ICCJ. Decizia nr. 1762/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1762/2015
Dosar nr. 23219/3/2011*
Şedinţa publică de la 25 iunie 2015
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3519 din 26 aprilie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a civilă, a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta SC D.A. SRL Bucureşti şi a obligat pârâta C.E. Asigurări-Reasigurări SA Bucureşti, la plata sumei de 27.554 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României de la data plăţii, cu titlu de despăgubiri şi a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că între părţi la data de 20 octombrie 2009, a fost încheiat contractul de asigurare facultativă având ca obiect asigurarea de avarii şi furt, pentru o perioadă de 12 luni, 20 octombrie 2009 - 19 octombrie 2010, a autoturismul marca I., modul FX-35, cu nr. de înmatriculare B-xxx, pentru suma asigurată de 43.792 euro şi că odată cu încheierea contractului de asigurare menţionat, pârâta i-a înmânat reclamantei şi condiţiile generale privind asigurarea de avarii şi furt a autoturismului, CASCO, care face parte integrantă din poliţa de asigurare.
A mai reţinut prima instanţă că la data de 17 octombrie 2010, s-a petrecut evenimentul asigurat, paguba fiind totală şi că valoarea de piaţă a autoturismului a fost stabilită la suma de 30.654 euro prin expertiză tehnică auto efectuată în cauză.
Instanţa de fond a obligat pârâta la plata sumei de 27.554 euro cu titlu de despăgubiri către reclamantă, în raport de probele administrate de părţi, de concluziile raportului de expertiză tehnică auto, de dispoziţiile art. 983 şi art. 969 C. civ. şi de dispoziţiile din Cap. XI pct. 7 lit. c) din Condiţiile de asigurare care prevăd că suma maximă pe care asigurătorul o putea acorda asiguratului, o reprezenta valoarea de piaţă a autoturismului, din care a fost scăzută valoarea epavei, 3100 euro.
Apelul declarat de către reclamanta SC D.A. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 3519 din 26 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 31 din 20 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fiind obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.906 RON, către pârâtă.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că suma acordată reclamantei apelante de către instanţa de fond cu titlu de despăgubiri a fost calculată în mod corect în temeiul art. 7 lit c) din contractul încheiat de părţi şi a fost achitată integral de către pârâtă, cu OP. din 31 mai 2013.
Instanţa a înlăturat susţinerea reclamantei cu privire la greşita calculare a sumei acordată cu titlu de despăgubire în funcţie de ofertele pieţei de autoturisme de ocazie din România şi nu în raport de softuri specializate acceptate de CEA, reţinând că pentru tipul de autoturism avariat nu există un soft de preţuri pe piaţa de profil şi că singurul criteriu obiectiv de apreciere l-a reprezentat oferta de pe piaţa autoturismelor de ocazie din România, în sensul că a avut în vedere valoarea economică a autoturismului (valoarea de nou) proiectată în actualitate, adică corelată cu indicii de uzură şi interesul comercial manifestat pe piaţa auto pentru acest tip de autoturism.
Împotriva aceste decizii a declarat recurs reclamanta SC D.A. SRL Bucureşti, întemeiat pe art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate.
Prin decizia civilă nr. 3863 din 4 decembrie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC D.A. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 31 din 20 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte a constatat nulitatea hotărârii pronunţate, în baza art. 258 alin. (1) C. proc. civ., întrucât examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivului de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., invocat din oficiu, a avut în vedere faptul că, hotărârea a fost pronunţată de un complet de 2 judecători, care au şi semnat minuta, iar decizia a fost semnată de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea de fond.
În rejudecare, după casare cu trimitere, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 232/2015 din 16 februarie 2015 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă SC D.A. SRL şi a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată către intimată în sumă de 3906 RON, reprezentând onorariu avocaţial.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din raportul de expertiză auto (şi suplimentul la raport) instanţa de fond a reţinut, corect, că valoarea de piaţă a autoturismului asigurat, la data producerii evenimentului, calculată conform clauzei 7 lit. c) din condiţiile generale referitoare la poliţa de asigurare CASCO încheiată de părţi, era de 30.654 euro, iar valoarea epavei recuperate, de 3.100 euro, în raport de care a obligat pârâta C.E. Asigurări - Reasigurări să achite reclamantei o despăgubire în sumă de 27.554 euro în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, sumă ce a fost deja achitată integral de către intimata pârâtă prin OP din 31 mai 2013, aspect necontestat de către apelanta reclamantă care a recunoscut că a încasat această sumă.
S-a constatat că, singurul aspect contestat, practic de către reclamanta apelantă, îl reprezintă cuantumul despăgubirii acordate, apelanta reclamantă susţinând că asigurătorul trebuie să fie obligat să o despăgubească „până la concurenţa sumei asigurate, respectiv 43.792 euro".
Instanţa de apel a constatat că potrivit însă art. X1, pct. 7 din Condiţiile de Asigurare ce fac parte integrantă din poliţa de asigurare, de care reclamanta-apelantă a luat cunoştinţă odată cu încheierea poliţiei, la data de 20 octombrie 2009, „Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea autoturismului la data producerii riscului asigurat" şi nu poate depăşi niciuna dintre valori: - suma asigurată; - valoarea reală; - valoarea de piaţă a autoturismului.
S-a reţinut că la data încheierii poliţiei de asigurare, 20 octombrie 2009, autoturismul marca I., înmatriculat cu nr. B-xxx, cu data primei înmatriculări - 8 februarie 2007, avea o valoare reală de 43.792 euro, iar la data producerii riscului asigurat, 17 octombrie 2010, valoarea de piaţă a autoturismului, definită ca fiind valoarea de tranzacţionare la data despăgubirii, a unui autovehicul similar cu cel asigurat, conform sorturilor specializate acceptate de C.E., (art. 7 pct. c din Condiţiile generale de asigurare CASCO), era de 30.654 euro.
Rezultă că suma asigurată a fost stabilită conform valorii reale a autoturismului la data încheierii poliţei de asigurare, 20 octombrie 2009, pe când valoarea de piaţă a autoturismului la data producerii riscului asigurat, 17 octombrie 2010, era cu totul alta, respectiv de 30.654 euro, calculul fiind cel arătat în raportul de expertiză tehnică auto şi în suplimentul la acest raport.
Din această sumă s-a scăzut valoarea epavei, de 3.100 euro, rezultând suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, potrivit contractului încheiat de părţi (clauza 7 lit. c), de 27.554 euro.
În raport de clauzele contractuale respectiv art. VIII din condiţiile generale de asigurare, nu a fost reţinută susţinerea reclamantei apelante în sensul că nu poate exista diferenţă între suma asigurată şi despăgubirea acordată în caz de producere a riscului asigurat.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a convenţiei părţilor la situaţia de fapt corect stabilită, ca urmare a cercetării judecătoreşti desfăşurate, neexistând motive de nelegalitate şi netemeinicie care să ducă la reformarea hotărârii apelate.
Împotriva acestei decizii, SC D.A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a considerat că probele administrate la fond sunt suficiente pentru a soluţiona apelul, considerând că expertiza dispusă în judecarea cauzei a fost suficientă pentru a concluziona că suma cu care au fost despăgubiţi este cea reală.
Recurenta susţine că instanţa de apel a preluat concluziile afirmate de instanţa de fond, sentinţa instanţei de fond necuprinzând motive temeinice pe care se sprijină convingerea acesteia.
În argumentarea pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii în sensul că nu a analizat actele din dosar cu privire la clauzele stipulate în contract, nu a luat în considerare ca şi valoare a despăgubirii suma stabilită de către expert şi că în contractul de asigurare este stipulat că „SC C.E. Asigurări Reasigurări SA se obligă faţă de asigurător să plătească prima de asigurare".
Instanţa de apel, susţine recurenta, a fost lapidară în exprimare luând în calcul, cu privire la cuantumul despăgubirilor, suma pe care a stabilit-o expertul în expertiza efectuată şi nicidecum suma pe care au stabilit-o părţile prin contractul de asigurare.
În susţinerea pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţa de apel a dat eficienţă unei probe neconcludente în cauză, respectiv raportului de expertiză tehnică precum şi suplimentului la acest raport.
Recurenta consideră că instanţa de apel nu a interpretat corect dispoziţiile Legii nr. 136/1995, stabilind că valoarea despăgubirilor acordate de asigurător nu poate depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei, deşi suma la care s-a făcut asigurarea a fost una mult mai mare.
