ICCJ. Decizia nr. 1848/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1848/2015
Dosar nr. 57345/3/2011
Şedinţa publică din 24 septembrie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția IV-a civilă, la data de 12 august 2011, revizuentul M.M.T.D. a chemat în judecată pe intimata M.F.E. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună revizuirea Sentinţei civile nr. 1566 din 14 octombrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul anulării în parte a certificatului de moştenitor succesiv din 28 mai 1997, ieşirea din indiviziune asupra terenului ce a făcut obiectul titlului de proprietate din 27 iulie 1992 ce s-a aflat în masa succesorală a defunctului M.U.T. şi atribuirea în natură în favoarea revizuentului a cotei de 3/8 - 14625 mp. din bunul imobil teren de 39.000 mp., iar în favoarea intimatei a cotei de 5/8, reprezentând o suprafaţă de 24375 mp. din acelaşi teren.
Temeiul cererii de revizuire l-au reprezentat prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., iar înscrisul în baza căruia a fost promovată calea extraordinară de atac - contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957
Prin Sentința civilă nr. 1110 din 21 mai 2012, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins excepţia tardivităţii cererii de revizuire, ca neîntemeiată, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca inadmisibilă cererea de revizuire a Sentinţei civile nr. 1566 din 14 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, a obligat revizuentul să plătească intimatei suma de 2.186 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând totodată cererea revizuentului privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.
Prima instanţă a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 1566 din 14 octombrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a dispus ieşirea din indiviziune a coproprietarilor M.F.E. şi M.M.T.D., reprezentat de mama sa, M.L. şi de Autoritatea Tutelară a Primăriei oraşului Negreşti, jud. Vaslui, cu privire la masa succesorală compusă din teren în suprafaţă de 3,9 ha extravilan şi 50 mp. intravilan situat în comuna Mogoşoaia şi individualizat în titlul de proprietate nr. x/1992, atribuirea realizându-se în natură, conform cotelor de 13/16, respectiv 3/16.
Din analiza actelor dosarului nr. 1168/1999 al Tribunalului Bucureşti, s-a constatat că, în cuprinsul acestuia, se regăseşte certificatul de moştenitor succesiv din 28 mai 1997, în care este menţionat chiar înscrisul invocat de revizuent ca fiind nou. În plus, se observă că, deşi revizuentul fusese reprezentat atât de mama sa, cât şi de Autoritatea Tutelară a Primăriei oraşului Negreşti, jud. Vaslui, în acea cauză nu s-a solicitat administrarea probei cu acest înscris.
Dat fiind caracterul autentic al acestuia şi faptul că a fost menţionat în cuprinsul certificatului de moştenitor, rezultă că înscrisul putea fi procurat fie de la instituţia ce avea în păstrare la acel moment actele autentificate în anul 1957, fie de la biroul notarial în faţa căruia s-a dezbătut succesiunea de pe urma defuncţilor M.U.T. şi M.D.M., finalizată prin emiterea certificatului de moştenitor anterior menţionat.
În plus, revizuentul nu a dovedit că înscrisul invocat ar fi fost reţinut de partea potrivnică.
Nu în ultimul rând, tribunalul a arătat că, în această privinţă, este irelevant faptul că revizuentul era minor, lipsit de capacitate de exerciţiu, la data pronunţării sentinţei a cărei revizuire se solicită azi, în condiţiile în care acesta a beneficiat de reprezentare legală din partea mamei sale, ale cărei acte au fost încuviinţate şi de autoritatea tutelară.
Tribunalul a reţinut că nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la caracterul determinant al înscrisului.
Relevant în acest sens este faptul că cererea de ieşire din indiviziune asupra masei succesorale rămase de pe urma defunctului M.U.T. a avut în vedere moştenitorii, cotele acestora de coproprietate şi masa partajabilă, astfel cum acestea au fost stabilite prin certificatul de moştenitor din 28 mai 1997.
La acel moment, certificatul de moştenitor nu a fost contestat, astfel încât instanţa a avut în vedere cotele succesorale astfel cum acestea au fost stabilite în cadrul procedurii succesorale notariale.
Actul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957 ar fi prezentat relevanţă numai pentru stabilirea cotelor succesorale, revizuentul susţinând că terenul ce a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 (concretizat prin emiterea titlului de proprietate nr. 3 42/1992), fusese dobândit de bunicul său ca bun propriu, iar nu ca bun comun.
