ICCJ. Decizia nr. 2001/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 2001/2015

Dosar nr. 495/2/2011

Şedinţa publică de la 7 octombrie 2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 43776/3/2006, modificată la primul termen de judecată, reclamantul O.M.E. a chemat în judecată pe pârâţii M.M. (ziarist la jurnalul „E.Z."), Ş.E. (şef secţie investigaţii la acelaşi jurnal), C.G. (redactor şef adjunct „E.Z."), I.R. (redactor şef „E.Z."), Jurnalul E.Z., prin reprezentanţi legali, T.R.R. SRL (în calitate de editor al cotidianului „E.Z."), prin reprezentant legal, precum şi pe pârâtul I.D.N., solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 RON; obligarea redacţiei şi editorului ziarului E.Z. la publicarea integrală a dispozitivului hotărârii care se va pronunţa, cu respectarea reproducerii în ziar la scara 1:1 a dimensiunilor formatului de pagină pe care tribunalul va redacta hotărârea (format A4), cu următorul titlu: „E.Z. obligat la despăgubiri în procesul cu M.O.", având caractere identice ca format şi dimensiuni cu titlurile articolelor denigratoare, publicarea urmând să se facă pe prima pagină şi în cele imediat următoare pentru reproducerea integrală a textului dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în întreg tirajul şi în toate ediţiile teritoriale, pe parcursul a cinci numere consecutiv (reprezentând egalul numerelor de ziar în care reclamantul a fost denigrat), pe cheltuiala pârâţilor; obligarea redacţiei şi editorului E.Z. ca publicarea, în condiţiile anterior menţionate, să se facă în termen de maxim trei zile de la momentul luării la cunoştinţă de conţinutul dispozitivului hotărârii rămasă definitivă şi irevocabilă, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 10.000 RON pe fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea întocmai a obligaţiei, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 875 din 6 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Jurnalul E.Z.; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Jurnalul E.Z., pentru lipsa capacităţii procesuale pasive a pârâtului; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ş.E. şi C.G.; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Ş.E. şi C.G., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I.R.; a admis, în parte, cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii M.M., I.R. şi I.D.N.; a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a unor despăgubiri, pentru daune morale cauzate, în sumă de 20.000 RON; a obligat pârâta SC R.R. SRL, în calitate de editor al jurnalului E.Z., să publice în acest jurnal, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, dispozitivul hotărârii, cu respectarea reproducerii în ziar la scara 9:1 a dimensiunilor formatului de pagină A4 cu titlul „Editorul E.Z. obligat la despăgubiri în proces cu M.O.", având caractere identice ca format şi dimensiune cu titlurile articolelor denigratoare, publicarea urmând să se facă pe prima pagină şi, eventual, pe cele următoare, pentru reproducerea integrală a textului dispozitivului, în întreg tirajul jurnalului, pe parcursul a 5 (cinci) numere consecutive; a obligat pârâţii M.M., SC R.R. S.R.L., I.R. şi I.D.N. la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului în sumă de 1.270 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că în ediţiile jurnalului E.Z. apărute în datele de 28 şi 29 noiembrie precum şi 1, 5 şi 6 decembrie 2006 au fost publicate, sub semnătura autorului, pârât în cauză, M.M., o serie de articole privindu-l pe reclamant.

Asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului jurnalul E.Z., instanţa de fond a reţinut că E.Z. este o publicaţie (marcă înregistrată) a editorului SC R.R. S.R.L., nefiind o persoană juridică, în raport de dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, s-a apreciat ca fiind întemeiată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului jurnalul E.Z., motiv pentru care, excepţia a fost admisă şi s-a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Jurnalul E.Z., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, care nu poate avea obligaţii generate de dreptul civil, material sau procesual.

Relativ la excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ş.E., C.G. şi I.R., instanţa de fond a constatat că aceştia erau, la vremea apariţiei articolelor, şef secţie investigaţii, redactor - şef adjunct şi, respectiv, redactor-şef la publicaţia E.Z.

Având în vedere dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie coroborat cu art. 76 din Legea nr. 3/1973, enunţate, s-a reţinut că răspunderea civilă pentru conţinutul articolelor publicate revine pârâtului M.M., în calitate de autor (indiferent de calitatea sa de ziarist angajat al editorului său colaborator) şi editorului de presă SC R.R. S.R.L., în cazul acestuia din urmă art. 30 alin. (8) din Constituţie instituind o răspundere directă, iar nu în calitate de comitent pentru prepusul ziarist. S-a apreciat că în mod fondat reclamantul a făcut referire în cererea introductivă la răspunderea directă pentru faptă delictuală a editorului, invocând inclusiv prevederile art. 1003 C. civ. referitoare la solidaritatea răspunderii.

