ICCJ. Decizia nr. 187/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 187/2015
Dosar nr. 23109/3/2009*
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 17548 din 12 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, s-a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanta SC P.C.S. SA în contradictoriu cu pârâta SC S.A.R.A. SA, care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 258.125,84 euro în echivalentul în RON de 942.133,50 RON la data de 29 mai 2009, reprezentând indemnizaţia de asigurare, conform poliţei de asigurare din 31 mai 2008; 120.444,98 RON reprezentând dobânda legală aferentă indemnizaţiei de asigurare pentru perioada 29 mai 2009-31 decembrie 2010, s-au compensat integral cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă, că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.848.015,87 RON cu titlu de sumă asigurată în conformitate cu poliţa de asigurare din 31 mai 2008, precum şi la plata sumei de 79.993,27 RON reprezentând dobândă legală, de la data formulării cererii de avizare a daunei până la data plăţii efective.
Invocând dispoziţiile art. 969 C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările, reclamanta a arătat că la data de 22 mai 2008, în calitate de beneficiar a încheiat cu SC C. R.G.B. SRL, în calitate de antreprenor, contractul din 22 mai 2008 având ca obiect realizarea unei fabrici de cablu optic în S., judeţul Olt. La data de 31 mai 2008 între pârâta SC S.A.R.A. SA, în calitate de asigurător şi SC C. R.G.B. SRL, în calitate de asigurat s-a încheiat poliţia de asigurare din 31 mai 2008 având ca obiect rambursarea avansului. Această poliţă prevedea în mod expres că se asigură pierderea financiară suferită de beneficiar, respectiv de reclamanta din prezentul litigiu ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor financiare.
În acest context, tribunalul a stabilit pe baza probelor administrate, respectiv a expertizei efectuate în cauză, precum şi a precizării acţiunii de către reclamantă că s-a produs riscul asigurat. S-a reţinut că în poliţa de asigurare din 31 mai 2008 s-a prevăzut în mod expres că aceasta a fost încheiată în conformitate cu condiţiile generale SC S.A.R.A. SA, fiind prin urmare prezumată împrejurarea că aceste acte au fost verificate de către pârâtă anterior semnării poliţei, motiv pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei referitoare la existenţa unei cauze de excludere de la obligaţia plăţii despăgubirilor solicitate.
Prin decizia civilă nr. 207 din 24 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC P.C.S. SA împotriva sentinţei civile nr. 17548 din 12 octombrie 2011, pronunţată de secţia a Vl-a civilă, a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 23109/3/2009, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei asigurate în cuantum de 374.670,54 euro în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României de la data plăţii, s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale ca neîntemeiată, s-au compensat în parte cheltuielile de judecată ale părţilor şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.000 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă.
Apelul formulat de apelanta-pârâtă SC S.A.R.A. SA a fost anulat ca netimbrat, iar apelanta-pârâtă a fost obligată la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 5.495,73 RON cheltuieli de judecată în apel.
În privinţa apelului declarat de reclamanta SC P.C.S. SA, instanţa de apel a reţinut că faţă de conţinutul poliţei de asigurare şi de condiţiile generale ale acesteia, rezultă că poliţa s-a încheiat pentru asigurarea garanţiei de returnare a avansului în valoare de 680.000 euro, achitat de către reclamantă către SC C. R.G.B. SRL în temeiul contractului de antrepriză din 22 mai 2008. Prin urmare, riscul asigurat a privit neîndeplinirea de către antreprenor a obligaţiei de rambursare a avansului în condiţiile stabilite prin art. 16 alin. (2) din contractul de antrepriză.
În acest context s-a apreciat că raportat la clauzele contractuale este întemeiată critica privind cuantumul sumei la plata căreia a fost obligată pârâta, motiv pentru care examinând expertiza efectuată în cauză s-a stabilit că valoarea indemnizaţiei de asigurare nu este cea reţinută de prima instanţă, cuantumul corect al acesteia fiind de 374.670,54 euro, la plata căreia a şi fost obligată pârâta ca urmare a admiterii apelului şi schimbării în parte a sentinţei în acest sens.
În privinţa dobânzilor solicitate s-a apreciat că cererea reclamantei este nefondată deoarece nici O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru drepturi băneşti şi nici O.G. nr. 13/2011 care a abrogat O.G. nr. 9/2000 şi a introdus o nouă reglementare pentru dobânda legală, nu prevăd posibilitatea acordării dobânzii legale în ipoteza în care debitul principal este stabilit într-o monedă străină, în condiţiile în care nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României are în vedere doar moneda naţională.
