ICCJ. Decizia nr. 2005/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2005/2015
Dosar nr. 8839/101/2009**
Şedinţa publică de la 7 octombrie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 364 din 29 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 8839/101/2009, Tribunalul Mehedinţi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul V.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 100.000 euro reprezentând 60.000 euro prejudiciul moral personal şi 40.000 euro prejudiciul suferit de defunctul V.Gh.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 28.161 RON reprezentând daune materiale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul V.T., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi.
Ca urmare a decesul reclamantului V.T., dosarul a fost suspendat prin încheierea de şedinţă de la data de 24 martie 2011.
Apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, dosarul fiind transpus pe rolul Secţiei I Civile a Curţii de Apel Craiova sub nr. 8839/101/2009*. Această cerere a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 11 aprilie 2012 curtea menţinând măsura suspendării, în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 216 din 6 noiembrie 2013 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a constatat perimate apelurile declarate de reclamantul V.T. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a arătat că, din verificările actelor de la dosar, rezultă că ultimul act de procedură a fost îndeplinit la data de 11 aprilie 2012, dată la care s-a menţinut măsura suspendării în baza art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la dezbaterea succesiunii şi indicarea moştenitorilor apelantului reclamant V.T. şi pricina a rămas în nelucrare mai mult de 1 an, din vina părţilor.
Împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu reprezentant în teritoriu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 2325 din 19 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 8830/101/2009*, s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva Deciziei nr. 216 din 6 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
S-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
S-a reţinut că excepţia perimării este reglementată de art. 248 C. proc. civ. ca o excepţie peremptorie, întrucât finalitatea sa este stingerea procesului în faza în care acesta se află, şi este absolută, fiind reglementată de norme imperative, edictate în interesul părţilor dar şi al unei bune administrării a actului de justiţie.
Pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată, în intervalul de timp prevăzut de lege.
În speţă însă, apelantul pârât Statul Român a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, cerere ce a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din 11 aprilie 2012, deşi în acel moment se cunoştea faptul că reclamantul V.T. a decedat şi nu s-au putut indica moştenitorii.
Pentru aflarea moştenitorilor, pârâtul a făcut demersurile necesare, adresându-se atât Primăriei Drobeta-Turnu Severin, cât şi Primăriei comunei Punghina judeţul Mehedinţi, dar aceste demersuri nu au avut un rezultat pozitiv.
Chiar dacă recurentul nu s-a adresat Camerei Notarilor, prin adresele formulate la cele două primării a dovedit interesul în continuarea judecăţii cauzei, astfel încât, s-a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a aplicat sancţiunea perimării.
În rejudecare, pârâtul Statul Român a indicat numele şi adresele moştenitorilor reclamantului decedat, fiind introduşi şi citaţi în cauză în această calitate V.P.S. şi V.R.L.
Prin Decizia nr. 282 din 21 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în Dosarul nr. 8839/101/2009**, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul V.T., împotriva Sentinţei nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 8839/101/2009.
A fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, împotriva Sentinţei nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 8839/101/2009.
A fost schimbată în parte Sentinţa nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 8839/101/2009, în sensul că s-a respins cererea pentru daune morale formulată de reclamant.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În motivarea hotărârii, în ceea ce priveşte apelul reclamantului V.T., instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu îşi mai produc efectele şi nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acţiunea dedusă judecăţii.
Instanţa de apel a avut în vedere Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în M. Of. la 15 noiembrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările ulterioare, precum şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că dat fiind că la momentul la care instanţa a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai exista, nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi au fost apreciate ca fiind neîntemeiate criticile vizând soluţia de admitere a cererii pentru daune materiale, reprezentând contravaloarea casei şi anexelor gospodăreşti, bunuri preluate de stat şi nerestituite reclamantului.
Instanţa de apel a apreciat că este îndeplinită cerinţa impusă de art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, bunurile nefiind restituire nici în baza legilor speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, reţinându-se ca fiind fondată cererea pentru daune materiale, cuantumul stabilit prin sentinţa atacată cu apel fiind cel stabilit prin expertiza efectuată în cauză.
Aşa fiind, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul V.T. şi a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, schimbând în parte Sentinţa nr. 364/2010 a Tribunalului Mehedinţi în sensul respingerii cererii pentru daune morale.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.
În argumentarea recursului, pârâtul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a menţinut în mod nelegal dispoziţiile sentinţei apelate cu privire la acordarea daunelor materiale, având în vedere faptul că nu au fost îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, în opinia recurentului-pârât, acordarea de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate de către instanţa de judecată este nelegală, deoarece textul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 instituie dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc numai în cazul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare şi nerestituite în natură sau prin echivalent sau ca efect al măsurii administrative. Or, în cauză, nu au fost depuse înscrisuri care să dovedească faptul că măsura confiscării a fost dispusă ca efect al măsurii administrative.
În cauză, mai susţine recurentul, nu a fost făcută dovada că bunurile respective nu i-au fost restituite reclamantului sau că acesta nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 şi, ca atare, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, dacă bunurile respective nu au fost restituite.
De asemenea, recurentul consideră că nu este îndeplinită condiţia impusă de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloare bunuri imobile prin natură şi bunuri imobile prin destinaţie care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/1999, întrucât nu s-a făcut dovada că a fost urmată procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a fost obţinută restituirea acestora în natură sau prin echivalent.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Preliminar, se constată că recurentul a invocat în drept dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., dar decizia atacată este o hotărâre pronunţată în apel, prin urmare, susceptibilă de apel, ce nu poate fi examinată din perspectiva acestui text legal.
Analizând recursul, prin prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul fondat al acestuia.
Criticile recurentului vizând neîndeplinirea condiţiei impuse de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloare bunuri imobile prin natură şi bunuri imobile prin destinaţie care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/1999, întrucât nu s-a făcut dovada că a fost urmată procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a fost obţinută restituirea acestora în natură sau prin echivalent, se constată ca fiind fondate.
Legea nr. 221/2009 este un act normativ, cu caracter de complinire, elaborat şi adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, şi a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara nedreptăţile comise de regimul politic anterior şi cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv şi să încerce să îşi exercite drepturile fundamentale.
Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede la art. 5: „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente".
Se observă că dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevăd condiţia ca bunurile confiscate să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că reclamantul, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., potrivit cărora cel care face o propunere în faţa instanţei trebuie să o dovedească, trebuia să dovedească că bunurile imobile solicitate nu au constituit obiect de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, pentru a se evita o dublă reparaţie.
În speţă, se constată că nu s-a probat împrejurarea că a fost urmată procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a fost obţinută restituirea bunurilor imobile în natură sau prin echivalent, nu au fost depuse nici înscrisuri relevante în stabilirea despăgubirilor materiale solicitate, respectiv proces-verbal de confiscare, inventarul bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative care să cuprindă bunurile a căror contravaloare se solicită şi nici înscrisuri din care să rezulte componenţa gospodăriei la data dislocării şi la înapoiere, cerinţa legii, aceea de a fi vorba de bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative şi nerestituite.
Aşa fiind, ambele instanţe au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, devenind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva Deciziei nr. 282 din 21 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva Sentinţei nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 8839/101/2009, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva Deciziei nr. 282 din 21 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva Sentinţei nr. 364 din 29 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 8839/101/2009, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acţiunea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2368/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2364/2015. Civil. Alte cereri. Recurs → |
|---|
