ICCJ. Decizia nr. 2366/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2366/2015
Dosar nr. 33117/3/2011
Şedinţa publică din 26 octombrie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 06 mai 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 33117/3/2011, astfel cum a fost precizată la data de 07 martie 2013, reclamanta P.G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca instanţa să dispună:
1. Interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării, publicităţii şi oricăror acte de folosinţă în activitatea comercială, precum şi retragerea imediată de pe piaţă a tuturor produselor purtând semne identice cu marca comunitară verbală "A." nr. 000199976/09.041996 [în temeiul art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE 207/2009 privind marca comunitară], sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 500 de euro/zi de întârziere, iar în subsidiar, plata unei amenzi civile maxime/zi de întârziere, conform art. 5803 C. proc. civ.;
2. Să oblige pârâta la plata sumei de 53.663 lei cu titlu de despăgubiri materiale, precum şi la plata sumei de 107.372,2 lei cu titlu de despăgubiri morale, aferente actelor de folosinţă fără drept a unor semne identice cu marca comunitară verbală "A." nr. 000199976/09.041996;
3. Să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că P.G.C. (denumită în continuare P&G) deţine unul dintre cele mai vaste şi puternice portofolii de mărci internaţionale, notorii sau cu renume mondial, fiind unul dintre cei mai importanţi producători şi distribuitori la nivel mondial a unor cantităţi de produse din numeroase ramuri ale industriei precum: săpunuri, şampoane, detergenţi, cosmetice, produse igienico-sanitare, produse farmaceutice, parfumuri etc.
Prin multitudinea de produse de bună calitate, destinate unor categorii diverse ale publicului consumator, societatea reclamantă ocupă primul loc pe piaţa produselor de curăţat, spălat, iar volumul său de activitate este în continuă creştere. Printre mărcile al căror titular este reclamanta se află numeroase înregistrări, precum: A.W. (tampoane), A. (detergenţi), P., P.T., T., B., T.X., C., H.S., B.M., O.B., L., O., F., M.F., P.S., O.S. etc.
Compania titulară a mărcii a efectuat investiţii semnificative în crearea unei reţele de distribuţie proprii în toate ţările, inclusiv pe teritoriul României. Prin respectarea unui sistem de distribuţie organizat, compania încearcă să se asigure de respectarea sistemului bunei calităţi.
Textele legale aplicabile sunt: art. 9 din Regulamentul CE nr. 207/2009 privind marca comunitară; art. 998 C. civ.; art. 4 şi art. 14 O.U.G. nr. 100/2005.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în contrafacere, reclamanta a arătat că în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului CE nr. 207/2009 şi a concluziilor practicii şi doctrinei din materia proprietăţii intelectuale, într-o acţiune în contrafacerea unei mărci înregistrate urmează a fi analizate următoarele condiţii de admisibilitate: reclamantul să fie titularul dreptului de proprietate asupra mărcii, sau a unui alt drept în condiţiile legii; existenţa faptelor de folosire a unui semn identic sau similar cu marca înregistrată; dovada faptului că folosirea incriminată reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate, în sensul Regulamentului mărcii comunitare nr. 207/2009; lipsa unei justificări legitime pentru folosirea mărcii din partea pârâtei.
Asupra întrunirii condiţiilor în cazul de faţă, reclamanta a arătat că dovada dreptului P&G asupra mărcii A. rezultă din certificatul de înregistrare nr. 0000199976 din 09 aprilie 1996, emis de OHIM.
Marca verbală A. face obiectul protecţiei pe teritoriul României începând cu 2 iunie 1964, fiind reluată ulterior prin diferite înregistrări, la nivel naţional, respectiv comunitar, ca marcă verbală sau marcă combinată cu element verbal A., aşadar, inclusiv prin înregistrarea mărcii comunitare A. anterior enunţată.
Reclamanta a mai arătat că, în esenţă, litigiul este cauzat de comercializarea de către societatea pârâtă a unor produse purtând semne identice sau similare cu marca comunitară verbală "A." nr. 000199976 din 09 aprilie 1996, fără acordul reclamantei.
În cursul lunii august 2008, prin intermediul magazinelor R.H., se comercializau produse purtând semnul A., având o calitate îndoielnică. Solicitând date suplimentare companiei ce deţine lanţurile de magazine R.H., aceasta a furnizat reclamantei documente de provenienţă constând în facturi fiscale şi situaţii centralizatoare care o indică pe pârâta SC B. SRL ca fiind distribuitorul acestor produse.
