ICCJ. Decizia nr. 1759/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1759/2015
Dosar nr. 8773/3/2012
Şedinţa publică de la 25 iunie 2015
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, reclamanta SC F.G.V. SRL a chemat în judecată pe pârâtul G.J.B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009 şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 32.000 euro, cu titlu de avans, şi a dobânzii legale aferente, precum şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, a sumei de 32.000 euro, cu titlu de despăgubire potrivit art. 1298 C. civ., şi a sumei de 5000 euro, cu titlu de contravaloare îmbunătăţiri.
Pârâtul a formulat cerere reconvenţională, solicitând rezoluţiunea aceluiaşi act juridic, pentru considerentul că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate potrivit art. 4.1.1 lit. d) din antecontract.
Prin sentinţa civilă nr. 1469 din 25 ianuarie 2012, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei materiale, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 8773/3/2012, la data de 21 martie 2012.
În şedinţa publică din data de 04 decembrie 2012, Tribunalul a admis excepţia netimbrării cererii reconvenţionale.
Prin sentinţa civilă nr. 100 din 3 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea principală astfel cum a fost precizată de reclamanta-pârâtă SC F.G.V. SRL în contradictoriu cu pârâtul-reclamant G.J.B.; a anulat cererea reconvenţională, ca netimbrată; a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009; a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 32.000 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naţionale a României din data efectuării plăţii, cu titlu de avans; a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 5.000 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naţioanle a României din data efectuării plăţii, cu titlu de contravaloare îmbunătăţiri stabilită contractual; a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 1.140 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naţionale a României din data efectuării plăţii, cu titlu de penalităţi de întârziere; a respins capătul de cerere principală vizând dobânda legală, ca neîntemeiat; a respins cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtului-reclamant la plata sumei de 32.000 euro, cu titlu de despăgubiri, ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 11054,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat şi taxe judiciare de timbru aferente pretenţiilor admise.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că între pârâtul-reclamant G.J.B., în calitate de prormitent-vânzător, şi reclamanta-pârâtă SC F.G.V. SRL, în calitate de promitent-cumpărător, a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009, atestat de avocat A.B.Ţ., având ca obiect perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în Bucureşti, Bulevardul D., contra preţului de 285.000 euro, cel mai târziu în termen de 12 luni de la data plăţii sumei prevăzute la art. 4.1.1. lit. c), dar nu mai târziu de 30 iunie 2010.
Potrivit art. 4.1.1. din acest act juridic, preţul definitiv, ferm şi serios al apartamentului este 285.000 euro, părţile stabilind şi modalitatea de plată a acestuia.
În ceea ce priveşte obligaţiile pârâtului-reclamant, potrivit art. 7.1. şi 7.2 din antecontract, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, acesta are sarcina de a prezenta o serie de documente expres stipulate în cuprinsul actului, precum şi de a depune actele necesare pentru efectuarea documentaţiei cadastrale până la data de 15 iulie 2009, având sarcina de a transmite reclamantei-pârâte dovada în acest sens.
Tribunalul a constatat că părţile nu au stipulat pacte comisorii de gradele III sau IV în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru a fi incidenţă rezoluţiunea de drept a antecontractului de vânzare-cumpărare, astfel încât a procedat la analizarea condiţiilor cerute pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare de art. 1020-1221 C. civ. din 1864, incident în cauză prin raportare la data încheierii actului juridic.
S-a reţinut în acest sens că reclamanta-pârâtă a solicitat rezoluţiunea actului juridic în discuţie pentru nerespectarea de către pârâtul-reclamant a obligaţiilor asumate prin clauzele 7.1 şi 7.2 din antecontract, respectiv de a depune actele necesare pentru efectuarea documentaţiei cadastrale până la data de 15 iulie 2009, existând totodată în sarcina acestuia din urmă obligaţia de a transmite reclamantei-pârâte o atare dovadă.
Tribunalul a constatat că obligaţia menţionată nu a fost adusă la îndeplinire de către pârâtul-reclamant până la data stipulată în antecontractul de vânzare-cumpărare, ci abia în data de 21 iunie 2010, obţinând intabularea dreptului său de proprietate în data de 23 iulie 2010, ulterior înseşi datei la care contractul de vânzare-cumpărare trebuia cel mai târziu perfectat în formă autentică (30 iunie 2010).
