ICCJ. Decizia nr. 2364/2015. Civil. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2364/2015
Dosar nr. 4619/105/2010*
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 384 din 12 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC P.L. SA în continuare, s-a admis, în parte, cererea reconvenţională precizată formulată de pârâta SC D. SRL şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus obligarea reclamantei de a plăti pârâtei suma de 2.403.761 RON reprezentând prejudiciul şi 30.764,92 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, cu privire la inadmisibilitatea cererii reconvenţionale, invocată de reclamantă, că această cerere nu a fost apreciată ca o veritabilă excepţie procesuală, motiv pentru care nici nu a fost soluţionată ca atare, ci ca o apărare de fond. În acest sens, au fost avute în vedere prevederile art. 119 raportate la art. 7205 C. proc. civ., potrivit cărora dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului poate formula cerere reconvenţională. Ori, cele două contracte de închiriere şi de prestări servicii care au stat la baza raporturilor juridice dintre părţi au avut acelaşi scop şi aceeaşi justificare (ecologizarea batalurilor), motiv pentru care nu au fost privite în mod independent unul de celălalt, astfel că pârâta a fost îndreptăţită să formuleze cererea reconvenţională prin care solicită daune, chiar dacă aceasta nu se întemeiază exclusiv pe contractul de închiriere a cărui reziliere s-a solicitat pe calea acţiunii principale.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că părţile au încheiat Contractul de locaţiune nr. 1444 din 4 decembrie 2006, prin care societatea reclamantă asigura pârâtei, în calitate de locatar, folosinţa terenului în suprafaţă de 24.500 mp situat în Ploieşti, în scopul desfăşurării activităţii de ecologizare a batalurilor aparţinând SC P.L. SA, contract care a fost încheiat pentru o perioadă de 5 ani începând cu data de 1 decembrie 2006.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanta deţinea terenul cu titlu legal în baza contractului de concesiune încheiat cu proprietarul acestuia, respectiv Consiliul Local Ploieşti, Contract nr. 12150 din 23 noiembrie 2006, valabil tot pentru o perioadă de 5 ani, iar în vederea desfăşurării activităţii de ecologizare a batalurilor, reclamanta în calitate de beneficiar şi pârâta, în calitate de prestator, au încheiat Contractul de prestări servicii nr. 698 din 25 mai 2006, a cărui valabilitate s-a derulat între data semnării lui şi momentul finalizării lucrărilor, respectiv la 1 octombrie 2009.
Pentru realizarea activităţii de ecologizare societatea pârâtă a obţinut o Autorizaţie de construire pentru sistemul de ecologizare reziduuri petroliere nr. 483 din 11 iulie 2007 eliberată de Primăria Municipiului Ploieşti şi, deşi contractul de prestări servicii expira la data de 1 octombrie 2009, cu Adresa nr. 851 din 15 ianuarie 2009, reclamanta i-a adus la cunoştinţă pârâtei că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite potrivit contractului până la finalizarea stadiului de refacere a cadrului natural în zonă conform legislaţiei în vigoare.
Ulterior, la 27 noiembrie 2009, cu Adresa nr. 853 reclamanta i-a solicitat prestatorului sistarea temporară a activităţii de ecologizare a batalurilor, cu motivarea că termenul contractului de prestări servicii a expirat, precum şi faptul că urmează să evalueze din punct de vedere tehnic şi economic rezultatele acestei activităţi.
În paralel, reclamanta a organizat o licitaţie în vederea continuării ecologizării batalurilor, licitaţie în urma căreia a fost declarată câştigătoare societatea pârâtă, conform Adresei nr. 1735 din 8 noiembrie 2010 şi, drept consecinţă a câştigării licitaţiei, părţile urmau să încheie un nou contract de prestări servicii, scop în care au stabilit prin protocol cerinţele stabilite de comun acord pentru perfectarea acestuia.
A constatat tribunalul că, pe parcursul derulării licitaţiei şi a negocierilor pentru încheierea contractului de prestări servicii, reclamanta i-a notificat pârâtei rezilierea contractului de locaţiune a terenului pe care se desfăşura activitatea de ecologizare. Astfel, prin Adresa nr. 3505 din 14 iunie 2010, i s-a adus acesteia la cunoştinţă că valabilitatea contractului de prestări servicii a încetat, iar în aceste condiţii nu-şi mai poate îndeplini obligaţia prevăzută la art. 10, respectiv aceea de a folosi terenul potrivit destinaţiei sale şi scopului pentru care a fost încheiat contractul de închiriere, respectiv acela de ecologizare a batalurilor.
Din verificarea contractului de locaţiune tribunalul a constatat că părţile nu au inserat un pact comisoriu care să le dea dreptul să rezilieze unilateral convenţia fără intervenţia instanţei de judecată, astfel că, desfiinţarea contractului nu putea opera la simpla notificare a reclamantei, motiv pentru care instanţa nu este în măsură să confirme o asemenea operaţiune.
Tribunalul a mai reţinut că la momentul soluţionării acţiunii, contractul de locaţiune a încetat prin ajungere la termen, la fel cum a expirat de altfel şi contractul de concesiune al reclamantei asupra terenului în litigiu, astfel că, în aceste condiţii, instanţa nu a putut constata că la data de 30 iunie 2010 s-a produs rezilierea contractului de închiriere, deoarece notificarea invocată ca temei al rezilierii a fost făcută cu nerespectarea legislaţiei în vigoare şi în afara cadrului contractual. De asemenea, nu s-a putut dispune nici evacuarea pârâtei de pe terenul în litigiu, în condiţiile în care la momentul actual reclamanta nu mai deţine nicio calitate asupra acestui imobil, iar proprietarul de drept, Primăria Municipiului Ploieşti, (cu care pârâta se află în negocieri avansate pentru achiziţionarea acestuia) s-a opus acţiunii în evacuare.
Cu privire la cererea reconvenţională precizată a pârâtei, tribunalul a observat că expertul contabil desemnat în cauză a cuantificat prejudiciul suferit de societatea pârâtă ca urmare a întreruperii activităţii de ecologizare la suma de 3.470.784 RON, pierdere patrimonială şi 2.403.761 RON, beneficiu nerealizat.
Prin urmare, expertul a stabilit că daunele ce se cuvin pârâtei se împart în două categorii şi anume pierderea patrimonială în care a inclus cheltuieli de investiţii, cheltuieli cu obiectele de inventar şi cheltuielile de exploatare.
