ICCJ. Decizia nr. 1733/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1733/2015
Dosar nr. 8619/111/2013*
Şedinţa din camera de consiliu din 30 iunie 2015
După deliberare asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 9 martie 2015 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi repartizat completului C 12 recursul formulat de reclamantul R.C.G. împotriva Deciziei nr. 184 din 9 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Recursul a fost comunicat intimaţilor-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, care nu au formulat întâmpinare.
În condiţiile reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 30 aprilie 2015, s-a procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, prin raport reţinându-se că acesta nu este admisibil faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Prin rezoluţia din data de 18 mai 2015 Completul 12 filtru, analizând raportul, a reţinut că acesta întruneşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. şi a dispus comunicarea acestuia către părţi, cu menţiunea că pot formula în scris puncte de vedere conform prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Din conţinutul filelor 28 - 33 ale dosarului rezultă că raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, la data de 25, 26 şi 27 mai 2015.
La data de 4 iunie 2015 s-a înregistrat punctul de vedere al recurentului-reclamant cu privire la raport, în sensul că recursul este admisibil.
Prin rezoluţia din data de 10 iunie 2015 s-a stabilit termenul de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 30 iunie 2015.
Analizând recursul, Înalta Curte îl va respinge ca inadmisibil pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 14 noiembrie 2013, la Tribunalul Bihor reclamantul R.C.G. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunţa acesta să fie obligat la plata sumei de 2.000.000 lei reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului ce i-a fost cauzat ca urmare a procesului penal care a durat timp de 2 ani şi 6 luni, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de deplasare, cazare şi diurnă pentru reclamant şi un însoţitor, precum şi onorarii, transport, cazare şi masă pentru avocaţii pe care i-a avut în faza de urmărire penală şi în faza de judecată, cât şi despăgubiri determinate de lipsa asistenţei medicale, respectiv lipsa asistenţei medicale gratuite. S-au solicitat cheltuieli de judecată.
În drept a invocat dispoziţiile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României, Capitolul IV C. proc. pen., respectiv art. 504 - 507 C. proc. pen.
Prin Sentinţa civilă nr. 167/C din 6 martie 2014 Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Arad, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ. în raport de calitatea reclamantului de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.
Prin Sentinţa civilă nr. 1244 din 24 iunie 2014 Tribunalul Arad, secţia I civilă a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 450.000 lei cu titlu de daune morale şi suma de 5.500 lei cu titlu de daune materiale, în temeiul dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) şi 505 C. proc. pen.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, precum şi intimatul Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad.
Prin Decizia civilă nr. 184 din 9 decembrie 2014 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul reclamantului, a admis apelurile pârâţilor, a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că l-a obligat pe intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad să plătească reclamantului suma de 45.000 lei despăgubiri pentru daune morale. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că prin Încheierea penală nr. 1/CC din 4 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 572/35/2010 al Curţii de Apel Oradea, instanţa a luat în discuţie măsura preventivă (ce a fost impusă la 7 mai 2010 de Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reclamantului R.C.G.) de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 zile, sub toate condiţiile obligatorii şi cumulative care caracterizează legalitatea acesteia, constatând caracterul ei nelegal doar pentru neîndeplinirea uneia din ele (respectiv cea a lipsei sale de proporţionalitate în raport cu interesul general al soluţionării cu celeritate a procesului penal şi cu interesul prezervării dreptului reclamantului la liberă circulaţie), celelalte două condiţii (existenţa unei presupuse infracţiuni pentru care poate fi dispusă această măsură şi procedura audierii învinuitului) fiind considerate ca îndeplinite.
Confirmarea şi consolidarea nelegalităţii măsurii a fost făcută prin hotărârea de achitare (Sentinţa penală nr. 66/PI din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală din Dosar nr. 906/35/2010, casată parţial şi reformată în beneficiul reclamantului prin Decizia penală nr. 28 din 8 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Prin această hotărâre s-a stabilit definitiv că infracţiunea de ultraj prin ameninţare [art. 239 alin. (1) C. pen.] nu s-a confirmat urmare absenţei unuia din elementele constitutive pentru existenţa acestei infracţiuni [art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.], iar infracţiunea de ultraj prin acte de violenţă [art. 239 alin. (2) C. pen.] că nu a existat [art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.].