De asemenea, executarea unei atare obligaţii are caracter esenţial, din moment ce, în lipsa intabulării dreptului de proprietate al promitentului-vânzător în cartea funciară, nu se putea realiza obiectul antecontractului, şi anume încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin raportare la disp. art. 1082 şi 1083 C. civ. din 1864, instanţa a reţinut că pârâtul-reclamant nu a făcut dovada contrară de natură să răstoarne prezumţia relativă instituită de lege, nefiind învederat vreun caz fortuit sau de forţă majoră ori vina reclamantei-pârâte în neîntocmirea de către pârâtul-reclamant în termen a documentaţiei cadastrale şi nedepunerea acesteia la oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară.
S-a mai reţinut că în datele de 05 iulie 2010 şi 15 martie 2011, reclamanta-pârâtă a notificat pârâtul-reclamant cu privire la rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, fiind introdusă, totodată, prezenta acţiune în rezoluţiune pe rolul instanţei judecătoreşti.
Tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă în mod legal şi-a suspendat executarea propriilor obligaţii, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru invocarea excepţiei de neexecutare a antecontractului - obligaţiile părţilor au temeiul în acelaşi act juridic, pârâtul-reclamant nu şi-a îndeplinit obligaţia specificată anterior şi aceasta are caracter important, cele două obligaţii au acelaşi termen de executare - 15 iulie 2009 şi nu era necesară punerea pârâtului-reclamant în întârziere sau intervenţia instanţei de judecată.
Pentru aceste considerente, s-au apreciat întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea sancţiunii civile solicitate, şi în consecinţă tribunalul a admis în parte cererea principală astfel cum a fost precizată şi a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009.
Drept urmare a rezoluţiunii judiciare, antecontractul de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009 a fost desfiinţat cu efect retroactiv de la data încheierii sale, şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi anume a reclamantei-pârâte, întrucât aceasta a formulat o cerere în acest sens.
În consecinţă, tribunalul a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 32.000 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naţionale a României din data efectuării plăţii, cu titlu de avans, dovada achitării acestuia rezultând din cuprinsul antecontractului şi din înscrisurile ataşate la dosar.
Totodată, în temeiul art. 4.1.1. lit. f) din antecontractul de vânzare-cumpărare, părţile au dedus din preţul total de înstrăinare a imobilului suma de 5.000 euro, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor realizate de reclamanta-pârâtă la imobil şi recunoscute astfel de către pârâtul-reclamant.
De altfel, potrivit art. 9.2. din antecontract, în cazul în care din culpa promitentului-vânzător nu se va încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, reclamanta-pârâtă va putea solicita rezoluţiunea antecontractului, pârâtul-reclamant urmând a fi obligat la restituirea avansului achitat până la momentul rezoluţiunii, cât şi la plata sumelor de bani ce reprezintă amenajările efectuate de către reclamanta-pârâtă în cuantum de 5.000 euro.
În consecinţă, dat fiind faptul că bunul a rămas în proprietatea reclamantei-pârâte, pentru a evita prilejuirea unei îmbogăţiri fără justă cauză, tribunalul a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 5.000 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naţionale a României din data efectuării plăţii, cu titlu de contravaloare îmbunătăţiri stabilită contractual.
În conformitate cu art. 9.2. din antecontract, pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică sau pentru neprezentarea documentelor necesare încheierii acestuia, la termenul stabilit, pârâtul-reclamant are obligaţia de a plăti penalităţi de 0,1% pe zi din preţul apartamentului, valoarea penalităţilor urmând a se deduce din restul de preţ neplătit.
Reţinând culpa pârâtului-reclamant în neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare şi inserarea de către părţi a unei clauze penale valabile, tribunalul a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 1.140 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naţioanle a României din data efectuării plăţii, cu titlu de penalităţi de întârziere, aferente perioadei 30 iunie 2010 (data la care părţile au stabilit că cel mai târziu trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare) - 05 iulie 2011 (data notificării, dată specificată de reclamanta-pârâtă, penalităţile fiind până la această dată pretinse potrivit cererilor formulate în faţa tribunalului, inclusiv prin concluziile asupra fondului cauzei).
Tribunalul a apreciat că dobânda legală nu poate fi cumulată cu penalităţile de întârziere, decât în cazurile expres prevăzute de lege drept excepţii, ce nu sunt incidente în cauză, explicaţia rezidând în faptul că ambele au natura juridică de daune-interese, obţinându-se o dublă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu, în ipoteza în care s-ar acorda cumulativ.
