ICCJ. Decizia nr. 829/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 829/2015
Dosar nr. 49150/3/2012
Ședința publică din 20 martie 2015
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 08 aprilie 2008, sub nr. 13572/3/2008,reclamanta C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, şi Statul Român, prin M.E.F., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 250.000 euro (echivalentul a 940.000 lei) reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului situat în Bucureşti, sector 2, de la data de 21 ianuarie 2008, în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului sus - menționat, prin contractul de vânzare cumpărare din 3 martie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Ulterior, a fost evinsă ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari ai apartamentului, G.S. şi C.M., prin sentinţa civilă nr. 4945 din 14 iunie 2007, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă.
La data de 21 mai 2008, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârât, numai Statul Român, prin M.F.P.
Prin sentinţa nr. 1707 din 26 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, cererea precizată şi l-a obligat pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.E.F., la plata către reclamantă a sumei de 225.000 euro, respectiv echivalentul în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plăţii efective. De asemenea, l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 13.192 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a fost lipsită în totalitate de bun, ca urmare a producerii evicţiunii prin admiterea irevocabilă a cererii de revendicare şi punerea în executare a acestei hotărâri.
Ca urmare a producerii evicţiunii totale, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1341 - 1344 C. civ., vânzătorul având obligaţia de a-i plăti cumpărătorului diferenţa dintre preţ şi sporul de valoarea dobândit de bun între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil ori vânzătorul de bună sau de rea-credinţă.
Tot astfel, s-a reţinut şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi respectiv a art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, tribunalul apreciind că nu există nici o raţiune care să justifice o diferenţă de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, în ipoteza în care se solicită restituirea preţului şi cea în care se solicită compensarea scăderii valorii încorporate în bunul cumpărat.
Cât priveşte cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale de la data evicţiunii şi până la data achitării efective, tribunalul a arătat că temeiul răspunderii pârâtului este art. 1348 C. civ., care reglementează răspunderea contractuală, a vânzătorului de a răspunde pentru evicţiune.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care, prin Decizia nr. 193/A din 17 noiembrie 2009, a respins apelul declarat de pârât, ca nefondat.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a fost admis prin Decizia nr. 5919/09 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În consecință, au fost casate atât decizia instanței de apel, cât şi sentinţa, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.
Înalta Curte a reţinut că, faţă de motivarea cererii şi faţă de temeiurile juridice invocate de reclamantă, nici tribunalul şi nici curtea de apel nu au fixat cadrul procesual în limitele căruia ar fi trebuit să aibă loc judecata.
Astfel, ambele instanţe, în motivarea hotărârilor pronunţate, au făcut trimitere atât la dreptul comun, cât şi la dispoziţiile cu caracter imperativ ale legii speciale, dispoziţii care nu sunt aplicabile speţei, în condiţiile în care cadrul procesual nu este circumscris Legii nr. 10/2001, nici prin voinţa reclamantei, nici prin particularităţile speţei.
Ca atare, Înalta Curte a constatat că, în cauză, instanţele nu au lămurit cadrul procesual în funcţie de care urmau a se stabili normele legale şi instituţiile juridice aplicabile.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 12 ianuarie 2001, sub nr. 13572/312008.
La termenul de la 30 martie 2011 reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a precizat temeiul de drept, arătând că își întemeieză cererea pe dispoziţiile art. 20 şi 44 din Constituţie şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 593 din 6 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, faptul că obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtului la plata valorii de piaţă a imobilului de care a fost deposedată reclamanta prin admiterea acţiunii în revendicare imobiliară a foştilor proprietari, situaţie care este tratată în mod distinct în legislaţia internă.
De vreme ce legislația internă prevede norme legale speciale aplicabile cauzei, care nu sunt în contradicție cu tratatele și pactele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nu pot fi aplicate în mod direct prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta C.C., apel care a fost admis prin Decizia civilă nr. 702 din 22 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu consecința desfiinţării sentinţei şi trimiterii cazei, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.
Această instanţa de apel a reţinut că tribunalul a trecut la pronunțarea soluţiei fără a stărui în a acorda eficienţă demersului judiciar al reclamantei, care a arătat, în motivarea în fapt, în condiţii neechivoce, că, urmare evicţiunii, vânzătorul are obligaţia dezdăunării sale.
Or, instanţa de fond trebuia să califice cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată, după intenţia reală a părţii şi să judece cauza potrivit calificării juridice date în urma punerii în discuţia părţilor, cu respectarea principiului disponibilităţii.
Această soluţie a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtul M.F.P., prin Decizia nr. 6240 din 15 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I civilă.
În rejudecare cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 12 decembrie 2012, sub nr. 49150/3/2012.
