ICCJ. Decizia nr. 1922/2015. Civil. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1922/2015

Dosar nr. 41851/3/2007***

Şedinţa publică din 29 septembrie 2015

Prin acţiunea înregistrată, la data de 27 noiembrie 2007, sub nr. 41851/3/2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul M.B. prin D.T.D.S.C. a chemat în judecată pe pârâţii V.M., M.M. şi M.S., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a terenului în suprafaţă de 172 m.p. din imobilul proprietatea pârâţilor situat în Bucureşti, str. Grigore Ionescu Siseşti, sector 1, precum şi trecerea imobilului în proprietatea expropriatului, cu obligarea acestuia din urmă la plata către pârâţi a despăgubirilor în valoarea stabilită prin raportul de evaluare din 15 aprilie 2007, respectiv suma de 258.625 lei.

Pârâţii au depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care au învederat că sunt de acord cu admiterea acţiunii, dar numai cu condiţia acordării unei drepte şi prealabile despăgubiri, calculată în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 33/1994.

Prin sentinţa civilă nr. 60 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a imobilului menţionat în acţiune şi a stabilit în sarcina reclamantului expropriator o despăgubire în cuantum de 109.048 euro, despăgubire ce urmează a fi plătită pârâţilor la cursul B.N.R. din ziua plăţii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 554/ A din 4 noiembrie 2009, astfel cum a fost completată prin decizia civilă nr. 689/ A din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în baza sentinţa instanţei de fond, stabilindu-se în sarcina reclamantului o despăgubire în cuantum de 162.171 euro şi a fost obligată intimata reclamantă la 5.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 8489 din 30 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia instanţei de apel şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe cu indicaţia administrării tuturor probelor necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate, pentru determinarea valorii despăgubirilor care reflectă valoarea de piaţă a imobilului, reținându-se că expertizele efectuate în cauză nu au respectat criteriile de evaluare reglementate de prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a pronunţat decizia civilă nr. 89 din 27 februarie 2012, prin care s-a luat act de renunţarea apelanţilor pârâţi la judecarea cererii de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 7118 din 20 noiembrie 2012, a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În considerentele deciziei s-a arătat că nu a fost verificată intenţia reală a părţilor, faţă de hotărârea emisă de intimatul reclamant, prin care i s-a acordat o despăgubire superioară celei stabilite prin hotărârea instanţei de fond.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a pronunţat decizia civilă nr. 264 din 4 noiembrie 2013, prin care s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a stabilit în sarcina reclamantului o despăgubire în cuantum de 162.171 euro conform Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 emisă de M.B. – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, hotărâre neatacată de părţi, menţinând celelalte dispoziţii de admitere a acţiunii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs M.B. prin P.G., iar prin decizia civilă nr. 1636 din 29 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

În considerentele acestei decizii de casare, s-a reţinut că în cauză, deşi avea obligaţia de a verifica intenţia reală a părţilor cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, în acord cu dispoziţiile din Legea nr. 33/1994, instanţa de apel, fără o justificare în fapt şi în drept, s-a limitat doar la a concluziona că s-a convenit asupra valorii terenului expropriat, în condiţiile în care în sistemul Legii nr. 198/1994 nu poate fi negociat un cuantum al despăgubirilor ca în precedentul act normativ.

De asemenea, s-a mai reţinut că, pentru a se vorbi de un acord dat în mod valabil în procedura legii speciale, care să producă eventual efecte în cauza de faţă, supusă procedurii de drept comun, instanţa de apel trebuia să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 5 şi urm. din Legea nr. 198/2004, precum şi ale art. 5 alin. (1⁸) din H.G. nr. 432/2009, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 1998/2004, în vigoare la momentul emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010, astfel încât era necesar a stabili dacă persoanele interesate au formulat cerere, au depus în termen documentele care fac dovada calităţii lor şi sunt de acord cu suma propusă cu titlu de despăgubire, aspecte consemnate într-un proces-verbal încheiat între comisie şi acestea, în care urma a se menţiona acordul cu privire la valoarea despăgubirilor.

Totodată, întrucât, potrivit art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 434/2009, hotărârea emisă în procedura legii speciale trebuie să aibă ca anexă procesul-verbal întocmit în condiţiile prezentelor Norme metodologice, era necesar să se stabilească dacă un astfel de proces-verbal a fost sau nu încheiat în cauză, precum şi care este conţinutul său.