Aşa fiind instanţa a reţinut că măsura preventivă dispusă faţă de reclamant a avut caracter nelegal, fiind un fapt generator de dezdăunare în condiţiile prevăzute de art. 504 alin. (2) C. proc. pen., fiind vorba de o faptă caracterizată ca generatoare a răspunderii materiale a statului.
Dacă răspunderea statului pentru acest fapt este antrenată în ipoteza descrisă, instanţa a reţinut că nu acelaşi lucru este valabil pentru celelalte etape şi proceduri ale procesului penal, pentru care reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri (ansamblul prejudiciilor materiale şi morale pe care el le-a suferit de-a lungul întregului proces penal la finalul căruia a fost achitat), deoarece nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Această răspundere civilă delictuală limitează obligaţia de despăgubire a statului doar la ipotezele expres prevăzute de art. 504 alin. (1) şi 504 alin. (2) C. proc. pen..
Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. instituie răspunderea statului pentru condamnările definitive pe nedrept urmate, prin rejudecare, de o hotărâre definitivă de achitare iar art. 504 alin. (2) C. proc. pen., pentru cazurile în care au fost dispuse, pe nedrept, măsuri preventive.
Orice altă situaţie în afara celor expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile speciale ale Codului de procedură penală (cum este şi cea invocată de reclamant) nu poate constitui o justificare legitimă pentru admiterea unei acţiuni în despăgubiri îndreptate împotriva statului şi întemeiate pe aceste dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.
Pretenţiile reclamantului nu pot fi admise pentru considerentele de legalitate anterior expuse cât şi pentru faptul că acţiunea a fost întemeiată în drept doar pe dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. (astfel cum s-a precizat ulterior înregistrării acesteia), text care a stabilit în mod clar limitele investirii instanţei precum şi regulile de drept aplicabile cauzei.
Din analiza hotărârii instanţei de fond rezultă că, deşi Tribunalul Arad s-a raportat în mod formal la dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., în fapt a stabilit întinderea despăgubirilor pentru prejudiciile morale prin luarea în considerare a ansamblului de privaţiuni şi traume psihice diverse produse reclamantului dar şi celorlalţi membrii ai familiei sale, ceea ce a reprezentat o extindere a analizei faptului prejudiciabil peste limita concretă impusă de art. 504 alin. (2) C. proc. pen. care s-a constatat a fi temeiul neechivoc al acţiunii.
În situaţia dată, cheltuielile făcute de reclamant pentru plata onorariului avocatului şi cele reprezentând costul întreţinerii familiei sale - şi pe care instanţa de fond le-a stabilit la nivelul sumei de 5.500 lei au fost reţinute ca fiind justificate.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru daunele morale s-a reţinut că legiuitorul român nu a prevăzut criterii pentru stabilirea întinderii unei atare reparaţii, iar potrivit doctrinei şi jurisprudenţei în materie, în evaluarea cuantumului despăgubirilor instanţa trebuie să aibă în vedere anumite repere consacrate şi anume: natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate prin lege precum şi alte criterii ce particularizează situaţia celui care le solicită.
Reclamantul în cauză este un procuror, persoană care, prin natura şi statutul legal al profesiei sale, trebuie să se bucure de o bună imagine în comunitate, de această imagine depinzând în bună-măsură şi mesajul de corectitudine şi autoritate care trebuie să îl transmită acţiunile sale.
Supunerea reclamantului la o măsură preventivă, procesul penal declanşat împotriva sa, faptul că procedurile urmate de autorităţi în acest sens au fost mediatizate, duc la concluzia că acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu de imagine, cu efecte negative de durată şi dificil de înlăturat.
Ţinând cont de aceste considerente ca şi de durata măsurii preventive nelegale în discuţie s-a reţinut că o despăgubire de 45.000 lei este justificată şi echitabilă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul a formulat recurs, indicând ca temei juridic dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.
Recurentul a arătat că a fost nesocotită competenţa specială, care stabileşte că în situaţia erorilor judiciare instanţa competentă este cea de la domiciliul petentului.