Răspunderea civilă a editorului pârât a fost analizată prin raportare la invocata faptă delictuală proprie (editarea articolelor), iar nu la calitatea de comitent, pe care pârâtul a încercat să o nege invocând statutul de colaborator al jurnalistului M.M., fără însă să fi şi dovedit acest statut.

S-a apreciat că pârâtul I.R. având calitatea de redactor-şef al publicaţiei, avea, la rândul său, o răspundere pentru conţinutul articolelor de presă, conform art. 76 alin. (1) şi art. 77 din Legea nr. 3/1973, iar în cauză s-a dovedit, prin înscrisurile depuse de reclamant şi chiar prin cuprinsul articolului apărut în 5 decembrie 2006, că reclamantul a solicitat şi comunicat redactorului - şef al E.Z. un drept la replică care însă nu a fost publicat.

Prin prisma răspunderii care-i revine redactorului-şef în publicarea articolelor, ca şi în exercitarea dreptului la replică al reclamantului (prevăzut de art. 72 din Legea nr. 3/1973), a fost justificată calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în cauză, respectiv faţă de acesta fiind analizată, de asemenea, întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie.

Nu aceeaşi situaţie a fost reţinută pentru pârâţii Ş.E. şi C.G., arătându-se că nu au legătură cu articolele de presă vizate de cererea introductivă şi nici nu a fost invocată eventuala lor calitate de membri în consiliul de conducere sau colegiul de redacţie al publicaţiei (la care face referire art. 70 din Legea nr. 3/1973), nefiind dovedit că, prin fapte proprii, cei doi pârâţi au contribuit la apariţia, publicarea articolelor.

Aşa fiind, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi şi a respins cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu aceştia, pe temeiul lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul I.R.

Asupra fondului cererii formulate de reclamant, în contradictoriu cu pârâţii M.M., SC R.R. SRL, I.R. şi I.D.N., s-a reţinut, în esenţă, că articolele de presă vizate de cererea introductivă reprezintă un demers jurnalistic plasat, fără îndoială, în contextul unei teme de interes general public: invocatul trafic cu arme de producţie autohtonă în ţări din Africa, aflate sub embargo.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile care prezintă un interes public. Acestui drept îi corespunde o „obligaţie" a jurnaliştilor de a răspândi informaţii şi idei, îndeplinindu-şi astfel rolul de „câine de pază al democraţiei". Însă comunicarea informaţiilor şi ideilor asupra unor teme de interes general nu trebuie să depăşească anumite limite. Când s-a invocat existenţa unor fapte, adevărul lor trebuie să fie demonstrat. Distorsiunea realităţii, realizată cu rea-credinţă, depăşeşte limitele criticii acceptabile.

S-a reţinut că, în cauză, jurnalistul pârât M.M., plecând de la discuţia reală purtată cu pârâtul I.D.N. (al cărei conţinut a fost anterior menţionat), l-a plasat pe reclamant, fără să existe un suport real factual, în centrul proiectatei tranzacţii cu armament, generalizând apoi, prin implicarea reclamantului în „mecanismul spălării şpăgilor din tranzacţiile ilegale cu armament românesc", numindu-l „samsar de tehnică militară", acuzându-l de spălare de bani în Elveţia, prin intermediul pârâtului I.D.N. şi de coruperea unui funcţionar al unei bănci elveţiene, tocmai în scopul desfăşurării unor astfel de afaceri ilegale.

Aceste afirmaţii, care privesc fapte (iar nu judecăţi de valoare) au o gravitate extremă, afectând reputaţia reclamantului, prin crearea unei imagini eronate în ochii publicului şi, prin urmare, ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă. Or, o astfel de bază factuală nu a fost dovedită să existe în cauză.

Contactat de jurnalist, chiar înainte de apariţia articolelor în E.Z., reclamantul s-a delimitat de afirmaţiile pârâtului I.D.N., arătând că firma „G.F.&I.G." nu este şi nu poate fi implicată în astfel de afaceri.

În circumstanţele date, jurnalistul pârât nu a întreprins alte diligente, care ar fi fost necesare pentru verificarea autenticităţii afirmaţiilor pârâtului I.D.N. (referitoare la posibila implicare a reclamantului în proiectata tranzacţie, prin intermediul „G.F.&I.G."). Mai mult, a distorsionat informaţia, prezentând ca adevăruri certe implicarea reclamantului în traficul cu armament românesc, respectiv spălarea de bani proveniţi din astfel de tranzacţii.

