ICCJ. Decizia nr. 372/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 372/2015
Dosar nr. 5861/117/2009*
Şedinţa publică de la 5 februarie 2015
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă, precizată ulterior, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul L.R.W. a solicitat obligarea pârâţilor C.O.M. şi C.V.A., să îi restituie în solidar suma de 191.140 euro reprezentând 821.672,632 RON şi instituirea sechestrului asigurător asupra imobilului situat în Cluj Napoca, str. C.
Prin sentinta civilă nr. 784 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a respins acţiunea civilă intentată de reclamantul L.R.W. împotriva pârâţilor C.V.A. şi C.O.M., având ca obiect pretenţii. A fost obligat reclamantul să le plătească pârâţilor cheltuieli de judecată în sumă de 2.380 RON.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul s-a prevalat de dispoziţiile art. 992-art. 994 C. civ. şi de principiul îmbogăţirii fără justă cauză. Acţiunea în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu poate fi promovată pentru angajarea răspunderii contractuale în caz de neexecutare sau de executare necorespunzătoare, întrucât acţiunea din contract exclude acţiunea pentru îmbogăţirea fără just temei.
Or, este fără tăgadă că între părţi a existat o convenţie ce poate fi calificată ca fiind un contract de mandat, aşa cum rezultă şi din concluziile scrise, al căror rol nu poate fi acela de modificare a cadrului procesual.
Nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 992-art. 994 C. civ. nefiind în prezenţa plăţii unui lucru nedatorat, ca fapt juridic licit, izvor al obligaţiei.
Prin decizia civilă nr. 193 din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul L.R.W. împotriva sentinţei civile nr. 784 din 24 septembrie 2009 a Tribunalului Cluj, care a fost menţinută. A fost obligat apelantul să le plătească intimaţilor cheltuieli de judecată în apel, în sumă de 2.480 RON.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu este vorba nici de un împrumut, nici de o plată nedatorată, nici de o îmbogăţire fără justă cauză, şi nici de un contract de mandat de care mandatarul să fi abuzat, ci de o donaţie, astfel că nu există temei pentru restituirea sumei cu care i-a gratificat pe pârâţi, motiv pentru care soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este legală şi temeinică.
Prin decizia nr. 2448 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamantul L.R.W. împotriva deciziei civile nr. 193/A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, care a fost casată, precum şi sentinţa civilă nr. 784 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj şi s-a trimis cauza spre rejudecare la tribunal.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că drept consecinţă a reţinerii eronate a normelor juridice aplicabile raportului juridic litigios, considerentele celor două instanţe sunt greşite, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârilor astfel pronunţate.
Dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. consfinţesc principiile rolului activ al judecătorului şi al aflării adevărului; judecătorul are obligaţia să ceară părţilor explicaţii şi să administreze orice probă o consideră necesară în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, fiind necesar ca instanţele să stabilească prin raportare la condiţiile de validitate ale acordului de voinţă intervenit între părţi, calificarea corectă a acestuia şi prin raportare la aceasta, temeinicia cererii de restituire deduse judecăţii.
Constatării instanţei de apel i se opune realitatea factuală a cauzei care confirmă că reclamantul, anterior luării deciziei de a vira suma pretinsă în contul pârâţilor, i-a împrumutat în mai multe rânduri cu diverse sume de bani care de fiecare dată i-au fost restituite, ceea ce susţine încrederea pe care acesta o avea faţă de pârâţi şi care justifică ideea susţinută de reclamant că în considerarea relaţiilor existente anterior, a înţeles şi de această dată să le ofere un ajutor pârâţilor, nicidecum să îi gratifice.
Nimic nu justifică voinţa reclamantului de a transfera suma pretinsă către pârâţi cu scopul de a-i gratifica, donaţia în considerarea caracterului de liberalitate şi a consecinţelor sale patrimoniale, impunând prin dispoziţiile art. 813 C. civ. forma autentică, cerinţă neîndeplinită în cauză.
Până în acest moment procesual, este cert că fundamentul pretenţiilor părţilor îşi are originea într-un acord de voinţă, convenţie intervenită între părţi, fiind în căderea instanţelor fondului să stabilească natura juridică a acesteia şi în raport de aceasta, temeinicia cererii în pretenţii dedusă judecăţii.