S-a mai arătat că în mod greşit nu s-a reţinut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, această încălcare fiind evidentă atâta timp cât reclamantul a fost privat de plata salariului, singura sursă de venituri şi de acordarea asistenţei medicale. Caracterul special al situaţiei este dat de faptul că, potrivit art. 728 alin. (1) C. proc. civ.: "salariile sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă şi se plătesc periodic". Repararea unei nedreptăţi printr-o plată ulterioară este propriu-zis iluzorie, iar gravitatea privării de acordarea salariului este potenţată de împrejurarea că, fiind magistrat, acesta este singura sursă de venituri. Pe perioada suspendării din funcţia de procuror nu a avut posibilitatea de a exercita alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice în învăţământul superior conform art. 110 - 112 din Legea nr. 92/1992, iar, faţă de aceste interdicţii, statul era obligat să-i asigure condiţii de desfăşurare a activităţii, potrivit pregătirii sale profesionale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că "trebuie să existe o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopurile urmărite", ceea ce în speţă nu a existat.
Instanţele de fond şi de apel în mod greşit s-au limitat la acordarea daunelor materiale doar pentru perioada ordonanţei de nepărăsire a localităţii, deoarece privaţiunile materiale s-au manifestat ireversibil pe întreaga perioadă a derulării procesului penal respectiv 2 ani şi 6 luni, în realitate 3 ani şi 8 luni.
În mod greşit instanţele de fond şi de apel au minimalizat efectele traumatizante suportate de reclamant şi familia sa. Din probele administrate, cât şi din dosarul penal ataşat rezultă incontestabil că acuzaţiile au fost fabricate prin activităţi de veritabilă "poliţie politică", fiind antrenate în mod nelegal servicii din poliţie, vizându-l atât pe reclamant, cât şi pe membrii familiei sale, iar instrumentarea dosarului nu a respectat cerinţele impuse de C. proc. pen.
Cu referire la probatoriu recurentul reclamant a arătat că autorităţile de urmărire penală cu greu au transmis apărării, respectiv instanţei probele aflate în posesia lor, au fost folosite "note informative", "rapoarte", "investigaţii prin mijloace specifice", noţiuni care nu se regăsesc în C. proc. pen., iar unele probe au fost ascunse şi s-a încercat a fi pierdute.
În mod nedeontologic procurorii au furnizat presei informaţii şi probe din dosarul în lucru şi au fost încălcate principiile conţinute în Recomandarea 2000 a Consiliului de Miniştri al Statelor Membre, conform cărora "nu trebuie să înceapă sau să continue urmărirea penală atunci când investigaţiile imparţiale dovedesc acuzaţia nefondată", "nu trebuie să aducă dovezi obţinute prin recurgerea la metode contrare legii", "trebuie să ocrotească principiul egalităţii armelor (...) şi să păstreze confidenţialitatea informaţiilor obţinute de la terţi".
Recurentul-reclamant a mai arătat că i-a fost îngrădit dreptul la liberă circulaţie pe o perioadă de aproximativ 40 de zile, fiind împiedicat să facă deplasări în ţară sau străinătate, situaţie care l-a pus în imposibilitatea de a-şi însoţi copii la concursurile sportive la care au participat.
În plan familial recurentul-reclamant a precizat că lipsurile materiale, prejudicierea imaginii sale şi prestigiului profesional au afectat copiii în plan emoţional cât şi în ceea ce priveşte educaţia.
Examinând recursul din perspectiva admisibilităţii, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303 din 2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare".
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol "Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.".
Sediul materiei în cazul reparării pagubelor materiale sau a daunelor morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal îl reprezintă dispoziţiile art. 504 - 507 C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. "Are dreptul la reparare pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal."
Art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII din Legea nr. 2/2013 prevede că:
"(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă, republicată, se aplica proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.
(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de munca şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."
Din modul de reglementare a acestui articol rezultă că, indiferent de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, hotărârile pronunţate în soluţionarea cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu sunt susceptibile de recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant R.C.G. nu este admisibil şi, în consecinţă, îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul R.C.G. împotriva Deciziei nr. 184 din 9 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, cu sediul în Arad, bd. Revoluţiei, nr. 79, judeţul Arad şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, cu sediul în Arad, str. Nicolae Grigorescu, nr. 2 - 4, judeţul Arad.
Decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1738/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 877/2015. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