Astfel, dacă articolele de presă s-au bazat pe unele aspecte reale, cum ar fi: susţinerile pârâtului I.D.N., date despre existenţa firmelor invocate în conţinutul articolelor şi compunerea capitatului social al acestora, legăturile de prietenie sau afaceri ale reclamantului cu alte persoane, instanţa de fond a reţinut că jurnalistul pârât M.M. a şi construit afirmaţii lipsite de suport probator, cu intenţie calomnioasă la adresa reclamantului.

Dacă unele exagerări sunt permise ziariştilor, mai ales în exprimarea unor judecăţi de valoare, iar anumite accente ale articolelor în cauză ar putea fi încadrate în categoria unor astfel de exagerări permise, nu acelaşi lucru se poate spune despre afirmarea unor fapte, date ca fiind certe şi care nu sunt dovedite, respectiv implicarea reclamantului în trafic de armament şi spălare de bani (se pretinde că a fost „aranjată" derularea tranzacţiei cu arme prin firma „G.F.&I.G.", aparţinând în proporţie de 75% reclamantului, reclamantul este prezentat ca „samsar de tehnică militară", personaj făcând parte din „suveica elveţiană", s-a arătat că au fost demonstrate practicile de corupţie prin care reclamantul îşi derulează afacerile).

Analizând întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor anterior menţionaţi, prima instanţă a constatat că atât autorul articolelor, pârâtul M.M., cât şi editorul publicaţiei E.Z., SC R.R. SRL şi redactorul-şef al publicaţiei, I.R., au săvârşit fapte ilicite de natură a atrage răspunderea lor civilă, constând în crearea, respectiv publicarea articolelor cu caracter defăimător la adresa reclamantului, precum şi neacordarea dreptului la replică solicitat de reclamant. Prejudiciul produs a constat în atingerea adusă demnităţii, onoarei, reputaţiei reclamantului, prin imputarea desfăşurării activităţilor ilegale anterior menţionate, printr-un mijloc de informare a publicului larg. Legătura de cauzalitate între fapte şi prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâţilor rezultă cu claritate.

Pârâtul I.D.N., deşi nu a recunoscut integral că a făcut afirmaţiile puse pe seama sa în articolele anterior menţionate, nu se poate apăra arătând că nu-şi aminteşte, în parte, conţinutul discuţiilor purtate cu jurnalistul. Susţinerile sale în faţa jurnalistului se găsesc în anterioritatea legăturii de cauzalitate cu prejudiciul produs, întrucât au stat la baza publicării articolelor şi s-au constituit de asemenea într-o faptă delictuală, în măsura în care au sugerat ca posibilă desfăşurarea unei tranzacţii cu armament prin firma „G.F.&I.G.", fără să fi avut acordul reclamantului în a-l implica în astfel de afirmaţii. S-a apreciat ca fiind lipsit de relevanţă aspectul invocat de acest pârât în sensul lipsei oricărei intenţii de a leza demnitatea şi reputaţia reclamantului prin afirmaţiile făcute, întrucât răspunderea civilă delictuală se angajează chiar şi pentru culpa simplă, conform art. 999 C. civ.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în repetate rânduri (spre exemplu, în cauza Nilsen şi Johnsen contra Norvegiei) că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină şi care nu sunt susţinute nici de afirmaţiile pârtii vătămate, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

S-a apreciat că afirmaţiile extrem de serioase vizându-l pe reclamant impuneau diligenţe speciale din partea autorului articolelor, a redactorului-şef al publicaţiei, dar şi a editorului, în a verifica adevărul declaraţiilor factuale.

Pe de altă parte, informaţiile primite de jurnalist de la pârâtul I.D.N. nu puteau fi calificate drept credibile, cât timp cealaltă parte a anchetei jurnalistice, atât cât a fost realizată, nu a susţinut aceste informaţii.

În aceste condiţii, se poate considera că articolele respective s-au constituit într-o campanie de defăimare a reclamantului, în măsura arătată anterior, care nu este protejată de dreptul constituţional la libertatea de exprimare, respectiv informare prin presă şi nici de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Articolul 54 din Decretul nr. 31/1954 prevede ca reparaţie pentru un astfel de prejudiciu moral îndeplinirea acelor fapte destinate să restabilească dreptul atins, aşa cum este, în cazul de faţă, solicitarea reclamantului de publicare în jurnalul E.Z., după rămânerea irevocabilă a hotărârii, a dispozitivului hotărârii, cu respectarea reproducerii în ziar la scara 9:1 a dimensiunilor formatului de pagină A4 cu titlul „Editorul E.Z. obligat la despăgubiri în proces cu M.O.", având caractere identice ca format şi dimensiune cu titlurile articolelor denigratoare, publicarea urmând să se facă pe prima pagină şi, eventual, pe cele următoare, pentru reproducerea integrală a textului dispozitivului, în întreg tirajul jurnalului, pe parcursul a 5 (cinci) numere consecutive. Considerând-o o reparaţie potrivită pentru restabilirea dreptului atins, tribunalul a primit solicitarea reclamantului, punând obligaţia în sarcina editorului publicaţiei, SC R.R. SRL.