Investiţia pe care a realizat-o pârâta pentru realizarea activităţii de ecologizare a constat în edificarea pe terenul închiriat a unei instalaţii de ecologizare bataluri despre care expertul constructor a stabilit că este o construcţie definitivă, iar relocarea acesteia nu este posibilă. Aşadar, cheltuielile cu întreţinerea instalaţiei sunt în sarcina proprietarului acesteia conform autorizaţiei de construire, iar nu în sarcina beneficiarului unor lucrări care nu este obligat să suporte decât preţul la care s-a obligat prin contract.
Sub un alt aspect, construcţia ar profita proprietarului terenului, iar nu reclamantei care l-a deţinut doar cu titlu de concedent, însă, în situaţia în care a fost respinsă cererea principală de evacuare a pârâtei, este evident că aceasta nu încearcă niciun prejudiciu real în privinţa investiţiei sale pe care continuă şi va continua s-o exploateze în condiţiile ce vor fi negociate cu proprietarul terenului pe care este amplasată.
O altă daună calculată de expert a fost beneficiul nerealizat, reprezentat de câştigul patrimonial (veniturile) pe care le-ar fi obţinut pârâta dacă contractantul său nu ar fi sistat lucrările la data de 1 decembrie 2009.
În această privinţă, tribunalul a apreciat că suma de 2.403.761 RON calculată de expert cu titlu de daune, constând în beneficiul nerealizat se cuvine societăţii pârâte, având în vedere că locaţiunea a fost încheiată pe o perioadă de 5 ani, care nu expirase la acel moment, iar prin Adresa cu nr. 851 din 15 ianuarie 2009 reclamanta i-a adus la cunoştinţă pârâtei că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite potrivit contractului până la finalizarea stadiului de refacere a cadrului natural în zonă conform legislaţiei în vigoare. Astfel, i s-a creat pârâtei falsa reprezentare că activitatea de ecologizare va continua, cu atât mai mult cu cât reclamanta i-a pus la dispoziţie acesteia pentru ecologizare cantităţi mai mari decât cele prevăzute iniţial în contractul de prestări servicii.
În concluzie, instanţa a constatat că daunele pe care Ie-a încercat societatea pârâtă ca urmare a întreruperii activităţii de ecologizare se ridică la suma de 2.403.761 RON, respectiv profitul brut ce ar fi putut fi realizat dacă nu i-ar fi fost întreruptă activitatea desfăşurată conform contractului părţilor.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel atât reclamanta SC P.L. SA cât şi pârâta SC D. SRL criticând sentinţa recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivele fiind pe larg expuse în cuprinsul deciziei instanţei de apel.
Soluţionând cauza, Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2014, a admis apelurile declarate de reclamanta SC P.L. SA şi de pârâta SC D. SRL împotriva Sentinţei nr. 384 din 12 noiembrie 2012 şi a încheierilor de şedinţă din 20 aprilie 2012 şi 14 mai 2012 pronunţate de Tribunalul Prahova şi, pe cale de consecinţă:
A schimbat, în parte, încheierea de şedinţă din data de 20 aprilie 2012 şi Sentinţa nr. 384 din 12 noiembrie 2012 în sensul că:
A admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, invocată de către reclamanta-pârâtă SC P.L. SA şi a respins cererea pârâtei-reclamante SC D. SRL de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010, ca inadmisibilă.
S-a dispus obligarea reclamantei-pârâte SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL în plus şi suma de 68.583 RON cu titlu de despăgubiri materiale.
S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi încheierilor apelate.
S-a respins cererea reclamantei-pârâte SC P.L. SA de repunere a părţilor în situaţia anterioară, ca neîntemeiată.
S-a dispus obligarea reclamantei-pârâte SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1.496,33 RON.
Pentru a decide astfel instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pe următoarele considerente:
în ceea ce priveşte cererea formulată de apelanta SC P.L. SA Ploieşti instanţa a constatat că la termenul de judecată din 30 mai 2013 s-a luat act de renunţarea acesteia la judecata apelului cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere vizând constatarea rezilierii contractului de locaţiune şi evacuarea apelantei-pârâte, dat fiind că prin Procesul-verbal nr. 006145 din 3 aprilie 2013 SC P.L. SA a predat către Municipiul Ploieşti terenul ce a făcut obiectul Contractului de locaţiune nr. 1444 din 4 decembrie 2006. Ca atare apelul acesteia s-a analizat prin prisma criticilor aduse soluţiei instanţei de fond în privinţa soluţionării cererii reconvenţionale.
În ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante, Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile acestei apelante, instanţa de fond soluţionând greşit această excepţie.
Astfel, potrivit susţinerilor apelantei-pârâte SC D. SRL aşa cum au fost reţinute în cuprinsul încheierii din data de 20 aprilie 2012 de către instanţa de fond, daunele solicitate de către această apelantă rezultă din modul de derulare a raporturilor contractuale în cadrul contractului de prestări servicii, mai precis, producerea daunelor la momentul la care s-a solicitat evacuarea de către apelanta-reclamantă.
În acest sens, instanţa constată că la art. 10 din Contractul de prestări servicii nr. 698 din 25 mai 2006 este inserată o clauză compromisorie în care se găseşte materializată voinţa ambelor părţi privind stabilirea competenţei ca litigiul dintre ele să fie supus arbitrajului, urmând a fi soluţionat de către Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova.
În mod eronat a reţinut instanţa de fond în sensul pronunţării asupra acestei excepţii, atâta timp cât soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei generale viza solicitarea pârâtei-reclamante cu referire însă la cererea reclamantei de închiriere şi evacuare, cerere fondată pe Contractul de locaţiune nr. 1444/2006, în acest caz competenţa de soluţionare a litigiului revenind instanţei judecătoreşti.
Ori, aşa cum s-a arătat, atâta timp cât temeiul juridic al pretenţiilor pârâtei derivă din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, competenţa soluţionării cererii de despăgubiri aferentă perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010 (reprezentând luna următoare sistării lucrărilor, respectiv data rezilierii unilaterale a Contractului de locaţiune nr. 1444/2006) revine Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, conform dispoziţiilor art. 3433 C. proc. civ. care exclud competenţa instanţelor judecătoreşti în situaţia încheierii convenţiei arbitrale.
Aşa fiind, pretenţiile pârâtei SC D. SRL Ploieşti formulate prin cererea reconvenţională, vizând această perioadă (1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010) au fost respinse ca inadmisibile.
În ce priveşte nepronunţarea instanţei de fond asupra inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, s-a apreciat că în mod corect a fost calificată ca fiind o apărare pe fondul cauzei, având în vedere susţinerile reclamantei care a apreciat că pretenţiile pârâtei nu derivă din raportul juridic dedus judecăţii.
Asemenea critici impun o analiză în fond a pretenţiilor, noţiunea de inadmisibilitate vizând nu excepţia, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii.