Deşi prima instanţă a constatat că înţelegerea părţilor se plasează pe tărâm contractual, stabilind explicit că obligaţia de restituire şi-ar avea fundamentul într-un contract de mandat, a refuzat să o pună în discuţia părţilor şi să o analizeze din această perspectivă, deşi a menţionat-o în considerentele sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut de asemenea că originea pretenţiilor reclamantului o constituie convenţia părţilor, stabilind în considerentele deciziei că înţelegerea părţilor se plasează pe acelaşi tărâm contractul, dar a calificat-o ca fiind o donaţie, chestiune ce nu a făcut obiectul dezbaterii.
Modalitatea în care s-a desfăşurat procedura judiciară în cauză, a condus în condiţiile nelămuririi tuturor elementelor de fapt şi de drept ale pricinii, la nesoluţionarea fondului pretenţiilor deduse în justiţie.
În rejudecare, Tribunalul Cluj prin sentinţa civilă nr. 60 din 4 februarie 2014 a admis acţiunea civilă precizată, intentată de reclamantul L.R.W. în contradictoriu cu pârâţii C.V.A. şi soţia C.O.M. şi în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii în solidar să îi restituie reclamantului suma de 110.199,47 euro, respectiv echivalentul în RON la data pronunţării. De asemenea, au fost obligaţi pârâţii să îi plătească reclamantului suma de 29.173 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin decizia de casare a Înaltei Curţi s-a statuat în mod obligatoriu că în speţă suntem în prezenţa unei convenţii între părţile din proces, în pofida faptului că nu s-a întocmit un înscris instrumentum ca mijloc de probă.
S-a reţinut că din probele administrate, a rezultat cu certitudine că reclamantul le-a predat pârâţilor o sumă de bani, neconcordanţele existând doar în ceea ce priveşte cuantumul acesteia şi titlul cu care a fost plătită, dar cum Înalta Curte a statuat că în speţă nu este vorba de o donaţie, ci de un acord de voinţă, tribunalul a reţinut că natura juridică a convenţiei încheiate între părţi, este aceea a unui contract de împrumut.
În baza raporturilor juridice dintre părţi, reclamantul le-a predat pârâţilor în total suma de 311.140 euro, din care pârâţii i-au restituit reclamantului suma de 85.940,53 euro, iar cu suma de 255.199,47 euro au cumpărat un imobil tip duplex, din care ½ parte a intrat în patrimoniul reclamantului, astfel că pârâţii urmează să îi restituie cealaltă cotă de ½ parte, reprezentând 110.199,47 euro.
Apelul declarat de C.V.A. şi soţia C.O.M. împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 474/A/2014 din 14 mai 2014, fiind menţinută sentinţa apelată şi obligaţi apelanţi C.V.A. şi C.O.M., să îi plătească intimatului L.R.W. suma de 5.394 RON, cheltuieli de judecată în apel.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 5 noiembrie 2007 între promitentul-vânzător H.S., şi promitenţii-beneficiari C.V.A. căsătorit cu C.O.M., s-a promis vânzarea-cumpărarea imobilului edificat pe terenul din str. C. în suprafaţă de 550 mp, compus din 2 apartamente, pentru preţul de 230.000 euro, din care un avans de 10.000 euro s-a plătit la data de 5 noiembrie 2007, 190.000 euro urmau să se plătească până la data de 27 decembrie 2007, iar restul de 30.000 euro la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
La data de 14 decembrie 2007, reclamantul a virat în contul pârâtei C.O.M. suma de 200.027 lire sterline, reprezentând suma de 276.140 euro.
Prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18 decembrie 2007 între promitentul-vânzător H.S. şi promitenţiicumpărători C.V.A. căsătorit cu C.O.M. şi L.R.W., s-a promis vânzarea-cumpărarea imobilului edificat pe terenul în suprafaţă de 538 mp situat în Cluj-Napoca, str. C., pentru preţul de 230.000 euro, ce urma să fie plătit în cote egale de câte 1h parte, adică 115.000 euro C.V.A. împreună cu C.O.M. şi 115.000 euro de către L.R.W., menţionându-se că suma de 10.000 euro s-a achitat în solidar de către cumpărători la data de 5 noiembrie 2007, 190.000 euro s-au plătit la data de 18 decembrie 2007, iar restul de 30.000 euro se va plăti la data semnării contractului de vânzare-cumpărare. Prin actul adiţional la contractul de vânzarecumpărare din 18 decembrie 2007, act adiţional încheiat la data de 21 mai 2008 între promitentul-vânzător H.S. şi promitenţii-cumpărători C.V.A. căsătorit cu C.O.M. şi L.R.W., s-a atestat plata diferenţei de 30.000 euro din preţul apartamentului.
Prin contractul de dezmembrare şi vânzare-cumpărare din 21 august 2008, încheiat între vânzătorul H.S. şi cumpărătorii L.R.W., C.V.A. şi C.O.M., s-a vândut, respectiv cumpărat, imobilul situat în Cluj-Napoca, str. C., jud. Cluj, compus din locuinţă familială cu două apartamente, din care L.R.W. a cumpărat parcela nr. X, iar C.V.A. şi C.O.M. parcela nr. Z, menţionându-se că preţul total al vânzării este de 610.500 RON, achitat anterior semnării şi autentificării contractului de vânzare-cumpărare.
Din totalul de sumei de 276.140 euro (reprezentând 200.027 lire sterline) viraţi de reciamant în contul pârâtei C.O.M. la data de 14 decembrie 2007, pârâta i-a transferat (restituit) reclamantului suma de 85.940,53 euro, iar suma de 190.000 euro a transferat-o în contul vânzătorului H.S. la data de 18 decembrie 2007. Diferenţa de preţ de 30.000 euro, s-a plătit de către reclamant cumpărătorului la data de 21 mai 2008, 5.000 euro „cash” la mâna vânzătorului, iar 25.000 euro prin virament bancar.
Rezultă că reclamantul a plătit în total suma de 225.199,47 euro (avansul de 10.000 euro s-a plătit „în solidar” de către cumpărători, aşa cum rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18 decembrie 2007), ajungând în final proprietar asupra unui apartament în valoare de 115.000 euro, în timp ce pârâţii au plătit 5.000 euro cu titlu de avans, dar sunt proprietarii unui apartament în valoare de 115.000 euro, iar pentru a fi în situaţia de egalitate, ei au obligaţia să îi restituie reclamantului suma de 110.199,47 euro.
S-a apreciat astfel că, calculul şi raţionamentul primei instanţe, sunt corecte.
S-a mai reţinut că prin decizia nr. 2448 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că nu este îndeplinită condiţia de validitate a convenţiei de donaţie prevăzută de art. 813.
Instanţa de apel a apreciat că atâta vreme cât nu este îndeplinit raportul juridic de donaţie aşa cum susţin pârâţii-apelanţi, dar recunosc că au devenit proprietarii unui apartament în valoare de 115.000 euro din care ei au plătit doar 5.000 euro reprezentând ½ parte din avans, suma de bani folosită de ei la cumpărarea apartamentului primită de la reclamant cu titlu de donaţie, se impune a fi restituită.
Prima instanţă a reţinut că acordarea sumelor de bani de către reclamant la pârâţi, se circumscriu ipotezei imaginate de legiuitor prin dispoziţiile art. 1576 C. civ.
Instanţa de apel a împărtăşit opinia primei instanţe şi a considerat că raporturile dintre părţi se circumscriu într-adevăr împrumutului de consumaţie, contract real şi unilateral cu titlu oneros, în baza căruia reclamantul le-a remis pârâţilor prin transfer bancar suma de 110.199,47 euro în vederea cumpărării apartamentului cu număr cadastral C1. Am arătat anterior cu acurateţe sumele transmise de reclamant prin transfer bancar în contul pârâtei, inclusiv pentru cumpărarea apartamentului reclamantului cu număr cadastral C2.
Faptul că nu s-a încheiat un contract de împrumut în formă scrisă instrumentum, a fost cauzat de natura raporturilor apropiate dintre părţi, aspect ce rezultă din testamentul lăsat de reclamant pârâtei.