Se mai arată că instanţa de apel trebuia să cerceteze, de asemenea, dacă hotărârea comisiei a fost revocată pentru motive temeinice, faţă de dispoziţiile legale citate anterior.

Deoarece nu s-a procedat la verificările susmenţionate, şi pentru că nu s-au administrat probe obligatorii pentru soluţionarea fondului litigiu, cu ignorarea problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare şi fără a verifica condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile deduse judecăţii în noua situaţia expusă în dosar, s-au încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi s-a apreciat că nu s-a intrat în cercetarea fondului.

S-a mai arătat că, în situaţia în care nu se vor proba cele de mai sus, urmează a se conforma dispoziţiilor deciziei de casare nr. 8489 din 30 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul administrării tuturor dovezilor necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate pentru determinarea valorii despăgubirilor, care reflectă valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Rejudecând apelul, Curtea a încuviinţat probele astfel cum au fost individualizate în decizia de casare nr. 1636/2014, sens în care s-a depus la dosar toată documentaţia care a stat la baza emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010.

Înainte de acordarea cuvântului asupra dezbaterii fondului cauzei, Curtea a pus în discuţie şi necesitatea efectuării unei expertize pentru stabilirea valorii de piaţă a imobilului, în condiţiile Legii nr. 33/1994, însă niciuna dintre părţi nu a dorit să administreze această probă.

Prin decizia nr. nr. 119/ A din data de 16 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanţii - pârâţi V.M., M.M. şi M.S., împotriva sentinţei civile nr. 60 din 14 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în dosarul nr. 41851/3/2007, în contradictoriu cu intimatul - reclamant M.B. – D.T.D.S.C. A schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că despăgubirea datorată de reclamant este în cuantum de 162.171 euro conform Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 emisă de M.B. – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Chestiunea în discuţie şi ce urmează a fi dezlegată, potrivit ultimei decizii de casare pronunţată în cauză, constă în verificarea intenţiei reale a părţilor cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri, precum şi a procedurii legii speciale, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 198/2004, precum şi art. 5 alin. (1⁸) din H.G. nr. 434/2009, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004.

Indicaţiile de casare au precizat că în situaţia în care nu se probează cele reţinute anterior şi redate în prezentele considerente în debutul motivării, se vor administra şi alte dovezi necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate pentru determinarea valorii despăgubirilor, care să reflecte valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Procedând astfel, din proba cu acte ce a fost administrată în rejudecare, a rezultat următoarea situaţie de drept şi de fapt.

Instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 5 din Legea nr. 198/2004 și art. 5 din H.G. nr. 434/2009.

Din dosarul administrativ aferent emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010, ulterioară sentinţei civile nr. 60/2009 prin care s-a dispus exproprierea suprafeţei de 172 m.p. şi a deciziei civile nr. 554 din 4 noiembrie 2009, prin care s-a stabilit o despăgubire în cuantum de 162.171 euro, rezultă că în tabelul cu imobilele proprietate privată supuse exproprierii în condiţiile Legii nr. 198/2004, completată şi modificată – obiectiv supralărgire şos. Gheorghe Ionescu-Siseşti – Bd. Ion Ionescu de la Brad, la poziţia 46 figurează apelanţii pârâţi V.M., M.M. şi M.S. cu o suprafaţă de 172 m.p., afişat în 15 iulie 2010.

În H.G. nr. 592/2010 privind declanşarea procedurilor de expropriere pentru cauze de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes public local supralărgirea şos. Gheorghe Ionescu-Siseşti – Bd. Ion Ionescu de la Brad, apare str. Gheorghe Ionescu Siseşti.

Prin procesele-verbale nr. 11113 şi 11114 din 12 iulie 2010 s-au afişat şi publicat tabelele cu imobilele proprietate privată supuse exproprierii, în condiţiile Legii nr. 198/2004 şi a planurilor de amplasament ale lucrărilor şi supralărgire şos. Gheorghe Ionescu-Siseşti – Bd. Ion Ionescu de la Brad.

De asemenea, s-a realizat şi afişarea la sediul P.S. Bucureşti a aceloraşi tabele, astfel cum rezultă din procesul verbal din 15 iulie 2010.

P.S. Bucureşti a realizat şi publicitatea într-un ziar de largă răspândire.

Prin adresa nr. 17092 din 19 noiembrie 2010, P.M. Bucureşti a comunicat apelanţilor pârâţi că s-a procedat la consemnarea sumei de 696.216,32 lei reprezentând contravaloarea terenului de 172 m.p., anexându-se şi ordinul de plată nr. 5854 pentru suma menţionată.

Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010 a fost comunicată apelanţilor pârâţi la 1 octombrie 2010, astfel cum rezultă din menţiunile olografe de la fila 52 din dosarul de apel.

Din procesul verbal nr. 181 din 6 septembrie 2010 rezultă că nu a fost depusă cerere în termenul legal de 10 zile de la data afişării tabelelor prevăzut la art. 4 alin. (5) din Legea nr. 198/2004, iar din adresa nr. 231 din 6 august 2010 rezultă că apelanţii au fost invitaţi pentru a-şi exprima punctul de vedere cu privire la valoarea despăgubirilor în cuantum de 162.171 euro pentru suprafaţa de teren de 172 m.p.

Din încheierea nr. 449404 din 3 decembrie 2010 a O.C.P.I.S. rezultă că s-a radiat dreptul de proprietate întabulat pe numele apelanţilor pârâţi asupra imobilului situat în şos. Gheorghe Ionescu Siseşti, acelaşi drept de proprietate fiind înscris în cartea funciară specială cu nr. 107780 a localităţii Bucureşti, sector 1, în favoarea Municipiului Bucureşti prin Primarul general asupra cotei de 1/1 cu titlu de expropriere.

Din cuprinsul acestor înscrisuri şi având în vedere situaţia de fapt derulată pe parcursul perioadei dintre data introducerii cererii de chemare în judecată 27 noiembrie 2007 şi până la momentul emiterii hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010, rezultă că s-a respectat procedura legii speciale, despăgubirea propusă de expropriator în cuantum de 162.171 euro şi stabilită de Curtea de Apel în şedinţa din 4 noiembrie 2009 în dosarul nr. 41851/3/2007 a fost însuşită de reclamantul intimat şi acceptată de apelanţii pârâţi, dreptul de proprietate al acestora din urmă transferându-se din patrimoniul lor în patrimoniul Municipiului Bucureşti, împrejurare ce rezultă neîndoielnic din încheierea O.C.P.I. Sector 1 nr. 449404 din 3 decembrie 2010.

Deşi suma propusă cu titlu de despăgubire prin Hotărârea nr. 177/2010 a fost consemnată la dispoziţia apelanţilor pârâţi, conform ordinului de plată nr. 5854 din 10 noiembrie 2010, asupra acestei sume s-au purtat şi se poartă încă litigii, întrucât intimatul reclamant M.B. consideră că manifestarea sa de voinţă a fost determinată de litigiul în curs.

Curtea de apel a constatat că Hotărârea nr. 177/2010 a fost emisă în conformitate cu dispoziţiile legii speciale şi a normelor metodologice de punere în aplicare şi nici nu a fost invalidată prin nicio procedură administrativă ori judiciară, astfel încât aceasta trebuie să îşi producă efectele juridice cu atât mai mult cu cât, în momentul de faţă, dreptul de proprietate al apelanţilor a fost expropriat în mod irevocabil, atât ca urmare a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 60/2009, trecută în puterea lucrului judecat prin neapelarea şi nerecurarea acesteia, cât şi prin hotărârea susmenţionată, dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară în favoarea M.B., iar obiectivul pentru care s-a dispus exproprierea a şi fost realizat pe terenul de 172 m.p.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că singurii vătămaţi în drepturile lor sunt apelanţii pârâţi cărora, deşi li s-a expropriat terenul, nu au primit încă o justă şi prealabilă despăgubire, astfel cum este stipulat în Legea nr. 33/1994 şi în Constituţia României.

Faţă de această situaţie de fapt, Curtea de apel a apreciat că s-au îndeplinit cerinţele Legii nr. 198/2004, fiind îndeplinite cerinţele art. 5 şi art. 5 alin. (1⁸) din H.G. nr. 434/2009, urmează a admite apelul, cu consecinţa schimbării în parte sentinţei, în sensul că despăgubirea datorată de reclamant este în cuantum de 162.171 euro conform Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 emisă de M.B. – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, urmând a menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.B., prin D.T.D.S.C., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunţată a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 198/2004, a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 12/20 15.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul formulat, în dosarul nr. 41851/3/2007**, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului, având în vedere faptul că instanţa de apel nu a verificat dacă sunt întrunite criteriile legale pentru existenţa unui acord valabil, care să exprime voinţa reală a părţilor în cauză asupra valorii despăgubirilor propuse pentru terenul expropriat, deşi instanţa de control judiciar a dispus în acest sens.