S-a arătat că articolele publicate şi-au produs efectele în urmă cu aproximativ un an şi jumătate, iar publicarea dispozitivului prezentei hotărâri, după trecerea unei astfel de perioade de timp, nu se mai poate constitui într-o reparaţie integrală a prejudiciului moral suferit. Prin urmare, s-a apreciat că acest prejudiciu este susceptibil şi de o reparaţie pecuniară, în completarea celei anterior menţionate, însă nicidecum la nivelul solicitat de reclamant, în echitate, apreciindu-se că o despăgubire de 20.000 RON este suficientă pentru acoperirea prejudiciului produs.

Cât priveşte solicitarea ca publicarea anterior menţionată să se facă în termen de maxim trei zile de la momentul luării la cunoştinţă de către pârâtul editor asupra conţinutului dispozitivului hotărârii rămasă definitivă şi irevocabilă, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 10.000 RON pe fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea întocmai a obligaţiei, prima instanţă a apreciat ca fiind inutilă stabilirea termenului, întrucât hotărârea, sub aspectul publicării, va trebui executată, conform solicitării reclamantului, imediat după rămânerea irevocabilă, fără să mai fie necesară stabilirea unui termen. S-a reţinut că daunele cominatorii nu pot fi acordate în raport de dispoziţiile art. 5803 alin. (5) C. proc. civ., coroborat şi cu art. 55 din Decretul nr. 31/1954, care prevăd, în cazul neconformării de către editorul pârât obligaţiei dispuse în sarcina sa, posibilitatea constrângerii la executare silită prin plata unei amenzi civile, respectiv plata unor despăgubiri în favoarea creditorului obligaţiei.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul O.M.E. şi pârâţii SC R.R. SRL, M.M., I.R. şi I.D.N. au declarat apeluri, care, prin Decizia civilă nr. 425A din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, au fost respinse, ca nefondate.

Prin Decizia nr. 5086 din 7 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a fost admis recursul declarat de pârâţii SC R.R. SRL şi M.M. împotriva Decizia civilă nr. 425A din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a fost casată hotărârea recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, reţinându-se, în esenţă, incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 725 A din 29 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie au fost anulate, ca netimbrate, apelurile formulate de pârâţii I.D.N. şi I.M.R. împotriva Sentinţei civile nr. 875 din 6 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 43776/3/2006. A fost respins, ca nefondat, apelul reclamantului O.M.E. împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

Au fost admise apelurile pârâţilor SC R.R. SRL şi M.M. împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că:

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale cauzate.

A fost obligată pârâta SC R.R. SRL să publice dispozitivul hotărârii, astfel cum va rămâne irevocabilă, în aceleaşi condiţii, cu excepţia menţiunii referitoare la scară, care va fi de 1:1.

Au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 573,26 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A fost obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 2.282 RON, cheltuieli de judecată în apel.

S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantul-reclamant.

Constatând că se confirmă motivele de nelegalitate reglementate de prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., prin Decizia nr. 2986 din 2 octombrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 495/2/2011**, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul O.M.E. şi de pârâţii SC R.R. SRL Bucureşti şi M.M. împotriva Deciziei civile nr. 725A din 29 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Primind dosarul, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 288A din 30 iunie 2014 a anulat ca netimbrate apelurile declarate de pârâţii I.M.R. şi I.D.N. împotriva Sentinţei civile nr. 875 din data de 6 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti , secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 43776/3/2006, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ş.E., C.G. şi E.Z.

Prin aceeaşi hotărâre a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul O.M.E. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A admis apelurile pârâţilor SC R.R. SRL şi M.M. împotriva Sentinţei civile nr. 875 din data de 6 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 43776/3/2006.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A fost obligat apelantul reclamant la 38.701 RON cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă, în condiţiile art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.

În motivarea hotărârii, reluând judecata apelurilor formulate în primul ciclu procesual, instanţa de control judiciar a reţinut că apelantul reclamant a criticat soluţia primei instanţe din perspectiva modului de soluţionare al excepţiei capacităţii de folosinţă a pârâtului cotidianul E.Z., excepţie care, în opinia sa, a fost admisă de prima instanţă fără ca aceasta să motiveze soluţia adoptată şi în lipsa oricărei probe administrată de către pârât precum şi fără indicarea vreunui temei juridic invocat de către acesta.

