ICCJ. Decizia nr. 1705/2015. Civil

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 1705/2015

Dosar nr. 36480/3/2012

Şedinţa publică din 19 iunie 2015

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 36480/3/2012, reclamantul B.I.A. N.D. a chemat în judecată pe pârâta SC I.E. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 452.814,76 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate corespunzător fazelor P.T. ("Proiectul Tehnic") şi D.T.A.C. ("Documentaţia Tehnică pentru Autorizarea Construcţiei"), conform contractului de proiectare din 14 octombrie 2010 şi facturii fiscale din 15 februarie 2012 şi la plata sumei de 148.976,05 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data depunerii acţiunii introductive şi în continuare până la plata integrală a debitului; cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare, formulată în temeiul art. 132 alin. (2) C. proc. civ., reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 713.731,66 RON, reprezentând plata pentru P.T. şi D.T.A.C. conform contractului din 14 octombrie 2010 şi suma de 211.810,66 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate până la 07 octombrie 2013 la care se vor adăuga penalităţile de întârziere în continuare până la plata integrală conform art. 14 din contractul părţilor.

La 15 februarie 2013, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii introductive ca neîntemeiată şi cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 85.342,40 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată şi de executare aferente studiului de fezabilitate realizat conform contractului de proiectare din 14 octombrie 2010, sumă plătită în temeiul sentinţei civile nr. 4818 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în baza O.U.G. nr. 119/2007, cu cheltuieli de judecată.

La cererea reconvenţională depusă de pârâtă, reclamantul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4818 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în baza O.U.G. nr. 119/2007, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 3100 din 16 iunie 2014, astfel cum a fost rectificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 27 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis cererea principală şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 713.731,66 RON, compusă din 501.921 RON, reprezentând plata pentru faza P.T. şi D.T.A.C. conform contractului de proiectare din 14 octombrie 2010 şi 211.810,66 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la 07 ianuarie 2013, precum şi la plata penalităţilor de întârziere până la efectuarea plăţii integrale a debitului principal conform art. 14 din convenţia părţilor.

Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.500 RON taxă judiciară de timbru, 9 RON timbru judiciar şi 2.000 RON, diferenţă onorariu de expertiză către expertul tehnic judiciar P.M.E.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Între cele două părţi s-a încheiat la 14 octombrie 2010 contractul de proiectare, având ca obiect "elaborarea documentaţiilor tehnice la fazele S.F. ("Studiu de Fezabilitate") şi P.T. ("Proiectul Tehnic") pentru obiectivul "Parc Municipal Ploieşti Vest" cu o suprafaţă desfăşurată de 58.400 mp" incluzând specialităţile: arhitectură, peisagistică, drumuri, rezistenţă, instalaţii interioare şi reţele exterioare în scopul executării lucrărilor de construcţii pentru obiectivul menţionat.

Astfel, tribunalul a notat că acest contract în cadrul căruia reclamanta are calitatea de proiectant general, iar pârâta de beneficiar, s-a încheiat în considerarea contractului de proiectare generală atribuit pârâtei de Primăria Municipiului Ploieşti în urma câştigării licitaţiei de achiziţii publice organizate pentru realizarea tuturor documentaţiilor necesare execuţiei obiectivului de investiţie menţionat.

Prima instanţă a consemnat că clauzele esenţiale din contractul din 14 octombrie 2010 privesc valoarea lucrărilor de proiectare contractate în sumă de 175.000 euro + TVA (art. 3) şi termenele de execuţie şi de eşalonare a plăţilor (art. 4).

În acest sens, a menţionat că părţile au convenit ca termenele de predare a documentaţiilor pe faze de proiectare să fie 25 octombrie 2010 pentru S.F. şi 08 noiembrie 2010 pentru P.T. şi D.T.A.C. ("Documentaţia Tehnică pentru Autorizarea Construcţiei").

