ICCJ. Decizia nr. 1955/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 1955/2015

Dosar nr. 54663/3/2011

Şedinţa publică de la 1 octombrie 2015

Asupra recursurilor de faţă;

La data de 25 iulie 2013 reclamantul R.A.E.F. a depus prin poştă o cerere de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei N.I.M., prin care a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 917.421,52 euro, cu titlu de împrumut.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 25 iulie 2013, sub nr. 54.663/3/2011.

La data de 9 decembrie 2011 pârâta N.I.M. a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea R.A.E.F. la semnarea în registrul acţionarilor SC I.L. I.F.N. SA, la rubrica „cesionar” privind transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acţiuni nominative emise de SC I.L. I.F.N. SA sau autorizarea pârâtei de a semna, în caz de refuz al R.A.E.F.

Cu privire la cererea reconvenţională a fost admisă o excepţie de litispendenţă, prin raportare la cererea principală ce formează obiectul Dosarului nr. 33.343/3/2011 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin încheierea pronunţată la data de 4 martie 2013.

La data de 9 decembrie 2011 pârâta N.I.M. a depus şi cerere de chemare în garanţie a entităţilor denumite B.A.F. şi E.E.A.F., prin care a solicitat ca, în cazul respingerii cererii reconvenţionale formulate de aceeaşi parte, intervenientele să fie obligate să semneze la rubrica „cesionar” privind transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acţiuni nominative emise de SC I.L. I.F.N. SA sau autorizarea pârâtei de a semna, în caz de refuz al intervenientelor.

La termenul de judecată din 25 octombrie 2013 pretenţiile deduse judecăţii de pârâtă pe calea cererii de chemare în garanţie au fost disjunse, dispunându-se formarea unui nou dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 6437 din data de 1 noiembrie 2013 pronunţată de secţia a Vl-a civilă a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 54663/3/2011 s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul R.A.E.F. împotriva pârâtei N.I.M., a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 917.421,52 euro şi să plătească suma de 43.014,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin contractul de împrumut, încheiat la data de 13 decembrie 2007 între reclamantul R.A.E.F., în calitate de împrumutător şi pârâta N.I.M., în calitate de împrumutat, constatat printr-un înscris sub semnătură privată semnat de ambele părţi, R.A.E.F. a împrumutat pârâtei suma de 1.700.000 euro.

La art. 1.3 din contract s-a prevăzut că împrumutului i se va aplica o dobândă euribor pe 3 luni + 2%, ce va fi achitată împreună cu suma principală, la data scadentă.

La art. 1.4 din contract s-au prevăzut următoarele: „Dacă şi în măsura în care împrumutatul nu efectuează plata integrală a oricărei sume datorate în baza prezentului contract la data scadentă atunci, fără a aduce atingere altor drepturi ce revin împrumutătorului, la aceste sume neachitate se va aplica o dobândă pentru întârziere de la data scadenţei până la data la care împrumutătorul va primi plata, calculată în funcţie de un an a câte 360 de zile şi de numărul efectiv de zile scurse, la o rată cu 5% pe an peste rata dobânzii calculată conform secţiunii 1.3 de mai sus”.

La art. 2.1 din contract s-a stabilit că împrumutul devine scadent cel mai târziu la împlinirea unui termen de 5 luni de la data la care a fost acordat pârâtei. Ulterior, printr-un act adiţional la contractul de împrumut, perfectat la data de 23 aprilie 2008, scadenţa a fost prelungită cu încă trei luni.

Potrivit art. 2.3 din contractul de împrumut, acesta trebuia restituit în euro la scadenţă.

Conform susţinerilor ambelor părţi, până la data soluţionării litigiului, pârâta a restituit în parte împrumutul acordat, plătind R.A.E.F. suma de 880.000 euro, pe care împrumutătorul a imputat-o parţial asupra debitului principal, respectiv suma de 782.578,48 euro şi parţial asupra debitului accesoriu, respectiv suma de 97.421,52 euro.

Cât priveşte dreptul aplicabil, faţă de faptul că potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi având în vedere că litigiul are drept cauză juridică împrumutul constatat prin actul scris întocmit la data de 13 decembrie 2007, în cuprinsul căruia, la art. 13, s-a stipulat că acesta este guvernat de legislaţia română, prima instanţă a apreciat că litigiul se soluţionează conform prevederilor C. civ. din 1864 şi celor ale C. com.

S-a mai reţinut că împrumutul a devenit scadent, conform prevederilor art. 2.1 din contract, în luna iulie 2008 şi că pârâta nu a probat restituirea integrală a sumei luate cu împrumut de la R.A.E.F., deşi sarcina probei acestui fapt juridic îi aparţinea. Conform susţinerilor reclamantului, aceasta mai are de restituit 917.421,51 euro, respectiv suma pretinsă de R.A.E.F. prin cererea de chemare în judecată.