În plus, dobânda legală în materie contractuală raportată la o obligaţie constând în plata unei sume de bani nu se datorează decât din data introducerii cererii de chemare în judecată, potrivit art. 1088 C. civ. din 1864, cu excepţiile prevăzute de lege în care speţa de faţă nu se circumscrie.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins capătul de cerere principală vizând dobânda legală, ca neîntemeiat, dobânda legală fiind solicitată de către reclamanta-pârâtă în faţa tribunalului prin raportare la perioada cuprinsă între plata fiecărei tranşe din avans şi data limită de încheiere a antecontractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, din moment ce părţile nu au stabilit o clauză de arvună în antecontractul de vânzare-cumpărare, prevedere cu natură juridică de clauză penală în dreptul intern, Tribunalul a respins cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtului-reclamant la plata sumei de 32.000 euro, cu titlu de despăgubiri, ca neîntemeiată.
Faţă de cererea reclamantei-pârâte, având în vedere aspectul că pârâtul-reclamant a căzut în pretenţii, fiind reţinută culpa sa procesuală, tribunalul l-a obligat la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 11054,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat şi taxe judiciare de timbru aferente pretenţiilor admise.
Apelul declarat de pârâtul G.J.B. împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 67 A din 12 februarie 2015. A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost respinsă cererea principală ca neîntemeiată. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei referitoare la cererea reconvenţională.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că sub aspectul competenţei materiale nu se poate invoca nelegala învestire a instanţei de fond, tribunalul fiind instanţa competentă material în soluţionarea pricinii în raport de dispoziţiile imperative cuprinse în art. 2 lit. a) C. proc. civ., în vigoare la data sesizării instanţei de fond.
În ceea ce priveşte criticile ce vizează modul de soluţionare a fondului pricinii prin sentinţa apelată, instanţa de apel a reţinut că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, întrucât părţile au convenit prin antecontract transferul detenţiei precare asupra imobilului, la momentul semnării acestuia şi în condiţiile în care, părţile nu s-au prevalat de un pact comisoriu de grad 4, în cauză, apelanta nu poate invoca tulburarea prerogativelor sale de proprietar de către reclamantă, în cauză nefiind în discuţie un fapt ilicit al reclamantei ci, un drept condiţional, dobândit de reclamantă în temeiul contractului.
În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de întreţinere, în raport de asociaţia de proprietari, s-a reţinut că potrivit art. 46 din Legea nr. 230/2007 această obligaţie incumbă proprietarului imobilului. Este real că potrivit adresei din data de 29 septembrie 2011, emisă de Asociaţia de proprietari, apelantul este cel care a achitat cheltuielile de întreţinere aferente apartamentului şi că prin antecontract, reclamanta s-a obligat să achite utilităţile aferente apartamentului, însă, este corectă concluzia primei instanţe în sensul că această obligaţie nu reprezenta o obligaţie esenţială, specifică antecontractului de vânzare cumpărare.
În acest sens, s-a constatat că dat fiind tocmai caracterul neesenţial al obligaţiei neexecutate, în mod judicios a reţinut instanţa de fond că o atare susţinere nu ar putea conduce la rezoluţiunea convenţiei ca efect al neîndeplinirii acestei obligaţii de către reclamantă.
S-a mai reţinut că aşa cum rezultă din art. 4.1.1 Iit. c) din antecontract, reclamanta s-a obligat să achite, cu titlul de avans suma de 20.000 euro, la data de 15 iunie 2009. Or, potrivit extrasului de cont emis de W. Bank România, plata acestei sume a fost realizată doar la data de 04 septembrie 2009, această împrejurare fiind recunoscută explicit şi prin întâmpinarea formulată în apel de intimata reclamantă.
Instanţa de apel a avut în vedere, totodată, că niciuna dintre părţile contractante nu au notificat rezilierea contractului ca efect al neîndeplinirii obligaţiei de plată a avansului, la momentul expirării termenului de 15 iunie 2009, ci apelantul pârât a acceptat încasarea acestei părţi din preţ, la data efectuării plăţii, ceea ce echivalează cu un acord implicit al ambelor părţi contractante relativ la prelungirea termenului menţionat.
Referitor la îndeplinirea obligaţiei asumate de reclamantă prin art. 4.1.1 Iit. d) din antecontract, s-a reţinut că la dosar nu au fost ataşate înscrisuri din care să rezulte efectuarea unor plăti, conform obligaţiei asumate de reclamantă, în temeiul art. 4.1.1 Iit. d), chiar această parte, recunoscând că nu şi-a îndeplinit această obligaţie, prin întâmpinarea formulată în apel.