În ceea ce priveşte plata lucrărilor, s-a reţinut că înţelegerea părţilor a fost ca pârâta beneficiară să achite pentru faza S.F. suma de 105.400 euro şi pentru fazele P.T. şi D.T.A.C. suma de 111.600 euro, în termen de 48 de ore de la încasarea de la beneficiarul final a contravalorii lucrărilor S.F. şi P.T., conform clauzei stipulate la art. 4 alin. (2) din contract. De asemenea, a consemnat că plata urma a se efectua în RON la cursul Băncii Naţioanle a României din ziua facturării şi că, potrivit clauzei prevăzute la art. 12, pârâta se obliga să achite contravaloarea lucrărilor în condiţiile stipulate la art. 4 şi să respecte termenele convenite sub sancţiunea unor penalităţi în cuantum de 0,1% pe zi din valoarea contractului (art. 13);

Totodată, prima instanţă a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 50/1991, care stabilesc în mod imperativ, în cadrul procedurii administrative de obţinere a autorizaţiei de construire, parcurgerea anumitor etape care cuprind, în mod succesiv, elaborarea şi predarea Studiului de Fezabilitate - (S.F.), apoi a Proiectului Tehnic - (P.T.) şi în sfârşit a Documentaţiei Tehnice prevăzute în mod detaliat în lege.

Din analiza coroborată a probelor administrate, tribunalul a reţinut că raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar în specialitatea arhitectură şi opinia expertului parte al reclamantei atestă calitatea proiectului realizat de reclamant pe toate domeniile acestuia, precum şi că adresele din 04 iulie 2012 şi 05 octombrie 2012, emise de Primăria Municipiului Ploieşti, au confirmat realizarea completă şi în conformitate cu cerinţele legale a proiectului.

De asemenea, a avut în vedere că studiul de fezabilitate a fost predat la termenul contractual din 25 octombrie 2010, iar prin procesul-verbal de avizare din 29 noiembrie 2010, pârâta a confirmat că proiectul a fost predat complet şi conform prescripţiilor legale, concluzia departamentului C.T.E. (Control Tehnic de Execuţie) fiind de admitere a proiectului.

În acest context, tribunalul a reţinut ca relevantă şi emiterea autorizaţiei de construire din 29 aprilie 2011 pe numele reclamantului care a executat proiectul (S.F. + P.T. + D.T.A.C.) şi faptul că în baza acesteia, la 10 octombrie 2011, pârâta a încasat ultima tranşă, în cuantum de 1.900.000 RON din onorariul total de 5.854.634,93 RON convenit cu beneficiarul final - Primăria Municipiului Ploieşti.

Prima instanţă a mai reţinut în acelaşi sens şi concluziile raportului de expertiză în specialitatea arhitectură administrat în cauză potrivit cărora reclamanta a respectat tema de proiectare stabilită cu beneficiarul final care a autorizat proiectul fără nici o modificare, precum şi că proiectul a fost înregistrat de reclamant la Ordinul Arhitecţilor- O.A.R., care a emis titlul din 26 martie 2012 ce reprezintă dovada drepturilor de autor asupra acestei creaţii.

În considerarea celor anterior expuse, tribunalul a înlăturat susţinerile pârâtei în sensul că a efectuat modificări şi completări la proiectul reclamantului, reţinând că documentul intitulat "Proiect Intergoup", depus la dosar de pârâtă era nesemnat şi nu avea menţionaţi autorii (specialişti autorizaţi), iar contractele la care a făcut referire expertul parte al pârâtei, arhitectul B.A., fuseseră încheiate de pârâtă în anul 2013, ulterior finalizării proiectului şi obţinerii autorizaţiei de construire.

Totodată, tribunalul a apreciat ca fiind nefondată şi susţinerea pârâtei în sensul că predarea de către reclamant a P.T. şi D.T.A.C. s-a făcut cu întârziere, în considerarea conţinutului clauzei stipulate la art. 14 din contract.