Apelul declarat de pârâta SC S.A.R.A. SA a fost anulat ca netimbrat în conformitate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/2007 pentru neîndeplinirea obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, apreciindu-se că fotocopia ordinului de plată nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiei legale, deoarece partea trebuia să depună originalul chitanţei care să ateste plata taxei judiciare de timbru, condiţie neîndeplinită în speţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi, reclamanta SC P.C.S. SA Slatina şi pârâta SC S.A.R.A. SA Bucureşti, iar prin decizia nr. 2138 din 30 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-au admis recursurile împotriva deciziei pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În privinţa recursului reclamantei, Înalta Curte a constatat că acesta este fondat deoarece instanţa de apel a omis să examineze toate criticile formulate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Referitor la recursul pârâtei SC S.A.R.A. SA Bucureşti, Înalta Curte a constatat incidenţa motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în aplicarea greşită a art. 39 din Normele metodologice de aplicare a legii privind taxele judiciare de timbru, în sensul că contrar celor reţinute de instanţa de apel, copia certificată de bancă a dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru, atestă îndeplinirea acestei obligaţii.
În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 157 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, din 27 februarie 2014, s-a respins apelul formulat de reclamanta SC P.C.S. SA împotriva sentinţei civile nr. 17548 din 12 octombrie 2011, pronunţată de secţia a Vl-a civilă a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 23109/3/2009 s-a admis apelul formulat de pârâta SC S.A.R.A. SA a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a respins acţiunea ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei SC P.C.S. SA să plătească pârâtei SC S.A.R.A. SA suma de 6.250 RON cheltuieli de judecată, precum şi suma de 4 RON cheltuieli de judecată în recurs.
Prin încheierea din 27 februarie 2014 s-a respins cererea de restituire a taxei judiciare de timbru formulată de SC S.A.R.A. SA Bucureşti.
În argumentarea deciziei pronunţate instanţa de apel, reluând conţinutul art. 13, art. 14 şi art. 20 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi respectiv dispoziţiile contractuale cuprinse în art. 4 lit. k), art. 5 şi art. 12 din Condiţiile de asigurare, a apreciat că refuzul de plată al pârâtei este justificat, iar cererea de chemare în judecată este neîntemeiată. S-a reţinut că riscul asigurat definit de art. 3 din Condiţiile generale a constat în neexecutarea de către antreprenorul SC C. R.G.B. SRL a lucrărilor contractate cu reclamanta. în speţă este incident însă cazul de excludere de la plata despăgubirilor reglementat de art. 4 lit. k) din Condiţiile de asigurare, deoarece înscrisurile depuse la dosar relevă existenţa unor aspecte importante referitoare la risc, pe care asiguratul era obligat conform art. 12 din Condiţiile generale să le aducă la cunoştinţa asigurătorului şi de care depindea executarea contractului, pentru că asigurătorul încheie contractul de executare doar în condiţiile în care cele precizate de asigurat în declaraţia de asigurare corespund aşteptărilor acestuia.
Relevant în această privinţă este faptul că anterior încheierii poliţei de asigurare din litigiu, în ceea ce o priveşte pe SC C. R.G.B. SRL erau întocmite două procese-verbale de sechestru din data de 12 februarie 2008 pentru recuperarea sumei de 1.304.080 RON. Ulterior, respectiv la data de 31 mai 2008 s-a încheiat poliţa de asigurare din 31 mai 2008, reclamanta având calitatea de beneficiar al asigurării, riscul asigurat fiind reprezentat de pierderea financiară suferită de beneficiar din cauza neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către asigurat.
În acest context, arată instanţa de apel, având în vedere că asiguratul nu a furnizat asigurătorului date esenţiale, rezultă că sunt incidente dispoziţiile art. 4 lit. k) din Condiţiile de asigurare conform cărora reaua-credinţă, prezentarea de acte şi documente false la dosarul de credit au fost menţionate ca situaţii de excludere de la plata despăgubirii.
