ICCJ. Decizia nr. 2346/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2346/2015
Dosar nr. 25039/3/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 22 octombrie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 iulie 2014 P.H.E. în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a contestat decizia de compensare nr. 1133 din 24 aprilie 2014, considerând că numărul de puncte stabilit de către pârâtă, în cadrul dosarului de despăgubiri nr. 25921/CC din 31 august 2006 este mult prea mic în raport de suprafaţa de teren pentru care au fost acordate.
În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 165/2013.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 503 din 8 aprilie 2015 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 165/2013 persoanele îndreptăţite pot ataca deciziile emise în baza Legii nr. 165/2013 la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestită de lege cu emiterea dispoziţiei. A apreciat că, în sensul legii, prin entitate învestită de lege se au în vedere structurile cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii.
Tribunalul Bucureşti a constatat că, prin Decizia nr. 1133 din 24 aprilie 2014, s-a validat dispoziţia nr. 2403 din 10 aprilie 2006 a Primarului municipiului Târgu Jiu cu privire la imobilul situat în localitatea Târgu Jiu, astfel încât, a stabilit că revine Tribunalului Gorj competenţa soluţionării prezentei cauze.
Astfel învestit prin declinare, Tribunalul Gorj, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 282 din 21 septembrie 2015 s-a declarat necompetent să soluţioneze contestaţia, a considerat că soluţionarea litigiului este de competenţa Tribunalului Gorj şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
În pronunţarea acestei soluţii Tribunalul Gorj a reţinut că noţiunea de entitate învestită de lege în sensul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este explicitată la art. 3 pct. 4 lit. g) din actul normativ, că în speţă aceasta este Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi, prin urmare, Tribunalului Bucureşti îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, întrucât în circumscripţia sa teritorială se află sediul acestei entităţi.
Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Regula generală privitoare la competenţa teritorială reglementată de dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., prevede că "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".
Reiese, deci, că ori de câte ori printr-o dispoziţie legală specială se prevăd alte reguli de stabilire a competenţei teritorială a instanţelor, acestea se aplică cu prioritate.
Actul normativ incident în cauză, respectiv Legea nr. 165/2013, conţine dispoziţii speciale referitoare la competenţa teritorială a instanţelor învestite cu soluţionarea deciziilor emise de entităţile abilitate în acest sens, astfel cum acestea sunt definite prin art. 3 din acelaşi act normativ.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
Dispoziţiile legale sus-menţionate instituie o normă de competenţă teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite de lege competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.
Noţiunea de entitate învestită de lege este definită la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013 în sensul că au această semnificaţie următoarele structuri cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii:
a) unitatea deţinătoare, în înţelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al O.U.G. nr. 83/1999, republicată;
b) entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare;
c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
d) comisia judeţeană de fond funciar sau. după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România;
f) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică;
g) Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, înfiinţată potrivit legii.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată, persoana îndreptăţită P.H.E. a contestat decizia de compensare nr. 1133 din 24 aprilie 2014, emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, considerând că numărul de puncte stabilit de către pârâtă, în cadrul dosarului de despăgubiri nr. 25921/CC din 31 august 2006 este mult prea mic în raport de suprafaţa de teren pentru care au fost acordate. Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 165 din 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
În acest context al analizei, întrucât decizia de compensare contestată a fost emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituţie are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din acelaşi act normativ, competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul acestei entităţi.
Având în vedere că sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Bucureşti, aceasta este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, tribunal în circumscripţia căruia se află sediul entităţii ce a emis decizia contestată, respectiv Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2345/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2310/2015. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
