ICCJ. Decizia nr. 2054/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2054/2015
Dosar nr. 2189/109/2012*
Şedinţa publică din 6 octombrie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 30 martie 2012, reclamanţii S.A.E., S.A., A.S., S.N. şi S.T. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu comuna Popeşti, să oblige pârâta de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul intravilan în suprafaţă de 5,02 ha şi construcţiile existente pe acesta (fostul conac Bellu cu anexe) sau să le plătească contravaloarea nemişcătoarelor, în sumă de 107.500 lei.
S-a mai solicitat totodată ca pârâta să fie obligată la plata către reclamanţi a sumei de 537.500 lei (echivalentul a 125.000 euro) reprezentând despăgubiri pentru cele două construcţii distruse, din culpa acesteia.
În motivarea cererii, reclamanţii au invederat instanţei că prin Sentinţa civilă nr. 1303/1932 a Tribunalului Ilfov i s-a atribuit lotul nr. III din care făcea parte terenul în litigiu, E.C., autoarea lor, iar prin certificatul de atestare a calităţii de moştenitor nr. 73 din 30 august 2010 reclamanţilor li s-au atribuit drepturile prezente şi viitoare în ceea ce priveşte imobilul în litigiu.
Acelaşi imobil a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 83/1949, atunci când autoarei E.C. i s-a confiscat averea, act normativ în care figura şi curtea conacului, de 5.02 ha.
În dovedirea celor solicitate pe calea acţiunii introductive, reclamanţii au depus acte de proprietate.
În cauză, s-au efectuat expertize de identificare şi evaluare a imobilelor.
Prin întâmpinare, pârâta comuna Popeşti, prin primar, a formulat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
În susţinerea acestora, pârâta a arătat că unitatea administrativ-teritorială nu a deţinut şi nu a folosit niciodată imobilele în cauză, terenul fiind deţinut de I.A.S. până în anul 1989 iar clădirile fiind folosite de C.A.P.
După anul 1989, imobilele au rămas fără stăpân, pârâta neavând niciun drept asupra lor în condiţiile în care acestea nu aparţin domeniului public.
Tot astfel, se arată, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile Codului civil este inadmisibilă, atunci când imobilul revendicat formează obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, chestiune tranşată fără echivoc de instanţa supremă, prin Decizia nr. 33/2008.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 310 din 11 septembrie 2013, a respins acţiunea, reţinând în esenţă că restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, face exclusiv obiectul reglementării speciale a Legii nr. 10/2001.
Cum, se arată, reclamanţii nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care actul normativ prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, reclamanţilor „li se poate imputa” starea de pasivitate, întrucât nu au efectuat demersuri utile şi necesare, în vederea restituirii imobilului care, a fost expropriat prin Decretul nr. 83/1949 şi trecut în proprietatea Statului, actualmente fiind evidenţiat „în proprietatea” Primăriei Popeşti.
Or, conchide prima instanţă, după apariţia Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referinţă este cea prevăzută de dispoziţiile art. 21 şi următoarele din acest act normativ.
Prin Decizia nr. 14 din 29 ianuarie 2014, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a admis apelul declarat în cauză de reclamanţi şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului, reţinând că instanţa de control judiciar a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, calificând greşit acţiunea reclamanţilor ca fiind o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864 şi nu pe cele ale art. 563 şi 566 din Noul C. civ. (Legea nr. 287/2009).
Soluţionând recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei din urmă hotărâri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 2134 din 3 iulie 2014, a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru evocarea fondului, aceleiaşi curţi de apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut în esenţă că cererea introductivă de instanţă a fost înregistrată la data de 30 martie 2012, ulterior datei de 25 noiembrie 2010, fiindu-i astfel pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma modificată de Legea nr. 202/2010.
Totodată, Înalta Curte a mai reţinut că potrivit înscrisurilor aflate la dosar, prin cererea de apel ori prin întâmpinare niciuna dintre părţi nu a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare. De asemenea, se mai reţine că soluţia trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului.
Având în vedere cele mai sus expuse, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile trimiterii spre rejudecare, iar instanţa de apel în mod greşit a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nereţinând cauza spre rejudecare.
Chestiunea de drept supusă analizei, se mai arată, a făcut obiectul Deciziei nr. 2 din 18 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Prin aceasta s-a statuat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, nu se aplică proceselor în care prima instanţă a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, decizie publicată în M. Of., Partea I nr. 313 din 30 mai 2013 şi obligatorie pentru instanţe de la data publicării conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.