Instanţa de apel, rejudecând cererea de apel în cel de-al patrulea ciclu procesual, nu a respectat nici de această dată dispoziţiile deciziei de casare, neprecizând în mod clar dacă a apreciat că ar fi vorba despre un acord între părţi cu privire la valoarea despăgubirii, deşi era obligată să se exprime în acest sens ca răspuns la cererea cu care a fost investită de către persoanele expropriate.

Instanţa de apel nu şi-a asumat o poziţie fermă în acest sens, nefăcând vorbire despre existenţa sau inexistenţa unui acord de voinţă, în condiţiile în care persoanele expropriate au solicitat să se ia act despre o tranzacţie a părţilor, iar M.B. a adus argumente în sensul inexistenţei unui asemenea acord.

Instanţa de apel, ignorând obligaţia instituită în sarcina sa prin decizia de casare, care a stabilit că se impune să verifice voinţa reală a părţilor cu privire la valoarea despăgubirilor, nu a argumentat motivele pentru care a respins apărarea M.B. şi pentru care a admis apelul persoanelor expropriate.

În lipsa unei opinii tranşante, instanţa de apel a apreciat doar că se impune să stabilească despăgubirea datorată de către expropriator la suma contestată de 162.171 Euro.

Prin urmare, în cazul în care nu a fost vorba despre o tranzacţie între părţi (iar instanţa de apel nu a concluzionat că ar fi intervenit acordul de voinţă), nu se poate determina în ce mod a stabilit instanța de apel această despăgubire în cuantum de 162.171 Euro, în condiţiile în care decizia de casare nr. 8489 din 30 noiembrie 2011 a stabilit în mod irevocabil faptul că evaluatorii care au stabilit valoarea anterior menţionată nu au respectat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Procedura de expropriere prevăzută de Legea nr. 198/2004 a fost declanşată ca urmare a adoptării H.G. nr. 592/2010, prin urmare după stabilirea de către Curtea de Apel Bucureşti a cuantumului despăgubirilor prin decizia nr. 554/ A din 04 noiembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 41851/3/2007, şi ulterior declarării recursului împotriva acesteia de către M.B., recurs prin care se solicita respingerea apelului formulat de apelanţii pârâţi V. şi M. şi menţinerea cuantumului despăgubirilor stabilit prin sentinţa nr. 60 din 14 ianuarie 2009.

Aşadar, la momentul emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 06 septembrie 2010 de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, exista o situaţie litigioasă, între expropriatorul M.B. şi persoanele expropriate V.M., M.M. şi M.S., cu privire la despăgubirile cuvenite pentru exproprierea suprafeţei de 172 mp de teren din imobilul situat in Bucureşti, sector 1, Şos. Gheorghe Ionescu Siseşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004, „în cazul altor situaţii litigioase decât cele prevăzute la alin. (5) şi (6), sumele aferente exproprierii se consemnează pe numele persoanelor aflate în litigiu”, iar conform alin. (5) din acelaşi articol, „despăgubirea va fi eliberată numai titularilor drepturilor dovedite prin acte autentice şi/sau hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”.

În aceste condiţii, având în vedere situaţia litigioasă, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a dispus consemnarea sumei reprezentând despăgubirile până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. 41851/3/2007, aflat pe rolul instanţelor de judecată, condiţionând astfel, cu respectarea dispoziţiilor legale, eliberarea despăgubirilor consemnate de soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, fără ca eventualul accept al persoanelor expropriate să poată determina plata.

Eliberarea sumei consemnate, ca urmare a unui eventual accept, ar fi echivalat cu o plată nedatorată având în vedere caracterul incert al cuantumului şi mai ales posibilitatea diminuării considerabile a acestuia în urma rejudecării cauzei ca urmare a admiterii recursului declarat de M.B. în dosarul nr. 41851/3/2007.

În ceea ce priveşte cuantumul sumei consemnate. Comisia a făcut aplicarea dispoziţiilor art. III din Legea nr. 184/2008, care prevede că „orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată anterior Intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă”.