Aceiaşi critică a fost adusă modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a redactorului şef adjunct C.G. şi a Şefului Secţiei Investigaţii, Ş.E. din cadrul publicaţiei E.Z. Cei doi pârâţi fac parte din colegiul redacţional al publicaţiei E.Z. materialele defăimătoare apărând în cadrul secţiei investigaţii sub semnătura ziaristului M.M., dar hotărârea publicării acestor materiale este luată de colegiul redacţional începând cu şeful secţiei, redactorul şef adjunct şi terminând cu redactorul şef al publicaţiei. În plus, susţine reclamantul, în lipsa oricăror probe administrate de către cei doi pârâţi care să contrazică susţinerile sale, refuzul evident al acestora de a se răspunde interogatoriilor formulate de către celelalte părţi, se impunea ca instanţa să considere această atitudine procesuală a pârâţilor drept o mărturie deplină a implicării lor culpabile în publicarea materialelor defăimătoare, în temeiul dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ.

Prima instanţă a nesocotit o obligaţie esenţială, aceea de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată asupra excepţiilor capacităţii de folosinţă, respectiv calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.G. şi Ş.E. şi în temeiul căror norme juridice aplicabile susţinerilor ambelor părţi.

Cu privire la fondul cauzei reclamantul a arătat că, deşi prima instanţă a dat câştig de cauză reclamantului, hotărârea se îndepărtează tot mai mult de momentul în care reclamantul ar trebui să beneficieze de o justă reparaţie din partea persoanelor responsabile şi nu a avut nici un moment în vedere calitatea oficială a acestuia de membru al Comitetului Economic şi Social cu rang de înalt funcţionar, cu statut diplomatic al Comisiei Europene. Prin campania de presă s-a dorit producerea unor consecinţe ireparabile asupra personalităţii şi credibilităţii reclamantului.

Prin soluţia de diminuare a despăgubirilor pretinse, de la 1.000.000 RON la doar 20.000 RON, se întăreşte concluzia că pretenţiile reclamantului au fost, în realitate, respinse fiind împinse spre derizoriu.

În mod netemeinic şi nelegal au fost respinse şi daunele cominatorii de 10.000 RON pe zi de întârziere, aplicate până la îndeplinirea obligaţiei de publicare a dispozitivului hotărârii pe care prima instanţă le-a apreciat ca fiind inutile prin interpretarea greşită a prevederilor art. 55 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 5803 C. proc. civ. Daunele cominatorii nu reprezintă un mijloc de despăgubire a reclamantului ele urmând a fi încasate cu titlu provizoriu până la îndeplinirea obligaţiei de publicare de către debitorul obligaţie de a face.

S-a mai reţinut că reclamantul a criticat, de asemenea, neconcordanţa minutei cu dispozitivul sentinţei, relativ la formatul pe care trebuie să-l conţină hotărârea în cuprinsul cotidianului, precum şi neacordarea cheltuielilor de judecată ale reclamantului constând în onorariul de avocat.

În privinţa apelului pârâţilor SC R.R. SRL şi M.M., instanţa de apel a reţinut că aceştia au criticat soluţia primei instanţe, întrucât nu a fost reţinută corect situaţia de fapt, nu au fost analizate toate probele administrate în cauză şi care, în opinia acestora, ar fi condus instanţa la concluzia că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, şi că, în cauza de faţă, nu a fost încălcat principiul libertăţii de exprimare şi principiul potrivit căruia în chestiuni de interes public opinia publică are dreptul la informare. De asemenea, s-a criticat faptul că instanţa nu a coroborat probatoriul administrat în cauză şi nici nu a fost argumentată legătura de cauzalitate a faptelor fiecărui pârât cu pretinsul prejudiciu al reclamantului în contextul în care jurnalistul nu a acţionat cu rea-credinţă, nu a distorsionat realitatea cu depăşirea limitelor dreptului său subiectiv privind exercitarea profesiei de ziarist.

În privinţa apelurilor declarate de pârâţii I.M.R. şi I.D.N., curtea a apreciat că nu se mai impune reluarea criticilor dezvoltate de aceştia în primul ciclu procesual, întrucât prin soluţia instanţei din apel din cel de-al doilea ciclu procesual aceste apeluri au fost anulate ca netimbrate.

Întrucât aceşti apelanţi pârâţi nu au recurat soluţia pe care au primit-o apelurile promovate, prin Decizia civilă nr. 2986 din 2 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie, această soluţie a dobândit putere de lucru judecat, astfel că a fost menţinută întocmai.

Instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind nefondat apelul reclamantului, întrucât soluţia adoptată de prima instanţă, relativ la modul de soluţionare a excepţiilor capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Jurnal E.Z., a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.G. şi I.R., a fost argumentată de prima instanţă prin considerente lipsite de echivoc şi care, în opinia instanţei de apel, se circumscriu întru totul dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ.; astfel că sub acest aspect a fost menţinută soluţia primei instanţe.