În opinia recurentei interpretarea corelativă atât a dispoziţiilor art. 27 din lege, cât şi a prevederilor contractuale conduce fără echivoc la concluzia că despăgubirea nu poate depăşi valoarea cea mai mare, reprezentată de suma la care s-a făcut asigurarea.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului şi rejudecând cauza admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatei SC C.E. Asigurări-Reasigurări SA la plata sumei de 40.692 euro.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la toate criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, urmând a respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a considerat că probele administrate la fond sunt suficiente pentru a soluţiona apelul, considerând că expertiza dispusă în judecarea cauzei a fost suficientă pentru a concluziona că suma cu care au fost despăgubiţi este cea reală şi că instanţa de apel a preluat concluziile instanţei de apel.
Criticile recurentei nu pot fi reţinute constatându-se că recurenta s-a îndepărtat de la cerinţele motivului invocat şi nu a indicat aspectele de nelegalitate din perspectiva acestui motiv.
Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.
Totodată, este de menţionat, că, instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate cere modificarea soluţiei recurate atunci când instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii sau a schimbat natura şi înţelesul acestuia, nu a fost argumentat în fapt şi în drept în mod distinct.
Deşi motivul de nelegalitate aşa cum este prevăzut procedural vizează actul dedus judecăţii, recurenta prin argumentele aduse în sprijinul acestuia se referă la probele administrate, la modul de însuşire de către instanţa de apel a concluziilor raportului de expertiză, cu scopul de a repune în discuţie probele, concludenta acestora, care nu intră în sfera de analiză a motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 care a fost invocat.
Aprecierea probelor aparţine instanţelor devolutive şi numai în măsura în care s-ar încălca norme care au dus la schimbarea înţelesului actului care era vădit neîndoielnic s-ar putea reţine încălcarea legii. Or, argumentele recurentei nu conduc la o astfel de concluzie ci, dimpotrivă, se constată că s-au evocat ipoteze şi susţineri nefondate. Consideraţiile de mai sus deşi au fost făcute, nu pierd din vedere că şi aceste chestiuni legate de conţinutul înscrisurilor respective sunt de fond şi nu vizează nelegalitatea la care se referă prevederile art. 304 alin. (8) C. proc. civ.
În cazul de faţă, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această etapă procesuală.
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.
Din perspectiva motivului de recurs indicat, recurenta a criticat decizia recurată prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 136/1995, a prevederilor contractuale şi analiza raportului de expertiză tehnică precum şi suplimentului la acest raport.
Înalta Curte, observă că trimiterea la dispoziţiile legale invocate a fost făcută în scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi reanalizată de instanţa de apel, precum şi o reanalizare a probatoriului administrat.
Din acest punct de vedere trebuie reţinut că natura raporturilor juridice a fost determinată ţinând seama de contractul de asigurare şi de clauzele acestuia.
Contrar susţinerilor recurentei se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 C. civ., sub aspectul interpretării clauzelor stabilite de părţi dându-le înţelesul şi finalitatea urmărită la încheierea convenţiei supusă spre analiză instanţelor.
Totodată, se apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod corect că despăgubirea plătită asiguratului, în urma producerii riscului asigurat, se stabileşte în conformitate cu dispoziţiile art. XI pct. 7 lit. c) din Condiţiile generale de asigurare, care sunt stabilite în temeiul dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 136/1995, respectiv „în funcţie de starea autovehiculului la data producerii riscului asigurat".
Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei se constată că s-au respectat circumstanţele cauzei, că au fost analizate motivele de fapt şi de drept invocate, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile.
Se constată că în întreaga argumentare a cererii de recurs recurenta a prezentat nemulţumirile sale cu privire la interpretarea probelor administrate fără a ţine cont de faptul că pentru a răspunde lipsei temeiului legal, se afla în situaţia de a demonstra lipsa de bază legală a soluţiei cu argumente din care să rezulte că, din conţinutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
Constatând culpa procesuală a recurentei în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata pârâtă, urmează a aplica dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi a obliga recurenta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3906 RON, potrivit înscrisurilor doveditoare, respectiv ordinul de plată şi factura, aflate la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC D.A. SRL împotriva deciziei nr. 232/2015 din 16 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurenta reclamantă SC D.A. SRL la plata sumei de 3906 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C.E. Asigurări-Reasigurări SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1767/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1759/2015. Civil → |
|---|