Atât raportul de evaluare din 15 aprilie 2007 întocmit de expropriator, prin care a fost stabilită valoarea despăgubirilor la suma de 258.625 lei, cât şi raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic B.M. omologat de instanţa de fond în dosarul nr. 41851/3/2007 care a stabilit ca despăgubirile cuvenite pentru imobilul expropriat se ridică la valoarea de 109.048 Euro, au fost infirmate prin admiterea apelului declarat de persoanele expropriate în dosarul nr. 41851/3/2007, doar raportul de expertiză omologat de instanţa de apel putea fi considerat în sensul acestui articol „documentaţie de evaluare realizată anterior”, astfel încât, singura sumă care putea fi consemnată de către expropriator, cu respectarea dispoziţiilor legale, era cea stabilită de instanţa de apel prin Decizia civilă nr. 554/ A din 04 noiembrie 2009 şi anume 162.171 euro.

Nu pot fi primite susţinerile instanţei de apel în sensul că „din cuprinsul acestor înscrisuri şi având în vedere situaţia de fapt ce a fost derulată pe parcursul perioadei dintre data introducerii cererii de chemare în judecată 27 noiembrie 2007 şi până la momentul emiterii hotărârii nr. 177 din 06 septembrie 2010, rezultă că s-a respectat procedura legii speciale, despăgubirea propusă de către expropriator în cuantum de 162.171 Euro şi stabilită de Curtea de Apel în şedinţa din 04 noiembrie 2009 în dosarul nr. 41851/3/2007 a fost însuşită de reclamantul Intimat şi acceptată de apelanţii pârâţi, dreptul de proprietate al acestora din urmă transferându-se din patrimoniul lor în patrimoniul M.B.”

Această argumentaţie a Curţii de Apel este fundamental greşită, în sensul că apreciază că despăgubirea în cuantum de 162.171 Euro a fost propusă şi însuşită de către expropriator, întrucât încalcă dispoziţiile Legii nr. 198/2004.

A arătat mai sus care au fost raţiunile pentru care Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a consemnat suma de 162.171 euro şi numai faptul că expropriatorul a exercitat calea de atac a recursului în primul ciclu procesual (dosar nr. 41851/3/2007) şi l-a susţinut si după emiterea Hotărârii nr. 177/06 septembrie 2010 demonstrează pe deplin că nu este de acord cu cuantumul despăgubirilor în valoare de 162.171 euro, că urmăreşte diminuarea acestei sume nejustificate şi că nu este vorba despre o ofertă însuşită şi propusă de către expropriator.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a judecat recursul promovat de M.B., prin care a fost contestată despăgubirea în cuantum de 162.171 euro, la data de 30 noiembrie 2011, la mai bine de un an de la emiterea Hotărârii nr. 177 din 06 septembrie 2010, termen la care expropriatorul a susţinut concluziile de admitere a recursului şi de înlăturare a concluziilor deciziei civile nr. 554/ A din 04 noiembrie 2009.

De asemenea, se impune înlăturarea susţinerii instanţei de apel potrivit căreia „despăgubirea în cuantum de 162.171 Euro a fost acceptată de apelanţii pârâţi”, întrucât contravine situaţiei de fapt.

Aşa cum rezultă din Procesul-verbal nr. 181/2010 şi din Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 06 septembrie 2010, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, persoanele expropriate au fost convocate la şedinţa Comisiei din data de 06 septembrie 2010, însă nu au dat curs convocării.

Chiar dacă ulterior persoanele expropriate precizează că „au acceptat” oferta de despăgubire, nu se poate trage concluzia că instanţa de judecată nu mai are posibilitatea de a modifica cuantumul despăgubirii.

Potrivit dispoziţiilor din decizia de casare nr. 8489 din 30 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 41851/3/2007, despăgubirea în cuantum de 162.171 euro a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, iar instanţa de apel în rejudecare nu poate să valideze din nou un raport de expertiză efectuat cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, pentru simplul motiv că „Hotărârea nr. 177/2010 .. trebuie să îşi producă efectele juridice cu atât mai mult cu cât, în momentul de faţă,- dreptul de proprietate al apelanţilor a fost expropriat în mod irevocabil”.

În mod paradoxal, instanţa de apel şi-a dovedit mila faţă de situaţia persoanelor expropriate, care nu au încasat despăgubirea, deşi a avut loc un transfer al dreptului de proprietate din proprietatea privată în patrimoniul public, deşi consemnarea despăgubirilor în cazul existenţei unor litigii între părţi a fost o obligaţie prevăzută chiar de Legea nr. 198/2004, iar un o atitudine culpabilă a expropriatorului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004, „în cazul altor situaţii litigioase decât cele prevăzute la alin. (5) şi (6), sumele aferente exproprierii se consemnează pe numele persoanelor aflate în litigiu", iar conform alin. 5 din acelaşi articol, „despăgubirea va fi eliberată numai titularilor drepturilor dovedite prin acte autentice şi/sau hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”.