Este adevărat că, astfel cum au învederat ambele părţi, pârâta a efectuat plăţi parţiale a căror valoare cumulată este de 880.000 euro, însă, astfel cum a indicat R.A.E.F., acestea au fost imputate parţial şi asupra dobânzilor.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat nulitatea absolută parţială a clauzei penale în temeiul căreia R.A.E.F. a calculat dobânda, respectiv cea stipulată la art. 1.4 din contractul de împrumut, însă raportat la prevederile art. 1588 C. civ., conform cărora împrumutatul care a apucat a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat sau mai mari decât s-au stipulat, nu mai poate a le repeţi, nici a le imputa asupra capitalului, această apărare nu ar putea determina reducerea câtimii debitului principal datorat de pârâtă către R.A.E.F. în temeiul contractului de împrumut.

Apărările pârâtei, bazate pe faptul cunoaşterii de către împrumutător atât a scopului pentru care aceasta a contractat împrumutul (respectiv achiziţionarea de către pârâtă a 10,79% din acţiunile unei societăţi comerciale anonime în vederea revânzării către un terţ), cât şi a motivelor care au pus-o în imposibilitatea de a-l mai restitui la scadenţa convenite, precum şi pe împrejurarea că aceasta a achiziţionat efectiv respectivele acţiuni, nu sunt pertinente în cadrul acţiunii creditorului pentru restituirea sumei împrumutate, deoarece nu constituie o cauză de stingere a obligaţie de restituire ce incumbă împrumutatului.

De asemenea, apare ca lipsit de relevanţă şi argumentul pârâtei bazat pe culpa R.A.E.F. în îndeplinirea obligaţiilor asumate în cadrul proiectului investiţional din care face parte şi contractul de împrumut ce constituie cauza juridică a cererii, câtă vreme contractul de împrumut are caracter unilateral, singura parte ce îşi asumă obligaţii fiind împrumutatul iar obligaţia de restituire a împrumutului, astfel cum a fost aceasta descrisă în cuprinsul clauzelor contractului de împrumut, este una pură şi simplă iar nu afectată de modalităţi definite prin raportare la pretinse obligaţii asumate de R.A.E.F.

Faţă de aceste considerente, constatând că pârâta nu a probat restituirea integrală a împrumutului primit de la R.A.E.F., deşi scadenţa convenită de părţi a expirat încă din anul 2008, iar obligaţia de restituire nu s-a stins, instanţa a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 917.421,52 euro, cu titlu de rest din împrumutul ce i-a fost acordat.

Obligaţia de restituire a fost stabilită în monedă străină în considerarea principiului libertăţii contractuale, văzând că părţile au prevăzut în cuprinsul contractului de împrumut că suma urmează a fi restituită în euro, respectiv în aceeaşi monedă în care a fost dată cu împrumut.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta N.I.M., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea, în tot, a sentinţei civile, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de R.A.E.F., ca neîntemeiată.

În drept au fost invocate prevederile art. 282 şi urm. C. proc. civ.

La data de 29 ianuarie 2014 intimata-reclamantă R.A.E.F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, şi obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, în baza art. 274 C. proc. civ.

Pe parcursul soluţionării apelului intimata-reclamantă R.A.E.F. şi-a schimbat denumirea în R.A.I.F., astfel cum reiese din înscrisurile depuse la termenul de judecată din data de 24 iunie 2014.

În faza procesuală a apelului s-au încuviinţat şi s-au administrat probele cu înscrisuri şi cu expertiză contabilă.

Prin decizia nr. 54 din 20 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâta N.I.M., în contradictoriu cu intimata-reclamantă R.A.I.F.

A fost schimbată sentinţa apelată în sensul că a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 910.247 euro.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În mod neîntemeiat s-a susţinut de către apelantă faptul că împrumutul ar fi o parte integrantă a tranzacţiei menţionate în preambulul contractului de împrumut (tranzacţie prin care apelanta pârâtă urma să vândă către B.A.F. un procent de 50% din capitalul social al SC I.L. I.F.N. SA plus o acţiune).

Contractul de împrumut încheiat între părţile litigante are caracterul unui contract principal, existenţa sa fiind de sine stătătoare şi nedepinzând de cea a unui alt contract, cum este cazul contractelor accesorii, al căror regim juridic depinde de regimul juridic al contractului principal.