S-a mai reţinut că, la rândul său, apelantul pârât şi-a asumat contractual, conform art. 7.2 din antecontract, obligaţia de a depune actele necesare pentru efectuarea documentaţiei cadastrale şi de a transmite dovada promitentului cumpărător până la data de 15 iulie 2009, însă în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte îndeplinirea acestei obligaţii, în termenul contractual, ci după cca. 11 luni, dat fiind că în data de 21 iunie 2010, apelantul a fost în măsură să depună la O.C.P.I. sector 3, cererea de intabulare a însăşi dreptului său de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiect al antecontractului, cerere care a şi fost admisă, prin încheierea nr. 270222 din 23 iulie 2010. Or, în acest caz, operaţiunea de intabulare presupunea deţinerea şi depunerea documentaţiei cadastrale, aşa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 83 ale Ordinului nr. 633 din 13 octombrie 2006, pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, în vigoare la acea dată.
Instanţa de apel a apreciat că, deşi este real că obligaţia de plată stabilită în antecontract prin art. 4.1.1 lit. d), care presupunea plata sumei de 1.000 euro lunar, timp de 10 luni, începând cu data de 15 iulie 2009 (dată la care apelantul trebuia să-şi îndeplinească propria sa obligaţie, stabilită conform art. 7.2 din antecontract), nu a fost executată, în mod judicios a reţinut instanţa de fond că ulterior plăţii avansului la care se obligase, nu se poate imputa reclamantei invocarea şi opunerea excepţiei de neexecutare a antecontractului, cocontractantuiui său.
În acest sens, s-a reţinut că excepţia de neexecutare a contractului sinalagmatic - exceptio non adimpleti contractus - este un mijloc de apărare specific, care poate fi folosit de partea căreia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i revine, fără ca partea care pretinde această executare să-şi fi executat propria obligaţie. Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului are ca temei juridic interdependenţa obligaţiilor reciproce din contractele sinalagmatice, împrejurarea că fiecare obligaţie constituie cauza juridică a obligaţiei corelative.
Or, în speţă, s-a constatat că apelantul nu a probat executarea obligaţiei asumate prin art. 7.2 din contract, la data menţionată, ci doar la data de 21 iunie 2010, fără a proceda oricum la notificarea reclamantei în acest sens, aşa cum se obligase.
Deşi în apel se susţine o confuzie a instanţei de fond în ceea ce priveşte termenele în care părţile şi-au asumat îndeplinirea obligaţilor stipulate contractual, s-a constatat că aceste susţineri sunt formulate de apelant prin raportare la prevederile înscrise în art. 4 şi 5 din contract.
Instanţa de apel a reţinut că, că obligaţiile esenţiale asumate de părţi au vizat încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică cel mai târziu la data de 30 iunie 2010 şi plata preţului, în condiţiile stabilite în art. 4 din antecontract.
Totodată, s-a reţinut că nu se poate face abstracţie de voinţa părţilor care, la momentul încheierii antecontractului au apreciat că asumarea obligaţiei pârâtei de a depune documentaţia cadastrală până la data de 15 iulie 2009 şi de a notifica reclamanta cu privire la îndeplinirea acestei obligaţii, este o obligaţie importantă, de natură a asigura promitentul cumpărător că prestaţiile sale, care urmau a fi executate, potrivit convenţiei, ulterior datei de 15 iulie 2009 şi care nu mai reprezentau plata unui avans, erau echilibrate de fapte certe ale cocontractantuiui care justificau concluzia că vânzarea - cumpărarea imobilului se va concretiza, la termenul stipulat.
Astfel, s-a avut în vedere faptul că părţile au negociat cu privire la un imobil care rezultase din transformarea mai multor părţi componente, iar la data încheierii antecontractului apelantul nu deţinea nici documentaţie cadastrală şi nici nu procedase la intabularea dreptului său de proprietate.
Instanţa de apel a constatat că, la data de 23 iulie 2010, apelantul pârât şi-a îndeplinit ambele obligaţii asumate, obţinând documentaţia cadastrală necesară intabulării dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul antecontractului, cel mai târziu la data de 21 iunie 2010, şi că s-a obţinut o încheiere de intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat în antecontract.