De altfel, la data de 12 iulie 2008 împotriva asiguratului s-a deschis procedura insolvenţei, situaţie în care dat fiind istoricul societăţii asigurate, asigurătorul ar fi putut cunoaşte întinderea obligaţiilor asumate, pentru că în acest caz producerea riscului asigurat nu era un element viitor şi nesigur că se va produce, ipoteză în care este exclus caracterul aleatoriu specific contractului de asigurare. De asemenea, fiind evident că o societate faţă de care s-au întocmit două procese-verbale de sechestru anterior încheierii poliţei de asigurare se afla într-o situaţie în care neîndeplinirea unor obligaţii contractuale nu mai putea reprezenta un eveniment nesigur.
Aceste aspecte nu au fost însă aduse la cunoştinţa asigurătorului de către asigurat, care a încălcat astfel dispoziţiile art. 12 din condiţiile de asigurare potrivit cărora avea obligaţia de a aduce la cunoştinţa asigurătorului date privind situaţia financiară. În acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora contractul se reziliază de drept dacă riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă înainte de a începe obligaţia asigurătorului.
În consecinţă, instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamantă şi a admis apelul pârâtei cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Prin încheierea din 27 februarie 2014 s-a respins cererea formulată de pârâta SC S.A.R.A. SA pentru restituirea taxei judiciare de timbru, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 23 lit. b) din Legea nr. 146/1997, deoarece petenta a depus această taxă din proprie iniţiativă şi nu ca urmare a stabilirii de către instanţă a unui alt cuantum legal al taxei judiciare de timbru. Pe de altă parte, ordinul de plată a fost depus în cursul soluţionării recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar cererea de restituire a fost înaintată curţii de apel, nefiind prin urmare îndeplinită nici condiţia prevăzută de alin. ultim al art. 23 din lege, potrivit căruia cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti la care s-a introdus acţiunea sau cererea.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC P.C.S. SA Slatina şi pârâta SC S.A.R.A. SA Bucureşti.
Recurenta-reclamantă SC P.C.S. SA critică decizia instanţei de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că, principalul argument avut în vedere de instanţa de apel în baza căruia a respins cererea de obligare la plata despăgubirilor a constat în omisiunea asiguratului SC C. R.G.B. SRL de a furniza date esenţiale asigurătorului la momentul încheierii poliţei de asigurare, referindu-se în acest sens la existenţa sechestrului înfiinţat de D.G.F.P. Timiş, asiguratul ascunzând cu rea-credinţă aceste informaţii, situaţie în care s-a apreciat că este incidenţă cauza de excludere de la plata despăgubirilor prevăzută de art. 4 lit. k) din Condiţiile de asigurare.
Astfel, deşi, pârâta nu a dovedit în conformitate cu art. 1169 C. civ. reaua-credinţă a asiguratului, ascunderea intenţionată a unor date esenţiale şi nici prezentarea unor acte şi documente false la dosarul de credit, instanţa de apel a reţinut că apărările pârâtei se încadrează în cazul de excludere anterior menţionat, aceste susţineri fiind contrazise de corespondenţa purtată între brokerul pârâtei şi asigurat, înscrisuri care au fost depuse la instanţa de apel.
Prin urmare, prevederile art. 4 lit. k) din Condiţiile generale au fost greşit aplicate, instanţa de apel trebuia să reţină că prezumţia bunei-credinţe operează în favoarea reclamantei şi că aceasta nu a fost răsturnată.
Totodată, arată recurenta, în mod eronat, instanţa de apel plecând de la existenţa proceselor-verbale de sechestru din data de 12 februarie 2008 şi a deschiderii procedurii insolvenţei la data de 4 decembrie 2008, a prezumat că simpla existenţă a sechestului, anterior emiterii poliţei de asigurare, conduce la concluzia că această împrejurare a fost ascunsă asigurătorului, în absenţa probelor care să susţină această concluzie. Pe de altă parte, este insuficient argumentată concluzia conform căreia o societate asupra căreia s-au instituit măsuri asigurătorii este în imposibilitate de a-şi onora obligaţiile contractuale.
De asemenea, deşi instanţa de apel reţine incidenţa dispoziţiilor art. 12 din Condiţiile de asigurare potrivit cărora asiguratul este obligat să pună la dispoziţia asigurătorului, o serie de documente, în afara redării exemplificative a unei părţi din documentele menţionate la acest articol, instanţa de apel nu a precizat care sunt documentele care nu au fost depuse de asigurat la încheierea poliţei şi în lipsa cărora asiguratul poate să refuze plata despăgubirii, în condiţiile în care acesta la rândul său are obligaţia de a verifica depunerea documentelor, precum şi dreptul de a refuza emiterea poliţei de asigurare dacă documentele nu există.