Or, în condiţiile în care singurul act juridic ce a stabilit cotele succesorale, reprezentat de certificatul de moştenitor din 28 mai 1997, nu a fost contestat la momentul formulării cererii de ieşire din indiviziune, se impune concluzia că înscrisul invocat de revizuent nu întruneşte nici condiţia caracterului determinant al acestuia.
Celelalte două condiţii, ca înscrisul să nu fi folosit în Dosarul nr. 1168/1999 al Tribunalului Bucureşti şi cea referitoare la existenţa înscrisului la momentul pronunţării hotărârii, sunt îndeplinite, însă faţă de caracterul cumulativ al condiţiilor iniţial enumerate, se impune concluzia că cererea formulată este inadmisibilă.
Totodată, tribunalul a constatat inadmisibilă şi cererea de anularea a certificatului de moştenitor, formulată în cadrul cererii de revizuire.
În această privinţă, tribunalul a arătat că revizuirea este o cale de atac extraordinară, menită să înlăture greşelile de fapt săvârşite cu ocazia pronunţării unei hotărâri. Însă, inclusiv în ipoteza în care cererea de revizuire ar fi găsită admisibilă şi întemeiată, judecata s-ar relua în limitele cererilor formulate de părţi până la momentul pronunţării hotărârii atacate cu cerere de revizuire.
Pe cale de consecinţă, este inadmisibil ca în calea de atac a revizuirii să se completeze sau să se adauge la cererile ce au fost soluţionate prin hotărârea revizuită. Aceasta este şi situaţia cererii formulate de revizuent, prin care solicită anularea certificatului de moştenitor din 28 mai 1997, fără ca o astfel de cerere să fi fost soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 1566 din 14 octombrie 1999 a Tribunalului București.
Reţinând culpa procesuală a revizuentului, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul l-a obligat să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 2186 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei depuse la dosar. Pe cale de consecinţă, a fost respinsă cererea revizuentului privind acordarea cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiată.
Revizuentul M.M.T.D. a declarat recurs împotriva Sentinței civile nr. 1110 din 21 mai 2012 a Tribunalului București, secția IV-a civilă. În ședința publică de la termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2015, Curtea de Apel București a calificat calea de atac exercitată de revizuent ca fiind apel.
Prin Decizia civilă nr. 159/ A din 03 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Înscrisul nou invocat de revizuent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957, prin care defunctul său, bunic M.U.T., a cumpărat terenul în suprafață de 39.000 mp, ce face obiectul partajului judiciar, nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, nu se poate susţine că înscrisul arătat a fost reţinut de partea potrivnică sau nu a putut fi înfăţişat datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părților, în condiţiile în care, respectivul înscris este menţionat în cuprinsul certificatului de moştenitor succesiv din 28 mai 1997, în baza căruia s-a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor.
Dat fiind caracterul autentic al înscrisului invocat şi faptul că a fost menţionat în cuprinsul certificatului de moştenitor, în baza căruia s-a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor prin hotărâre judecătorească a cărei revizuire se solicită în prezenta cauză, nu este îndeplinită cerinţa privind imposibilitatea de invocare a înscrisului.
Faptul că apelantul - revizuent era minor la data soluţionării cauzei finalizată cu hotărârea judecătorească a cărei revizuire se invocă nu poate constitui o împrejurare de forţă majoră în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, pe parcursul procesului de partaj, apelantul – revizuent a fost reprezentat atât de mama sa cât şi de Autoritatea Tutelară a Primăriei oraşului Negreşti, judeţ Vaslui.
Pe de altă parte, înscrisul invocat de apelantul revizuent nu întruneşte condiţia de „înscris doveditor” în sensul dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., nedeterminând o altă soluţie decât cea pronunţată de către instanţă în condiţiile în care cererea de ieşire din indiviziune a avut în vedere masa succesorală, calitatea de moştenitori şi cotele succesorale, astfel cum au fost stabilite prin certificatul de moştenitor din 28 mai 1997.
Nefiind contestat certificatul de moştenitor din 28 mai 1997 în cauza ce a avut ca obiect ieşirea din indiviziune a părţilor, înscrisul nou invocat de către apelantul - revizuent cu privire la calitatea de bun propriu a unui teren înscris în masa succesorală nu putea conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată de către instanţa investită cu soluţionarea cererii de ieşire din indiviziune.
Curtea de apel a reţinut că, în cadrul cererii de revizuire, revizuentului îi incumbă dovada, alternativ, fie a conduitei obstrucţioniste a adversarului, conduită de natură a nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluţionării procesului în fond, fie a unei împrejurări cu acelaşi impact, ivită mai presus de voinţa atât a revizuentului, cât şi a intimatului.
În speţă, apelantul – revizuent nu a făcut o asemenea dovadă, limitându-se ca în motivarea cererii să afirme că era minor la data soluţionării cererii având ca obiect ieşire din indiviziune.
O asemenea susţinere nu poate fi primită în combaterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire în condiţiile în care revizuentul a fost reprezentat legal de mama sa, potrivit art. 46 C. proc. civ. de la 1865 cu referire la art. 11 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
Mai mult, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire nici din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. care impune ca desființarea unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat să nu poată interveni decât pentru „defecte fundamentale” ale hotărârii, care au devenit cunoscute instanței, numai după terminarea procesului. Dreptul la un proces echitabil în fata unei instanțe, astfel cum este garantat la art. 6 din Convenție trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenție, ale cărui dispoziții relevante afirmă că statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii juridice, care impune printre altele ca, atunci când instanțele pronunță o hotărâre irevocabilă, decizia acestora să nu fie contestată (hotărârea Brumărescu împotriva României, 28 octombrie 1999).
Acest principiu subliniază faptul ca niciuna din părți nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obține o reaudiere şi o nouă decizie într-o cauză, revizuirea neputând fi tratată ca un apel deghizat. Îndepărtarea de la principiul respectiv este justificată doar când este impusă de circumstanțe cu caracter substanțial şi convingător (cauza S.P. împotriva României nr. 8727/03, hotărârea din 7 octombrie 2009).
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs revizuentul M.M.T.D.
Prin motivele de recurs, revizuentul formulează următoarele critici:
Prima instanță a constatat în mod temeinic şi legal că revizuentul a descoperit la data de 15 iulie 2011 înscrisul în baza căruia a formulat cererea de revizuire, și că, din verificarea lucrărilor Dosarului nr. 1168/1999 al Tribunalului Bucureşti, s-a constatat ca acesta nu a fost depus în cadrul probatoriilor. Prin urmare, este dovedit caracterul de înscris nou al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3041/685 din 29 iulie 1957.
Aceste susţineri ale instanţei nu au fost contestate de intimata printr-o cale de atac și au rămas câştigate cauzei. Pârâta nu a formulat apel, iar instanţa de apel nu a fost investită şi cu analizarea acestui aspect.
În plus, este evident faptul că revizuentul nu a putut să administreze acest înscris în fata instanţei care a judecat ieşirea din indiviziune, dată fiind atitudinea obstrucţionistă adoptată atât de reclamanta M.F.E., cât şi de notarul care a instrumentat procedura succesorală şi a emis certificatul de moştenitor, fiind astfel îndeplinită condiţia ca înscrisul să fie reţinut de partea potrivnică.
Astfel, recurentul era minor la data eliberării certificatului de moştenitor succesiv din 28 mai 1997. Nu rezultă din nicio probă a dosarului notarial că înscrisul invocat prin cererea de revizuire a fost adus la cunoştinţa mamei recurentului. Dimpotrivă, rezultă din încheierea finală suplimentară din şedinţa din 28 mai 1997, emisă de notarul public, faptul că nu i s-au adus la cunoştinţa nici înscrisurile dosarului, nici moştenitorii, masa succesorală ori cotele de participare la moştenire, întrucât mama recurentului nu a semnat acest înscris aflat în dosarul notarial. Mai mult, acest înscris poartă un fals evident în ceea ce priveşte cotele de participare la moştenire ale tatălui recurentului, fiind modificată în mod clar cota iniţială corectă de 3/8 (cu interpretarea corectă a contractului de vânzare cumpărare a terenului) în cota incorectă de 3/16.
Această modificare fără dubiu a înscrisului oficial trebuie interpretată, alături de nesemnarea încheierii notarului, ca fiind o dovadă clară a obstrucționării autoarei recurentului în obţinerea actului pe care l-au ascuns, în vederea producerii de consecinţe juridice în favoarea celorlalte moştenitoare.
Înscrisul nu a fost prezentat nici în fata instanţei care a judecat partajul pentru a-i fi cunoscut conţinutul. Instanţa de judecată, dacă ar fi luat cunoştinţă de conţinutul înscrisului la data judecării cauzei de partaj, ar fi sesizat că un bun propriu nu poate fi considerat bun comun decât în condiţiile în care înscrisul care consacra calitatea de bun propriu ar fi fost declarat fals.
În mod greşit, instanţa de apel a considerat că înscrisul nu avea un caracter determinant asupra hotărârii pronunţate în cauza de partaj succesoral, în condiţiile în care simpla lecturare a acestui înscris demonstrează clar caracterul de bun propriu al terenului supus partajării. Incorect se face referire la certificatul de moştenitor din 28 mai 1997 privind stabilirea cotelor succesorale, deşi acesta nu a fost avut în vedere la soluţionarea acţiunii privind ieşirea din indiviziune. Or, pentru ca înscrisurile ce se prezintă în cererea de revizuire să fie „înscrisuri doveditoare” în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca ele, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa cu ocazia judecării pricinii, ar fi dus la o alta soluţie decât cea pronunţată.
Principiul certitudinii juridice la care face trimitere instanţa de apel trebuie să privească în mod egal interesele tuturor pârtilor unui proces, întrucât fiecare parte este egală în fața legii.
Era necesar ca instanţa de apel să dispună admiterea apelului şi casarea sentinţei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru ca soluţia să se pronunţe şi în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară Negreşti, jud. Vaslui.
Instanţa nu s-a pronunţat asupra cuantumului cheltuielilor de judecată pe care revizuentul le-a contestat prin apelul formulat împotriva sentinţei instanţei de fond. Față de problematica acestei cauze şi de volumul de muncă, precum şi de munca efectiv prestată de apărător onorariul reţinut în sarcina revizuentului de către instanţa de fond este exagerat de mare.
Recurentul formulează și critici referitoare la decizia civilă nr. 287/ A din 06 martie 2014 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute de certificatului de moştenitor succesiv din 28 mai 1997, precum și cu privire la dezlegările cuprinse în Sentinţa civilă nr. 1566 din 14 octombrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a cărei revizuire se solicită.
Motivele de recurs nu cuprind o încadrare în drept a criticilor formulate, însă dezvoltarea lor face posibilă încadrarea în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 322 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte va exercita controlul judiciar de legalitate din perspectiva acestui motiv de recurs.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
Prin Sentinţa civilă nr. 1566 din 14 octombrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a dispus ieşirea din indiviziune a coproprietarilor M.F.E. şi M.M.T.D., reprezentat de mama sa, M.L. şi de Autoritatea Tutelară a Primăriei oraşului Negreşti, jud. Vaslui, cu privire la masa succesorală rămasă în urma defuncților M.U.T. și M.D.M., compusă din teren în suprafaţă de 3,9 ha extravilan şi 50 mp. intravilan situat în comuna Mogoşoaia şi individualizat în titlul de proprietate din 27 iulie 1992, atribuirea realizându-se în natură, conform cotelor de 13/16, respectiv de 3/16.
Petentul Marcu Marius Traian Dragoș a solicitat revizuirea acestei hotărârii, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Înscrisul nou invocat de revizuent l-a reprezentat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957, prin care defunctul său bunic, M.U.T., a cumpărat terenul în suprafață de 3,9 ha, ce a făcut obiectul partajului judiciar. În opinia revizuentului, acest înscris dovedește că terenul menționat a constituit bun propriu al defunctului, iar nu bun comun, dobândit în timpul căsătoriei cu Marcu Irina, așa cum se menționează în certificatului de moştenitor succesiv din 28 mai 1997 care a stat la baza ieșirii din indiviziune.
Potrivit art. 322 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri se poate dispune dacă, după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Pentru a se putea invoca acest motiv de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii şi anume: partea interesată să prezinte un înscris nou care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată; înscrisul să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie să fie confirmat prin alte mijloace de probă; înscrisul să nu fi putut a fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată din motive mai presus de voinţa părţilor; înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată; înscrisul să fi existat la data la care a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită.
În mod corect curtea de apel a apreciat că înscrisul în temeiul căruia se solicită revizuirea Sentinţei civile nr. 1566 din 14 octombrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957, nu îndeplineşte condiţia de a fi un înscris nou, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Aceasta deoarece nu se poate susține că respectivul înscris nu ar fi putut fi invocat în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, câtă vreme el este menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, care a stat la baza ieșirii din indiviziune și care s-a aflat în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Or, pentru a determina admiterea cererii de revizuire promovată, recurentul trebuia să probeze că dintr-o împrejurare de forță majoră ori pentru că a fost reținut de partea potrivnică, respectivul înscris nu a putut fi înfățișat instanței.
În mod corect, instanța de apel a reținut că o astfel de dovadă nu a fost făcută în cauza. În același sens, Înalta Curte apreciază că niciuna dintre împrejurările invocate de recurent prin motivele de recurs - atitudinea obstrucţionistă adoptată de reclamanta M.F.E., cât şi de notarul care a instrumentat procedura succesorală - nu poate fi circumscrisă sferei forței majore și nu poate, în consecință, determina admiterea cererii de revizuire.
Tot astfel sunt lipsite de relevanță susținerile potrivit cărora, recurentul era minor la data eliberării certificatului de moştenitor succesiv din 28 mai 1997 (cât timp acesta a fost reprezentat de mama sa și de Autoritatea Tutelară a orașului Negrești, județul Vaslui) ori că, din nicio probă a dosarului notarial nu ar rezulta că înscrisul invocat prin cererea de revizuire a fost adus la cunoştinţa mamei recurentului. Ceea ce interesează sub aspectul admisibilității cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este dacă înscrisul ar fi putut fi invocat în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, dar din împrejurări mai presus de voința părților, acestea nu l-au invocat. Or, cât timp contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957 este menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, el ar fi putut fi invocat în acel litigiu, partea interesată putând cere în instanță prezentarea lui.
Este adevărat că prima instanță a reținut că recurentul a luat cunoștință la data de 15 iulie 2011 de înscrisul folosit în procedura revizuirii, însă acest aspect a fost relevant pentru soluționarea excepției de tardivitate. Data menționată nu a fost și nici nu poate fi un argument în analizarea condiției privind imposibilitatea de a invoca respectivul înscris. Această condiție a fost în mod corect analizată de instanțele anterioare prin raportare la împrejurarea că, deși neprezentat în acel litigiu, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957 era menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, aflat la dosar.
Nu pot fi primite criticile recurentului prin care acesta susține producerea unui fals în cuprinsul încheierii finale suplimentare din şedinţa din 28 mai 1997, emisă de notarul public ori al certificatului de moştenitor succesiv din 28 mai 1997 în ceea ce priveşte cotele de participare la moştenire ale tatălui recurentului, instanța nefiind învestită în prezentul litigiu cu o cerere în constatarea nulității respectivelor înscrisuri. În plus, o astfel de analiză excede cercetării judecătorești pe care instanța o poate efectua în procedura revizuirii.
Înalta Curte nu va analiza criticile prin care recurentul susține caracterul determinant al înscrisului invocat. Cerințele impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. trebuie satisfăcute în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele determinând inadmisibilitatea cererii de revizuire. Or, cât timp, înscrisul folosit de recurent ca temei al cererii de revizuire nu îndeplinește condiția de a nu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată din motive mai presus de voinţa părţilor este irelevantă analizarea celorlalte condiții de admisibilitate ale cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Recurentul susține că hotărârea primei instanțe trebuia pronunțată și in contradictoriu cu Autoritatea Tutelară Negreşti, jud. Vaslui și că instanţa nu s-a pronunţat asupra cuantumului cheltuielilor de judecată pe care revizuentul le-a contestat prin apelul formulat.
Înalta Curte constată că motivele de apel nu au cuprins critici similare cu privire la cadrul procesual în care s-a desfășurat judecata în primă instanță și nici în legătură cu cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de tribunal. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.
Nu vor fi primite nici criticile vizând dezlegările cuprinse în Decizia civilă nr. 287/ A din 06 martie 2014 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute de certificatului de moştenitor succesiv din 28 mai 1997, precum și cu privire la dezlegările cuprinse în Sentinţa civilă din 14 octombrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a cărei revizuire se solicită. Obiectul prezentului litigiu în constituie Decizia civilă nr. 159/ A din 03 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, și, de aceea aspectele menționate exced limitelor în care poate fi exercitat controlul judiciar de legalitate în prezenta cauză.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurentul la plata sumei de 1.240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata M.F.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul M.M.T.D. împotriva Deciziei civile nr. 159/ A din 03 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul la plata sumei de 1.240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata M.F.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 169/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2181/2015. Civil → |
|---|