Faptul că în preambulul contractului de împrumut s-a făcut referire la documentul intitulat term sheet (lista de condiţii) din data de 13 decembrie 2007 încheiată între B.A.F. şi apelanta-pârâtă şi la tranzacţia privind părţile sociale ale SC I.L. I.F.N. SA, nu a condus la transformarea contractului de împrumut într-o parte integrantă a tranzacţiei, cu consecinţa că acesta ar trebui interpretat în funcţie de condiţiile şi termenii term sheet-ului din data de 13 decembrie 2007, astfel cum s-a susţinut de către apelantă.

Menţiunile din preambulul contractului de împrumut referitoare la situaţia societăţii SC I.L. I.F.N. SA, acţionariatul acesteia sau la tranzacţia preconizată a fi efectuată între pârâtă şi B.A.F., conform documentului intitulat term sheet şi încheiat la aceeaşi dată, nu reliefează decât dorinţa părţilor de a prezenta, pe de o parte, situaţia generală care a condus la încheierea contractului de împrumut, iar pe de altă parte proiectele pârâtei cu privire la modul în care va utiliza suma împrumutată şi acţiunile societăţii.

Nici faptul că atât contractul de împrumut cât şi term sheet-ul din data de 13 decembrie 2007 sau cel din data de 17 martie 2007 au fost semnate de către domnul H.M., care a semnat în calitate de reprezentant al mai multor entităţi, nu poate conduce la o altă concluzie, deoarece o persoană poate avea calitatea de mandatar al mai multor subiecte de drept iar acest lucru nu echivalează cu faptul că toate actele juridice semnate prin acelaşi mandatar prezintă legături indisolubile, astfel cum s-a afirmat.

În egală măsură, faptul că data scadentă a împrumutului a fost iniţial stabilită la prima dintre următoarele date: (1) încheierea tranzacţiei; (2) împlinirea a 5 luni de la data acordării; nu echivalează nici acesta cu un argument în sprijinul caracterului de accesorialitate al împrumutului faţă de tranzacţie, cu atât mai mult cu cât scadenţa nu a fost condiţionată de încheierea tranzacţiei, iar data tranzacţiei a fost indicată doar în mod alternativ.

În speţă, contractul de împrumut încheiat între părţile cauzei are caracterul unui contract de sine stătător, soarta sa nedepinzând în nici un fel de cea a tranzacţiei preconizate în legătură cu acţiunile societăţii SC I.L. I.F.N. SA, astfel că obligaţia pârâtei de restituire a împrumutului acordat de reclamantă nu este condiţionată în nici un fel de finalizarea sau nu a respectivei tranzacţii.

Instanţa de apel a apreciat ca fiind lipsite de relevanţă împrejurările invocate în motivele de apel referitoare la faptul că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de a achiziţiona 10,79% din acţiuni sau la refuzul investitorului B.A.F. de a mai achiziţiona pachetul majoritar de acţiuni şi de a achita preţul acestora, deoarece acestea nu au nici un efect cât priveşte obligaţiile asumate de apelanta pârâtă prin contractul de împrumut.

S-a reţinut că, faţă de criteriile prevăzute de art. 943-art. 944 C. civ. 1864, natura juridică a contractului de împrumut încheiat între părţi este cea a unui contract unilateral, deoarece prin intermediul său iau naştere obligaţii doar în sarcina unei părţi (şi anume obligaţia împrumutatului de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen), iar împrumutătorul are doar calitatea de creditor.

Instanţa de apel a mai a apreciat ca nefondată şi susţinerea apelantei în sensul că împrumutul era doar o parte integrantă a tranzacţiei şi că suma împrumutată trebuia restituită doar după încasarea preţului plătit de către investitor, deoarece contractul de împrumut este un contract principal, nefiind în raport de accesorialitate faţă de tranzacţie, iar scadenţa obligaţiei de restituire a fost stabilită în mod alternativ, în funcţie de prima dintre datele indicate la art. 2.1 din contract.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la refuzul primei instanţe de administrare a unor probatorii considerate de către pârâtă ca fiind relevante pentru susţinerea apărărilor formulate prin întâmpinare, instanţa de apel a apreciat că acestea nu constituie, în sine, un motiv de admitere a apelului.

S-a avut în vedere că, astfel cum reiese din încheierea de şedinţă din data de 25 octombrie 2013, când a fost pus în discuţie probatoriul, prima instanţă a argumentat pe larg motivele pentru care a încuviinţat sau, din contră, a respins probele solicitate de fiecare dintre părţi, făcând aprecieri cu privire la pertinenţa, concludenta şi utilitatea acestora.

Mai mult, s-a reţinut că apelanta avea posibilitatea de a solicita administrarea în faza procesuală a apelului a tuturor probelor pe care le considera necesare în susţinerea acestuia, nefiind limitată doar la anumite mijloace de probă, posibilitate pe care a şi fructificat-o, fiindu-i admise o parte dintre probele respinse de către prima instanţă.