Nu au fost primite nici criticile apelantei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 720 alin. (5) C. proc. civ., atâta timp cât pretenţiile SC D. SRL nu pot fi analizate decât prin prisma celor două contracte, cel de locaţiune şi cel de prestări servicii, contracte încheiate în vederea desfăşurării activităţii de ecologizare a batalurilor (art. II alin. (1) - Contract de locaţiune nr. 1444 din 4 decembrie 2006, art. 1 - contract de prestări servicii).
Cu privire la excepţia netimbrării cererii reconvenţionale Curtea a reţinut că şi această critică este nefondată pentru următoarele considerente:
La termenul de judecată din data de 20 aprilie 2012 instanţa de fond a pus în vedere pârâtei-reclamante să achite taxă de timbru în raport de valorile stabilite prin raportul de expertiză contabilă însă, totodată, a încuviinţat obiecţiuni la acest raport de expertiză, acordând un nou termen de judecată pentru ca expertul desemnat să răspundă la aceste obiecţiuni.
Faţă de împrejurarea că răspunsul la obiecţiuni a fost depus la instanţă în data de 11 mai 2012, la termenul de judecată din data de 14 mai 2012 s-a apreciat necesar acordarea unui nou termen de judecată pentru ca părţile să ia cunoştinţă de acest răspuns la obiecţiuni, excepţia netimbrării cererii invocată de reclamantă prorogându-se pentru termenul următor şi punându-i-se în vedere pârâtei să timbreze cererea reconvenţională.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 modificată, judecătorul pune în vedere petentului să achite suma datorată, instanţa de fond neprocedând în concret conform dispoziţiilor legale anterior menţionate, nestabilind în sarcina societăţii suma datorată, astfel încât nu îi poate fi imputată acesteia netimbrarea cererii reconvenţionale în absenţa indicării concrete a respectivei sume.
De altfel, la data de 21 mai 2012, anterior termenului de judecată acordat, respectiv 11 iunie 2012, pârâta-reclamantă a menţionat suma faţă de care înţelege să achite taxa de timbru, sumă reprezentând valoarea pretenţiilor sale şi, de asemenea, a formulat cerere de ajutor public judiciar, cerere încuviinţată, potrivit încheierii din data de 24 mai 2012. La acest moment s-a stabilit în mod efectiv de către instanţa de judecată suma pe care pârâta-reclamantă trebuie să o achite ca şi taxă de timbru, respectiv 19.053,92 RON, obligaţie îndeplinită aşa cum rezultă din ordinele de plată.
Pentru considerentele expuse, critica apelantei-reclamante privind omisiunea instanţei de a anula cererea reconvenţională ca netimbrată apare ca fiind nefondată.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantei-reclamante privind împrejurarea că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, Curtea a apreciat-o, ca fiind nefondată, atâta timp cât prin cererea reconvenţională formulată la termenul de judecată din data de 21 februarie 2011 pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata daunelor conform art. 13 din contractul de locaţiune (cheltuieli efectuate cu întreţinerea instalaţiei precum şi beneficiul nerealizat). Ori, instanţa de fond a admis în parte cererea reconvenţională, acordând numai suma reprezentând beneficiul nerealizat.
Referitor la fondul pretenţiilor deduse judecăţii, Curtea a reţinut următoarele:
Contractul de prestări servicii nr. 698/2006 încheiat la data de 25 mai 2006 între reclamantă şi pârâtă a avut ca obiect realizarea lucrărilor de prelucrare a reziduurilor, ecologizare a batalului NDS 212 şi refacerea cadrului natural din zonă, cu o valoare de 3.970.158 euro (fără TVA), prin Actul adiţional nr. 6 mărindu-se cu 3.866.000 euro (fără TVA).
Contractul menţionat s-a încheiat pentru perioada 25 mai 2006 - 1 octombrie 2009.
Pentru executarea lucrărilor, reclamanta a încheiat cu Consiliul Local Ploieşti Contractul de concesiune nr. 1383 din 15 noiembrie 2006 privind concesionarea unui teren în suprafaţă de 24.500 mp pe o durată, de 5 ani (23 noiembrie 2006 - 23 noiembrie 2011).
După încheierea acestui contract, între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat Contractul de locaţiune nr. 1444 din 4 decembrie 2006 prin care reclamanta asigura folosinţa terenului sus-menţionat în scopul desfăşurării activităţii pe o perioadă de 5 ani (1 decembrie 2006 - 1 decembrie 2011).
Potrivit art. 12 din contractul de locaţiune, contractul încetează prin acordul de voinţă exprimat în scris al părţilor contractante; expirarea termenului contractual; desfiinţarea titlului locatorului cu privire la teren; falimentul societăţii; rezilierea în caz de neexecutare a obligaţiilor asumate prin contract, printr-o notificare comunicată celeilalte părţi, la data stabilită prin aceasta.
Conform art. 13 din acelaşi contract de locaţiune, pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute în acest contract, partea în culpă datorează celeilalte părţi daune.
Potrivit Adresei nr. 426 din 29 decembrie 2008 emisă de pârâta SC D. SRL aceasta încunoştinţează reclamanta-pârâtă asupra îndeplinirii obligaţiei contractuale de preluare integrală a cantităţilor de reziduuri estimate în anexa 1 la Contractul nr. 698 din 25 mai 2006, în batalul NDS 212 existând în continuare cantităţi de reziduuri neprelucrate, motiv pentru care se solicită continuarea lucrărilor până la stadiul de refacere a cadrului natural din zonă.
Urmare acestei adrese, prin Adresa nr. 851 din 15 ianuarie 2009, reclamanta menţionează în mod expres că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite în Contractul nr. 698/2006 până la stadiul de refacere a cadrului natural din zonă.
Această corespondenţă a avut loc în timpul derulării contractului de prestări servicii, dar, în egală măsură se poate constata şi că pârâta-reclamantă îşi îndeplinise obligaţiile iniţiale contractuale iar reclamanta şi-a exprimat acordul continuării activităţii, motiv pentru care s-a încheiat în martie 2009 actul adiţional nr. 6 la contract privind suplimentarea cantităţii de procesat cu 40.000 mc. Ori, în situaţia în care cantitatea iniţială estimată era, potrivit anexei 1 la contract de 83.992 mc şi a fost procesată până în anul 2008, aproximativ jumătate din această cantitate (40.000 mc) nu putea fi procesată până la data încheierii contractului de prestări servicii (1 octombrie 2009), voinţa reală a părţilor fiind, în mod evident aceea de prelungire a raporturilor contractuale dintre acestea.
Faptul că pârâta, în pofida susţinerilor reclamantei şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, iar lucrările nu au încetat după data expirării duratei contractului de prestări servicii este confirmat şi de Procesul-verbal de recepţie a lucrărilor de ecologizare nr. 872 din 11 decembrie 2009 prin care se propune admiterea recepţiei lucrărilor realizate până la 1 decembrie 2009.
Cu toate acestea, prin Adresa nr. 247 din 26 noiembrie 2009 reclamanta solicită sistarea temporară a activităţii de ecologizare invocând expirarea la data de 1 octombrie 2009 a Contractului nr. 698/2006, notificând pârâtei rezilierea Contractului de locaţiune nr. 1444/2006 începând cu data de 30 iunie 2010 deşi perioada de 5 ani nu expirase, iar activitatea de ecologizare continua, potrivit anexei 6 la Contractul nr. 698 din 25 mai 2006, cantitatea iniţială contractată fiind realizată, prin urmare obligaţia asumată de pârâtă fiind executată.
Cantităţile procesate în octombrie şi noiembrie 2009 au fost permise la plată de către reclamantă, chiar dacă s-a aplicat o reducere de 5% din prestarea efectuată convenită de părţi, însă nu drept sancţiune a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale.
În condiţiile desfăşurării continue a activităţii de ecologizare, a încheierii anexei 6 la contract, a acceptului reclamantei de a se continua lucrările cu menţiunea luării măsurilor necesare pentru refacerea cadrului natural din zonă, se reţine că, în mod abuziv, prin încălcarea clauzelor contractului de locaţiune, reclamanta a solicitat rezilierea acestui contract, voinţa reală a părţilor fiind aceea de a continua raporturile contractuale (dovadă fiind şi suplimentarea cantităţii de reziduuri), prin anexa 6, anexă a cărei dată de încheiere se situa la o dată apropiată datei încheierii Contractului de prestări servicii nr. 698/2006.
Desfăşurarea normală a activităţii pârâtei a fost stânjenită (art. 9 alin. (2) din contractul de locaţiune) urmare a Notificării nr. 3505 din 14 iunie 2010 privind rezilierea unilaterală a contractului de locaţiune începând din data de 30 iunie 2010, dată la care acest contract nu ajunsese la termen.
în ce priveşte daunele rezultate din rezilierea unilaterală a contractului de locaţiune (30 iunie 2010) instanţa şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză contabilă refacere, expert N.C., întocmit în apel, prin raportare şi la dispoziţiile art. 13 din contractul de locaţiune, respectiv, şi la data expirării acestuia - decembrie 2011. În acest sens, s-au avut în vedere evidenţele contabile ale pârâtei, balanţele sintetice şi analitice, stabilindu-se, în mod corect, daune în sumă de 2.472.344 RON, criticile reclamantei vizând mai degrabă modul cum au fost interpretate clauzele contractuale şi perioadele la care expertul s-a raportat la momentul calculării sumelor. Avându-se în vedere faptul că instanţa de fond a reţinut o sumă de numai 2.403.761 RON, în apel s-a acordat apelantei-pârâte şi diferenţa dintre cele două sume anterior menţionate, respectiv suma de 68.583 RON la care a fost obligată reclamanta-apelantă.
Referitor la suma solicitată drept pierdere patrimonială, critică formulată în apelul pârâtei, instanţa o apreciat-o ca nefondată.
În raportul de expertiză întocmit în cauză, expert N.C., nu s-a putut preciza care sunt mijloacele fixe ce au contribuit la obţinerea de venituri în baza Contractului nr. 698/2006 deoarece pârâta-apelantă nu a condus şi organizat contabilitatea de gestiune, conform art. 1 din Legea nr. 82/1991.
De asemenea, investiţiile realizate pe contractul în cauză s-au efectuat pe cheltuiala apelantei-reclamante.
La terminarea Contractului nr. 698/2006, investiţiile realizate de pârâtă şi achitate de reclamantă trebuiau să rămână în proprietatea reclamantei, conform art. 4.1 din Contractul nr. 698/2006.
Totodată, nu s-a avut în vedere nici faptul că în perioada derulării Contractului nr. 698/2006 s-a derulat şi Contractul de ecologizare nr. 741/2004, contract înglobat în Contractul nr. 698/2006 în martie 2007.
Faţă de toate considerentele expuse apelul pârâtei a fost admis doar în ce priveşte despăgubirile materiale în sumă de 68.583 RON aşa cum s-a precizat anterior.
În consecinţă, având în vedere soluţia pronunţată, cererea apelantei-reclamante de repunere a părţilor în situaţia anterioară a fost respinsă ca neîntemeiată.
Văzând dispoziţiile art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., raportat la admiterea ambelor apeluri a obligat reclamanta-pârâtă SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL suma de 1.496,33 RON, cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva hotărârii pronunţate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta SC P.L. SA Ploieşti înregistrat sub nr. unic 1700/1/2014 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia civilă nr. 3383 din 4 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul reclamantei-pârâte, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.
În considerentele deciziei de îndrumare s-a reţinut că recurenta-reclamantă SC P.L. SA a fost obligată prin hotărârea instanţei de fond la plata sumei de 2.403.761 RON cu titlu de daune, constând în beneficiu nerealizat, ca o consecinţă a admiterii cererii reconvenţionale formulată de pârâta SC D. SRL.
Apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond a avut ca obiect doar partea din hotărâre referitoare la admiterea cererii reconvenţionale, în contextul în care, la data de 30 mai 2013 s-a luat act de renunţarea apelantei-reclamante la judecata apelului cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere vizând constatarea rezilierii contractului de locaţiune şi evacuarea apelantei-pârâte, dat fiind că, prin Procesul-verbal nr. 006145 din 3 aprilie 2013, SC P.L. SA a predat către Municipiul Ploieşti terenul ce a făcut obiectul Contractului de locaţiune nr. 1444 din 4 decembrie 2012.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. referitor la necompetenţa generală a instanţelor de a soluţiona litigiul, instanţa de apel a dat o rezolvare contradictorie acestei excepţii.
În atare situaţie, în raport de motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., referitor la necompetenţa generală a instanţelor de a soluţiona litigiul, s-a apreciat că instanţa de apel a dat o rezolvare contradictorie acestei excepţii.
Înalta Curte, a arătat că pentru soluţionarea judicioasă a excepţiei de necompetenţa generală a instanţelor era necesar ca instanţa de apel să stabilească, fără echivoc, care este contractul pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile în despăgubiri, deoarece între părţi s-au încheiat două contracte, Contractul de închiriere nr. 1444 din 4 decembrie 2006 şi Contractul de ecologizare bataluri nr. 698 din 25 mai 2006.
Contractul de închiriere nr. 1444 din 4 decembrie 2006 prevede la art. 8 faptul că soluţionarea oricărui litigiu în legătură cu acesta este de competenţa instanţelor de drept comun.
Contractul de ecologizare bataluri nr. 698 din 25 mai 2006 conţine în cuprinsul său, la art. 10.3, clauza compromisorie prin care s-a convenit că, în caz de neînţelegere între părţi, litigiile se dau spre soluţionare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, care va judeca în conformitate cu reglementările sale de procedură.
Prin urmare, rezultă că numai în situaţia în care Contractul nr. 698 din 25 mai 2006 reprezintă premisa angajării răspunderii contractuale şi numai dacă toate condiţiile care fac să se nască răspunderea civilă contractuală izvorăsc din acest contract, atunci excepţia de necompetenţa generală a instanţelor se rezolvă prin raportare la cerinţele clauzei prevăzute de art. 10.3 din acest contract.
În cazul în care despăgubirile civile îşi au izvorul în contractul de locaţiune, excepţia nu mai poate fi pertinentă întrucât acest contract nu conţine nici o clauză compromisorie.
În cauză, din modul în care au fost prezentate considerentele care au stat la baza deciziei recurate, nu este clar dacă antrenarea răspunderii civile contractuale a avut legătură cu Contractul nr. 698 din 25 mai 2006 sau cu Contractul de locaţiune nr. 1444/2006 sau care dintre cele două contracte prevalează în acţiunea dedusă judecăţii.
Aceasta, deoarece s-a reţinut că fapta ilicită constă în nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 9 alin. (2) din contractul de locaţiune referitoare la stânjenirea desfăşurării normale a activităţii pârâtei (fără a se arăta în concret în ce a constat această faptă) însă s-au acordat daune reprezentând beneficiul nerealizat din Contractul de ecologizare bataluri nr. 698 din 25 mai 2006, aşa cum rezultă din expertizele pe baza cărora s-a stabilit prejudiciul.
Mai mult, în cauză, instanţa de apel a arătat considerentele pentru care după data de 30 iunie 2010 instanţele judecătoreşti sunt competente general să soluţioneze cauza şi să acorde despăgubiri decurgând din Contractul de ecologizare nr. 698/2006.
Analiza motivului privind necompetenţa generală a instanţelor nu poate primi o rezolvare, în condiţiile în care, nu s-a stabilit care este contractul pe care pârâta îşi întemeiază acţiunea în răspunderea civilă contractuală. Instanţa de apel a combinat elementele răspunderii civile contractuale, în sensul că a reţinut că fapta ilicită decurge din contractul de închiriere iar prejudiciul a fost stabilit prin raportare la Contractul de ecologizare nr. 698/2006. Situaţia creată conduce la concluzia că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au determinat, în exercitarea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., limitele învestirii şi nu au stabilit pe deplin situaţia de fapt pentru o corectă aplicare a legii.
Or, pentru a verifica dacă instanţa de apel a dat o corectă soluţionare excepţiei de necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti este necesară stabilirea cadrului procesual şi a limitelor învestirii instanţei, raportat la motivarea în fapt şi în drept a cererii reconvenţionale, astfel cum a fost modificată şi precizată pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă.
Din această perspectivă a fost găsit întemeiat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii. Premisa angajării răspunderii contractuale porneşte de la determinarea contractului care constituie temeiul juridic al răspunderii şi apoi se analizează dacă sunt îndeplinite condiţiile care fac să se nască răspunderea civilă delictuală, condiţii care trebuie să se greveze pe respectivul contract şi care trebuie să pună în evidenţă următoarele elemente: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului, existenţa unui prejudiciu patrimonial în care să se concretizeze această atingere, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită.
În cauză antrenarea răspunderii civile contractuale s-a dispus fără a se analiza toate elementele mai sus relevate, hotărârea instanţei de apel conţinând doar descrierea faptei ilicite reprezentată de nerespectarea obligaţiilor prevăzute de art. 3 şi 9 din contractul de locaţiune şi prejudiciul rezultat din celălalt Contract de ecologizare nr. 698/2006 pentru perioada 30 iunie 2010 - 1 decembrie 2012, fără a se arăta cum s-a prelungit acest contract (prin raportare la prevederile contractului în această privinţă) şi care este legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
Cum toate aceste elemente nu au fost evidenţiate în hotărârea instanţei de apel în cauză s-au încălcat dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., în temeiul cărora instanţa de apel trebuie să verifice stabilirea deplină a situaţiei de fapt şi corecta aplicare a legii, ceea ce este echivalent cu necercetarea fondului.
În acest cadru se înscrie şi aspectul referitor la determinarea pretenţiilor concrete ale pârâtei-reclamante astfel cum acestea au fost modificate şi precizate pe parcursul desfăşurării procesului în faţa instanţei de fond. "
Reclamanta-pârâtă a criticat în apel faptul că prima instanţă a acordat beneficiu nerealizat pe care pârâta-reclamantă nu l-a solicitat. în analiza acestei critici, instanţa de apel s-a raportat doar la cererea reconvenţională iniţială prin care a solicitat cu titlu de daune o sumă modică (în comparaţie cu sumele stabilite prin expertiza efectuată) de 10.000 RON, reprezentând daune conform art. 13 din contractul de locaţiune.
Ulterior, pe parcursul desfăşurării procesului, pârâta-reclamantă a făcut modificări şi precizări ale cererii reconvenţionale pe care instanţa de apel nu Ie-a analizat în contextul în care, în apel, s-a invocat că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut şi, totodată, nu a corelat această critică cu cea referitoare la netimbrarea pretenţiilor acordate cu titlu de beneficiu nerealizat.
Această necorelare rezultă din modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia de netimbrare, ocazie cu care s-a raportat la precizările făcute de către pârâta-reclamantă pe parcursul derulării procesului (cu privire la cuantumul pretenţiilor solicitate şi ce reprezintă acestea), însă atunci când a răspuns criticii referitoare la acordarea unor pretenţii care nu s-au cerut, instanţa de apel se referă la cererea reconvenţională iniţială, fără a ţine seama de precizările ulterioare.
Determinarea exactă a obiectului pretenţiilor solicitate este necesară pentru că acest element al acţiunii civile nu poate fi schimbat în apel (conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.) iar, raportat la valoarea sa, se determină şi cuantumul taxei judiciare de timbru, soluţionarea excepţiei de netimbrare fiind subsecventă operaţiunii de determinare a obiectului şi valorii cererii.
După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 4619/105/2010*.
Prin Decizia civilă nr. 248 din 8 aprilie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC P.L. SA, împotriva Sentinţei nr. 384 din data de 12 noiembrie 2012 şi a încheierilor de şedinţă din data de 20 aprilie 2012 şi 14 mai 2012 pronunţate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatele-interveniente Primăria Ploieşti prin primar şi municipiul Ploieşti prin Consiliul Local şi, în consecinţă a admis în parte încheierea de şedinţă din 20 aprilie 2012 şi sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, invocată de către apelanta-reclamantă SC P.L. SA şi a respins cererea reconvenţională precizată, ca inadmisibilă.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a încheierilor apelate.
A respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SC D. SRL, împotriva Sentinţei nr. 384 din data de 12 noiembrie 2012 şi a încheierilor de şedinţă din data de 20 aprilie 2012 şi 14 mai 2012 pronunţate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatele-interveniente Primăria Ploieşti prin Primar şi Municipiul Ploieşti prin Consiliul Local.
A respins excepţiile necompetenţei materiale a curţii de apel, a inadmisibilităţii şi a prematurităţii cererii de repunere în situaţia anterioară, invocate de apelanta-pârâtă SC D. SRL, ca neîntemeiate.
A admis cererea de repunere în situaţia anterioară, formulată de apelanta-reclamantă SC P.L. SA şi a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării sentinţei apelate, dispunând obligarea apelantei-pârâte SC D. SRL la restituirea către apelanta-reclamantă SC P.L. SA a sumei de 2.474.783,32 RON, reprezentând prejudiciu.
A obligat apelanta-pârâtă SC D. SRL să plătească apelantei-reclamantă SC P.L. SA suma de 17.579,3 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că prin cererea reconvenţională formulată la data de 17 februarie 2011, apelanta-pârâtă reclamantă SC D. SRL a solicitat obligarea apelantei-reclamante la plata sumei de 10.000 RON, estimată exclusiv în vederea timbrajului, cu titlu de daune, conform art. 13 din contract, pentru nerespectarea de către reclamantă a obligaţiilor contractului de locaţiune. S-a precizat în cadrul cererii reconvenţionale formulate faptul că daunele reprezintă cheltuielile efectuate de aceasta cu întreţinerea instalaţiei, de la data la care reclamanta a sistat lucrările (inclusiv cu salarizarea personalului ce deserveşte această instalaţie), precum şi beneficiul nerealizat de aceasta aferent cantităţii de reziduuri rămase, circa 9.000 mc, precum şi refacerea cadrului natural din zonă.
Conform art. 10 din Contractul de prestări servicii nr. 698 din 25 mai 2006, încheiat între părţi, „beneficiarul şi prestatorul trebuie să încerce să rezolve pe cale amiabilă orice dispută sau diferend ce poate decurge din acest contract sau în conexiune cu acesta, în termen de 30 de zile. (..) Dacă părţile nu reuşesc soluţionarea diferendelor pe cale amiabilă, litigiile se dau spre soluţionare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, care va judeca cazul conform regulamentelor sale de procedură".
Prin încheierea şedinţei publice din 23 martie 2011, s-a reţinut de către prima instanţă faptul că, „prin excepţia invocată de pârâtă se arată că, în susţinerea capătului de cerere privind rezilierea, reclamanta susţine că nu a realizat pârâta lucrările la termen, asumate în baza Contractului de prestări servicii nr. 698/2006, aşa încât ar fi necesară analizarea situaţiei de Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, întrucât contractul de prestări servicii prevede o clauză compromisorie în art. 10.3 în acest sens".
În mod corect, prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti invocată de pârâtă, în sensul respingerii acesteia, întrucât clauza compromisorie nu se poate aplica decât contractului în care este inserată conform art. 3431 alin. (1) C. pen., or doar faptul că ar exista o interdependenţă între două contracte, atât timp cât în contractul de locaţiune nu s-a prevăzut o clauză compromisorie, nu poate fi extinsă clauza din contractul de prestări servicii. A mai adăugat, în mod corect, prima instanţă, faptul că, implicit, cum convenţia arbitrală trebuie să fie expresă, încheiată în scris în contractul principal sau sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, dar să privească contractul ce face obiectul litigiului, aşa cum a fost trasat cadrul procesual cu privire la obiect, sunt competente instanţele judecătoreşti, iar nu instanţele de arbitraj.
Ulterior, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii şedinţei publice (care, până la momentul înscrierii în fals, reprezintă înscris autentic) a Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, apelanta-pârâtă, prin apărător, a arătat că „daunele sunt solicitate cu privire la contractul de prestări servicii, la momentul la care s-a solicitat evacuarea s-au produs daune".
Consilier C.M. având cuvântul, pentru apelanta-reclamantă, a arătat că „nu s-au invocat excepţiile cu privire la contractul de prestări servicii, iar dacă este vorba despre acest contract, invocă excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi apreciază că soluţionarea prezentei cauze este de competenţa Curţii de Arbitraj".
De asemenea, Curtea reţine că, prin aceeaşi încheiere, Tribunalul a constatat că, prin încheierea de şedinţă din 23 martie 2011, instanţa s-a pronunţat cu privire la excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, iar reiterarea acesteia este inadmisibilă.
Curtea reţine, în primul rând, faptul că, în prezenta cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă vechi, dat fiind momentul introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Prahova, respectiv 17 august 2010.
În plus, reţine faptul că, deşi, iniţial daunele solicitate de apelanta-pârâtă SC D. SRL decurgeau (în forma iniţială a cererii reconvenţionale de la data de 17 februarie 2011) din contractul de locaţiune, excepţia necompetenţei generale, faţă de lipsa inserării unei clauze arbitrale în contractul de locaţiune încheiat între părţi, fiind în mod corect respinsă de prima instanţă, ulterior, prin modificarea cererii reconvenţionale la data de 20 aprilie 2012, în sensul solicitării de daune decurgând din nerespectarea prevederilor contractului de prestări servicii sus-menţionat, prin constatarea inadmisibilităţii invocării excepţiei faţă de această modificare a cererii reconvenţionale, prima instanţă a încălcat prevederile art. 132 C. proc. civ. raportate la art. 10.3 din Contractul de prestări servicii nr. 698 din 25 mai 2006 şi art. 159 şi 1591 C. proc. civ.
Curtea reţine că, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ. „la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi (..)". Astfel, dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. neavând caracter imperativ, pârâtul poate accepta, expres sau tacit, o modificare ulterioară primei zile de înfăţişare. Prin urmare, nerespectarea prescripţiei impuse de textul de lege nu este sancţionată cu nulitate de ordine publică, ea având drept scop dosar de a proteja partea interesată, care are latitudinea de a se prevala de această măsură de protecţie ori de a achiesa la judecarea pricinii chiar şi atunci când modificarea nu s-a făcut în termenul legal.
Astfel, se reţine că, având acordul tacit al părţii adverse, prezentă în şedinţa publică din 20 aprilie 2012, aceasta neopunându-se nerespectării dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. precitate, apelanta-pârâtă SC D. SRL şi-a modificat cererea reconvenţională, motiv pentru care instanţa de fond ar fi trebuit să se pronunţe asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată în aceeaşi şedinţă şi, faţă de existenţa clauzei arbitrale în contractul de prestări servicii, să o admită.
Prin urmare, atât timp cât temeiul juridic al pretenţiilor apelantei-pârâte a derivat, în urma modificării cererii reconvenţionale, din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, competenţa soluţionării cererii de daune decurgând din nerespectarea prevederilor acestuia revine, faţă de clauza compromisorie inserată la art. 10.3 din contract, Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, conform art. 3433 C. proc. civ. care exclud competenţa instanţelor judecătoreşti în situaţia încheierii convenţiei arbitrale.
Prin urmare, în temeiul art. 296 C. proc. civ. Curtea a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC P.L. SA şi a schimbat în parte, încheierea de şedinţă din 20 aprilie 2012 şi sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, invocată de către apelanta-reclamantă SC P.L. SA şi a respins cererea reconvenţională precizată, ca inadmisibilă.
Cu privire la excepţia netimbrării cererii reconvenţionale, Curtea a apreciat că, dată fiind admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi a ordinii priorităţii soluţionării excepţiilor invocate, instanţa nu mai este obligată a se pronunţa asupra excepţiei de netimbrare.
Astfel, Curtea a apreciat că, faţă de excepţia nelegalei timbrări a cererii reconvenţionale primează soluţionarea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, acestea din urmă fiind necompetente general absolut să verifice, să pună în discuţia părţilor probleme legate de judecarea cererii şi să se pronunţe asupra timbrajului.
Pentru considerentele expuse, critica apelantei-reclamante privind omisiunea primei instanţe de a anula cererea reconvenţională ca netimbrată, apare ca nefiind fondată.
În ceea ce priveşte nelegala citare în cauză, în faţa primei instanţe a Municipiului Ploieşti, prin Consiliul Local, Curtea a apreciat că şi acest motiv de apel este nefondat, întrucât neregularitatea procedurii de citare a pârâtului reprezintă o nulitate relativă, în sensul art. 105 alin. (2) C.p.c, astfel încât conform art. 108 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi invocată decât de partea pretins vătămată, adică de apelanta-pârâtă SC D. SRL, care nu a înţeles să invoce un asemenea motiv.
Mai mult, reţine că, prin încheierea şedinţei publice din 14 mai 2012, prima instanţă a dispus rectificarea citativului şi a încheierii de şedinţă de la termenul anterior, în sensul că, în mod greşit, s-a consemnat că intervenienta din prezenta cauză este Primăria Ploieşti în loc de Municipiul Ploieşti, prin Primar, constatându-se totodată că procedura de citare este legal îndeplinită, pentru intervenientă prezentându-se consilierul juridic, astfel că neindicarea sa în dispozitivul sentinţei apelate nu reprezintă altceva decât o omisiune a instanţei ce nu a produs nicio vătămare părţii respective.
Totodată, atât timp cât apelanta-reclamantă a înţeles să renunţe la apelul declarat în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii principale, o atare critică a fost considerată ca lipsită de interes.
Nici criticile apelantei-reclamante SC P.L. SA privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 720 alin. (5) C. proc. civ. nu au fost reţinute, întrucât pretenţiile SC D. SRL nu se pot analiza decât prin prisma celor două contracte, cel de locaţiune şi cel de prestări servicii, contracte încheiate în vederea desfăşurării activităţii de ecologizare a batalurilor.
În ceea ce priveşte critica vizând nelegalitatea sentinţei apelate, urmare a nelegalei soluţionări a cererii de recuzare a expertului contabil desemnat în cauză, Curtea a apreciat-o drept nefondată, constatând că prima instanţă a dispus citarea expertului cu o copie a cererii de recuzare pentru data de 17 septembrie 2012, legalitatea sentinţei nedepinzând de neprezentarea acestuia în faţa instanţei de judecată pentru a-şi expune punctul de vedere. în plus, în mod corect, faţă de lipsa incidenţei în cauză a prevederilor art. 27.7 C. proc. civ. şi neexistând elemente suplimentare din care să reiasă că expertul şi-ar fi spus părerea cu privire la pricina dedusă judecăţii într-un alt cadru decât cel procesual, prima instanţă a respins cererea de recuzare a acestuia.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a încheierilor apelate şi a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SC D. SRL împotriva Sentinţei nr. 384 din data de 12 noiembrie 2012 şi a încheierilor de şedinţă din data de 20 aprilie 2012 şi 14 mai 2012 pronunţate de Tribunalul Prahova.
Referitor la cererea de repunere în situaţia anterioară s-a reţinut că apelanta-reclamantă a solicitat obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 2.474.783,32 RON achitată de SC P.L. SA ca urmare a executării silite, în temeiul art. 4041 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a curţii de apel privind soluţionarea cererii de repunere în situaţia anterioară, cerere formulată de apelanta-reclamantă SC P.L. SA, Curtea a reţinut prevederile art. 4041 şi 4042 C. proc. civ. potrivit cărora instanţa judecătorească care dispune desfiinţarea titlului executoriu, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării.
În raport de dispoziţiile invocate, a respins excepţia ca neîntemeiată.
Curtea a respins ca neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii cererii de repunere în situaţia anterioară, întrucât textele de lege sus-menţionate, prevăd această posibilitate în favoarea prezentei instanţe. Aceeaşi soluţie a dispus Curtea şi în privinţa excepţiei prematurităţii formulării cererii de repunere în situaţia anterioară, invocată de apelanta-reclamantă, întrucât, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă din 9 ianuarie 2014 (dosar apel prim ciclu procesual), aceasta a fost formulată anterior închiderii dezbaterilor în faţa instanţei de apel (art. 298 C. proc. civ. raportat la art. 150 C. proc. civ.), fiind incidente şi prevederile art. 4041 şi 4042 C. proc. civ. S-a reţinut că, potrivit alin. (3) al art. 4042 C. proc. civ. doar în ipoteza în care nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi (2), cel îndreptăţit o va putea cere instanţei judecătoreşti competente potrivit legii (deci instanţei de executare, în acest ultim caz). În prezenta cauză, Curtea a apreciat că cererea este actuală şi că poate fi soluţionată potrivit textelor de lege anterior menţionate.
Astfel fiind, constatând îndeplinite art. 4041 şi art. 4042 C. proc. civ. Curtea a admis cererea de repunere în situaţia anterioară, formulată de apelanta-reclamantă SC P.L. SA şi a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării sentinţei apelate, dispunând obligarea apelantei-pârâte SC D. SRL la restituirea către apelanta-reclamantă SC P.L. SA a sumei de 2.474.783,32 RON, reprezentând prejudiciu (achitată prin OP nr. 7581 din 13 martie 2013).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-reclamantă SC D. SRL care solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul trimiterii cererii reconvenţionale precizate spre competentă soluţionare arbitrajului de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova.
În susţinerea cererii de recurs, recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.
Cu ocazia dezvoltării motivelor de recurs s-a arătat cum, în urma casării, a fost stabilit ca prim termen de judecată, în şedinţă publică, data de 11 martie 2015, dată la care recurenta nu a fost legal citată, fiind citată la vechiul sediu din Ploieşti, str. D.
Următorul termen de judecată a fost fixat la 8 aprilie 2015, dată la care pentru prima oară, societatea a fost legal citată.
La acest termen, pârâta-reclamantă a solicitat amânarea soluţionării cauzei deoarece avocatul care i-a asigurat reprezentarea în toate ciclurile procesuale a lipsit din profesie o perioadă anterioară acestei date, astfel încât în timpul relativ scurt nu a putut asigura reprezentarea de specialitate, dat fiind volumul şi complexitatea cauzei.
La interpelarea instanţei, partea adversă, respectiv consilierul juridic al P.L. SA, a arătat că este de acord cu cererea de amânare deoarece era necesar - dat fiind dispoziţiile deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - să fie pusă în discuţia tuturor părţilor, dispoziţiile din această decizie.
Instanţa de apel însă, a respins cererea de amânare ca neîntemeiată, considerând că a existat timp suficient pentru angajarea unui apărător, pronunţând în aceeaşi zi - soluţia din decizia recurată.
Procedând în această manieră, instanţa de apel a încălcat în mod grav dreptul la apărare, deoarece a pus partea în imposibilitate de a-şi mai exprima opinia.
Mai mult, chiar în cazul în care se aprecia că cererea este neîntemeiată, ar fi fost firesc, conform uzanţei - să fie amânată pronunţarea pentru a se putea depune note scrise.
Se apreciază că pe lângă ignorarea art. 156 C. proc. civ. instanţa a înfrânt şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia: Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil .., precum şi dispoziţiile art. 24 din Constituţia României care garantează dreptul la apărare.
Recurenta a mai susţinut că prin soluţia adoptată de instanţa de apel s-au încălcat prevederile art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. care stabilesc în mod expres ca, în cazul în care instanţa se declară necompetentă, dosarul se trimite de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Se arată că atâta timp cât Curtea a apreciat că pretenţiile SC D. SRL derivă în exclusivitate din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006 şi că potrivit acestui contract organul competent de soluţionare este Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, soluţia legală nu putea fi de respingere ca inadmisibilă a cererii reconvenţionale ci de trimitere a acesteia spre competentă soluţionare respectivului organ cu competenţă jurisdicţională, în condiţiile în care intimata a renunţat la acţiunea sa în apel.
Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Prin Decizia de casare nr. 3383 din 4 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a menţionat faptul că apelul declarat de reclamanta-pârâtă SC P.L. SA vizează în mod exclusiv partea din hotărârea instanţei de fond referitoare la admiterea cererii reconvenţionale, în contextul în care, la data de 30 mai 2013 s-a luat act de renunţarea acestei apelante la judecata apelului său sub aspectul soluţiei de respingere a capătului de cerere referitor la constatarea rezilierii contractului părţilor de locaţiune şi la evacuarea apelantei-pârâte, dat fiind faptul că prin Procesul-verbal nr. 006145 din 3 aprilie 2013, SC P.L. SA a predat către Municipiul Ploieşti terenul care a făcut obiectul Contractului de locaţiune nr. 1444 din 4 decembrie 2006.
Prin urmare, îi revenea instanţei de apel obligaţia de a examina criticile apelantei-reclamante, referitoare la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale de către tribunal, în considerarea menţiunilor din decizia de îndrumare şi prin raportare la excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti; excepţie care fusese invocată în faţa primei instanţe, după data modificării cererii reconvenţionale.
Din decizia de casare s-a putut desprinde şi faptul că în primul ciclu procesual, în apel, excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti nu a primit o soluţionare judicioasă. În atare situaţie, instanţa de apel avea de analizat, cu ocazia rejudecării căii de atac, respectiva excepţie.
Se observă că prin prezenta decizie recurată Curtea a examinat corespunzător excepţia sus-menţionată şi că a identificat temeiul juridic al pretenţiilor pârâtei-reclamante SC. D. SRL din cererea reconvenţională precizată, pretenţii decurgând din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006 (în cuprinsul căruia se află inserată şi clauza compromisorie ce a stat la baza invocării excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti), dar că a nesocotit prevederile art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit prevederilor evocate anterior care se coroborează cu dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în situaţia în care se admite excepţia de necompetenţă generală a instanţelor se impune declinarea competenţei în favoarea organului cu activitate jurisdicţională competent. În speţă, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti dar apoi a soluţionat cauza, înţelegând să respingă cererea reconvenţională ca inadmisibilă.
În raport de aceste considerente, recursul recurentei este apreciat ca fondat.
Sub aspectul criticilor care au vizat nelegala respingere de către instanţa de apel a cererii apelantei SC D. SRL de amânare a cauzei pentru un termen de judecată ulterior celui din 8 aprilie 2015, Înalta Curte apreciază că ele nu se circumscriu motivului de recurs invocat, şi anume celui întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme instanţa de apel, în şedinţă publică şi la un termen cu procedura legal îndeplinită, a argumentat în fapt şi în drept soluţia sa de respingere ca neîntemeiată a cererii de amânare a cauzei.
Faţă de cele expuse, având în vedere şi prevederile legale invocate, în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 297 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei la instanţa de apel pentru a se dispune corespunzător sub aspectul cererii reconvenţionale.
În raport de dispozitivul deciziei recurate, de împrejurarea că s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară executării sentinţei apelate şi de faptul că Înalta Curte a fost învestită numai cu recursul pârâtei-reclamante, în speţă nu se poate dispune direct de către instanţa de recurs trimiterea dosarului la organul cu activitate jurisdicţională competent, cum solicită recurenta. Prin decizia atacată au fost examinate şi au primit rezolvare pretenţiile apelantei reclamantă-pârâtă, astfel că, orice altă soluţie în recurs ar aduce atingere drepturilor şi pretenţiilor acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC D. SRL Ploieşti împotriva Deciziei nr. 248 din 8 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2005/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2001/2015. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