O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 136/1995, care nu sunt incidente în speţă deoarece vizează ipoteza în care riscul asigurat se produce între data încheierii contractului de asigurare şi data la care începe obligaţia asigurătorului, şi nu situaţia în care riscul asigurat se produce înainte de încheierea contractului de asigurare.
În această privinţă, instanţa de apel arată că riscul asigurat s-a produs înainte de încheierea contractului, constând în înfiinţarea sechestrului, care a avut loc înainte de emiterea poliţei, ceea ce atestă faptul că nu este incidenţă ipoteza avută în vedere de dispoziţia legală menţionată.
De asemenea, reţine instanţa de apel că, la momentul aplicării sechestrului, riscul asigurat nu s-a produs însă această probabilitate exista, ceea ce evidenţiază şi o motivare contradictorie.
Aceeaşi situaţie rezultă şi din argumentul potrivit căruia riscul asigurat a constat în neexecutarea de către SC C. R.G.B. SRL al lucrărilor contractate cu reclamanta, iar pe de altă parte reţine că riscul asigurat constă în neîndeplinirea obligaţiei de restituire a avansului. Argumentul instanţei de apel întemeiat pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 136/1995 este eronat deoarece dacă riscul asigurat s-ar fi produs rezilierea contractului trebuia solicitată pe cale reconvenţională şi nu prin invocarea relei-credinţe.
O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 36/1995, care sunt aplicabile doar asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă nu şi celor referitoare la riscul financiar.
Astfel, poliţa din litigiu se încadrează în categoria asigurărilor de credite şi garanţii, asigurări de pierderi financiare şi alte asigurări reglementate de secţiunea a V-a din lege.
În acest context, deşi instanţa de apel reţine că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 136/1995, cu excepţia redării textului legal, cuprinsul hotărârii nu arată motivele pentru care instanţa de apel a apreciat că aceste prevederi sunt aplicabile speţei.
Un alt motiv de recurs vizează interpretarea greşită a contractului de asigurare încheiat între părţi, cu consecinţa stabilirii în mod greşit şi confuz a riscului asigurat şi a obiectului asigurării, situaţie care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În această privinţă, arată recurenta, instanţa de apel s-a raportat doar la dispoziţiile condiţiilor de asigurare, fără a le avea în vedere şi pe cele cuprinse în poliţa de asigurare care reprezintă condiţii speciale de contractare.
Sub acest aspect, recurenta susţine că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că riscul asigurat îl reprezintă neexecutarea de către SC C. R.G.B. SRL, a lucrărilor contractate cu reclamanta, deoarece în această ipoteză poliţa s-ar fi încheiat pentru întreaga valoare a contractului şi nu doar pentru asigurarea valorii avansului plătit la încheierea contractului. Prin poliţa de asigurare a fost garantată doar obligaţia de restituire a avansului, astfel cum rezultă şi din art. 16 pct. 1 din contractul de antrepriză, potrivit căruia poliţa emisă de o companie de asigurare trebuie prezentată pentru garantarea avansului.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a ignorat dispoziţia art. 441 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora în cazul asigurărilor de garanţii, legea instituie expres în sarcina asigurătorului obligaţia ca la emiterea poliţei de asigurare să evalueze în primul rând riscul de insolvabilitate al asiguratului, astfel că pârâta nu se poate apăra ulterior încheierii contractului de asigurare că la data emiterii poliţei nu cunoştea pretinsa stare de insolvabilitate a asiguratului, în condiţiile în care această obligaţie îi incumbă.
Prin urmare, dacă asigurătorul nu a luat măsuri pentru a avea imaginea clară a situaţiei financiară a asiguratului, respectiv nu şi-a îndeplinit obligaţia de evaluare a riscului la emiterea poliţei, culpa sa este evidentă, dar instanţa de apel a ignorat această împrejurare, deşi rezulta din interogatoriul luat de prima instanţă că pârâta a recunoscut încălcarea dispoziţiilor legale menţionate.
Pârâta SC S.A.R.A. SA invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocă nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 146/1997.