Aşadar, a reţinut că, deşi reclamantul i-a predat pârâtei prima fază a proiectului - S.F. la 25 octombrie 2010, pentru care aceasta din urmă a încasat la 02 decembrie 2010 de la beneficiarul final suma de 2.484.910,40 RON, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin art. 4 din contract de a achita reclamantului în termen de 48 de ore preţul lucrării, respectiv 449.457,22 RON.

În sensul existenţei debitului pârâtei, tribunalul a avut de asemenea în vedere că factura fiscală emisă de reclamant nu a fost infirmată de pârâtă.

Prin încheierea din 13 mai 2013, tribunalul a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4818 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în baza O.U.G. nr. 119/2007, invocată de reclamantă cu privire la cererea reconvenţională, reţinând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1201 C. civ., cele două cereri având obiect distinct, sumele cerute cu titlu de penalităţi fiind diferite şi calculate pentru alte perioade de timp şi în raport cu alte baze de calcul.

În argumentarea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, tribunalul a reţinut că pretenţiile pârâtei-reclamante nu pot fi primite, fiind nejustificate în raport cu constatările de specialitate ale expertizei judiciare şi de conţinutul procesului-verbal de avizare din 29 noiembrie 2010, prin care pârâta însăşi a recunoscut că proiectul a fost predat conform cerinţelor legale, iar departamentul C.T.E. I-a admis fără recomandări sau obiecţiuni.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta-reclamantă, solicitând în principal anularea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe iar, în subsidiar, schimbarea sentinţei, în sensul respingerii cererii principale şi admiterii cererii reconvenţionale.

Prin decizia civilă nr. 233 din 16 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis apelul formulat de pârâta SC I.E. SRL împotriva sentinţei civile nr. 3100 din 16 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea principală precizată şi a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 111.600 euro la cursul Băncii Naţionale a României din 15 februarie 2012 şi la plata de penalităţi în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, de la 18 octombrie 2011 până la data plăţii efective a debitului; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat ca fiind întemeiată critica formulată de pârâtă referitor la cursul de schimb aplicabil în raporturile dintre părţi pentru conversia monedei euro.

În acest sens a reţinut că potrivit art. 4 alin. final din contractul de proiectare, părţile au convenit ca plata preţului să se facă în RON la cursul Băncii Naţioanle a României din ziua facturării, şi că obiectul cererii reclamantei îl constituie chiar obligarea pârâtei la plata contravalorii facturii fiscale emise la 15 februarie 2012.

Astfel, deşi pârâta nu a formulat apărări sub acest aspect în faţa instanţei de fond, Curtea a apreciat că acest aspect vizează determinarea cuantumului sumei solicitate, astfel că, s-a considerat a fi ţinută să verifice temeinicia cererii reclamantei şi caracterul datorat al pretenţiilor, în limitele în care suma cerută avea suport legal şi contractual.

Prin urmare, a decis schimbarea în parte a sentinţei şi admiterea cererii principale în parte, obligând pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 111.600 euro la cursul Băncii Naţionale a României din 15 februarie 2015, conform prevederilor contractului ce a constituit temeiul cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, Curtea, constatând că în primă instanţă reclamanta a solicitat, cu acest titlu, o sumă în RON raportată la debitul principal calculat în RON la un alt curs decât cel contractual şi având în vedere că în apel nu a fost prezentat un calcul corespunzător susţinerilor pârâtei, a obligat pârâta la plata de penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere, conform art. 14 din contract.

Pentru determinarea perioadei în care au curs penalităţile, instanţa de prim control judiciar a avut în vedere clauzele contractuale coroborate cu situaţia de fapt expusă în cererea de chemare în judecată şi necontestată sub acest aspect.

Astfel, a reţinut că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din contract, pârâtă trebuia să achite preţul lucrărilor în termen de 48 de ore de la încasarea de la beneficiarul final a contravalorii acestora şi că neexecutarea acestei obligaţii în 5 zile lucrătoare atrăgea în sarcina acesteia sancţiunea plăţii de penalităţi conform art. 14 din contract.