Instanţa de apel a constatat că cerinţa prevăzută de art. 1191 C. civ., este îndeplinită în cazul ipotezei din art. 1198 acelaşi cod, în speţă existând imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul constatator al împrumutului, dar care este dovedit prin interogatoriile părţilor şi înscrisurile aflate la dosar: viramente bancare, contracte etc.
Fiind un contract real, predarea banilor de către reclamant s-a făcut în contul pârâtei prin transfer bancar, aspect ce nu este negat de către aceasta, dovadă fiind înscrisurile de la dosar, astfel că este îndeplinită condiţia privind „tradiţiunea bunului”, la nivelul mijloacelor de plată utilizate în prezent.
În ceea ce priveşte scadenta împrumutului, s-a reţinut că întrucât în speţă nu s-a stabilit un termen pentru restituire, din cauza relaţiilor de prietenie dintre părţi, devin incidente dispoziţiile art. 1582 C. civ., conform cărora „nefiind definit termenul restituirii, judecătorul poate să dea împrumutatului un termen, potrivit cu împrejurările”; pârâţii nu au invocat această prevedere, deoarece nu recunosc că între părţi s-ar fi încheiat un contract de împrumut, insistând că este vorba de o donaţie, deşi recunosc că această teză a fost exclusă de către instanţa supremă.
Referitor la susţinerea apelanţilor că reclamantul şi-ar fi întemeiat acţiunea precizată pe dispoziţiile art. 992 şi ale art. 993 C. civ., instanţa de apel a observat că în baza art. 129 C. proc. civ., prima instanţă avea îndreptăţirea, dar şi obligaţia, că după ce a pus în discuţia părţilor toate împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei, să-i dea acţiunii calificarea juridică exactă, chiar dacă este alta decât cea susţinută de reciamant.
Împotriva acestei decizii pârâţii C.V.A. şi C.O.M. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenţii, după prezentarea unor situaţii de fapt şi nemulţumiri privind primul ciclu procesual şi sentinţa instanţei de fond, au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a verificat inconsecvenţa susţinerilor reclamantului, privind încadrarea juridică a pretenţiilor sale, oprindu-se la teza împrumutului, iar instanţa de fond, în rejudecare, avea obligaţia de a califica juridic înţelegerea avută cu reclamantul înainte ca acesta să transfere banii din Anglia.
Recurenţii susţin că instanţa de apel nu a motivat în ce constă „imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris dovedit al împrumutului” şi că nu pot fi de acord că exclusiv din răspunsurile la interogatoriile luate ar fi reieşit că înţelegerea cu reclamantul se plasează în sfera împrumutului.
În opinia recurenţilor ambele instanţe au solutionat dilema naturii juridice a convenţiei părţilor într-o manieră simplistă având în vedere că prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înlăturată teza donaţiei, singura calificare ce poate fi stabilită este aceea „a unui contract de împrumut”.
Prin urmare, susţin recurenţii nefiind o liberalitate, sunt incidente dispoziţiile art. 1576 vechiul C. civ., iar dacă ar accepta teza împrumutului ar fi incidente şi prevederile art. 1581 vechiul C. civ. îmbinat în mod armonios cu prevederile art. 1584 din acelaşi act normativ.
În continuarea motivării, recurenţii, făcând referiri la conţinutul răspunsurilor la interogatoriul pe care reclamantul l-a dat în faţa instanţei de apel la termenul din 17 martie 2011, susţin că judecătorul fondului nu le-a analizat cu atenţie sau le-a înţeles greşit, iar faptul că la data de 19 decembrie 2007, au virat în contul reclamantului suma de 85.940,53 euro, nu poate constitui o dovadă suficientă că şi-ar fi îndeplinit, parţial, obligaţia de înapoiere a unei sume de bani împrumutate.
Recurenţii consideră că instanţa de apel a copiat practic sentinţa de la fond refuzând să intre în cercetarea aprofundată a împrejurărilor cauzei şi prezentând aspecte ale situaţiei de fapt susţin că pretenţiile reclamantului sunt iluzorii pentru că expunerea cronologică a situaţiei de fapt este acoperită cu argumente şi probe mai presus de orice îndoială.