Or, decizia recurată a fost pronunţată la data de 29 ianuarie 2014, ulterior datei la care decizia pronunţată în recursul în interesul legii a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
În rejudecare, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin Decizia nr. 312 din 18 februarie 2015, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei nr. 310 din 11 septembrie 2013, dată de Tribunalul Argeş, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul de 5.02 ha şi construcţiile existente pe acesta, respectiv Conacul Bellu şi grajdul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că reclamanţii sunt moştenitorii autoarei C.E., care în urma pronunţării Sentinţei civile nr. 1303/1932 de către Tribunalul Ilfov, a primit lotul III, din care făcea parte şi terenul în litigiu.
Autoarea a fost moştenită de sora ei S.M.I., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 90 din 15 mai 2002.
La data de 4 mai 1967 a decedat S.M.I., cu moştenitori printre alţii şi S.I., tatăl reclamantului S.A.S. şi al fratelui său S.A.V., decedat la rândul său la data de 27 februarie 2010.
Conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 73 din 30 august 2010, reclamanţii sunt moştenitorii defunctului S.A.V., iar prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 3357 din 9 decembrie 2011, li s-au atribuit bunurile prezente şi viitoare în ceea ce priveşte imobilul în litigiu.
Din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul denumit ”Conacul Belu” nu este monument istoric (fila 63), iar terenul în litigiu de 5,02 ha. este liber, situat în tarlaua T41 şi nu are legătură cu terenurile atribuite locuitorilor comunei Popeşti, terenuri ce se află în T19.
Această situaţie de fapt este confirmată şi de titlurile de proprietate emise pentru cele zece terenuri atribuite cetăţenilor comunei (filele 76-85).
Ca atare, Curtea de apel a apreciat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este admisibilă.
Trebuie avută în vedere în această situaţie, se arată, şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, care a statuat că în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului ”specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres de legea specială.
Dar tot decizia prevede obligatoriu că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, în situaţia de faţă, prin restituirea imobilelor către reclamanţi, nu se aduce atingere vreunui alt drept de proprietate şi nici securităţii raporturilor juridice.
De asemenea, justificarea legală a admisibilităţi unor astfel de acţiuni este şi art. 21 alin. (2) din Constituţie care prevede că ”nicio lege nu poate îngrădi dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime”.
Jurisdicţia europeană a concluzionat că dreptul statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de care dispune şi a principiului suveranităţii, trebuie subordonat garanţiilor speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în absenţa cărora Convenţia ar deveni un instrument ”teoretic şi iluzoriu” fără aplicabilitate ”concretă şi efectivă” în ordinea juridică naţională.
Cu valoare de principiu, conchide instanţa de apel, Curtea Europeană a decis în cauza Vermiere c. Belgiei, că hotărârile sale sunt obligatorii, nu numai cu privire la situaţia reclamantului într-o speţă dată, în care ea a constatat o încălcare a unui drept garantat de Convenţie, ci şi prin raportare la cauzele care au generat o asemenea încălcare; hotărârea instanţei europene produce efecte juridice directe în ordinea juridică a statului în cauză, în sensul că autorităţile sale trebuie să înlăture aplicarea acelor norme naţionale incompatibile cu prevederile Convenţiei.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs în termen legal atât reclamanţii cât şi pârâta Comuna Popeşti, prin Primar.
În recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de faţă – în vigoare la data iniţierii demersului judiciar – reclamanţii critică decizia din apel, după cum urmează:
- au investit instanţa cu două capete de cerere: primul, având ca obiect revendicarea imobilului (teren şi construcţie) şi al doilea, având ca obiect cererea de despăgubiri reprezentând echivalentul a celor două construcţii distruse din culpa pârâtei.
Respingând cererea vizând despăgubirile, instanţa a reţinut greşit că odată ce s-a dispus restituirea în natură a conacului şi grajdului, nu se mai poate dispune obligarea la plata despăgubirilor, întrucât s-at ajunge la o dublă desdăunare.
- expertiza tehnică efectuată în cauză a stabilit, fără echivoc, că cele două construcţii nu mai au nicio valoare economică, situaţie în care trebuia să se aprecieze asupra legalităţii cererii având ca obiect despăgubirile.
- construcţiile se aflau în patrimoniul pârâtei, conform art. 19 şi următoarele din Legea nr. 215/2001 şi art. 18 alin.(3) din Legea nr. 18/1991.
Aşadar, primăria „era proprietara” terenului şi construcţiilor existente pe el şi avea paza materială şi juridică a bunurilor.
Întemeindu-şi recursul declarat împotriva aceleiaşi hotărâri, tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, comuna Popeşti, prin Primar critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- instanţa de apel a admis acţiunea fără ca în prealabil să fi stabilit că în patrimoniul reclamanţilor ar exista bunuri actuale, în sensul celor protejate de art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie ori, dacă aceştia pot invoca existenţa unei speranţe legitime, chestiuni dezlegate, fără echivoc, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, la data promovării acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reclamanţii nu aveau un bun actual, neexistând o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, prin care să li se fi recunoscut proprietatea asupra bunurilor revendicate.
- s-a reţinut o situaţie de fapt eronată, cu privire la imobilul revendicat, fiind aplicată în mod greşit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub aspectul priorităţii C.E.D.O. în raport cu Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care bunurile revendicate nu sunt bunuri actuale, în înţelesul bunurilor protejate de Convenţie.
- stabilind greşit amplasamentul terenului de 5,02 ha, instanţa a ignorat probele administrative care atestă că nemişcătorul se regăseşte în prezent în posesia unor alte persoane care, deţin acte de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991.
- instanţa de apel „a evitat” să motiveze decizia recurată şi sub aspectul existenţei „bunului actual”, prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., cu privire la protecţia conferită prin Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
Recursul declarat de pârâta Comuna Popeşti, prin Primar, se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.
Reclamanţii, moştenitori necontestaţi ai autoarei C.E., au investit instanța cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 30 martie 2012.
Anterior apariţiei actului normativ mai sus invocat care, reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească de retrocedare, prin care să se fi dispus în mod expres şi neechivoc, restituirea imobilului în proprietatea reclamanţilor.
Or, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, consacră existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, condiţionat de existenţa unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanţii nu au obţinut-o mai înainte de apariţia legii speciale.
Potrivit acestei jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între „simpla speranţă de restituire” chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă” bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
Recurenţii-reclamanţi nu au urmat nici procedura specială instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ieşind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparţinut autoarei lor, abia la 30 martie 2012, prin formularea unei acţiuni întemeiată pe dreptul comun.
Ca atare, după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu au urmat singura cale legală pentru obţinerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referinţă a legii, respectiv cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi următoarele din acest act normativ, raţiunea legiuitorului în a institui o procedură specială fiind aceea a soluţionării centralizate şi cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate în mod abuziv - cu sau fără titlu -, sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparaţiilor cuvenite.
Practica instanţelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speţă, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acţiunea a fost introdusă înainte de apariţia acestui act normativ iar persoana îndreptăţită nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deţinut de una din entităţile specificate în art. 21 din lege, sau, în situaţia particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea - din această perspectivă - a dispoziţiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).
Tot astfel, în practica sa (a se vedea şi decizia pilot din 12 octombrie 2010 – Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României) instanţa europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă" garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a definit noţiunea de „bun actual”, precizând că existenţa unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii, s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, în speţă, aşa cum s-a arătat, nu există o astfel de hotărâre, reclamanţii întemeindu-şi pretenţia dedusă judecăţii pe simpla speranţă de a li se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt – de multă vreme – în imposibilitate de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi asimilată existenţei unui „bun” în înţelesul art. 1 al Protocolului nr. 1, adiţional la Convenţie.
Ca atare, admiterea cererii nu poate fi fundamentată nici pe un pretins „conflict” între legislaţia națională şi Convenţie, sub aspectul îndreptăţirii reclamanţilor la restituirea bunului preluat de stat de la autoarea lor, condiţiile în care se poate dispune restituirea fiind clarificate chiar de Curtea Europeană, în decizia mai sus citată, acestea fiind convergente cu dispoziţiile legii naționale.
În consecinţă, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod greşit instanţa de apel a primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamanți direct instanţei, cu ignorarea dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, neputându-se reţine că imposibilitatea acestora de a-şi exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Tot astfel, nemaifiind îndreptăţiţi – pe această cale – de a solicita restituirea imobilului, reclamanţii nu puteau formula nici cererea, întemeiată pe dreptul comun, vizând acordarea despăgubirilor pentru pretinsele stricăciuni aduse nemișcătorului, din culpa pârâtei.
Aceleaşi argumente, ca cele redate mai sus, răspund şi criticilor formulate de reclamanţi, împotriva deciziei dată în soluţionarea apelului, recursul declarat de aceştia urmând a se respinge, ca nefondat.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul formulat de pârâta Comuna Popeşti, prin Primar, urmează a se admite, cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Comuna Popeşti, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 312 din 18 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamanţilor împotriva Sentinţei civile nr. 310 din 11 septembrie 2013 a Tribunalului Argeş, secţia civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenţii S.A.E., S.A., A.S., S.N. şi S.T. împotriva Deciziei nr. 821 din 6 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Respinge cererea recurentei Comuna Popeşti, prin Primar, de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2053/2015. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 2056/2015. Civil → |
|---|