Având în vedere că reclamantul a susţinut că beneficiarul final a efectuat plata către pârâtă la 10 octombrie 2011, fapt necontestat de aceasta, Curtea, în acord cu prevederile contractului, a reţinut că de la această dată curg cele 5 zile de la expirarea cărora, la 18 octombrie 2011, pârâta datora penalităţile de întârziere.

Restul criticilor dezvoltate de apelanta-pârâtă au fost apreciate ca fiind nefondate de instanţa de prim control judiciar, care Ie-a înlăturat motivat.

Împotriva deciziei civile nr. 233 din 16 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC I.E. SRL, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat, în principal cu consecinţa anulării sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, cu schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată şi admiterii cererii reconvenţionale.

În dezvoltarea criticilor formulate, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit contractul de proiectare din 14 octombrie 2010, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, precum şi că hotărârea este nemotivată sub aspectul înlăturării primului motiv de apel.

Din această perspectivă a arătat că instanţa de prim control judiciar s-a limitat să afirme că sunt eronate susţinerile sale referitoare la ignorarea de către prima instanţă a clauzei prevăzute la art. 7 din contractul dedus judecăţii, fără să argumenteze însă această concluzie.

Astfel, a precizat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., apreciind că această critică se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi Cod.

În continuare, subsumat aceleiaşi critici, autoarea căii de atac a criticat interpretarea curţii de apel asupra clauzei stipulate la art. 7 din contractul de proiectare în sensul că procesul-verbal de predare a proiectului nu constituie singurul mijloc de dovadă a executării obligaţiilor asumate de reclamant, întrucât convenţia părţilor nu prevede expres această limitare. Sub acest aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a schimbat înţelesul clar şi neîndoielnic al clauzei, fără să precizeze însă, în concret, în ce anume a constat denaturarea înţelesului şi care ar fi fost voinţa reală a părţilor exprimată în cuprinsul clauzei.

De asemenea, a pretins că motivarea instanţei sub acest aspect încalcă dispoziţiile art. 969 şi 977-985 C. civ.

A mai criticat recurenta decizia atacată şi pentru că în considerentele acesteia Curtea ar fi reţinut că în speţă, ceea ce are relevanţă este dacă reclamanta şi-a îndeplinit sau nu obligaţiile contractuale asumate, iar nu dacă Ie-a executat în termen, fapt pentru care autoarea căii de atac a apreciat că instanţa a refuzat să analizeze motivul său de apel formulat în acest sens.

O altă critică formulată de recurentă a vizat ignorarea celui de-al doilea motiv de apel, privind faptul că tribunalul nu a analizat excepţia de neexecutare a contractului, pe care a ridicat-o prin întâmpinare.

În acest sens, a susţinut că, deşi a invocat o serie amplă de neconcordanţe şi lipsuri ale documentelor transmise de reclamantă în executarea contractului de proiectare, instanţele de fond nu au dispus cu privire la excepţia de neexecutare a contractului.

Din perspectiva criticilor anterior expuse, recurenta a arătat că decizia atacată este susceptibilă de reformare în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susţinând că trebuia să cuprindă argumentele de fapt şi de drept asupra acestei chestiuni.

În susţinerea celor arătate, recurenta a indicat un număr de 14 notificări şi sesizări cuprinzând nemulţumirile sale faţă de documentele predate, transmise intimatului-reclamant în intervalul 22 octombrie 2010 - 29 aprilie 2011.

Următoarea critică formulată de autoarea căii de atac a vizat concluzia instanţei că nu şi-ar fi dovedit susţinerile referitoare la transmiterea de către reclamant a unor documentaţii incomplete; că documentaţiile transmise către autorităţi ar fi comportat completări şi modificări şi că circumstanţele cauzei nu impuneau efectuarea unei expertize.

În acest sens a făcut referire la dificultatea înţelegerii complexităţii raporturilor juridice derulate între părţi, astfel cum rezultă din cele 22 de bibliorafturi cu înscrisuri cu caracter tehnic pe care Ie-a depus la dosar şi, afirmând că nu puteau fi analizate şi interpretate decât de persoane cu pregătire de specialitate, a făcut o amplă expunere a necesităţii administrării unei alte expertize tehnice.

De asemenea, a criticat respingerea acestei probe de către instanţa de apel în lipsa oricărei motivări şi cu încălcarea caracterului devolutiv al căii de atac cu care fusese învestită, arătând că astfel, i-a fost încălcat dreptul la apărare, în condiţiile în care în considerentele deciziei atacate s-a reţinut că nu şi-a dovedit susţinerile.

Recurenta a menţionat că şi aceste critici se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

O altă critică asupra deciziei atacate a vizat respingerea apelului cu privire la cererea reconvenţională, sens în care a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, reţinând existenţa autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4818 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în baza O.U.G. nr. 119/2007, fără să pună excepţia în discuţia contradictorie a părţilor.

Şi această critică, a fost circumscrisă de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Ultima dintre criticile formulate de recurentă a vizat soluţia instanţei de apel asupra fondul cauzei, sens în care a susţinut că în mod nelegal a fost admisă în parte acţiunea introductivă şi respinsă cererea reconvenţională.

Din această perspectivă a arătat că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, prin aceea că nu a întocmit corespunzător documentaţiile obiect al contractului şi nici nu Ie-a predat în termen şi în conformitate cu dispoziţiile contractuale asumate.

În susţinerea celor afirmate a reiterat prevederile art. 969 C. proc. civ. şi clauza contractuală stipulată la art. 5 şi actele administrate în probatoriu, afirmând că, deşi reclamantei îi revenea sarcina probei conform art. 1169 C. civ., aceasta nu a făcut dovada depunerii în termen şi conform standardelor a documentelor aferente proiectului.

În acelaşi sens, autoarea căii de atac a menţionat notificările transmise reclamantei, lipsa procesului-verbal de predare-primire, depunerea proiectului la Ordinul Arhitecţilor, obţinerea autorizaţiei de construire, referatele verificatorilor, avizul emis de Comisia de Buget Finanţe, Control, Administrarea Domeniului Public şi Privat, Studii, Strategii şi Prognoze din cadrul Consiliului Local al Municipiului Ploieşti, Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Ploieşti din 07 decembrie 2010, aprobarea proiectului de către M.D.R.T. la 29 august 2011, în raport cu care a arătat că nu dovedesc îndeplinirea obligaţiilor sumate de reclamantă, întrucât nu atestă că eliberarea autorizaţiei s-a făcut pe baza documentaţiilor întocmite de aceasta, şi nici nu certifică conformitatea sau legalitatea documentelor.

La 12 iunie 2015 intimatul-reclamant B.I.A. N.D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, a susţinerilor părţilor şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat faptul că recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., invocând astfel că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, precum şi că este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

De asemenea, din verificarea memoriului de recurs depus la dosar se constată că autoarea căii de atac a structurat aproape integral criticile formulate subsumat doar motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, autoarea căii de atac, circumscris motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a susţinut că:

- instanţa de apel a interpretat greşit contractul de proiectare din 14 octombrie 2010, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia;

- hotărârea este nemotivată sub aspectul înlăturării primului motiv de apel referitor la ignorarea de către prima instanţă a clauzei prevăzute la art. 7 din contractul dedus judecăţii;

- instanţa de apel a schimbat înţelesul clar şi neîndoielnic al contractului, reţinând că procesul verbal de predare-primire a documentelor aferente proiectului nu reprezenta singurul mijloc de dovedire a obligaţiilor asumate de reclamantă, întrucât această limitare nu era prevăzută contractual;

- instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel referitor la neanalizarea de către prima instanţă a excepţiei de neexecutare a contractului;

- instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că nu şi-a probat apărările în sensul că documentaţiile transmise de reclamantă erau incomplete, că ar fi completat prin eforturi proprii documentaţiile transmise beneficiarului final şi că în cauză nu impunea efectuarea unei alte expertize;

- instanţa de apel a încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare reţinând autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4818 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în baza O.U.G. nr. 119/2007 în raport cu cererea reconvenţională, fără să pună în discuţia părţilor excepţia,

- decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 şi 977-985 C. civ., în ceea ce priveşte interpretarea dată clauzei stipulate la art. 7 din contractul dedus judecăţii.

De asemenea, recurenta a susţinut că sarcina probei conform art. 1169 C. civ., revenea reclamantei în dovedirea îndeplinirii obligaţiilor asumate de depunere în termen şi conform standardelor a documentelor aferente proiectului.

Restul criticilor formulate asupra pretinsei nelegalităţi a soluţiilor pronunţate pe fondul cererilor, nu au fost sistematizate de recurentă subsumate vreunuia dintre motivele de nelegalitate indicate, respectiv cele prevăzute la pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Având în vedere că recurenta nu a sistematizat criticile subsumate fiecărui temei juridic indicat, instanţa supremă va realiza o sinteză a acestora, care să permită analiza lor logică.

În baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că criticile formulate pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., după cum urmează:

Referitor la criticile privind nemotivarea deciziei recurate cu privire la primele două motive de apel formulate de pârâtă, referitoare la pretinsa lipsă de analiză a primei instanţe asupra art. 7 din contract şi asupra excepţiei de neexecutare, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia poate fi atacată cu recurs hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform căruia modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte apreciază că poate fi încadrată critica privind greşita interpretare a clauzei stipulate la art. 7 din contractul de proiectare din 14 octombrie 2010.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 969 şi 977-985 C. civ., art. 1169 C. civ. şi art. 7 din contractul de proiectare din 14 octombrie 2010, instanţa supremă apreciază că se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere în faza procesuală a recursului atunci când a fost dată în lipsa unui temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Totodată, Înalta Curte reţine că criticile formulate, astfel cum au fost dezvoltate, nu permit încadrarea nici uneia în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Examinând criticile subsumate art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate în considerarea celor ce urmează:

După cum rezultă din analiza ipotezelor legale citate mai sus, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. presupune trei situaţii: lipsa motivării, existenţa unor motive contradictorii sau a unora străine de natura pricinii; dintre acestea, recurenta a invocat doar lipsa motivării.

Analiza criticilor subsumate de autoarea căii de atac a evocatului motiv de recurs relevă că aceasta a invocat nemotivarea hotărârii recurate referitor la două dintre motivele de apel.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei în sensul că tribunalul nu ar fi analizat clauza stipulată la art. 7 din contractul dedus judecăţii, care a constituit primul motiv de apel, verificarea considerentelor deciziei atacate, evidenţiază că instanţa de prim control judiciar a cenzurat această critică, exprimând concluzia că tribunalul a avut în vedere clauza menţionată, dar că, în urma interpretării coroborate a probelor administrate, a apreciat că procesul-verbal de predare-primire nu constituie singurul mijloc de probă în dovedirea îndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate de reclamantă.

Un argument în plus că instanţa de apel a cenzurat această critică, rezultă chiar din alegaţia reţinută în considerente, în sensul că prin art. 7 din contract părţile au menţionat procesul-verbal ca mijloc de probă al predării documentaţiei tehnice, fără să înlăture expres alte mijloace de dovedire a îndeplinirii acestei obligaţii.

Nici critica privind lipsa de analiză a celui de-al doilea motiv de apel nu este fondată. Astfel, în considerentele deciziei atacate se regăseşte concluzia instanţei de apel asupra excepţiei de neexecutare a contractului în sensul că în cauză nu erau întrunite condiţiile de admisibilitate a acestui mijloc de apărare, câtă vreme din probele administrate a rezultat că reclamanta îşi executase deja obligaţia.

Or, pentru admisibilitatea acestei excepţii se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract; din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de importantă; neexecutarea celuilalt să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia; părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce şi debitorul să fi fost pus în întârziere.

Astfel, câtă vreme nu s-a constatat neexecutarea obligaţiilor ce-i incumbau reclamantei, Înalta Curte reţine că în mod corect a apreciat instanţa de apel ca fiind irelevantă executarea sau nu a acestora în termen şi că pentru eventuala depăşire a termenului, reclamanta ar fi putut fi obligată doar la plata de penalităţi de întârziere, în cazul în care pârâta ar fi formulat un astfel de petit, ceea ce însă nu s-a întâmplat în speţă.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse mai sus, primul motiv de recurs invocat se dovedeşte a fi nefondat.

Asupra criticii privind schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei stipulate la art. 7 din contractul părţilor, Înalta Curte reţine că este nefondată.

În opinia autoarei căii de atac, interpretarea art. 7 constă în aceea că procesul verbal de predare-primire a documentelor aferente proiectului constituie unicul mijloc de dovadă a executării obligaţiei asumate de reclamantă, iar instanţele de fond, reţinând contrariul, au denaturat voinţa părţilor exprimată neechivoc.

O atare interpretare nu poate fi primită, cum corect a apreciat şi instanţa de apel, în condiţiile în care, înlăturarea oricărui alt mijloc de probă nu s-a stipulat expres în cuprinsul clauzei.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 983 C. civ., care statuează că atunci când există dubiu asupra sensului unei clauze, ea se interpretează în favoarea celui ce se obligă.

Or, cum potrivit art. 7 din contractul părţilor reclamanta, în calitate de executant, se obliga să predea documentaţiile aferente proiectului pe bază de proces-verbal, orice dubiu asupra acestei clauze se interpretează în favoarea acesteia, respectiv că dovada predării se poate face şi cu alte mijloace de probă, câtă vreme părţile nu au stipulat expres că predarea se face doar sau numai în baza procesului-verbal.

Pentru considerentele arătate, critica este nefondată.

În ceea ce priveşte criticile subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 969 şi 977- 985 C. civ., art. 1169 C. civ. şi art. 7 din contractul de proiectare din 14 octombrie 2010, instanţa supremă reţine următoarele:

Autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 969 şi 977- 985 C. civ., atunci când a interpretat clauza stipulată la art. 7 din contractul părţilor în sensul că procesul-verbal de predare-primire nu este singurul mijloc de probă al executării obligaţiilor de către reclamantă.

Raportat la această critică, instanţa supremă apreciază că nu se poate reţine încălcarea forţei obligatorii a contractului prin interpretarea clauzei menţionate anterior în sensul arătat, în contextul în care legiuitorul însuşi prin edictarea art. 977- 985 C. civ., statuat expres posibilitatea şi a stabilit criteriile de interpretare a convenţiilor.

În ceea ce priveşte încălcarea normelor de interpretare prevăzute la art. 977 - 985 C. civ., Înalta Curte apreciază că nici această critică nu este fondată, de vreme ce interpretarea s-a făcut în favoarea reclamantei -debitoare a obligaţiei de executat.

În considerarea celor arătate în examinarea motivului de recurs circumscris art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă apreciază că nici art. 7 din convenţia părţilor nu a fost încălcat, interpretarea dată acestei clauze de instanţele de fond fiind conformă intenţiei părţilor astfel cum rezultă din interpretarea contractului şi a probelor administrate în cauză care confirmă executarea de către reclamantă a obligaţiilor ce îi reveneau.

Pretinsa încălcare a prevederilor art. 1169 C. civ., care statuează obligaţia părţii care afirmă o pretenţie în faţa instanţei să o şi dovedească, susţinută de recurentă în raport cu obligaţia reclamantei de a dovedi îndeplinirea obligaţiilor de depunere în termen şi conform standardelor a documentelor aferente proiectului, constituie o interpretare eronată a normei legale menţionate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că în speţă, autoarea căii de atac încearcă să răstoarne practic sarcina probei, în condiţiile în care ea însăşi a fost cea care a susţinut că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile corespunzător şi în termen, astfel că ei îi incumba obligaţia de a dovedi aceste afirmaţii.

Nefondată este şi critica referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului pârâtei la apărare prin analiza excepţiei autorităţii de lucru judecat cu referire la cererea reconvenţională în raport cu sentinţa civilă nr. 4818 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în baza O.U.G. nr. 119/2007, în considerarea următoarelor:

Susţinerile recurentei în sensul de mai sus nu corespund realităţii, întrucât verificarea dispozitivului şi a considerentelor deciziei atacate relevă că instanţa de apel s-a raportat la excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte cererea reconvenţională nu din perspectiva unei excepţii veritabile, ci sub aspectul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, sens în care a şi subliniat că nu a înţeles să invoce din oficiu excepţia în considerarea principiului non reformatio in pejus potrivit căruia nimănui nu i se poate înrăutăţi situaţia prin propria cale de atac.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi cea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ., de părţi, obiect şi cauză (care într-adevăr, în speţă, nu se regăseşte), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Astfel, aprecierile instanţei de apel asupra acestei chestiuni, făcute în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, nu sunt de natură să producă consecinţe asupra situaţiei autoarei căii de atac, câtă vreme cererea reconvenţională nu a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat, ci ca neîntemeiată prin menţinerea soluţiei primei instanţe.

Pentru argumentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că în cauză nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii, instanţa de apel subliniind că nu a înţeles să invoce din oficiu excepţia autorităţii de lucru judecat, situaţie în care s-ar fi impus punerea excepţiei în dezbaterea contradictorie a părţilor şi nici nu a fost încălcat dreptul la apărare al pârâtei, câtă vreme aprecierile instanţei nu au produs consecinţe asupra situaţiei acestei părţi, instanţa de apel aplicând corect principiul consacrat de art. 296 teza finală C. proc. civ. al neagravării situaţiei apelantei-pârâte în propria cale de atac.

În ceea ce priveşte criticile dezvoltate de recurentă referitor la îndeplinirea obligaţiilor părţilor litigante, astfel cum le incumbau potrivit clauzelor contractuale, faţă de raportarea acestora la interpretarea probatoriului administrat, respectiv la notificările transmise reclamantei, lipsa procesului-verbal de predare-primire, depunerea proiectului la Ordinul Arhitecţilor, obţinerea autorizaţiei de construire, referatele verificatorilor, avizul emis de Comisia de Buget Finanţe, Control, Administrarea Domeniului Public şi Privat, Studii, Strategii şi Prognoze din cadrul Consiliului Local al Municipiului Ploieşti, Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Ploieşti din 07 decembrie 2010, aprobarea proiectului de către M.D.R.T. la 29 august 2011, în raport cu care a arătat că nu dovedesc îndeplinirea obligaţiilor sumate de reclamantă, întrucât nu atestă că eliberarea autorizaţiei s-a făcut pe baza documentaţiilor întocmite de aceasta, şi nici nu certifică conformitatea sau legalitatea documentelor, Înalta Curte constă că tind la reconsiderarea situaţiei de fapt în cauză şi ca atare nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de recurs, în reglementarea actuală a căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală şi că motivele de nelegalitate invocate nu justifică modificarea sa, aşa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC I.E. SRL împotriva deciziei civile nr. 233 din 16 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1704/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1710/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 1697/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1699/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1704/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1710/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1711/2015. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 1716/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 1717/2015. Civil