În opinia recurenţilor motivarea în drept a acţiunii este străină de starea de fapt şi de pretenţiile formulate şi prezentând dispoziţiile art. 992 şi art. 993 C. civ., susţin că în speţa de faţă nu ne aflăm în prezenţa unei erori ci a unor raporturi juridice precis determinate, fără putinţă de interpretare, ale căror efecte s-au repercutat atât în favoarea reclamantului cât şi în favoarea pârâţilor.
Pentru aceste motive recurenţii au solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant L.R.W. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea în totalitate a deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
În primul rând trebuie subliniat că, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. pe care recurenta nu le-a citat şi nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat. Nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde din argumentele recursului. Recursul nu este cale de atac devolutivă pentru ca instanţa sesizată să desprindă eventuale critici din susţinerile care au fost făcute în legătură cu acest motiv de nelegalitate.
Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac şi nu există contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate şi considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate duce la modificarea sau casarea hotărârii atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Prima ipoteză a textului vizează situaţia când din modul de redactare a deciziei nu se poate determina dacă legea a fost corect aplicată. Din perspectiva acestei prime ipoteze se constată că dispoziţiile legale care au fost puse în discuţie în fond şi apel sunt aplicabile speţei, iar interpretarea s-a făcut fără să se restrângă sau să se extindă conţinutul lor. Cu alte cuvinte interpretarea dispoziţiilor legale nu creează echivoc deci soluţia din apel beneficiază de „bază legală”. Nici a doua ipoteză a motivului de nelegalitate invocat nu va fi reţinută întrucât instanţa de apel, ca şi cea de fond, a recurs la textele de lege aplicabile litigiului cu respectarea principiilor generale de drept privind interpretarea lor în speţa dedusă judecăţii.
Întreaga argumentare a recurenţilor referitoare la calificarea „înţelegerii” ca fiind donaţie, nu mai poate face obiect al analizei în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că nu suntem în prezenţa unei donaţii din partea reclamantului către pârâţi.
Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 1576 C. civ. se constată faptul că aşa cum au statuat ambele instanţe acordarea sumelor de bani de către reclamant la pârâţi, se circumscriu ipotezei reglementate de legiuitor prin dispoziţiile art. 1576 C. civ., apreciindu-se în mod corect că raporturile dintre părţi se circumscriu împrumutului de consumaţie, contract real şi unilateral cu titlu oneros în baza căruia reclamantul le-a remis pârâţilor prin transfer bancar suma de 110.199,47 euro în vederea cumpărării apartamentului cu număr cadastral C1.
Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 1581 C. civ., „împrumutătorul nu poate, mai înainte de termen, să ceară lucrul împrumutat”, însă aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în speţă nu s-a stabilit un termen pentru restituire, din cauza relaţiilor de prietenie dintre părţi, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 1582 C. civ. din acelaşi cod, potrivit cărora „nefiind definit termenul restituirii, judecătorul poate să dea împrumutatului un termen, potrivit cu împrejurările”, dispoziţii pe care pârâţii nu le-au invocat întrucât nu recunosc că s-ar fi încheiat un contract de împrumut.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea potrivit căreia motivarea în drept a acţiunii este străină de starea de fapt şi de pretenţiile formulate de reclamant întemeiate pe dispoziţiile art. 992 şi art. 993 C. civ., întrucât aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. prima instanţă avea îndreptăţirea, dar şi obligaţia, ca după ce a pus în discuţia părţilor toate împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei, să-i dea acţiunii calificarea juridică exactă.
Nu va fi reţinută nici susţinerea recurenţilor potrivit căreia instanţa de apel a copiat practic sentinţa de la fond refuzând să intre în cercetarea aprofundată a împrejurărilor cauzei.
Este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.
Pentru aceste considerente Înalta Cure, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Constatând culpa procesuală a recurenţilor în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimatul reclamant, urmează a se aplica dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi a obliga recurenţii pârâţi la plata sumei de 8.680 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii C.V.A. şi C.O.M. împotriva deciziei civile nr. 474/A/2014 din 14 mai 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Obligă recurenţii pârâţi C.V.A. şi C.O.M. la plata sumei de 8.680 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant L.R.W.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 381/2015. Civil. Pretenţii. Obligatia de a... | ICCJ. Decizia nr. 2369/2015. Civil → |
|---|
