ICCJ. Decizia nr. 191/2015. Civil. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 191/2015
Dosar nr. 832/59/2013
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 10 iunie 2008, pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub nr. 4680/30/2008, reclamanţii L.D.P. şi L.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii P.I. şi D.M., obligarea acestora la plata sumei de 130.000 euro cu titlu de preţ avansat, la plata sumei de 30.000 euro reprezentând despăgubiri civile şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanţii au arătat că prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată din 9 noiembrie 2007 la Biroul Notarial Public S.S., pârâţii în calitate de promitenţi-vânzători s-au obligat să le transfere dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. F1 Timişoara constând în teren în suprafaţă de 240 mp, respectiv asupra cotei de 4/32 din terenul înscris în CF nr. F2 Timişoara, ambele bunuri comune, pentru preţul de 130.000 euro.
Reclamanţii au susţinut că, deşi au achitat integral preţul, au fost puşi în imposibilitate de a finaliza tranzacţia din culpa exclusivă a promitenţilor-vânzători, situaţie în care, potrivit penultiumului aliniat al promisiunii de vânzare-cumpărare, este angajată răspunderea contractuală a acestora cu consecinţa restituirii dublului avansului încasat, respectiv suma de 60.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 1481 din 11 mai 2012 pronunţată în Dosarul nr. 4680/30/2008, Tribunalul Timiş a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii L.D.P. şi L.L., împotriva pârâţilor P.I. şi D.M., pe care i-a obligat la plata către reclamanţi a sumei totale de 190.000 euro.
Au fost obligaţi pârâţii P.I. şi D.M. la plata către reclamanţi a sumei de 11.862,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinsă cererea pârâţilor privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin cererea formulată reclamanţii, promitenţi-cumpărători urmăresc restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare şi plata clauzei penale, invocând imposibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare datorită culpei promitenţilor-vânzători.
În considerente sentinţei, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 2911 din 28 decembrie 2009 a Tribunalului Timiş s-a dispus rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate între părţi autentificată în data de 9 noiembrie 2007 de Biroul Notarial Public S.S., tribunalul constatând că pârâţii P.I. şi D.M. nu şi-au îndeplinit în mod culpabil obligaţiile ce le reveneau şi că nu poate fi constatată vreo culpă a reclamanţilor L.D.P. şi L.L. Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă cererea reconvenţională privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.
Această sentinţă Tribunalului Timiş a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 259/A din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, prin care a fost respins apelul declarat de pârâţi, care a reţinut, din interpretarea coroborată a probelor administrate în cauză că nu poate fi constatată vreo culpă a reclamanţilor pentru neîncheierea contractului, întrucât la termenul din 15 martie 2008, termen până la care se stabilise că se va încheia contractul autentic de vânzare-cumpărare şi va fi plătită diferenţa de 100.000 euro, exista o imposibilitate materială, notariatul ales de pârâtul P.I. fiind închis în perioada 12 martie 2008-18 martie 2008.
Tot în acelaşi context, s-a reţinut că la termenul din 27 martie 2008, convenit de părţi în vederea încheierii contractului autentic după primirea integrală a preţului de către pârâtul P.I. la 24 martie 2008, pârâta D.M. a refuzat nejustificat semnarea contractului, în condiţiile în care pârâtul P.I. a acţionat şi în numele ei, reprezentând-o, la primirea diferenţei de preţ. Din acest considerent, instanţa de apel a arătat că, din coroborarea probelor şi din modalitatea de partajare a bunurilor comune între pârâţii P. a reieşit în mod neechivoc intenţia acestora de fraudare a reclamanţilor, precum şi culpa pârâţilor în neexecutarea contractului.
Decizia civilă nr. 259/A din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara a rămas irevocabilă, prin decizia civilă nr. 884 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respins recursul declarat de pârâţi.
Prin urmare, s-a constatat că reclamanţii au probat prin hotărârile judecătoreşti depuse neîndeplinirea cu rea-credinţă de către pârâţi a obligaţiilor contractuale şi imposibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în vederea căruia a fost achitat preţul, instanţele dispunând în mod irevocabil rezoluţiunea antecontractului încheiat între părţi, sens în care a obligat pârâţii la restituirea către reclamanţi a sumei de 130.000 de euro achitată cu titlu de preţ, precum şi la plata sumei de 60.000 de euro, reprezentând clauza penală inserată în antecontract, neîncheierea contractului fiind cauzată de culpa promitenţilor-vânzători, care nu au mai dorit perfectarea actului autentic, încălcându-şi obligaţiile de executare cu bună-credinţă a convenţiilor prevăzute de art. 969 C. civ.
Împotriva sentinţei civile nr. 1481 din 11 mai 2012 au declarat apeluri separate, atât pârâtul P.I., cât şi pârâta D.M.
Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 23 din 14 februarie 2013 a respins apelurile declarate de pârâţii P.I. şi D.M., reţinând efectele deciziei civile nr. 259/2010 a Curţii de Apel Timişoara, care a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâţi prin decizia civila nr. 884 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Decizia instanţei de apel a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1722 din 16 mai 2014 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a respins ca nefondat recursul pârâţilor D.M. şi P.I.
În acest sens s-a constatat că s-a dispus în mod irevocabil rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate între părţi şi autentificată în data de 9 noiembrie 2007 de Biroul Notarial Public S.S., constatându-se că pârâţii P.I. şi D.M. nu şi-au îndeplinit în mod culpabil obligaţiile ce le reveneau şi că nu poate fi constatată vreo culpă a reclamanţilor L.D.P. şi L.L.
Tot în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat s-a reţinut în litigiul anterior, că nu poate fi constatată vreo culpă a reclamanţilor pentru neîncheierea contractului, întrucât la termenul din 15 martie 2008, termen până la care se stabilise că se va încheia contractul autentic de vânzare-cumpărare şi va fi plătită diferenţa de 100.000 euro, exista o imposibilitate materială, întrucât notariatul ales de pârâtul P.I. era închis în perioada 12 martie 2008-18 martie 2008, iar la termenul din 27 martie 2008, convenit de părţi în vederea încheierii contractului autentic după primirea integrală a preţului de către pârâtul P.I. la 24 martie 2008, pârâta D.M. a refuzat nejustificat semnarea contractului, în condiţiile în care pârâtul P.I. a acţionat şi în numele ei, reprezentând-o, la primirea diferenţei de preţ.
Pentru aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, bazată pe o analiză judicioasă a probatoriului administrat, care a fost de natură a confirma starea de fapt descrisă în motivarea cererii introductive.
Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 832/59 din 5 august 2013, revizuenţii D.M. şi P.I., prin care au solicitat în contradictoriu cu intimaţii L.D.P. şi L.L., schimbarea în tot a deciziei civile nr. 23 din 14 februarie 2013, în sensul admiterii apelului lor şi respingerii cererii reclamanţilor ca inadmisibilă şi nefondată.
În motivarea cererii, revizuenţii D.M. şi P.I. au invocat dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., susţinând că aceasta este admisibilă, întrucât înscrisurile pe care le-au descoperit sunt documente însoţitoare ale autoturismului F. evaluat la suma de 20.000 euro, pe care notarul şi soţii L. au refuzat să-l includă în precontractul de vânzare-cumpărare a unui teren din Timişoara, ca făcând parte din preţul de 130.000 euro convenit pentru acesta.
Revizuenţii au mai susţinut că, bazându-se pe prezumţia de legalitate de care beneficiază un act notarial, documentele respective nu au fost înfăţişate, iar la data de 2 iulie 2013 au ridicat de la traducător aceste documente, descoperind că intimatul L.D.P. i-a înşelat, vânzându-le drept autoturism apt de înmatriculare „un vehicul de casat”, care „nu poate fi înregistrat sau reînscris”, ci „poate fi folosit doar pentru piese sau resturi metalice”, conform menţiunilor din certificatul de casare din 18 ianuarie 2007, astfel că acesta nu are nici o valoare şi, drept urmare au considerat că nu Ie-a fost achitat integral preţul terenului, aceştia neavând nicio culpă.
În această situaţie, revizuenţii au susţinut că dacă ar fi cunoscut mijloacele viclene reieşite din lecturarea documentelor traduse, conform art. 960 alin. (1) C. civ., aceştia nu ar fi contractat, precizând că urmărind înşelarea şi fraudarea lor, cumpărarea terenului de către soţii L. a reprezentat o cauză falsă pe care s-a bazat încheierea precontractului, ceea ce înseamnă, potrivit art. 966 C. civ., că orice obligaţie a lor reieşită din precontract sau stabilită de instanţă în legătură cu acesta „nu poate avea nici un efect”.
Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 13/A din 5 februarie 2014 a respins cererea de revizuire formulată de revizuenţii D.M. şi P.I. împotriva deciziei civile nr. 23 din 14 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, fiind obligaţi revizuenţii să plătească intimatului L.D.P. Petru suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut că potrivit art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă se poate cere dacă după pronunţarea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
În acest sens s-a reţinut faptul că, documentele autoturismului, invocate ca înscrisuri noi prin cererea de revizuire, nu sunt înscrisuri descoperite de revizuenti „după darea hotărârii”, ci acestea au fost predate de către intimaţi revizuenţilor odată cu încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 9 noiembrie 2007 şi a procurii speciale prin care revizuenţii au fost împuterniciţi de către intimat să vândă autoturismul, aspect confirmat de către revizuenti prin cererea de revizuire şi prin încheierea de şedinţă din 29 ianuarie 2014, iar împrejurarea că revizuenţii au prezentat o traducere din data de 2 iulie 2013 a documentelor autoturismului nu echivalează cu predarea în fapt a acestor documente la acea dată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, revizuenţii D.M. şi P.I. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de revizuire şi schimbării în tot a deciziei civile nr. 23 din 14 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în sensul admiterii apelului şi respingerii cererii reclamanţilor.
Criticile aduse deciziei atacate se referă, în esenţă, la faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa invocând condiţia ca înscrisurile doveditoare să fi fost „reţinute de partea potrivnică”.
În acest sens recurenţii susţin că, la întocmirea documentelor notariale soţii L. nu au predat documentele autoturismului traduse şi legalizate, acestea fiind reţinute în această formă, iar notarul, contrar obligaţiilor sale de serviciu, nu Ie-a impus să le predea astfel, ci dimpotrivă a menţionat în procura, anexa 2 dosar, pe care a certificat-o că, certificatul de casare este certificat de înmatriculare.
În acest fel, nepredarea documentelor traduse coroborată cu prezumţia de legalitate care operează asupra procurii, reprezintă o împrejurare mai presus de voinţa recurenţilor, din cauza căreia nu au putut fi înfăţişate ca înscrisuri doveditoare până la cererea Tribunalului Bucureşti, împrejurare care lasă fără valoare motivarea instanţei care nu se referă la predarea sau nepredarea documentelor traduse, ci la „traducerea” sau „netraducerea unui act cum că nu este o împrejurare mai presus de voinţa părţii(...)”.
Astfel, recurenţii consideră că înscrisurile traduse sunt dovezi ale relei-credinţei şi a culpei soţilor L., ceea ce face inadmisibilă şi cererea lor de rezoluţiune a precontractului şi că prin suplinirea avocatului soţilor L., instanţa, în apărarea acestora a încălcat atât obligaţiile rezultate din art. 129 alin. (2) şi alin. (5), precum şi art. 131 C. proc. civ., cât şi principiul imparţialităţii judecătorului.
Un alt motiv de nelegalitate, susţinut de recurenţi vizează faptul că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa care a soluţionat cererea de revizuire a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al certificatului de casare al autoturismului, tradus sau netradus, prin care se dovedeşte atât reaua-credinţă şi culpa soţilor L. din relaţia contractuală cu recurenţii, cât şi faptul că cererea acestora de restituire a preţului încasat de către pârâţii D.M. şi P.I. este inadmisibilă.
O altă critică a recurenţilor vizează faptul că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât atât în hotărâre cât şi în argumentele apărării s-a susţinut că intimaţii au predat actele maşinii la data vânzării şi întocmirii procurii notariale, însă nu se specifică şi nici nu se analizează ce acte s-au predat şi nici care era obligaţia legală atât a vânzătorului cât şi a notarului, or, obligaţia legală era de a prezenta actele traduse şi legalizate, astfel că, notarul nu trebuia să încheie procura şi promisiunea de vânzare-cumpărare până nu se prezentau actele traduse, şi prin urmare, în opinia recurenţilor actele traduse şi legalizate nu s-au predat.
În acest fel, instanţa pe baza unor motive străine de natura pricinii în raport de conţinutul principalului act dedus judecăţii, certificatul de casare, care, prin menţiunile din conţinutul lui, nu lasă loc decât pentru constatarea înşelării şi fraudării recurenţilor de către L.D.P. şi L.L.
Ultima critică a recurenţilor se referă la faptul că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În acest sens se susţine că, în încheierea de şedinţă din 29 ianuarie 2014, care face parte integrantă din decizia recurată, instanţa nu a pus în dezbaterea părţilor admisibilitatea cererii de revizuire, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. şi nici nu a analizat acest aspect în cadrul deciziei. Prin urmare, instanţa nu a judecat corect susţinerile formulate în apărare, încălcând astfel prevederile art. 129 alin. (2), alin. (5) şi art. 131 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de revizuenţii D.M. şi P.I. să fie respins, pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenţii au pus în discuţie încălcarea de către instanţa de apel atât a obligaţiilor rezultate din art. 129 alin. (2) şi alin. (5), precum şi art. 131 C. proc. civ., apreciind că nepredarea documentelor traduse coroborată cu prezumţia de legalitate care operează asupra procurii, reprezintă o împrejurare mai presus de voinţa recurenţilor, din cauza căreia acestea nu au putut fi înfăţişate ca înscrisuri doveditoare.
În ceea ce priveşte critica recurenţilor privind încălcarea de către instanţa de apel a obligaţiilor rezultate din art. 129 alin. (2), alin. (5) şi art. 131 C. proc. civ., se constată că aceasta este nefondată, întrucât prin dispoziţiile evocate instanţa nu a făcut decât să pună în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces, stăruind prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Tot în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii susţin că în ceea ce priveşte considerentele instanţei privind Dosarul nr. 1188/30/2009 se susţine că înscrisurile traduse sunt dovezi ale relei-credinţei şi a culpei soţilor L., aspect ce face inadmisibilă şi cererea acestora de rezoluţiune a precontractului.
Această critică nu poate fi reţinută, întrucât, aşa cum s-a constatat prin decizia recurată, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este nefondată şi pentru că valabilitatea precontractului, în legătură cu care revizuenţii invocă dolul şi cauza falsă, art. 960 şi art. 966 C. civ., nu a fost constatată în Dosarul nr. 4680/30/2008, în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 23 din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, a cărei revizuire se solicită, ci în Dosarul nr. 1188/30/2009, în care au fost pronunţate sentinţa civilă nr. 2911/PI din 28 decembrie 2009 a Tribunalului Timiş şi decizia civilă nr. 259/A din 8 septembrie 2010, prin care s-a dispus rezoluţiunea precontractului.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenţii arată că prin hotărârea atacată s-a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al certificatului de casare al autoturismului, tradus sau netradus, prin care se dovedeşte atât reaua-credinţă şi culpa soţilor L. din relaţia contractuală cu recurenţii, cât şi caracterul inadmisibil de restituire a preţului încasat de recurenţi, se constată că este nefondat.
Acest motiv de modificare îşi găseşte aplicaţiunea numai în cazul în care din probele administrate în cauză coroborate cu susţinerile părţilor ar rezulta un dubiu asupra conţinutului actului supus judecăţii, iar judecătorii s-ar substitui părţilor contractante modificând sau înlocuind clauzele contractuale fie schimbând natura juridică a actului care a fost încheiat.
Această ipoteză nu se regăseşte în speţă în condiţiile în care s-a reţinut prin considerentele deciziei că documentele autoturismului, invocate ca înscrisuri doveditoare prin cererea de revizuire, nu sunt înscrisuri descoperite de revizuenţi „după darea hotărârii”, ci acestea au fost predate de către intimaţi revizuenţilor odată cu încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 9 noiembrie 2007 şi a procurii speciale prin care revizuenţii au fost împuterniciţi de către intimat să vândă autoturismul, aspect confirmat de către revizuenţi prin cererea de revizuire şi prin încheierea de şedinţă din 29 ianuarie 2014, iar împrejurarea că revizuenţii au prezentat o traducere din data de 2 iulie 2013 a documentelor autoturismului nu poate conduce la ideea că aceasta nu a putut fi produsă în instanţă din cauza reţinerii de către partea adversă.
În considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte apreciază că nici acest motiv de nelegalitate nu se regăseşte în speţă, prin hotărârea pronunţată, curtea de apel neschimbând natura sau înţelesul vădit lămurit al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată în data de 9 noiembrie 2007 la Biroul Notarial Public S.S., care constituie actul dedus judecăţii.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenţii nu le-au citat şi nici nu au argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.
Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de revizuenţi în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.
Astfel, sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurenţilor care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, instanţa de revizuire a adoptat motive străine de natura pricinii în raport de conţinutul principalului act dedus judecăţii, certificatul de casare şi prin urmare, critica nu va fi reţinută.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenţii susţin că, prin încheierea de şedinţă din 29 ianuarie 2014, ce face parte integrantă din decizia recurată, instanţa nu a pus în dezbaterea părţilor admisibilitatea cererii de revizuire, încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., se constată că este nefondată.
Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că: „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. în cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
În speţă, se constată că, prin încheierea de amânarea pronunţării din 29 ianuarie 2014, instanţa de revizuire a constatat cererea de revizuire în stare de judecată acordând părţilor prezente cuvântul asupra acesteia, având în vedere aspectele prevăzute de dispoziţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care „dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”, astfel că în raport de această situaţie, Înalta Curte nu va reţine criticile invocate de către recurenţi.
Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, instanţa a aplicat corect normele legale incidente şi a făcut o corectă aplicare a acestora la situaţia de fapt stabilită şi că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce priveşte fondul cauzei, aspect ce nu este permis în această fază procesuală.
În consecinţă, recursul va fi respins ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenţii D.M. şi P.I. împotriva deciziei civile nr. 13/Â din 5 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1921/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 190/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