Tribunalul s-a raportat atât la actele constitutive ale publicaţiei E.Z., marcă înregistrată, la momentul apariţiei articolelor în dispută, a SC R.R. SRL cât şi la dispoziţiile art. 73 - 76 din Legea nr. 3/197, ale art. 1003 şi ale art. 969 C. civ. cu privire la răspunderea civilă solidară a editurii, ziaristului şi redactorului şef al editurii.

În privinţa criticilor care privesc fondul cauzei, critici expuse de reclamant prin memoriul de apel, acestea au fot privite ca nefondate pentru aceleaşi considerente comune cu acelea pentru care apelul pârâţilor a fost privit ca întemeiat. Astfel, instanţa de apel a apreciat că nu se mai impune analiza motivelor de apel care privesc cuantumul prejudiciul moral pe care l-a acordat prima instanţă şi nici a acelora care privesc modul de aplicare a dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ. şi publicarea sentinţei în maniera pretinsă pe calea acţiunii de faţă, în contextul analizei pe care a primit-o răspunderea civilă delictuală în speţa pendinte.

S-a apreciat ca fiind întemeiat apelul declarat de pârâţii SC R. SRL şi respectiv, M.M.

Pornind de la premisa, surprinsă de instanţa de fond respectiv, aceea a caracterului incontestabil de interes public al demersului jurnalistic - traficul de arme de producţie autohtonă în ţări din Africa aflate sub embargo - de la obligaţia jurnaliştilor de a răspândi informaţii şi idei în scopul îndeplinirii misiunii activităţii jurnalisticele care instanţa de contencios european o caracterizează ca având rolul de câine de pază al democraţiei) instanţa de apel a avut în vedere faptul că deşi limitele unei critici admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic, unui funcţionar public, vizaţi în această calitate decât în privinţa unui om obişnuit, iar ziariştilor le revine obligaţia de a răspândi informaţii şi idei în legătură cu domenii de interes public, presa nu trebuie să depăşească limitele stabilite, printre altele, în vederea protecţiei dreptului la reputaţie a persoanelor vizate, care, ca element al vieţii private, este protejat de art. 8 al Convenţiei.

Raportându-se la probatoriul administrat în cauză: răspunsurile la interogatorii coroborate cu conţinutul înscrisurilor şi declaraţiile martorilor, instanţa de apel a reţinut că, demersul jurnalistic contestat în prezenta cauză se circumscrie exigenţelor art. 8 şi ale art. 10 din Convenţie întrucât elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum aceasta este reglementată în dreptul intern prin dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., nu sunt întrunite.

Jurnalistul a demarat o investigaţie incognito cu privire la posibilitatea existenţei unui comerţ ilicit cu arme şi, în aceste condiţii, a primit informaţii cu privire, printre altele, şi la persoana reclamantului.

Instanţa de fond a reţinut că fapta jurnalistului pârât nu este o simplă judecată de valoare, ci se referă la fapte concrete, situaţie în care trebuia să verifice veridicitatea informaţiilor publicate.

Curtea de apel a constatat că pârâtul I.D.N., ca şi sursă a jurnalistului în Elveţia unde a fost efectuată investigaţia incognito, este cel care a furnizat numele reclamantului şi implicarea sa în tranzacţiile în discuţie prin raportare la modul de constituire al societăţilor comerciale, componenţa acţionariatului, existenţa unor oferte cuprinzând preţul oferit de firmele producătoare de armament.

Prin urmare, s-a arătat că informaţiile furnizate de sursă au fost verificate de jurnalist în realizarea articolelor, cu referire strictă la înscrisurile deja administrate în cauză, în contextul în care, sub acest aspect, jurisprudenţa este unanimă în a recunoaşte că, şi în măsura în care sunt verificate informaţiile care îi parvin, jurnalistul nu poate fi absolut sigur de veridicitatea acestora.

S-a reţinut că fapta prejudiciabilă nu există, pârâtul aflându-se sub protecţia art. 10 din Convenţie.

Curtea a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene în cauza Pedersen şi Baadsgard c. Danemarcei, unde arată că va verifica „dacă ziariştii au acţionat cu bună credinţă şi s-au conformat obligaţiei obişnuite care le incumbă de a verifica o declaraţie factuală. Această obligaţie semnifică faptul că trebuiau să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă şi fiabilă care să poată fi considerată ca proporţională cu natura şi forţa afirmaţiei lor, având în vedere că cu cât afirmaţia este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă".

Curtea europeană a statuat cu caracter de principiu (ex. cauza Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei), că ziariştii nu trebuie să fie obligaţi să dovedească întotdeauna adevărul afirmaţiilor publicate atunci când acţionează cu bună credinţă, bazându-se pe informaţii credibile.

De asemenea, în cauza Lingens c. Austriei, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmaţiile unui ziarist au caracterul unor judecăţi de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de art. 10 cu condiţia ca ele să se bazeze pe nişte fapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului lor, chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală (cauza Cumpănă şi Mazăre c. României, Pedersen şi Baadsgard c. Danemarcei).

Or, pentru a se bucura de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să existe o verificare corespunzătoare realizată de către ziarist înaintea redactării materialului, să existe fapte reale pe care s-au bazat acuzaţiile aduse de acesta, să existe buna credinţă a ziaristului şi acesta să respecte regulile de etică jurnalistică (cauza Gaudio c. Italiei).

Pe de altă parte, hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu de luat în considerare de instanţe, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii incriminate.

În consecinţă, atunci când persoana acuzată de săvârşirea unui delict de presă nu poate dovedi întru totul exactitatea afirmaţiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale (verificând dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum şi dacă a depus diligentele necesare, în circumstanţele date, pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor), cât şi cu scopul demersului jurnalistic (verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes public) chiar dacă acesta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate, sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acesteia

Exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare nu este însă absolut, însăşi Convenţia stabilind la art. 10 paragraf 2 ca „poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, dacă constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecţia moralei, reputaţiei sau drepturilor altuia".

Rezultă de aici că, aria restricţiilor aduse de stat libertăţii de exprimare este determinată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: restricţia să fie prevăzută de lege, să urmărească cel, puţin unul din scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop.

În speţa pendinte, fiind îndeplinită condiţia ca informaţiile prezentate să fie de interes public, este înlăturat caracterul ilicit al faptei, ca urmare a dovedirii veridicităţii acestora, antrenând inexistenţa uneia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale.

Mai mult, pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, să fi acţionat deci cu vinovăţie.

În acest cadru general evocat, s-a apreciat că pârâtul nu a avut intenţia directă de a aduce atingere reputaţiei reclamantului, de a defăima imaginea acestuia, de a duce atingere vieţii sale particulare ci a urmărit exclusiv să informeze opinia publică asupra unor chestiuni incontestabil de interes general.

Sigur că, faţă de importanţa subiectului dezvoltat în jurnalul chemat în judecată, pentru a atrage atenţia publicului, jurnalistul a folosit expresii care să aibă impact asupra cititorului.

Or, considerând că nu este demonstrată existenţa faptei licite şi a vinovăţiei ziaristului, în cauză nu sunt întrunite cumulativ cerinţele care antrenează răspunderea sa civilă delictuală astfel că, pârâtul şi-a exercitat, în opinia instanţei, dreptul prevăzut de Constituţie respectiv, dreptul la exprimare, iar aspectele prezentate publicului larg sunt înscrise în limitele criticii obiective permise în materie de jurisprudenţa europeană.

Având în vedere dispoziţiile 998 - 999 C. civ., ale art. 72 - 75 din Legea nr. 3/1974, ale art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi ale art. 4 din Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, curtea a apreciat că acţiunea este nefondată şi, pe cale de consecinţă, apelul reclamantului a fost respins.

S-a susţinut în apel, în privinţa capătului de cerere privind publicarea sentinţei de condamnare civilă, că ar fi rămas fără obiect, în opinia apelantului pârât, întrucât ziarul E.Z. nu se mai află în proprietatea pârâtei SC R. SRL, curtea de apel a apreciat însă că nu se mai impune analiza acestei susţineri, deşi din actele depuse în faţa instanţei de recurs rezultă că aspectele învederare se confirmă, având în vedere soluţia de respingere fundamentată pe inexistenţa elementelor răspunderii civile delictuale.

Cu privire la cheltuielile de judecată pretinse de apelantul pârât, având în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în dovedirea acestor pretenţii precum şi dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că se impune reducerea onorariului de avocat urmând ca reclamantul să suporte jumătate din aceste cheltuieli.

Împotriva Deciziei civile nr. 288A din 30 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, reclamantul O.M.E. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile aer. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, reclamantul O.M.E. a susţinut, în esenţă, încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii reglementată de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. referitor la încălcarea principiului disponibilităţii, prin omiterea cercetării criticilor aduse de apelantul reclamant hotărârii atacate şi întemeierea soluţiei date în apel exclusiv pe criticile aduse de către apelanţii pârâţi cu simpla precizare, că se resping criticile reclamantului, întrucât se admit criticile pârâţilor, precum şi încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie referitoare la obligaţia asigurării unui proces echitabil.

Un al argument îl reprezintă, în opinia recurentului-reclamant, nemotivarea, motivarea insuficientă şi contradictorie a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte fiecare capăt de cerere din apelul formulat de reclamantul-apelant.

Sub acest aspect, apreciază că instanţa de apel a dat aparenţa unei motivări a hotărârii ce trebuia pronunţată în rejudecarea cauzei după casarea dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în realitate, pronunţând o hotărâre, care nu soluţionează cauza în mod temeinic şi legal, ci o tratează în mod subiectiv, neaducând niciun contraargument la cele stabilite deja, de prima instanţă.

Totodată, consideră recurentul, instanţa de apel, prin ignorarea probelor administrate în cauză şi care fundamentează o situaţie de fapt care nu a putut fi schimbată, a interpretat greşit prevederile legale aplicabile în materie, refuzând chiar aplicarea acestor norme legale.

Solicită în principal admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la o instanţă egală în grad cu cea a Curţii de Apel Bucureşti, pentru o mai bună administrare a cauzei, având în vedere că din 2009 pricina se află în cel de-al treilea recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curtea de apel judecând deja a treia oară cauza după casarea repetată, din lipsa motivării hotărârilor adoptate, conform prevederilor legale, iar în subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului reclamantului apelant, aşa cum a fost precizat în faţa curţii de apel şi respingerii apelurilor formulate de apelanţii pârâţi M.M. şi SC R.R., cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe, Sentinţa civilă nr. 875 din 6 mai 2008 şi modificării parţiale, în sensul celor precizate în apelul reclamantului, referitor numai la îndreptarea erorii materiale privind dimensiunea de 1:1 pentru publicarea dezminţirii.

În temeiul dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimata-pârâtă SC R.R. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

În şedinţa publică de la 4 martie 2015 intimatul-pârât Ziarul E.Z. Bucureşti a depus cerere de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, motivat de împrejurarea că SC Editura E.Z. şi C. SRL se află sub incidenţa acestei legi.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele care succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. (..)".

Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea U.ală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul de judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Instanţa trebuie respecte cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale".

Înalta Curte reţine că prin aceste dispoziţii speciale, legiuitorul a avut în vedere că toate acţiunile prin care creditorii falitei urmăresc realizarea creanţelor împotriva acesteia să fie suspendate de drept, urmând ca, ulterior, creditorii să-şi realizeze creanţa în cadrul procedurii colective demarate prin deschiderea procedurii insolvenţei. Astfel, măsura stabilită prin art. 36 se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă.

Soluţia legislativă a suspendării de drept reglementată de art. 36 nu vizează însă toate acţiunile, indiferent de natura lor pe care debitorul falit le are, ci doar a celor personale vizând realizarea creanţelor împotriva falitului ca o necesitate a asigurării unei egalităţi de tratament juridic dintre debitor şi alte persoane neimplicate în procedura insolvenţei, urmărindu-se astfel evitarea instituirii unui tratament juridic privilegiat debitorului aflat în insolvenţă, în afara celui prevăzut de legea specială, ceea ce ar fi contrar art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte, analizând recursul în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constată că acesta este fondat, în cauză având loc o greşită aplicare a legii de către instanţa de apel în raport de prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

În speţă, prin apelul formulat, reclamantul a reiterat pretenţiile sale şi împotriva publicaţiei E.Z., în ceea ce priveşte modificarea erorii materiale privind dimensiunea publicării materialului de 9:1, în loc de dimensiunea normală solicitată de 1:1, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 25.000 RON, cu menţinerea celorlalte dispoziţii din hotărârea primei instanţe, instanţa de apel pronunţându-se la data de 30 iunie 2014, în condiţiile în care SC E. E.Z. şi C. SRL se afla în insolvenţă încă din 26 februarie 2014.

Prin urmare, motivele vizând suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 invocate pentru prima dată în recurs, subzistau în apel, astfel încât, având în vedere toate considerentele expuse, urmează ca, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., să fie admis recursul, casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru aplicarea art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Criticile recurentului-reclamant urmează a fi analizate în rejudecare, după casare, cu respectarea, totodată, a principiului non refomatio in pejus instituit de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. şi a prevederilor art. 315 C. proc. civ. (de care instanţa de apel nu a ţinut cont în al treilea ciclu procesual), cu respectarea, totodată, şi a dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., a exigenţelor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ţinând cont că potrivit jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Cauza Virgil Ionescu contra României - Hotărârea din 28 iunie 2005, Cauza Van de Hurk împotriva Olandei - Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Dulaurans împotriva Franţei - Hotărârea din 21 martie 2000).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamantul O.M.E. împotriva Deciziei civile nr. 288A din 30 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie. Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 2364/2015. Civil. Alte cereri. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1872/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2001/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs