ICCJ. Decizia nr. 1893/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şi JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1893/2015
Dosar nr. 28378/3/2009*/al
Şedinţa publică din 25 septembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 4 mai 2015, patentul B.I. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ., completarea dispozitivului deciziei nr. l 1 10 din 24 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. 28378/3/2009*, în sensul obligării recurenţilor reclamanţi B. A. şi B.S. la plata cheltuielilor de judecată în favoarea sa.
În motivarea cererii, petentul a arătat că deşi prin notele scrise depuse la dosar, pentru termenul din 13 martie 2015, a solicitat obligarea recurenţilor reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs, reprezentând onorariu de avocat, pentru care a depus la dosarul cauzei chitanţa nr. 732 din 02 martie 2015 în sumă de 7.000 lei, instanţa a omis să se pronunţe asupra acestora.
Analizând cererea formulată în raport de dispoziţiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii.
Omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată se circumscrie cazurilor reglementate de prevederile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., sens în care aceasta se poate pronunţa, prin hotărâre separată, asupra cererii de completare.
Art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instituie regula conform căreia „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.
Acest drept este recunoscut părţii şi atunci când ea a solicitat cheltuieli de judecată, dar instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
În speţă, Înalta Curte constată că, prin notele scrise depuse la dosar pentru termenul din 13 martie 2015, intimatul reclamant B.I. a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 7-000 Iei reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei depusă dosarul de recurs, solicitare a cărei soluţionare nu se regăseşte în dispozitivul deciziei, obiect al prezentei cereri.
Or, asupra cheltuielilor de judecată, instanţa trebuie să se pronunţe în chiar dispozitivul hotărârii, întrucât acestea nu pot fi valorificate decât prin intermediul executării silite.
Prin decizia al cărei dispozitiv se solicită a fi completat, s-a respins, ca nefundat, recursul declarat de intervenienţii B.A. şi B.S. împotriva deciziei nr. 1110 din 24 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Faţă de soluţia adoptată şi de solicitarea intimatului reclamant B.I., de acordare a cheltuielilor de judecată, devin incidente în cauză dispoziţiile art. 274 alin. (l) C. proc. civ., privind obligarea părţii care a căzut în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată, solicitate şi dovedite de partea adversă.
Înalta Curte va face însă şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa are posibilitatea să-l oblige pe cel care a căzut în pretenţii să suporte numai o parte din onorariul plătit de partea adversă.
Deci judecătorul are posibilitatea ca, în cazuri temeinic justificate, să dispună reducerea cheltuielilor de judecată în raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea depusă de avocat, această soluţie fiind conformă prevederilor art. 6 din C.E. D.O., întrucât dreptul la un proces echitabil implică şi o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.
Procedând la reducerea onorariului de avocat solicitat de petentul în cauză, instanţa s-a raportat la criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv munca depusă de avocat, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
De altfel, asupra constituţionalităţii acestui text de lege s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care a statuat că avocatul, prin exercitarea profesiei sale, îndeplineşte o activitate economică, activitate ce constă în oferirea de bunuri şi servicii pe o piaţă liberă (Hotărârea din 19 februarie 2001 pronunţată în Cauza W. şi alţii, de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene/paragraful 49), însă orice activitate economică se desfăşoară „în condiţiile legii”. În consecinţă, legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporţională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestaţia avocaţială şi onorariul solicitat.
Aşa fiind, având în vedere considerentele prezentate, conform dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea petentului şi va dispune completarea dispozitivului deciziei nr. 1110 din 24 aprilie 2015 a acestei instanţe, în sensul că va obliga pe recurenţii reclamanţi B.A. şi B.S. să plătească intimatului pârât B. I. I. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 lei, după reducerea acestora, în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. , menţiunea urmând a se face pe ambele exemplare ale deciziei.
pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE
Admite cererea formulată de petentul B. I. I.
Dispune completarea dispozitivului deciziei nr. 1110 din 24 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în sensul că obligă pe recurenţii intervenienţi B.A. şi B.S. la plata către intimatul reclamant B. I. I. a sumei de 2.000 lei, redusă în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1845/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1894/2015. Civil → |
|---|