Tot nefondate au fost găsite şi criticile prin care s-a susţinut nelegalitatea respingerii de către prima instanţă a cererii de suspendare a judecăţii cauzei, în temeiul prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Dosarului nr. 23694/301/2012 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, având ca obiect contestaţie la executare şi în cadrul căruia a fost efectuată o expertiză contabilă pentru a se determina cuantumul penalităţilor calculate de R.A.E.F. în temeiul contractului de împrumut.

S-a arătat că, potrivit art. 244 C. proc. civ., măsura suspendării prevăzută de acest text de lege are caracter facultativ, instanţa având posibilitatea ca, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, să aprecieze cu privire la oportunitatea unei asemenea măsuri.

S-au mai avut în vedere că instanţa în faţa căreia s-a formulat cererea de suspendare în temeiul art. 244 este deplin suverană în a aprecia cu privire la oportunitatea acestei măsuri, iar criticile cu privire la aprecierile acesteia exced controlului judiciar, instanţa de apel putând fi însă sesizată cu o nouă cerere de suspendare.

Referitor la criticile privind nelegalitatea soluţionării cauzei, în temeiul prevederilor C. com., de către o instanţă de judecată care anterior (în alte litigii), a reţinut caracterul civil al contractului de împrumut, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin sentinţa comercială nr. 136 din 8 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, pronunţată într-o cauză având ca obiect ordonanţă de plată (O.U.G. nr. 119/2007), privind aceleaşi părţi şi având acelaşi obiect, completul de judecată, care a pronunţat şi hotărârea atacată în prezentul dosar, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1, motivat de faptul că reclamanta R.A.E.F. nu are calitatea de comerciant, iar litigiul nu este supus legii comerciale.

S-a mai reţinut că prin încheierea de şedinţă din data de 6 februarie 2012 pronunţată în prezenta cauză, având în vedere aspectele menţionate mai sus, acelaşi complet de judecată a admis excepţia de necompetenţă funcţională şi a înaintat cauza spre repartizare la una dintre secţiile lll-V ale Tribunalului Bucureşti.

Ulterior însă, secţia a V-a civilă, căreia i s-a repartizat dosarul, prin încheierea de şedinţă din data de 4 septembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 54663/3/2011**, apreciind că reclamanta R.A.E.F. are calitatea de comerciant, a constatat că revine secţiei a Vl-a civile a Tribunalului Bucureşti, specializată în litigii cu profesioniştii, competenţa de soluţionare a cauzei, astfel că a dispus înaintarea dosarului către aceasta.

Lăsând la o parte faptul că sentinţa comercială nr. 136 din 8 ianuarie 2010 nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, instanţa de apel a constatat că în C. proc. civ. 1865, aplicabil prezentei cauze, nu este prevăzută posibilitatea regulatorului de competenţă pentru situaţia că două secţii ale aceleiaşi instanţe îşi declină reciproc competenţa, astfel că secţia a Vl-a civilă (specializată în litigii cu profesioniştii) nu avea altă posibilitate decât să procedeze la soluţionarea cauzei.

Cât priveşte motivul suplimentar de apel prin care s-a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în primă instanţă, prin raportare la faptul că împrumutul a fost acordat de către reclamantă prin mandatarul său, dl H.M., care avea însă doar o procură generală, de unde reiese că dl. H.M. nu putea să încheie contractul în numele R.A.E.F., ci doar în nume propriu, astfel că şi restituirea împrumutului trebuia cerută de persoana care a vrut să angajeze, instanţa de apel a constatat că nici acesta nu este fondat.

Astfel cum reiese din contractul de împrumut, calitatea de împrumutător revine reclamantei R.A.E.F., astfel că, pe cale de consecinţă, aceasta este titulara dreptului subiectiv civil de a solicita obligarea pârâtei la plata sumei împrumutate, de unde şi identitatea între titularul dreptului subiectiv civil dedus judecăţii şi persoana reclamantului, cu consecinţa reţinerii faptului că s-a dovedit calitatea procesuală activă a reclamantei.

Mai mult, astfel cum se observă din înscrisul aflat la dosar Tribunal, suma de 1.700.000 euro a fost transferată în conturile apelantei pârâte de către reclamantă, ceea ce justifică, o dată în plus, calitatea procesuală activă a acesteia.

Afirmaţiile apelantei potrivit cu care dl. H.M. nu ar fi putut să încheie contractul de împrumut în numele reclamantei, întrucât procura nu îi dădea acest drept, presupun mai degrabă verificări în ceea ce priveşte faptul dacă mandatarul şi-a depăşit sau nu împuternicirile primite, aspect pe care însă doar reclamanta (în calitate de mandant) l-ar fi putut invoca şi cu care instanţa nu a fost sesizată.