S-a avut în vedere faptul că potrivit art. 5.3 din antecontract, reclamanta a intrat în posesia imobilului încă de la data încheierii antecontractului, aspect ce rezultă şi din cuprinsul procesului verbal de conciliere, prin care această parte a fost de acord cu deducerea valorii de folosinţă asupra imobilului, din prestaţiile avansate de aceasta.
Instanţa de apel a observat că neprezentarea la termen a documentaţiei cadastrale şi a extrasului de carte funciară, a fost complinită de către apelant, la puţin timp după notificarea sa în vederea rezilierii, respectiv la data de 23 iulie 2010, când acesta a obţinut încheierea de intabulare nr. 270222, astfel încât s-a observat că apelantul şi-a îndeplinit obligaţiile în scurt timp de la data limită convenită, pentru încheierea a însăşi vânzării cumpărării - 30 iunie 2010, înainte chiar de declanşarea prezentului litigiu.
Instanţa de apel a apreciat că nefiind îndeplinită cel puţin, cerinţa evocată, a neexecutării obligaţiilor, nu poate interveni nici sancţiunea rezoluţiunii judiciare solicitate şi că nu s-ar putea invoca în acest caz minimalizarea de către instanţă, a termenelor stabilite de părţi într-o convenţie, precum şi a efectelor epuizării acestora, deoarece dreptul comun în materie de rezoluţiune, anterior expus, permite respingerea de către organul judiciar, a acestei sancţiuni chiar şi în situaţia depăşirii termenului, astfel cum s-a evocat.
Totodată instanţa de apel a avut în vedere situaţia concretă a reclamantei care, la încheierea antecontractului a dobândit, în temeiul acordului de voinţă al părţilor, dreptul de folosinţă asupra imobilului ce a făcut obiectul antecontractului, drept pe care l-a şi exercitat în fapt, ocupând imobilul şi realizând chiar lucrări de îmbunătăţire asupra acestuia. Or, în acest context, deşi, contractul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat la termenul stabilit contractual, reclamanta nu a probat o vătămare, atât de importantă, care să justifice aplicarea sancţiunii rezoluţiunii antecontractului.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC F.G.V. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta consideră contradictorie motivarea deciziei recurate având în vedere faptul că, pe de o parte instanţa de apel reţine faptul că reclamanta şi-a respectat angajamentele asumate, iar pe de altă parte că reclamanta nu este în drept să solicite şi să obţină rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare a imobilului.
Totodată, susţine recurenta, instanţa de apel reţine faptul că, este adevărat că intimatul nu şi-a respectat obligaţia în termenul şi condiţiile stabilite, pentru ca pe de altă parte să considere în anul 2015 că intimatul şi-ar fi îndeplinit totuşi cu întârziere obligaţia în 2010, de a depune documentaţia cadastrală, ceea ce în opinia instanţei de apel echivalează cu respectarea obligaţiei asumate.
Recurenta consideră că instanţa de apel în mod greşit a apreciat ca respectate obligaţiile asumate de către intimat prin antecontract, în condiţiile în care nici până în prezent nu există o dovadă că intimatul i-ar fi comunicat dovada efectuării demersurilor de la O.C.P.I.
În susţinerea pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele contractuale, respectiv termenul limită pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare şi obligaţia de a depune documentaţia în vederea efectuării documentaţiei cadastrale.
Recurenta consideră că referirea instanţei de apel la neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei asumate prin clauza 4.1.1 lit. d), conform căreia reclamanta urma să achite suma de 1.000 euro/lună timp de 10 luni, începând cu data de 15 iulie 2009, este făcută cu ignorarea obligaţiei intimatului de a-i comunica reclamantei dovada depunerii actelor la O.C.P.I. în vederea efectuării documentaţiei cadastrale, până la data de 15 iulie 2009.
În opinia recurentei, atâta vreme cât demersurile la OCPI au fost efectuate după mai bine de 1 an de la data asumată prin contract, motivarea instanţei că această obligaţie a fost efectuată este una greşită.
Argumentând pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., redând un fragment din considerentele deciziei recurate, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ. în sensul că nu a avut în vedere voinţa părţilor exprimată în clauzele antecontractului de vânzare cumpărare a imobilului, poziţia părţilor exprimată în mod expres în înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi nici în cadrul cererilor şi susţinerilor prezentate în faţa instanţelor de judecată.
Recurenta susţine că instanţa de apel a depăşit rolul activ în soluţionarea cauzei, prin acordarea unui „termen de graţie" în îndeplinirea obligaţiei contractuale.