În concret, recurenta invocă faptul că textul de lege nu distinge între motivele pentru care taxa judiciară de timbru a fost achitată în plus, astfel încât nici interpretul nu trebuie să facă această distincţie, ci doar să verifice dacă taxa judiciară de timbru ce se cere a fi restituită s-a plătit peste cuantumul legal, fiind prin urmare irelevant dacă la judecarea cererii de restituire a doua taxă de timbru s-a achitat de parte, din proprie iniţiativă sau din dispoziţia instanţei.
Obligaţia restituirii taxei judiciare de timbru rezulta din decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de rejudecare sub aspectul constatării ca valabile a plăţii primei taxe judiciare de timbru, fiind evident că cea de-a doua a fost achitată în plus.
În egală măsură, arată recurenta, este lipsită de revelevanţă împrejurarea că a doua taxă judiciară de timbru a fost plătită în cursul judecării recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât timp a fost achitată pentru judecarea apelului, astfel încât instanţa de apel era competentă să dispună restituirea. Pe de altă parte, dacă instanţa de apel nu era competentă soluţia corectă era aceea de declinare de competenţă a soluţionării cauzei şi nu de respingere a cererii de restituire.
Analizând recursul formulat de recurenta-reclamanta SC P.C.S. SA prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că este fondat.
Astfel în privinţa motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constând în existenţa unor motive contradictorii se va reţine că prin decizia recurată, instanţa de apel a arătat, analizând dispoziţiile cuprinse în art. 4 lit. k), art. 5 şi art. 12 din Condiţiile generale că riscul asigurat definit de art. 3 din Condiţiile generale l-a reprezentat neexecutarea de către SC C. R.G.B. SRL a lucrărilor contractate cu reclamanta.
Ulterior, analizând modul de îndeplinire a obligaţiei prevăzute la art. 12 din Condiţiile generale, raportat la situaţia financiară a asiguratului asupra căruia anterior încheierii poliţei de asigurare din litigiu s-a instituit măsura sechestrului asigurător, instanţa de apel reţine că reclamanta din prezentul litigiu are calitatea de beneficiar al asigurării, conform poliţei din 31 mai 2008, riscul asigurat fiind reprezentat de pierderea financiară suferită din cauza neîndeplinirii obligaţiilor contractuale.
Prin urmare, este corectă critica recurentei-reclamante conform căreia printr-o motivare contradictorie instanţa de apel a stabilit în mod greşit riscul asigurat reţinând că acesta constă în neexecutarea lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de antrepriză între reclamantă şi antreprenor în calitate de asigurat, respectiv pierderea financiară a acestuia.
În egală măsură este întemeiată şi critica referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor poliţei de asigurare şi a condiţiilor de asigurare cu privire la obiectul asigurării şi riscul asigurat, instanţa de apel referindu-se doar la condiţiile generale de contractare, fără a le avea în vedere şi pe cele speciale stabilite prin poliţa de asigurare. Astfel, potrivit poliţei din data de 31 mai 2008 intitulată „obligaţiune de plată în avans”, riscul asigurat l-a constituit pierderea financiară suferită de către beneficiar din cauza neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către asigurat, iar obiectul asigurării l-a constituit rambursarea unui avans, suma asigurată fiind de 680.000 euro. Potrivit condiţiilor privind asigurarea garanţiei de returnare a avansului, riscul asigurat conform art. 3 constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor ce revin asiguratului în relaţia cu beneficiarul, respectiv pagubele provocate acestuia din culpa asiguratului, care nu le poate acoperi la data solicitării de plată a despăgubirii transmisă de beneficiar.
În acest context este corectă susţinerea recurentei în sensul că, condiţiile de asigurare generale de contractare trebuie interpretate coroborat cu dispoziţiile din poliţa de asigurare având în vedere titlul întreg al condiţiilor generale care se referă la asigurarea garanţiei de returnare a avansului şi respectiv denumirea poliţei de asigurare a plăţii avansului.
În consecinţă, interpretarea dispoziţiilor generale şi speciale din contractul de asigurare relevă faptul că părţile au convenit că obiectul asigurării constă în rambursarea avansului, iar riscul asigurat îl reprezintă, astfel cum rezultă explicit din poliţa al cărui beneficiar este reclamanta-recurentă pierderea financiară suferită de reclamantă ca urmare a nerestituirii avansului de către antreprenor.
În egală măsură sunt fondate şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1169 C. civ., în sensul că fără a argumenta în concret, pe baza unor probe elocvente în ce a constat reaua-credinţă a asiguratului, instanţa de apel reluând parţial conţinutul art. 12 din condiţiile generale a concluzionat că asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a prezenta situaţia financiară reală, ipoteză în care sunt incidente dispoziţiile art. 4 lit. k), cu consecinţa exonerării asigurătorului de obligaţia de plată a despăgubirilor.
Sub acest aspect, este corectă susţinerea recurentei-reclamante conform căreia în condiţiile în care buna-credinţă este prezumată, dovada relei-credinţe trebuie să rezulte fără echivoc, condiţie neîndeplinită în speţă având în vedere că astfel cum s-a reţinut cu privire la prima critică prin decizia recurată nu s-au prezentat şi argumentele care au determinat o atare concluzie. Existenţa sechestrului asigurător anterior emiterii poliţei de asigurare nu poate conduce în mod automat la concluzia că acest fapt a fost ascuns asigurătorului, căruia în egală măsură îi revenea obligaţia de a verifica situaţia financiară a asiguratului.
De altfel, în această privinţă prima instanţă a reţinut analizând interogatoriul pârâtei, că aceasta a recunoscut nerespectarea propriei obligaţii de diligenţă în încheierea contractului de asigurare, dar instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a considerat că această împrejurare este irelevantă şi dimpotrivă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile cazului de excludere de la plata despăgubirilor.
Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 136/1995 reglementează rezilierea de drept a contractului de asigurare pentru ipotezele expres prevăzute de norma legală, nefiind incidente în speţă, raportat la obiectul litigiului, fiind prin urmare greşit aplicate prin decizia recurată.
În legătură cu dispoziţiile art. 20 din lege, Înalta Curte observă că acestea au fost reluate în considerentele deciziei, fără a se argumenta însă relevanţa acestora în pronunţarea deciziei recurate şi nici motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei referitoare la omisiunea pârâtei de a evalua anterior încheierii contractului de asigurare, riscul de insolvabilitate al asigurătorului conform art. 441 din Legea nr. 136/1995, situaţie ce echivalează cu necercetarea fondului.
Prin urmare, fiind incidente dispoziţiile art. 312 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ. soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului reclamantei, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În privinţa recursului pârâtei SC S.A.R.A. SA se va reţine că şi acesta este fondat deoarece potrivit art. 23 lit. b) din Legea nr. 146/1997 sumele achitate cu titlul de taxe judiciare de timbru se restituie la cererea petiţionarului în cazul în care s-a plătit mai mult decât cuantumul legal.
În speţă, prin decizia de casare s-a reţinut că în mod nelegal instanţa de apel a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 20 din Legea nr. 146/1997, în condiţiile în care la dosar s-a depus copia unui ordin de plată ratificat de bancă, din care rezulta îndeplinirea obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru.
În soluţionarea recursului, recurenta-pârâtă a achitat din nou taxa judiciară de timbru datorată pentru soluţionarea apelului, astfel cum rezultă în mod explicit din ordinul de plată depus la dosar.
Prin urmare, pe lângă faptul că este irelevantă împrejurarea dacă această taxă judiciară de timbru a fost achitată din iniţiativa părţii sau din dispoziţia instanţei, deoarece textul legal nu face această distincţie, rezultă în mod evident că s-a plătit mai mult decât cuantumul legal.
Potrivit art. 23 alin. (4) din lege, cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti la care s-a introdus acţiunea sau cererea.
În aceste condiţii, întrucât aşa cum s-a menţionat, a doua taxă judiciară de timbru s-a achitat tot pentru soluţionarea apelului, înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, împrejurarea că ordinul de plată s-a depus la instanţa de recurs, pentru a se dovedi îndeplinirea obligaţiei, nu atrage competenţa acestei instanţe în soluţionarea cererii de restituire a taxei.
Pe de altă parte, este fondată şi critica recurentei potrivit căreia în ipoteza în care instanţa de apel ar fi constatat că nu este competentă în soluţionarea cererii, se impunea declinarea competenţei şi nu respingerea cererii de restituire.
În consecinţă, având în vedere motivele care au determinat admiterea recursului reclamantei precum şi soluţia de casare deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru o soluţionare unitară a cauzei se va dispune şi admiterea recursului pârâtei şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., în rejudecarea cauzei, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., urmând a fi examinate toate motivele formulate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta SC P.C.S. SA Slatina şi de pârâta SC S.A.R.A. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 157 din 27 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 188/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1841/2015. Civil → |
|---|