Instanţa de apel a constatat, însă, ca fiind temeinice motivele de apel privind inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 1588 C. civ. 1864 şi la faptul că dobânzile calculate de R.A.E.F. şi în raport de care s-a făcut imputaţia plăţii sunt superioare cuantumului legal.

Astfel, potrivit art. 1588 C. civ. 1864, text de lege care a fost avut în vedere de prima instanţă, „împrumutatul care a apucat de a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat, sau mai mari decât s-au stipulat, nu mai poate a le repeţi, nici a le imputa asupra capitalului”.

Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, aceste dispoziţii legale nu sunt incidente, faţă de faptul că, astfel cum reiese din înscrisurile doveditoare ale plăţilor parţiale, imputaţia plăţii nu a fost făcută de către pârâtă, care nu a precizat ce anume doreşte să plătească (capitalul sau dobânzile), ci de către creditoare-intimata R.A.E.F.

În aceste condiţii, faţă de faptul că pârâta a achitat nişte sume în baza contractului dintre părţi, fără a specifica ce anume înţelege să achite, iar intimata reclamantă a efectuat în mod unilateral imputaţia plăţii, calculând dobânda în modul pe care l-a considerat corect, această situaţie nu poate fi asimilată cu cea avută în vedere de textul de lege mai sus indicat, care presupune plata cu bună ştiinţă de către debitor a unor sume cu titlu de dobândă.

Ca urmare, din moment ce apelanta pârâtă a invocat aplicarea unor dobânzi superioare cuantumului legal, a apărut ca fiind necesară efectuarea unor verificări cu privire la acest aspect.

La analiza faptului dacă dobânzile calculate de R.A.E.F. şi în raport de care s-a făcut imputaţia plăţii sunt superioare sau nu cuantumului legal, instanţa de apel a reţinut caracterul fondat al susţinerilor apelantei, potrivit cu care în prezentul litigiu legea comercială nu este aplicabilă, contractul având caracter civil.

Cât priveşte calitatea părţilor, s-a reţinut că apelanta pârâtă are calitatea de persoană fizică, iar în ceea o priveşte pe intimata reclamantă, aceasta este un subiect de drept cu personalitate juridică înregistrată în mod legal, în conformitate cu legislaţia statului D., S.U.A., unde are şi sediul social.

Potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat (aplicabile în cauză, faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată), calitatea de comerciant este determinată de legea statului unde persoana fizică sau juridică a obţinut autorizarea de a desfăşura activităţi economice sau unde este înmatriculată.

De asemenea, art. 7 din acelaşi act normativ prevede: „(1) Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat.

Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei.

În cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea română”.

În cauză, în ciuda demersurilor efectuate de prima instanţă pentru a afla conţinutul legii statului D. cu privire la persoanele care au calitatea de comerciant, nu s-a reuşit aflarea unor informaţii concrete, astfel că urmează a se avea în vedere, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 105, legea română.

În ceea ce o priveşte pe reclamantă, astfel cum reiese din certificatul de încorporare, aceasta este o societate non-profit (art. 5), scopul său declarat fiind promovarea dezvoltării sectorului privat în România, precum şi a politicilor şi practicilor de natură să determine dezvoltarea acestuia (art. 4).

Mai mult, la art. 15 din acelaşi certificat se menţionează că nicio parte din profitul net sau fondurile societăţii nu se va acumula şi nu va fi distribuită niciunui membru al Consiliului de administraţie, etc. (...), ci, din contra, plăţile şi distribuirile se vor efectua în scopurile prevăzute la art. 4.

Faţă de cele de mai sus, reiese că intimata-reclamantă nu este o entitate cu scop lucrativ, înfiinţată în vederea obţinerii de profit, astfel cum se susţine de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, ci din contra, scopul său primordial este desfăşurarea unor activităţi dezinteresate, astfel că nu poate fi asimilată unui comerciant, date fiind şi criteriile avute în vedere de art. 7 C. com.

Faptul că R.A.E.F. are posibilitatea, printre altele, să acorde împrumuturi, finanţări, investiţii de capital (ceea ce pot fi subsumate unor fapte de comerţ) nu conduce la asimilarea sa cu un comerciant, deoarece aceste activităţi sunt toate menite să ajute la atingerea obiectivului propus şi nu sunt incompatibile cu activitatea unei entităţi non-profit.

De altfel, şi legislaţia naţională, şi anume O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, recunoaşte acestor entităţi, în anumite condiţii, posibilitatea de a desfăşura activităţi economice directe, fără a dobândi prin aceasta calitatea de comerciant (a se vedea art. 46 şi art. 48).