Prezentând încă odată situaţia de fapt, recurenta susţine că este îndreptăţită să solicite şi să obţină rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare a imobilului în litigiu, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1021 C. civ.
Din acest punct de vedere trebuie reţinut că natura raporturilor juridice a fost determinată ţinând seama de antecontractul de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009 încheiat între părţi şi de clauzele acestuia şi că acestui act nu i s-a dat o altă calificare.
Susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel a interpretat greşit clauzele contractuale, respectiv termenul limită pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare, este nefondată.
Instanţa de apel printr-o analiză sistematică şi o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1021 C. civ., a reţinut în mod corect că neprezentarea la termen a documentaţiei cadastrale şi a extrasului de carte funciară, a fost complinită de către apelantă, la puţin timp după notificarea sa în vederea rezilierii, când aceasta a obţinut încheierea de intabulare nr. 270222, astfel încât partea şi-a îndeplinit obligaţiile, pentru încheierea vânzării cumpărării, înainte chiar de declanşarea prezentului litigiu.
Se observă totodată că recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală.
Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat pentru a solicita modificarea unei hotărâri atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Din perspectiva motivului de recurs indicat recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1020 şi art. 1021 C. civ. şi a dispoziţiilor ce guvernează rolul activ al instanţei.
Înalta Curte, observă că trimiterea la dispoziţiile art. 1020 şi art. 1021 C. civ. a fost făcută în scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi reanalizată de instanţa de apel, situaţie ce nu mai poate fi valorificată în această cale de atac.
Instanţa de apel s-a pronunţat în raport de voinţa reală a părţilor, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelanta a înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, ţinând cont şi de apărările formulate de reclamantă prin întâmpinare.
O reanalizare a situaţiei de fapt la care tinde în realitate recurenta, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a dispoziţiilor privind rezoluţiunea judiciară, de care se prevalează aceasta, respectiv a prevederilor art. 1021 C. civ.
Recurenta enumera condiţiile cerute de lege pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare, dezvoltând pe larg situaţia de fapt şi probatoriul administrat, fără a arăta însă în ce constă nelegalitatea deciziei recurate în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului şi pe cale de consecinţă menţinerea sentinţei instanţei de fond ca temeinică şi legală.
Intimatul pârât G.J.B. prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la toate criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, urmând a respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care constituie primul motiv de recurs, poate duce la modificarea sau casarea unei hotărâri atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Acest motiv are în vedere principiul general prevăzut de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea.
Nu poate fi reţinută pretinsa contradicţie între considerente. În sens strict juridic motivarea înseamnă exprimarea raţiunilor care au dus la admiterea apelului şi la schimbarea sentinţei atacate, iar această cerinţă a fost respectată.
Recurenta prin redarea unor fragmente din considerentele deciziei recurate nu poate pretinde o contradictorialitate a acestora, atât timp cât instanţa de apel în analiza fondului cauzei a prezentat raţionamentul logico-juridic pentru care a ajuns la soluţia de admitere a apelului, apreciind, în mod corect, că apelantul şi-a îndeplinit obligaţiile în scurt timp de la data limită convenită, pentru încheierea vânzării cumpărării, iar ca urmare a îndeplinirii obligaţiei, reclamanta nu a probat o vătămare, atât de importantă, care să justifice aplicarea sancţiunii rezoluţiunii antecontractului.
Astfel, se constată că nu există nici un motiv care să ducă la concluzia că îndatorirea de a stărui prin mijloace legale, pentru aplicarea corectă a legii a fost încălcată de instanţa de apel.
În concluzie, se constată că nici o ipoteză a pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. nu poate fi reţinută întrucât s-a răspuns în fapt şi în drept la criticile aduse sentinţei iar concluziile instanţei de apel conduc logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Aceste dispoziţii vizează încălcarea principiului potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Este evident că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale ţinând cont atât de dispoziţiile art. 969 C. civ. cât şi de dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ. vizând rezoluţiunea.
Cât priveşte rolul activ al instanţei, se constată că printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, instanţa de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părţi, interpretând corect întreaga documentaţie existentă, soluţia pronunţată fiind în deplină concordanţă cu situaţia de fapt şi de drept.
Este adevărat că, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, însă nu se poate reţine că a fost încălcat principiul rolului activ al instanţei, deoarece au fost puse în discuţia părţilor toate aspectele esenţiale în soluţionarea cauzei.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F.G.V. SRL împotriva deciziei civile nr. 67 A din 12 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1762/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1749/2015. Civil → |
|---|