Aşadar, legiuitorul a impus consemnarea despăgubirilor, care vor fi eliberate persoanelor expropriate din prezenta cauză numai la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti care stabileşte cuantumul despăgubirii.

Având în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale, care a stabilit ca fiind neconstituţionale dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 198/2004, raportate la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, referitoare la stabilirea despăgubirilor la data efectuării expertizei, se impune ca în prezentul dosar, valoarea despăgubirilor să fie stabilite la nivelul anului 2010, când a avut loc transferul dreptului de proprietate, respectiv la data consemnării despăgubirilor pe numele persoanelor expropriate.

Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care expropriatorul M.B. a criticat pe calea recursului în dosarul nr. 41851/3/2007 valoarea despăgubirilor în cuantum de 162.171 euro, motivând că nu au fost respectate dispoziţiile legale incidente în materie de expropriere, recurs susţinut la peste un an după ce a fost emisă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 06 septembrie 2010, este evident că în cauză nu este vorba despre o tranzacţie între acesta şi persoanele expropriate, nefiind vorba despre o oferta făcută de expropriator şi acceptată de apelanții-pârâți.

Decizia Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în primul ciclu procesual al dosarului nr. 41851/3/2007 a fost casată, astfel încât despăgubirea în cuantum de 162.171 euro, stabilită fără temei legal de instanţa de apel în cel de-al patrulea ciclu procesual, nu mai are suport legal.

Din atitudinea procesuală adoptată de expropriatorul M.B. de-a lungul celor 4 cicluri procesuale, apare ca evident că suma anterior menţionată a fost contestată, neputându-se reţine nici din situaţia de fapt, nici din dispozițiile legale incidente, că părţile ar fi ajuns la un acord în ceea ce priveşte despăgubirea.

Aceleaşi concluzii reies şi din faptul că M.B. a promovat contestaţie împotriva executării silite a Deciziei civile nr. 264/ A din 04 noiembrie 2013 şi a încheierii de rectificare a erorii materiale din data de 20 noiembrie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în dosarul nr. 41851/3/2007**, care fac obiectul dosarului de executare nr. 2122/2013 al Biroului Executorului Judecătoresc R.G.I., admisă de către instanţa de judecată (dosar nr. 816/302/2014).

Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Curtea de Apel, rejudecând cauza ce a format obiectul dosarului nr. 41851/3/2007***, în încercarea de a-şi motiva decizia, a înţeles să redea pe 4 pagini dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 198/2004, fără a arăta în ce măsură acestea sunt aplicabile situaţiei de fapt.

În continuare, instanţa de apel a menţionat înscrisurile care au stat la baza emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177/2010, nici acestea nefiind supuse analizei Curţii de Apel Bucureşti.

Concluzia instanţei de apel, în cel de-al patrulea ciclu procesual, se întinde pe mai puţin de jumătate de pagină, nici măcar cu această ocazie nefiind analizate cererile părţilor, cu care aceasta a fost investită.

Instanţa de apel a evitat să precizeze în mod clar dacă apreciază că se află în prezenţa unui acord între părţi cu privire la valoarea despăgubirii, deşi era obligată să se exprime în acest sens ca răspuns la cererea cu care a fost investită de către persoanele expropriate.

În lipsa unei opinii tranşante, instanţa de apel a apreciat doar că se impune să stabilească că despăgubirea datorată de către expropriator la suma contestată de 162.171 Euro, dar fără a arăta motivele pentru care despăgubirea anterior menţionată a fost stabilită în mod legal şi temeinic.

Deşi sunt în cel de-al patrulea ciclu procesual, consideră şi de această dată că această atitudine a Curţii de Apel Bucureşti nu poate constitui o motivare în sensul cerut de normele de procedură civilă şi de C.E.D.O.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a respectat hotărârea de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 41851/3/2007**, care a trimis cauza spre rejudecarea apelului, având în vedere faptul că instanţa de apel nu a verificat dacă sunt întrunite criteriile legale pentru existenţa unui acord valabil, care să exprime voinţa reală a părţilor în cauză asupra valorii despăgubirilor propuse pentru terenul expropriat, deşi instanţa de control judiciar a dispus în acest sens.