Faptul că prin contractul de împrumut s-a menţionat că suma de 1.700.000 euro urma a fi folosită pentru achiziţionarea de acţiuni nu dă contractului de împrumut un caracter comercial, astfel cum susţine intimata, deoarece, după cum s-a arătat pe larg în cele de mai sus, contractul de împrumut are caracter principal şi nu este parte integrantă a tranzacţiei preconizate.

Instanţa de apel nu a reţinut nici apărările intimatei reclamante, potrivit cu care împrumutul are o natură comercială, cu atât mai mult cu cât în contract s-a prevăzut o clauză de garanţie mobiliară asupra unui număr de acţiuni ale societăţii. Aceasta deoarece contractul de garanţie este, prin natura sa, un contract accesoriu, iar principiul de drept este în sensul că accesorium sequitur principale, nu invers, astfel că aprecierea naturii unui act principal nu se poate face prin raportare la actul accesoriu.

Referitor la scadenţa împrumutului şi la dobânzile convenite de părţi, s-au reţinut următoarele:

La art. 2.1 din contract s-a prevăzut că împrumutul devine scadent la prima dintre următoarele date: (i) încheierea tranzacţiei; (ii) la împlinirea unui termen de 5 luni de la data la care a fost acordat (suma fiind virată la 17 decembrie 2007). Ulterior, prin actul adiţional la contractul de împrumut, încheiat la data de 23 aprilie 2008, termenul alternativ de la (ii) a fost modificat la 8 luni de la data acordării.

Cât priveşte dobânda, la art. 1.3 din contract s-a stabilit că împrumutului i se va aplica o dobândă euribor pe 3 luni + 2% ce va fi achitată împreună cu suma principală, la data scadentă, aceasta fiind dobânda remuneratorie, ce are caracter de fructe civile pentru punerea la dispoziţie de către împrumutător a sumei împrumutate.

Dobânda de la art. 1.4 din contract are caracterul unei dobânzi moratorii, pentru întârziere, şi reprezintă o evaluare convenţională a prejudiciului suferit de împrumutător ca urmare a neîndeplinirii de către împrumutat a obligaţiei de restituire la scadenţă a sumei împrumutate.

Ambele tipuri de dobânzi, şi anume cea remuneratorie de la art. 1.3 din contract şi cea moratorie de la art. 1.4 trebuie însă să se încadreze în limita maximă prevăzută de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, potrivit cu care în raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.

Cât priveşte dobânda legală, instanţa de apel a considerat că în prezenta cauză trebuie avută în vedere cea de la art. 4 din O.G. nr. 9/2000, care prevede că în relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice internaţionale, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.

S-a avut în vedere că intimata reclamantă R.A.E.F. este o persoană juridică de naţionalitate străină, că independent de faptul că nu are calitatea de comerciant nu se poate face abstracţie că, deşi este o asociaţie non-profit, prin actul constitutiv s-a prevăzut posibilitatea de a desfăşura şi activităţi cu caracter economic pentru aducerea la îndeplinire a scopului său, că împrumutul a fost acordat într-o monedă străină, respectiv în euro şi că legea aplicabilă contractului de împrumut este legea română, faţă de prevederile art. 13 din acesta.

Faţă de cele de mai sus, prin coroborarea prevederilor art. 4 şi art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 reiese că nici dobânda remuneratorie şi nici cea moratorie nu pot depăşi 9% (6 + 50% din 6).

În aceste condiţii, şi având în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză şi modul de calcul din răspunsul la obiectivul nr. 1, instanţa de apel a constatat că susţinerile apelantei în sensul în care intimata reclamantă a efectuat greşit imputaţia plăţilor parţiale au fost găsite fondate, în realitate restul rămas de achitat din împrumutul acordat fiind în cuantum de 910.247 euro.

Referitor la susţinerile apelantei potrivit cu care, faţă de prevederile art. 1088 C. civ. 1864, dobânda legală ar trebui calculată doar din ziua cererii de chemare în judecată, astfel că faţă de data plăţilor parţiale imputaţia ar trebui să se facă doar asupra debitului principal, s-a constatat că acestea nu sunt fondate.

S-a reţinut că suntem în prezenţa unui împrumut bănesc cu dobândă şi nu se poate pretinde că după împlinirea termenului scadent împrumutul se transformă dintr-unul cu dobândă în unul gratuit; ca urmare, pentru perioada cuprinsă între data scadenţei şi cea a cererii de chemare în judecată se calculează în continuare dobânda remuneratorie (care reprezintă fructe civile - deci nu daune interese cum are în vedere art. 1088 C. civ.), iar după data introducerii acţiunii se calculează dobânda moratorie.

S-a mai reţinut că prin cererea de apel s-a solicitat de către apelantă schimbarea, în tot, a sentinţei apelate şi respingerea cererii de chemare în judecată, criticându-se, astfel, implicit şi soluţia din sentinţă privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 43.014,67 RON.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a constatat că la ultimul termen de judecată din faţa primei instanţe (a se vedea încheierea de şedinţă din data de 25 octombrie 2013), reclamanta a precizat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, astfel că prin acordarea acestor cheltuieli prima instanţă a dat părţii ceea ce nu a cerut, măsura obligării pârâtei la plata a 43.014,67 RON apărând ca nelegală.

S-a mai reţinut că în faţa instanţei de apel, intimata-reclamantă a precizat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, astfel cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri.

La data de 12 februarie 2015, reclamanta R.A.I.F. a formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 54 din 20 ianuarie 2015, în sensul de a se preciza dacă acesta înlocuieşte cu totul dispozitivul deciziei civile sau dacă are în vedere doar reducerea câtimii debitului principal datorat de pârâtă, dispoziţiile privind cheltuielile de judecată rămânând neschimbate.

Prin încheierea nr. 35 din 7 aprilie 2015, a fost respinsă cererea de lămurire, arâtându-se că atât dispozitivul cât şi considerentele deciziei pronunţate în apel sunt clare, sub aspectele invocate de către reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă N.I.M. aducându-i următoarele critici:

1. Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează forţa obligatorie a contractelor, cu referire specială la excepţia de neexecutare aplicabilă promisiunii bilaterale de vânzare a acţiunilor aparţinând SC I.L. I.F.N. SA precum şi cu privire la termen, ca modalitate care afectează executarea obligaţiei de restituire a împrumutului, conform dispoziţiilor art. 1023 C. civ.

S-a mai susţinut că prin hotărârea recurată s-a ajuns la o schimbare a naturii actului juridic al împrumutului atunci când a fost considerat ca un act individual, rupt de restul actelor juridice invocate de pârâtă.

Instanţa de apel nu a analizat apărările sale, constând în invocarea neexecutării de către partea adversă a propriilor obligaţii, prin administrarea unor probe directe, de natura a conduce la stabilirea situaţiei de fapt, ceea ce echivalează cu o necercetare pe fond a cauzei.

Prin întâmpinarea depusă la prima instanţă a solicitat încuviinţarea administrării probelor cu înscrisuri, interogatoriu, proba testimonială şi cea cu expertiză contabilă, astfel că se impunea administrarea probatoriului solicitat.

Recurenta-reclamantă a reiterat apărările privind excepţia de neexecutare, invocând faptul că obligaţia de restituire a devenit scadentă abia odată cu momentul achiziţiei acţiunilor.

S-au reiterat susţinerile cu privire la existenţa unei legături indisolubile între contractul de împrumut şi documentele tranzacţiei (înţelegerea complexă) semnate între aceleaşi persoane, existenţa unei tranzacţii unice, faţă de care contractul de împrumut nu reprezenta decât un act de executare, existenţa unei înţelegeri clare a părţilor semnatare ale tuturor documentelor tranzacţiei cu privire la restituirea sumei menţionate în contractul de împrumut numai ulterior şi în măsura preţului total al Tranzacţiei, lipsa oricărui raport juridic anterior al recurentei-pârâte cu recurenta-reclamantă de natură a îndreptăţi susţinerile acesteia cu privire la pretinsul caracter independent al contractului de împrumut.

S-a mai arătat de către recurenta-reclamantă că ambele instanţe de fond au respins, în mod greşit, probatoriile solicitate sub aceste aspecte, astfel încât soluţia instanţei de apel nu se sprijină pe cercetarea tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale fondului cauzei.

Instanţa de apel trebuia să procedeze la administrarea efectivă a probelor solicitate şi abia după aceea trebuia să procedeze la analiza temeiniciei susţinerilor recurentei-pârâte.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a reiterat necesitatea administrării de probatorii, expunând pe larg aspectele asupra cărora ar fi trebuit să se concentreze analiza instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă a invocat şi practica Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia civilă nr. 2435 din 26 iunie 2014.

2. Decizia instanţei de apel este greşită şi sub aspectul că deşi a reţinut caracterul civil al contractului de împrumut nu a analizat existenţa tuturor condiţiilor prescrise de legea civilă în ce priveşte existenţa valabilă a acestui contract.

Astfel, deşi a statuat caracterul civil al contractului, nu a anlizat, de ce acest contract de împrumut, pe care l-a caracterizat „pur şi simplu”, nu conţine menţiunea „bun şi aprobat”.

Acest aspect ar fi avut relevanţă cu privire la susţinerea constantă a sa, referitor la faptul că respectivul contract făcea parte din tranzacţie, el fiind impus ca urmare a voinţei investitorului.

Recurenta-pârâtă a mai arătat faptul că fie şi numai pentru clarificarea acestor aspecte, s-ar impune o casare a deciziei recurate pentru a se permite o deplină cercetare a fondului dreptului.

Împotriva încheierii nr. 35 din 7 aprilie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă R.A.E.F., aducându-i următoarele critici:

Soluţia instanţei de apel în ce priveşte cererea de lămurire a dispozitivului deciziei este greşită, deoarece, prin această decizie a fost redusă doar câtimea sumei la care a fost obligată pârâta, prin urmare, trebuia menţionat faptul că sentinţa a fost schimbată doar în parte şi menţinută soluţia primei instanţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Analizând recursurile declarate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

I. în ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă R.A.E.F. împotriva încheierii nr. 35 din 7 aprilie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, acesta a fost găsit ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În considerentele deciziei recurate instanţa de apel a reţinut că în faţa primei instanţe reclamanta a arătat că nu solicită cheltuieli de judecată, acestea urmând a fi solicitate pe cale separată, astfel încât acordarea de cheltuieli de judecată de către prima instanţă a echivalat cu acordarea a ceea ce nu s-a cerut, rezultând, astfel, că reclamanta nu poate solicita cheltuieli de judecată decât pe cale separată, mai ales că şi în apel a arătat că va solicita cheltuieli de judecată tot pe cale separată.

II. în ce priveşte recursul declarat de către reclamanta-pârâtă N.I.M. împotriva deciziei nr. 54 din 20 ianuarie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, acesta va fi respins, ca nefondat pentru următoarele considerente:

Deşi recurenta-pârâtă a invocat existenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 şi respectiv art. 312 alin. (3) C. proc. civ., nu a efectuat o analiză critică a considerentelor deciziei recurate, care să permită efectuarea controlului de legalitate de către Înalta Curte, mărginindu-se la a relua susţinerile făcute în faţa instanţelor de fond şi la pretinsa necercetare a fondului de către instanţa de apel, prin faptul neadministrării probelor solicitate de către aceasta.

Din analiza considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a motivat, pe larg, de ce a considerat contractul de împrumut ca fiind unul de sine stătător şi nu ca unul făcând parte dintr-un act mai complex, respectiv aşa numita tranzacţie, cum susţine recurenta-pârâtă.

Sub acest asepct, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., deşi, aparent, vizează nelegalitatea deciziei recurate, ele vizează, în fapt, temeinicia acestei decizii, astfel încât ele nu mai pot fi analizate în calea de atac a recursului, pct. 10 şi pct. 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Criticile vizând incidenţa art. 312 alin. (3) C. proc. civ., privind pretinsa necercetare a fondului, nu vizează nelegalitatea respingerii cererilor de probatorii solicitate de către recurenta-pârâtă, instanţa de apel arătând şi motivând de ce acestea nu sunt concludente şi nici utile cauzei, admiţând doar proba cu expertiză, relativ la cererea de acordare a dobânzilor, astfel încât, în opinia Înaltei Curţi şi această critică vizează, de fapt, tot temeinicia deciziei recurate, referindu-se la greşita interpretare a instanţei de apel a clauzelor contractuale şi a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, sub aspectul că respectivul contract de împrumut este de sine stătător şi nu face parte dintr-un contract mai complex, denumit de către pârâtă tranzacţie.

Jurisprudenţa invocată de către recurenta-pârâtă nu este relevantă în cauză, referindu-se la alte aspecte decât cele ce fac obiectul prezentei cauze.

Nici criticile privind neanalizarea de către instanţa de apel a contractului de împrumut, sub aspectul lipsei menţiunii „bun şi aprobat”, nu pot fi reţinute, deoarece aceste critici au fost formulate direct în recurs, nefiind invocate în faţa instanţei de apel, astfel încât aceasta nu a putut să analizeze aceste critici, dar nici Înalta Curte nu poate analiza o eventuală nelegalitate a deciziei recurate sub acest aspect, pentru că instanţa de recurs analizează decizia recurată doar sub aspectul nelegalităţii, nu şi al netemeiniciei, aşa după cum s-a arătat mai sus.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta R.A.E.F. împotriva încheierii nr. 35 din 7 aprilie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, precum şi recursul declarat de pârâta N.I.M. împotriva deciziei nr. 54 din 20 ianuarie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, tot ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta R.A.E.F. împotriva încheierii nr. 35 din 7 aprilie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta N.I.M. împotriva deciziei nr. 54 din 20 ianuarie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 1 octombrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 2182/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1926/2015. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 1955/2015. Civil

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1955/2015. Civil