La data de 18 ianuarie 2013, reclamanta a depus la dosar, o nouă cerere precizatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului M.F.P. la restituirea preţului actualizat pentru apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 03 martie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin SC F. SA, şi obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata de daune-interese, în temeiul dispozițiilor art. 1337, 1341 şi 1344 C. civ., reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi suma rezultată în urma actualizării preţului de cumpărare de la momentul evicţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 821 din 17 aprilie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, acţiunea precizată formulată de reclamanta C.C., în contradictoriu cu pârâţii M.F.P. (în calitate de reprezentant al Statului Român) şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, l-a obligat pe pârâtul M.F.P. să plătească reclamantei suma de 2.193,03 lei noi, actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii efective, reprezentând preţul în schimbul căruia reclamanta a cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, şi a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 martie 1997, reclamanta a cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, sector 2, pentru preţul de 21.930.308 lei, respectiv 2.193,03 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 4945 din 14 iunie 2007, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în Dosarul nr. 3043/300/2007, a fost admisă acţiunea în revendicare imobiliară formulată de C.S. şi C.M. şi a fost obligată reclamanta din prezenta cauză să le lase în deplină proprietate şi posesie acestora, apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 03 martie 1997.
Această sentinţă a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 96 R/25 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., tribunalul a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Raţiunea acestui text legal a vizat instituirea în mod previzibil a unui debitor unic pentru cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, ale căror titluri au fost desfiinţate în mod irevocabil.
Textul de lege a prevăzut sursa restituirii în integralitate a preţului plătit de cumpărători, independent de procentul din preţul încasat ce a fost vărsat de către vânzător în fondul extrabugetar constituit la nivelul M.F.P., legea făcând trimitere la noţiunea de „preţ plătit de chiriaşi” şi nu la aceea de preţ vărsat în contul extrabugetar al M.F.P.
A mai reţinut Tribunalul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 fac referire la noţiunea de,,preţ actualizat”, normele metodologice pentru aplicarea acestei legi, cuprinse în H.G. nr. 250/2007, stipulând că,,actualizarea sumelor se va face prin aplicarea indicelui anual de inflaţie din anul plăţii la anul introducerii acţiunii”. Prin urmare, s-a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să obţină restituirea preţului plătit, actualizat cu indicele de inflaţie, dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 (şi ale normelor metodologice date în aplicarea lor) fiind de strictă interpretare.
În consecință, tribunalul a apreciat că cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., astfel cum a fost precizată, este întemeiată; prin urmare, l-a obligat pe acest pârât să plătească reclamantei suma de 2.193,03 lei noi, actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii efective, suma reprezentând preţul în schimbul căruia reclamanta a cumpărat imobilul, în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte pretenţiile formulate de către reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, având ca temei dispozițiile art. 1337 coroborate cu cele ale art. 1341 şi art. 1344 C. civ. de la 1865, tribunalul a apreciat că aceste dispoziţii de drept comun nu-şi găsesc aplicabilitate în prezenta cauză întrucât, pentru foștii chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea/eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, există norme speciale derogatorii de la dreptul comun reprezentate de art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, astfel că, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, aceste norme speciale au prioritate în soluţionarea cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti
Pentru aceste motive, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general, ca neîntemeiată, apreciind că această soluţie este în deplin acord cu jurisprudenţa constantă a instanţei europene a drepturilor omului în materie, care nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulaţie a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei) ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Statul Român prin M.F.P., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, şi, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 267/A din 16 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - pârât Statul Român, reprezentat prin M.F.P., respectiv prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 821 din 17 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Instanța de apel a reținut, cu referire la motivul de apel vizând greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, că argumentele subsumate acestui motiv de apel, vizează atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., cât şi a M.F.P. în acţiunea promovată de către reclamanţi, din mai multe perspective. Astfel, pe de o parte s-a susținut că prima instanţă a depăşit limitele investirii, introducând în cauză M.F.P. deşi reclamanta a chemat în judecată această instituție în calitate de reprezentant al Statului Român, iar pe de altă parte, s-a invocat faptul că, pârâtul nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Un alt argument a vizat incidenţa prevederilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel București a reţinut că una dintre condiţiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea. Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi, pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitatea procesuală pasivă).
Au fost găsite nefondate criticile prin care s-a susținut că prima instanţă a depăşit limitele investirii, introducând în cauză M.F.P. (deşi reclamanta ar fi promovat acţiunea în contradictoriu cu M.F.P. în calitate de reprezentant al statului român), reținându-se că potrivit dispoziţiilor stabilite în ciclul procesual anterior prin Decizia civilă nr. 702 din 22 septembrie 2011, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, tribunalul avea obligația de a stabili cadrul procesual, inclusiv din perspectiva păților.
În plus, la data de 18 ianuarie 2013, reclamanta şi-a precizat în faţa primei instanţe cererea sub aspect subiectiv, în sensul că a solicitat obligarea pârâtului M.F.P. la restituirea preţului actualizat pentru apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat, în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, şi obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata de daune-interese, în temeiul dispozițiilor art. 1337 coroborate cu cele ale art. 1341 şi 1344 C. civ., reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi suma rezultată în urma actualizării preţului de cumpărare de la momentul evicţiunii; cererea precizatoare a fost calificată corect de prima instanţă în raport de indicaţiile instanţelor de control judiciar.
Cu referire la criticile prin care s-a susținut că M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, curtea de apel a arătat că, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336-1337 C. civ.), care în speţă este Municipiul Bucureşti.
Însă contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situaţie specială, în sensul că ele nu reprezintă, pentru unitatea deţinătoare, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, corelativă dreptului chiriaşului (prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ), de a cumpăra.
Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar aflat la dispoziţia M.F.P., constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Aceasta a fost raţiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face în ambele cazuri, de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Acest text de lege este incident şi în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi nu a fost anulat, dar, urmare admiterii acțiunii în revendicare, a fost considerat mai puţin preferabil. Pentru acest motiv norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desfiinţarea” lor, acesta fiind un concept mai larg, care include toate situaţiile în care contractul devine lipsit de efecte juridice.
Astfel, legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. rezultă ope legis (în virtutea legii) din această normă specială.
A mai arătat instanța de apel că, prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare (încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare), au fost desfiinţate, la restituirea despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru care în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - conform principiului specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.
Prin urmare, conform principiului anterior enunţat, raportat la interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. civ. în materie de garanţie pentru evicţiune şi ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cel chemat să răspundă în calitate de pârât pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat, în cazul imobilelor înstrăinate de stat în temeiul Legii nr. 112/1995, este M.F.P.
Pentru aceleași considerente, curtea de apel a apreciat că sunt vădit nefondate şi criticile prin care s-a susținut că sunt incidente în cauză regulie din materia evicţiunii şi răspunderea vânzătorului, în această materie, conform dreptului comun, reprezentat de C. civ. de la 1865.
Instanța de apel a arătat că în acest sens sunt nu numai prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, ci şi cele cuprinse în art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că noţiunea de desfiinţare a contractului trebuie înţeleasă în sensul că vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, ci şi orice situatie în care se constata pe calea unei actiuni civile „ineficacitatea” actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului.
De altfel, în condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („preţul de piaţă”), singura raţiune a modificărilor legislative aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile, foştilor chiriași care au achiziţionat imobilele ce făceau obiectul acestei Legii nr. 112/1995, prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior ca urmare a recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului comunist.
Prin urmare, nu există nicio raţiune care să justifice o diferenţă de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care deși contractul nu a fost anulat, cumpărătorii au fost evinşi, în acţiunea în revendicare, de vreme ce nu vânzătorul din contractul desfiinţat este cel care a încasat efectiv preţul, ci M.F.P., potrivit art. 13 şi 35 din Legea nr. 112/1995.
Ca atare, criticile apelantului în sensul că nu poate fi obligat la restituirea preţului actualizat al imobilului, întrucât nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, dar şi ca urmare a incidenţei prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată, au fost găsite nefondate.
În ceea ce priveşte critica vizând greşita soluţionare a cauzei, prin raportare la prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a arătat că nu este fondată.
Astfel, potrivit art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului actualizat.
O condiţie pentru naşterea dreptului la despăgubiri constând în preţul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu este aceea ca actul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 să fi fost desfiinţat.
Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - (noţiune care, asa cum s-a retinut anterior, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă acum, în această materie, şi „ineficacitatea” actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, aşa cum rezultă din interpretarea alin. (2)1 al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009) - curtea de apel a apreciat că se impune a analiza dacă au fost respectate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, prin coroborare cu cele ale Legii nr. 10/2001, modificată.
Reținând că este necesar a se distinge între desfiinţarea contractului cauzată de „eludarea” prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia şi desfiinţarea acestuia (inclusiv, ca urmare a intervenirii sancţiunii nulităţii acestuia), deşi contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, curtea de apel a apreciat că nu este fondată critica prin care s-a susținut că nu este îndeplinită cerinţa referitoare la desfiinţarea contractului printr-o hotarâre judecatorească definitivă şi irevocabilă de fapt ale cauzei, apreciază că această susţinere este vădit nefondată.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 4945 din 14 iunie 2007, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în Dosarul nr. 3043/300/2007, a fost admisă acţiunea în revendicare imobiliară formulată de C.S. şi C.M. şi a fost obligată reclamanta din prezenta cauză să lase în deplină proprietate şi posesie acestora apartamentul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 03 martie 1997; această sentinţă a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, prin Decizia civilă nr. 96/R din 25 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Faptul că în speţă, nu s-a pronunţat vreo hotărâre prin care să se constate nulitatea contractului încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București, nu poate avea drept consecinţă, constatarea neîndeplinirii condiţiilor impuse de art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme în acceptiunea legii, noţiunea de desfiintare include şi situaţia în care, deşi nu s-a constatat nulitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1996, a fost admisă actiunea în revendicare având ca obiect imobilul cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1996.
Astfel, este neîndoilenic că prin efectul primei hotărâri, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului cumpărat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, ca efect al admiterii unei actiuni în revendicare formulată împotriva sa. Or, notiunea de desfiinţare la care face trimitere art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată, vizează inclusiv situaţia în care titlul reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a devenit ,,ineficace” ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare, aşa cum se precizează expres în art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001.
Pentru considerentele deja expuse nu au fost găsite fondate nici criticile potrivit cărora în cauză erau aplicabile dispoziţiile generale ale art. 1337 şi următoarele C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, respectiv a Municipiului Bucureşti, câtă vreme prevederile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 au un caracter special şi înlătură de la aplicare norma generală potrivit principiului de interpretare specialia generalibus derogant.
De asemenea, au fost găsite nefondate şi criticile referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie şi la obligarea apelantului-pârât de către prima instanţă, ca reprezentant al Statului Român, la restituirea întregului preţ, inclusiv a comisionului prevăzut de art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, reținându-se că apelantul, în calitate de pârât, nu a formulat cerere de chemare în garanţie și avea obligaţia de a-şi dovedi susţinerile referitoare la încasarea efectivă a comisionului de către mandatarul Primăriei Municipiului Bucureşti, ca unitate specializată în vânzarea imobilelor care intrau în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin extras de cont emis de Trezoreria Statului sau de B.C.R.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P., în nume propriu şi în calitate de reprezentant a Statului Român prin D.G.R.F.P. Bucureşti, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca fiind indreptată impotriva unei persoane fară calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că în mod greșit a fost menţinută sentinţa prin care M.F.P. a fost obligat la plata preţului actualizat al imobilului în litigiu, deoarece acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
A susținut recurentul că M.F.P. nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, ținând seama că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputand nici profita şi nici dăuna unui terţ. Cum M.F.P. nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamantă, este terţ față de acest contract.
În opinia recurentului, care a făcut trimitere și la dispoziţiilor art. 1344 C. civ., obligaţia de garanţie pentru evictiune incumbă vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Cu referire la dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, care prevăd constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia M.F.P., recurentul a susținut că în acest mod a devenit un simplu depozitar al acestor sume, care că nu se justifică obligarea sa, pe acest temei, la achitarea preţului actualizat al imobilului.
A concluzionat recurentul că, în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speţa Municipiul Bucureşti), iar nu M.F.P., care nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, astfel că nu îi revine obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat; de asemenea, obligarea M.F.P. la plata sumelor solicitate nu se poate dispune nici în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, recurentul a arătat că în mod greșit curtea de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate împrejurarea că preţul contractului de vânzare-cumparare urmează sa fie suportat de M.F.P., deoarece în conformitate cu art. 1337 C. civ., instanţa trebuia să instituie răspunderea vânzătorului pentru evictiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
A susținut recurentul că aceasta dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu. Prin urmare, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a M.F.P. şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evictiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
S-a mai arătat că deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vanzare-cumparare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, iar această tulburare de drept, este de natura să angajeze răspunderea contractuală pentru evictiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, față de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat al imobilul în cauză.
Sub un alt aspect, recurentul a arătat că nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., deoarece că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
Față de dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evictiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evictiunii.", recurentul a învederat că Primăria Municipiului Bucureşti este cea care trebuie obligată la plata sumelor solicitate.
Intimata-reclamantă C.C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează să-l respingă pentru considerentele ce succed:
Intimata-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti, sector 2, prin contractul de vânzare cumpărare din 3 martie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC F. SA; contractul a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.
Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au avut ca obiect imobile cu destinaţia de locuinţă care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989. Este vorba despre imobile care au fost preluate, în proprietatea Statului Român, în regimul politic anterior.
În temeiul Legii nr. 112/1995 au fost abilitate să încheie contracte de vânzare-cumpărare unităţile administrativ-teritoriale, respectiv comisiile locale şi judeţene, precum şi comisiile de sector şi a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin unităţile specializate în vânzarea locuinţelor.
După cum se poate observa, acest act normativ permite instituţiilor care aveau calitate de locatori în contractele de închiriere să încheie contracte de vânzare-cumpărare fără a impune condiţia ca locatorul să fie proprietar. Mai mult, preţul încasat din aceste contracte a fost virat într-un cont extrabugetar aflat la dispoziţia M.E.F.
Prin definiţie, contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros, translativ de proprietate dar, în privinţa contactelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, calitatea de proprietar a vânzătorului trebuie raportată la existenţa unui titlu de preluare a imobilului în proprietatea statului, nu a unităţii administrativ-teritoriale.
Faţă de aceste considerente se poate concluziona că, în contractele de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, titularul dreptului de proprietate a fost însuşi Statul Român iar persoanele juridice menţionate la rubrica “vânzător” au contractat în calitate de reprezentanţi ai acestuia. Astfel, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate de unităţile administrativ-teritoriale, prin societăţi comerciale sau unităţi specializate în vânzarea de locuinţe, în vreme ce sumele încasate au fost puse la dispoziţia M.F.P.
În mod corespunzător, restituirea sumelor încasate cu titlu de preţ, în ipotezele în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, a fost stabilită, prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, în sarcina M.E.F., în prezent M.F.P.
Din acest punct de vedere art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală pasivă în cauză M.F.P., în sensul că acestuia îi incumbă obligaţia de restituire a preţului actualizat în calitate de reprezentant al Statului Român.
Sub un alt aspect, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în speţă garanţia pentru evicţiune a vânzătorului, prevăzută de art. 1337 şi urm. C. civ. de la 1864 (care reprezintă dreptul comun) a fost înlocuită cu dispoziţiile speciale, derogatorii cuprinse în art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, modificată.
Raţiunea instituirii unor dispoziţii derogatorii în această materie este aceea că instituţia care figurează în mod formal ca vânzător în contract nu a beneficiat de preţul încasat, fondul extrabugetar constituit în baza Legii nr. 112/1995 fiind utilizat pentru efectuarea cheltuielilor de natura şi în ordinea prevăzute la art. 13 din Legea nr. 112/1995 (constând în plata despăgubirilor acordate, în temeiul acestui act normativ, foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora, pentru apartamentele care nu au fost nerestituite în natură); în plus, sunt simplificate procedurile judiciare care ar fi presupus în toate cazurile de acest gen formularea de către vânzător a unor cereri de chemare în garanţie a M.F.P.
Înalta Curte reține, astfel, că sunt vădit nefondate criticile prin care s-a susținut că dispozițiile cuprinse în C. civ., care reglementează obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului și care constituie dreptul comun în materie, nu ar putea fi înlocuite de dispoziții speciale, care potrivit principiului specialia generalibus derogant, se aplică cu prioritate.
În ceea ce privește susținerile conform cărora obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât cea de restituire a prețului reactualizat este, în principiu, corectă însă nu constituie un argument pertinent în prezentul recurs.
Astfel, în condițiile în care dispozițiile speciale, derogatorii cuprinse în art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, modificată, prevăd în sarcina M.F.P. obligația de restituire a valorii de piață a imobilului ori, după caz, a prețului reactualizat din contract, apar ca fiind lipsite de interes criticile potrivit cărora, în condițiile dreptului comun, intimata-reclamantă (căreia în speță i s-a acordat prețul reactualizat) ar fi fost îndreptățită și la "excedentele valorii în timpul evicțiunii".
Cu referire la criticile prin care s-a arătat că M.F.P. nu poate fi obligat la plata prețului reactualizat, întrucât nu este în culpă, Înalta Curte reține că, așa cum rezultă din considerentele deja expuse, obligația de plată a prețului reactualizat derivă din lege. Restituirea prețului reactualizat nu este prevăzută de lege ca o sancțiune ci ca o consecință a faptului că intimata-reclamantă a pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
Înalta Curte constată că această critică nu a fost dezvoltată distinct de criticile prin care recurentul a susținut că M.F.P. nu îi incumbă obligația de plată întrucât nu a fost parte în contract. Din această perspectivă, așa cum s-a arătat, M.F.P. este reprezentantul Statului Român, astfel că examinarea culpei, în măsura în care dispozițiile derogatorii ale Legii nr. 10/2001 ar fi impus-o, ar fi pus în discuție culpa mandantului, nu a mandatarului.
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - pârât M.F.P., în nume propriu şi în calitate de reprezentant a Statului Român - prin D.G.R.F.P. Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 267/A din 16 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 780/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 890/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