Instanţa de apel nu a înţeles să precizeze în decizia recurată nici care sunt motivele pentru care aceasta a ajuns la concluzia că despăgubirea în cuantum de 162.171 Euro a fost stabilită în mod legal şi temeinic, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 198/2004, a dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 şi a Deciziei nr. 12/2015 pronunţată de Curtea Constituţională.

Pentru aceste motive, se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Intimații nu au formulat întâmpinare, dar au invocat cu prilejul dezbaterii recursului excepția nulității acestuia, întrucât nu ar conține motive de nelegalitate.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondată excepția nulității recursului având în vedere că în recurs a fost criticată decizia pronunțată în apel din perspectiva greșitei interpretării a voinței reale a părţilor cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, prin raportare la mai multe prevederi legale, printre care cele ale Legii nr. 198/2004 și ale art. 315 C. proc. civ., critici întemeiate de către recurentă pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dar și din perspectiva neanalizării apărărilor reclamantei, legat de aceeași interpretare a voinței părților menționate anterior, critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Acestea reprezintă motive de nelegalitate, conform art. 304 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se constata nulitatea recursului.

Dacă sunt sau nu fondate nu reprezintă o problemă care să poată fi analizată în cadrul excepției nulității recursului.

Pe de altă parte, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor în unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul, prin decizia de casare anterioară, nr. 1636 din 29 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus ca în rejudecare să se verifice intenţia reală a părţilor cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010.

Instanța de apel a considerat că această sumă reprezintă voința reală în sensul despăgubirii pârâților pentru imobilul expropriat pentru simplul fapt că „Hotărârea nr. 177/2010 a fost emisă în conformitate cu dispoziţiile legii speciale şi a normelor metodologice de punere în aplicare şi nici nu a fost invalidată prin nicio procedură administrativă ori judiciară, astfel încât aceasta trebuie să îşi producă efectele juridice”.

Instanța de apel nu a analizat, din perspectiva stabilirii voinței reale a emitentului legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, apărările reclamantei în sensul că suma a fost propusă cu rezerva faptului că părțile se aflau în litigiu tocmai cu privire la stabilirea valorii de circulație a imobilului supus exproprierii, instanța de recurs urmând a suplini sub acest aspect motivarea sumară a instanței de apel, nefiind vorba despre o lipsă totală a motivării conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pentru stabilirea voinței reale a emitentului legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri prin hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, instanța de apel trebuia să interpreteze conținutul acestei hotărâri cu aplicarea mutatis mutandis a regulilor de interpretare a contractului, care se regăsesc în art. 970, art. 977 – art. 985 C. civ.

Interpretarea corectă a unui act juridic permite o exactă determinare a înseși forței obligatorii a acestuia.

Astfel, nu era suficient să se constate că hotărârea nu a fost invalidată și că astfel produce efecte juridice, ci trebuia să se determine care sunt aceste efecte juridice legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri, în funcție de voința reală a emitentului actului.

Pentru determinarea voinței reale instanța de apel trebuia să se raporteze la conținutul hotărârii privitor la suma propusă cu titlu de despăgubiri.

Analizând această hotărâre se observă că în paragraful al patrulea al părții introductive se reține că titularii dreptului de proprietate se află în litigiu cu M.B., în dosarul nr. 41851/3/2007, aflat la acea dată în recurs, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect exproprierea imobilului în cauză și stabilirea despăgubirii, situație despre care se susține că a fost consemnată în procesul verbal nr. 181 din 6 septembrie 2010.

În procesul verbal nr. 181 din 6 septembrie 2010 paragraful 5 s-a reținut faptul că, întrucât titularii dreptului de proprietate se află în litigiu cu M.B., dosarul nr. 41851/3/2007, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la acea dată, având ca obiect exproprierea imobilului în cauză și stabilirea despăgubirii, Comisia urmează să emită o hotărâre prin care să dispună consemnarea sumei menționate anterior pe numele titularilor dreptului de proprietate, potrivit art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 și a art. 5 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 434/2009.

Potrivit art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 „În cazul altor situaţii litigioase decât cele prevăzute la alin. (5) şi (6), sumele aferente exproprierii se consemnează pe numele persoanelor aflate în litigiu, urmând a fi plătite în condiţiile prezentei legi.”

Potrivit art. 5 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 434/2009 „În situaţia în care aceeaşi despăgubire este cerută în contradictoriu de mai multe persoane ce se pretind deopotrivă îndreptăţite şi între care există un litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti, comisia va solicita părţilor să prezinte un certificat de grefă din care să rezulte existenţa litigiului. Între comisie şi persoanele aflate în litigiu se va încheia un proces-verbal care va atesta situaţia de fapt. Pe baza acestuia comisia va emite hotărârea în temeiul căreia expropriatorul va consemna despăgubirea pe numele părţilor aflate în litigiu.”

De asemenea, în paragraful al optulea al hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 se reține că „despăgubirea propusă de către expropriator, stabilită de către Curtea de Apel București în ședința din data de 4 noiembrie 2009, dosar nr. 41851/3/2007, și care se consemnează este în cuantum de 162.171 euro”, despre modul de stabilire a despăgubirii menționat anterior făcându-se referire și în primul paragraf al art. 1 al dispozitivului acestei hotărâri.

Mai mult, în paragraful al treilea al art. 8 al hotărârii s-a dispus că „eventualele litigii amână eliberarea despăgubirilor dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator”.

Actul Curții de apel București din 4 noiembrie 2009 din dosarul nr. 41851/3/2007 este reprezentat de decizia nr. 554/ A din 4 noiembrie 2009, definitivă la data emiterii hotărârii menționate, dar aflată în calea de atac a recursului și casată ulterior pentru motivul neîntocmirii expertizei cu respectarea prevederilor legale.

Recurentul reclamant a justificat stabilirea despăgubirii prin raportare la o valoare determinată în cadrul unui dosar aflat pe rolul instanțelor prin aplicarea prevederilor art. III din Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, potrivit cărora „orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă.”

Aceeași dispoziție se regăsește și în art. 4 alin. (9) din Hotărârea nr. 434 din 8 aprilie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, potrivit căruia ”orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a prezentelor norme sau întocmită în temeiul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se consideră valabilă.”

Astfel, din aceste dispoziții legale coroborate, raportate la mențiunile din hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010 rezultă că voința reală a emitentului deciziei nu a fost în sensul unei propuneri ferme a sumei din hotărâre cu titlu de despăgubire pentru expropriere ci a sumei care va rezulta în urma finalizării litigiului înregistrat în dosarul nr. 41851/3/2007 care avea ca obiect tocmai evaluarea acestei despăgubiri potrivit prevederilor legale.

Instanța de apel a dedus că suma din hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010 reprezintă voința reală a emitentului în sensul că aceasta este valoarea de circulație a imobilului la data exproprierii, doar bazându-se pe faptul că la data emiterii hotărârii s-a realizat transferul proprietății și că această sumă a fost consemnată pe numele pârâților, cu ignorarea faptului că acestea erau consecințele legale ale emiterii hotărârii conform art. 9 și art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 și fără a analiza conținutul concret al hotărârii care privea aspectul în discuție.

Mai mult, dacă se considera că hotărârea nr. 177/6 septembrie 2010 este suficientă în sine pentru a produce efecte juridice cu privire la stabilirea despăgubirii pentru imobilul expropriat, nu mai era necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești în prezenta cauză, ci acest litigiu ar fi rămas fără obiect, situație pe care nu au susținut-o nici măcar pârâții.

Atâta timp cât litigiul nu era finalizat irevocabil și nu a fost efectuată o altă expertiză în cauză, nu i se poate imputa reclamantei faptul că nu a revocat hotărârea menționată anterior, după ce decizia nr. 554/ A din 4 noiembrie 2009 a fost casată prin decizia civilă nr. 8489 din 30 noiembrie 2011pentru a se efectua o nouă expertiză cu respectarea criteriilor legale.

În consecință, având în vedere că instanța de apel a stabilit valoarea despăgubirii pentru expropriere la o sumă determinată printr-un raport de expertiză despre care s-a reținut printr-o decizie de casare anterioară că a fost efectuat cu încălcarea criteriilor prevăzute de lege, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) raportat la prevederile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În rejudecare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va aplica dispozițiile deciziei civile nr. 8489 din 30 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-a dispus administrarea tuturor probelor necesare, inclusiv a unei noi expertize tehnice de specialitate, pentru determinarea valorii despăgubirilor care reflectă valoarea de piaţă a imobilului.

Instanța de apel va ține cont și de cele reținute în decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale referitor la momentul evaluării imobilului supus exproprierii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamantul M.B., prin D.T.D.S.C. împotriva deciziei nr. 119/ A din data de 16 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1896/2015. Civil. Drepturi băneşti....		ICCJ. Decizia nr. 1980/2015. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 1922/2015. Civil. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1922/2015. Civil. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs