de autoritatea de reglementare", în art. 43 alin. (1) şi art. 42 alin. (1) din O.G. nr. 31/2002 şi în art. 12 din O.U.G. nr. 97/2005, modificat prin pct. 13 din O.U.G. nr. 82/2012, motivat de faptul că textele legale menţionate sunt în prezent abrogate.
Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 din O.U.G. nr. 97/2005 şi, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a opinat că excepţia este neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 12 din O.U.G. nr. 97/2005 sunt în vigoare şi au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât au constituit temeiul de drept al sentinţei primei instanţe, a cărei soluţie a fost confirmată de instanţa de apel.
În motivarea netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa a reţinut că prevederile O.U.G. nr. 97/2005, inclusiv cele ale art. 12 reflectă importanţa actelor de identitate pentru cetăţenii români, necesitatea cunoaşterii dinamicii populaţiei, identificarea corectă a cetăţenilor pentru prevenirea tentativelor de substituire a identităţii şi sporirii gradului de siguranţă al actului de identitate.
De asemenea, a notat că norma legală clamată ca fiind neconstituţională nu contravine prevederilor art. 16 din Constituţia României, aplicându-se fără discriminare, tuturor cetăţenilor români care au împlinit vârsta de 14 ani, precum şi că criticile aduse de recurentă nu au vizat conţinutul reglementării, ci modul de aplicare a acesteia.
A mai consemnat Curtea că prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 97/2005 nu aduc atingere demnităţii umane, valoare fundamentală a statului de drept conform art. 1 din Constituţia României, întrucât nu pun sub semnul întrebării calitatea de subiecte de drept a destinatarilor normei pe care o consacră; nu au legătură cu libertatea religioasă, astfel că nu contravin dispoziţiilor art. 29 din Constituţia României şi nici nu contravin prevederilor art. 28 din Legea fundamentală, întrucât nu îngrădesc valorile consacrate prin reglementarea constituţională.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs recurenta-reclamantă C.F., susţinând că este netemeinică şi nelegală.
În dezvoltarea criticilor formulate, autoarea căii de atac a susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a respins ca inadmisibilă cererea sa de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (2), art. 32 alin. (1) şi (3), art. 42 alin. (1) şi art. 43 alin. (1) din O.G. nr. 31/2002 motivat de faptul că textele legale au fost abrogate, în condiţiile în care normele menţionate erau în vigoare la 03 septembrie 2012, data promovării acţiunii şi au fost abrogate la 25 martie 2013 prin O.U.G. nr. 13/2013.
A mai arătat recurenta că textele legale criticate i-au vătămat drepturile şi interesele legitime, la momentul la care erau în vigoare şi continuă să producă efecte juridice şi ulterior ieşirii lor din vigoare.
Pentru aceste argumente a solicitat admiterea recursului şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând încheierea recurată din perspectiva criticilor formulate şi a normelor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că:
"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."
Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În speţă, recurenta a criticat hotărârea atacată pentru respingerea ca inadmisibilă a cererii sale de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (2), art. 32 alin. (1) şi 2, art. 42 alin. (1) şi art. 43 alin. (1) din O.G. nr. 31/2002 pentru neîndeplinirea condiţiei ca textele legale criticate să fie în vigoare.
Cu privire la condiţia menţionată, Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, Curtea Constituţională a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispozţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.
Cum din verificarea considerentelor încheierii atacate rezultă fără echivoc că singurul argumentul reţinut de instanţă ca fundament al soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a textelor legale anterior evocate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a analizat dacă normele clamate ca neconstituţionale, abrogate fiind, continuă să producă efecte juridice faţă de data naşterii dreptului subiectiv pretins încălcat, fapt pentru care impune concluzia că recursul este fondat, urmând a casa în parte hotărârea recurată şi să trimitită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În baza art. 315 C. proc. civ., în rejudecare după casare, instanţa va cenzura admisibilitatea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional în raport cu fiecare dintre condiţiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Înalta Curte va menţine restul dispoziţiilor încheierii atacate privind soluţia dată cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 din O.U.G. nr. 97/2005, deoarece acesta nu a făcut obiect al criticilor în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta C.F. împotriva încheierii din 14 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 3218/300/2013.
Casează în parte încheierea atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (2), art. 32 alin. (1) şi (2), art. 42 alin. (1) şi art. 43 alin. (1) din O.G. nr. 31/2002.
Menţine celelalte dispoziţii din încheierea recurată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1699/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1705/2015. Civil → |
|---|