Atât Legea nr. 84/1998, ca lege naţională în materia mărcilor, cât şi Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009, menţionează că actele de folosire a unei mărci, în mod identic sau similar, reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii (art. 6 din Legea nr. 84/1998, corespunzător art. 8 din Regulamentul mărcii comunitare).
Reclamanta mai arată că situaţia de fapt a prezentului caz se încadrează în ipoteza prevăzută şi reglementată de art. 8 alin. (1) lit. a) din Regulamentul mărcii comunitare care prevede că există încălcare dacă semnul folosit (în contextul art. 8, semnul propus spre înregistrare) este identic cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată.
Mai mult, art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 84/1998 prevede că "titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată." Acest text reglementează un drept conferit de marcă în aceleaşi condiţii pentru care se refuză înregistrarea unei mărci în baza art. 8 alin. (1) (a), adică atunci când semnul este identic cu o marcă anterioară, iar produsele vizate sunt, de asemenea, identice.
Astfel, există un text legal expres în care se prevede că în ipoteza încălcării drepturilor exclusive conferite de marcă, în acţiunea în contrafacere nu este necesar să fie dovedit riscul de confuzie, acesta fiind prezumat dacă există identitate atât între semnul folosit de către terţ şi cel înregistrat ca marcă de către reclamant cât şi între produsele sau serviciile terţului şi cele ale reclamantului.
Mai mult, potrivit art. 16 din Acordul TRIPS stabileşte că: "titularul unei mărci de fabrică sau de comerţ înregistrate va avea dreptul exclusiv de a împiedica orice terţi, acţionând fără consimţământul său, să utilizeze în cadrul operaţiunilor comerciale semne identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare celor pentru care marca de fabrică sau de comerţ este înregistrată, în cazul în care o astfel de utilizare ar genera un risc de confuzie. În cazul de folosinţă a unui semn identic pentru produse sau servicii identice, existenţa riscului de confuzie va fi prezumată."
Cum, în speţă, semnul folosit de terţ, A., este identic cu marca înregistrată "A." aparţinând reclamantei, iar produsele comercializate fac parte dintre clasele de produse şi servicii pentru care marca A. a fost înregistrată, rezultă, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. a) şi art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 207/2009 că faptele pârâtei reprezintă o încălcare a mărcii înregistrate aparţinând reclamantei - A.
A mai învederat reclamanta că o ultimă condiţie a contrafacerii o reprezintă lipsa unei justificări legitime. Astfel, actele exercitate asupra mărcii înregistrate trebuie să se realizeze fără consimţământul titularului şi fără o altă justificare legitimă.
Lipsa oricărei autorizări din partea titularului dreptului ori altei justificări legitime, în sens juridic, sunt fapte negative, motiv pentru care sarcina probei incumbă pârâtului care are obligaţia să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv a unei autorizări sau unei alte justificări legitime.
Reclamanta a arătat că în cazul de faţă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale potrivit art. 998 C. civ.
Fapta ilicită constă în comercializarea detergentului purtând fără drept semnul A., identic cu marca înregistrată în favoarea reclamantei A.
Conform art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul mărcii comunitare, titularul mărcii poate cere ca terţilor să le fie interzisă folosirea, în activitatea comercială, fără consimţământul titularului a unui semn identic cu marca pentru produse identice cu cele pentru care aceasta a fost înregistrată, în cazul în care titularului mărcii îi este încălcat acest drept, iar potrivit art. 9 alin. (3) din acelaşi Regulament, acesta poate solicita repararea prejudiciului înregistrat ca urmare a actelor de încălcare.
Forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta este intenţia, întrucât societatea pârâtă concurează pe aceeaşi piaţă şi este familiarizată cu legislaţia în materie de proprietate intelectuală. Comercializarea de către pârâtă a unor produse purtând semne identice cu marca comunitară invocată de reclamantă denotă intenţia sa de atragere a clientelei reclamantei, folosindu-se de renumele mărcii sale înregistrate care reprezintă o garanţie a calităţii.
Mai mult, în materia răspunderii civile delictuale, gravitatea vinovăţiei nu prezintă interes, răspunderea angajându-se pentru orice formă a vinovăţiei.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultă ex re. Prin săvârşirea faptelor ilicite, societatea pârâtă creează reclamantei importante prejudicii materiale şi morale.
În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat, reclamanta a arătat că prin folosirea de către pârâtă, fără acordul său, a unui semn identic cu marca înregistrată A., se aduce atingere drepturilor sale exclusive de proprietate intelectuală, iar SC B. SRL a obţinut şi obţine un profit ilicit, folosindu-se de renumele mărcii ce-i aparţine; pe de altă parte, pârâta a înţeles să comercializeze produsele contrafăcute prin intermediul marilor reţele de magazine R.H., vizitate zilnic de un număr important de cumpărători.
Prejudiciul cauzat reclamantei de către pârâtă se reflectă într-un profit nejustificat obţinut de pârâtă şi în lipsirea reclamantei de câştigul la care era îndreptăţită şi pe care l-ar fi avut în condiţiile în care nu ar fi avut loc faptele ilicite.
Folosirea ilegală a mărcii de către pârâtă creează în mintea consumatorilor o legătură între reclamantă şi pârâtă. Această legătură s-ar traduce într-o atentă supraveghere de către titularul mărcii A. a produselor comercializate de pârâtă, printr-un contract de licenţă. Prejudiciile aduse titularului mărcii A., prin comercializarea de produse purtând semne identice cu marca înregistrată, constau astfel în atingerea imaginii şi prestigiului companiei reclamante, deoarece aceste produse pot să nu aibă întotdeauna calitatea produselor reclamantei. În această situaţie, compania reclamantă se află în pericol ca imaginea şi prestigiul mărcilor sale să fie afectate de calitate inferioară a produselor comercializate de terţi.
Folosirea în mod neautorizat a unei mărci duce în timp la o diluţie a mărcii, la o pierdere a valorii acesteia, cauzând importante prejudicii morale titularului.
Prin folosirea mărcilor reclamantei, fără acordul acesteia în calitate de titular de marcă (folosire nelegitimă), îi sunt cauzate prejudicii materiale şi morale însemnate, care urmează să fie recuperate de la societatea pârâtă, ca persoană responsabilă pentru faptele ilicite ce-i sunt imputate.
În ceea ce priveşte repararea prejudiciilor, reclamanta a arătat că aceste prejudicii se traduc în despăgubiri materiale şi morale, prevăzute în mod expres de lege, respectiv în O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, inclusiv în privinţa modalităţilor de calcul.
În art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 se menţionează, printre modalităţile de calcul ale prejudiciului material, şi beneficiile injuste realizate de către persoana care a încălcat un drept de proprietate intelectuală protejat. În cazul de faţă, este vorba despre beneficiile realizate de către societatea pârâtă prin vânzarea de produse sub mărcile înregistrate de reclamantă.
Potrivit art. 14 lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, pentru stabilirea prejudiciului, se va ţine cont de volumul total al vânzărilor pârâtei în toată perioada de comercializare a produselor sub mărcile reclamantei, până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, sau la data încetării faptei prejudiciatoare.
Se mai arată că, O.U.G. nr. 100/2005 menţionează în mod expres în cuprinsul dispoziţiilor art. 13 alin. (2) lit. c) posibilitatea acordării de daune morale.
În ipoteza în care, în urma cercetării documentelor contabile şi de provenienţă a bunurilor pârâtei, nu se va putea identifica cu uşurinţă volumul total al vânzărilor de produse contrafăcute, reclamanta solicită instanţei ca acordarea despăgubirilor să se facă potrivit art. 14 alin. (3) din O.U.G. nr. 100/2005, adică acordarea unui sume brute forfetare într-un cuantum proporţional cu gravitatea şi consecinţele faptei stabilite prin probatoriu. Art. 14 alin. (3) din O.U.G. nr. 100/2005 oferă titularilor de marcă posibilitatea de calcul a prejudiciului, prin fixarea unei sume forfetare. Această posibilitate acoperă tocmai situaţiile în care nu este posibilă calcularea daunelor în baza celorlalte elemente prevăzute de art. 14 din ordonanţă, ci luând în calcul atingerea adusă imaginii şi prestigiului companiei reclamante, respectiv despăgubiri reprezentând echivalentul valorii minime a unei licenţe pentru titularul de marcă, ori o sumă forfetară.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. (a), art. 9 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 207/2009, art. 998 C. civ., art. 4, art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.
Prin întâmpinarea şi cererea de chemare în garanţie formulate la data de 02 iunie 2011, pârâta SC B. SRL a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în cuprinsul întâmpinării prezentându-şi pe larg argumentele pentru o atare soluţie (redate în expozeul deciziei recurate) şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu; în subsidiar, în ipoteza în care instanţa ar admite cererea de chemare în judecată, pârâta a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie a R.P.M.M. Ltd şi a SC C.L. SRL.
Pentru a admite cererea de chemare în garanţie şi obligarea în solidar a R.P.M.M. Ltd. şi a SC C.L. SRL la repararea prejudiciului pe care instanţa îl va reţine în soluţionarea acestui dosar, pârâta a invocat dispoziţiile art. 60 - 63 C. proc. civ., clauza de la art. 4.8 din Contractul de distribuţie semnat între C.L. şi B. la data de 01 mai 2008, precum şi toate celelalte argumente invocate în întâmpinare cu privire la garanţiile oferite de cele două societăţi cu privire la dreptul acestora de a comercializa legal mărfurile în litigiu - detergentul A. de 3 kg.
În drept, în ceea ce priveşte apărarea sa pe fondul pretenţiilor reclamantei, pârâta s-a mai prevalat şi de prevederile art. 38 din Legea nr. 84/1998.
În faţa primei instanţe s-a administrat proba cu înscrisuri, proba testimonială şi proba cu expertiză contabilă, în cauză fiind întocmit un raport de expertiză de către expert B.M. la data de 17 decembrie 2012, completat prin răspunsul la obiecţiuni la data de 01 martie 2013 şi 08 mai 2013.
Prin Sentinţa civilă nr. 1382 din 04 iulie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată, sub toate petitele, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.G.C. împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L în contradictoriu cu chematele în garanţie S.C. C.L. S.R.L, prin lichidator judiciar E.C. SRL, şi R.P.M.M. LTD; a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 9.402 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de către pârâtă; s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC B. SRL în contradictoriu cu chematele în garanţie R.P.M.M. LTD şi SC C.L. SRL; s-a dispus restituirea către pârâtă a taxei de timbru în cuantum de 2.685 lei, achitată prin ordinul de plată din 20 mai 2013 emis de B.R.D.
Pentru a decide în acest sens, prima instanţă, în analiza materialului probator administrat în cauză, a constatat că reclamanta este titulara mărcii comunitare nr. 000199976 din 09 aprilie 1996 şi a mărcii internaţionale A. nr. 284330 din 02 iunie 1964, cu ţară desemnată România, astfel cum rezultă din extrasul din baza de date OAMI-ONLINE, CTM-ONLINE şi certificatul de reînnoire depuse la dosar.
În această calitate, se bucură de drepturile reglementate de art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 207/2009, potrivit cărora "O marcă comunitară conferă titularului său un drept exclusiv. Titularul este îndreptăţit să interzică oricărui terţ să folosească, fără acordul său, în comerţ: (a) un semn identic cu marca comunitară pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care este înregistrată"; în acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998.
Tribunalul a constatat că reclamanta invocă încălcarea drepturilor conferite de dispoziţiile menţionate prin săvârşirea de către pârâtă de acte de comercializare a unor detergenţi cu un ambalaj identic celui original, purtând semnul A., fără a fi autorizată în acest sens de reclamantă.
Faptele de contrafacere invocate de către reclamantă privesc comercializarea, începând cu anul 2008, de produse A. de 3 kg, având calitate îndoielnică, prin intermediul SC R.H. România SRL.
Potrivit raportului de expertiză întocmit de expert B.M., prima instanţă a reţinut că, în perioada 06 mai 2008 - 10 noiembrie 2012, pârâta a importat un număr de 81.919 produse A. (26 de sortimente de la 350 grame până la 12 kg) şi a achiziţionat pe piaţa internă un număr de 233.351 bucăţi.
Potrivit aceleiaşi probe, s-a reţinut că, dintre aceste produse, clientului SC R.H. România SRL i-au fost livrate doar două sortimente de detergent A., anume de 3 kg şi de 4,5 kg, întreaga cantitate fiind aprovizionată pe piaţa internă de la SC C.L. SRL, în temeiul contractului de distribuţie exclusivă încheiat la data de 01 mai 2008.
Tribunalul a constatat că la dosar nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că sortimentele de detergent A. de 3 kg şi de 4,5 kg achiziţionate de către pârâtă de la SC C.L. SRL şi furnizate clientului SC R.H. România SRL ar fi fost contrafăcute, în sensul de modificare sau alterare a conţinutului specific al produsului, în sensul dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 şi art. 13 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 207/2009.
Singurele probe administrate de către reclamantă constau în planşele foto ale ambalajelor produselor pretins contrafăcute.
Prima instanţă a apreciat însă că aceste planşe foto sunt insuficiente pentru a demonstra contrafacerea, în condiţiile în care prin Rezoluţia dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj la 04 noiembrie 2010, în dosarul 676/P/2008 (prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de administratorii celor două societăţi, B. şi C.L.), s-a reţinut că nu rezultă indicii în sensul că produsele puse în circulaţie ar fi fost contrafăcute şi nici că vânzătorii au acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege, atât timp cât aceştia au avut la dispoziţie documente de natură să dovedească originalitatea şi conformitatea mărfurilor.
Tribunalul a reţinut că reclamanta P.G.C. avea posibilitatea să solicite mostre ale acestor produse pentru a se verifica dacă sunt sau nu contrafăcute, mostre care nu au fost însă solicitate şi prezentate instanţei.
Din depoziţia martorului G.B., fost angajat al SC P.G.C. Marketing România SRL în perioada iulie 2004 - iulie 2009, a rezultat că, la un moment dat, s-a făcut o prelevare de detergent A. de la unul din cele 3 hipermarketuri R.H. din Timişoara şi s-a constatat că este contrafăcut. Martorul nu a participat însă direct la această procedură şi nu a putut oferi niciun fel de detalii despre aceasta.
Instanţa a apreciat că reclamanta era singura în măsură să ofere probe asupra respectivei proceduri şi a rezultatelor sale, însă nu a produs în cauză o astfel de probă.
Prin urmare, tribunalul nu a putut primi susţinerile reclamantei în sensul că produsele A., achiziţionate de către pârâtă de la SC C.L. SRL şi furnizate clientului SC R.H. România SRL, ar fi fost contrafăcute.
În ceea ce priveşte calificarea faptei pârâtei de a efectua acte comerciale cu produsele originale A. achiziţionate pe piaţa internă, tribunalul a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, invocate în apărarea sa de către pârâtă, dispoziţii potrivit cărora "Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său"; dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 13 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 207/2009.
Ca atare, prima instanţă a apreciat a fi întemeiate susţinerile pârâtei, în sensul că reclamanta nu are un drept exclusiv de comercializare a produselor constând în detergent A. pe teritoriul României, atâta vreme cât ea însăşi a pus în vânzare aceste produse pe teritoriul Uniunii Europene, făcând posibilă achiziţionarea acestora de distribuitorul R.P.M.M. Ltd, livrarea mai departe către societatea C.L., de la care au fost achiziţionate de către pârâtă.
Totodată, tribunalul a considerat că reclamanta nu se poate folosi nici de dispoziţiile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 ori de cele ale art. 13 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 207/2009, nefiind întrunită condiţia premisă stabilită de aceste norme, pentru considerentele expuse.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că faptele pârâtei constând în achiziţionarea produselor originale A. în temeiul unui contract de distribuţie, pe baza de facturi fiscale, de la un vânzător care la rândul său achiziţionase mărfurile de la un distribuitor care garanta că mărfurile sunt originale şi conforme cu normele comunitare aplicabile, precum şi comercializarea produselor menţionate către SC R.H. România SRL, nu constituie fapte ilicite.
Activitatea pârâtei se circumscrie unei achiziţii intracomunitare dintr-un alt stat membru UE unde produsele originale A. erau vândute la preţuri substanţial mai mici (cu 30 - 50%, potrivit depoziţiei martorului audiat) şi revânzarea către SC R.H. România SRL, acţiune permisă de art. 26 alin. (2) din TCE.
În consecinţă, tribunalul a constatat că în condiţiile în care nu s-a dovedit săvârşirea de către pârâtă a faptelor de contrafacere imputate, nu există nici un temei pentru admiterea primului capăt de cerere, reţinându-se, totodată, că reclamanta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 207/2009, câtă vreme sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 207/2009.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa a avut în vedere, pe lângă inexistenţa faptei ilicite, şi neîndeplinirea condiţiei existenţei vreunei forme de vinovăţie a pârâtei; de asemenea, a fost observată şi clauza de la art. 4.8. din Contractul de distribuţie semnat între C.L., în calitate de vânzător, şi B., în calitate de distribuitor, în cuprinsul căreia se regăseşte o obligaţie de garanţie a vânzătorului pentru respectarea condiţiilor calitative legale şi pentru livrarea bunurilor în conformitate cu toate reglementările aplicabile, inclusiv prevederile referitoare la protecţia consumatorului.
S-a mai reţinut că SC C.L. SRL a achiziţionat produsele de la R.P.M.M. Ltd., pe bază de facturi şi declaraţie de conformitate, furnizorul declarând că produsele livrate sunt produse originale şi conforme directivelor comunitare aplicabile.
În aceste condiţii, în lipsa altor dovezi, tribunalul a apreciat că, în cauză, nu se regăsesc elemente care să conducă la concluzia că pârâta a avut intenţia de a se folosi de renumele mărcii A. în scopul obţinerii unui profit ilicit, de atragere a clientelei reclamantei sau de prejudiciere în vreun fel a intereselor legitime ale acesteia.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, instanţa a constatat că pretinsul prejudiciu moral invocat de către reclamantă nu a fost în niciun fel dovedit, toate consideraţiile reclamantei fiind pur ipotetice şi nesusţinute de dovezi din care să rezulte că produsele comercializate de către pârâtă au avut calitate inferioară şi au adus atingere imaginii şi prestigiului companiei reclamante.
A fost înlăturată şi susţinerea aceleiaşi reclamante cu privire la riscul diluţiei a mărcii sale, faţă de epuizarea dreptului la marcă, în condiţiile art. 13 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 207/2009.
Faţă de cele ce preced, tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiată sub toate petitele, inclusiv al celui accesoriu privind cheltuielile de judecată.
Cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă a fost respinsă ca rămasă fără obiect, faţă de respingerea ca neîntemeiată a acţiunii principale.
În aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 9.402 lei cheltuieli de judecată către pârâtă, reprezentând onorariu de avocat - 7.681,24 lei, parte din onorariul de expert plătită de către pârâtă - 600 lei şi 1.121 lei.
În ceea ce priveşte taxa de timbru aferentă cererii de chemare în garanţie, în cuantum de 2.685 lei achitată prin ordinul de plată din 20 mai 2013 emis de B.R.D., Tribunalul a dispus restituirea acesteia în temeiul art. 23 lit. c) din Legea nr. 146/1997, iar nu obligarea reclamantei la suportarea acesteia.
Împotriva sentinţei tribunalului, reclamanta P.G.C. a declarat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Intimata SC B. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu obligarea apelantei la cheltuieli de judecată.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Prin Decizia civilă nr. 525A din 10 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul formulat de reclamantă a fost admis, iar sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a cererii principale precizate; ca atare, în sarcina pârâtei s-a instituit interdicţia de a produce, importa, distribui, comercializa, de a face publicitate, precum şi orice acte de folosinţă fără drept, în activitatea sa comercială a produselor purtând semne identice cu marca comunitară verbală "A." nr. 000199976 din 9 aprilie 1996, obligând-o la retragerea imediată de pe piaţă a acestor produse; s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 53.665,59 lei, reprezentând despăgubiri materiale; s-a înlăturat dispoziţia de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă; s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 3.962,72 lei reprezentând cheltuieli de judecată parţiale efectuate la prima instanţă; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei; s-a dispus obligarea intimatei la plata sumei de 80.039,05 lei cheltuieli de judecată parţiale în apel.
Pentru a decide în acest sens, curtea de apel, analizând criticile susţinute de reclamantă prin motivele de apel, a reţinut şi apreciat cele ce urmează:
În primul rând, curtea de apel a constatat că apelanta-reclamantă nu a invocat ipoteza din art. 13 alin. (2) din Regulamentul CE 207/2009, astfel că, a apreciat că cererea sa nu putea fi analizată din perspectiva acestui text, cu atât mai mult cu cât reclamanta, chiar prin cererea de chemare în judecată, a negat că produsele comercializate de pârâtă ar fi fost puse pe piaţă în Comunitate de ea însăşi sau cu acordul său.
S-a apreciat că în cauză reclamanta a făcut dovada că este titulara mărcii comunitare verbale "A.", precum şi a faptului că pârâta a efectuat acte de comerţ cu produse inscripţionate cu un semn identic cu marca comunitară a reclamantei.
Pârâta SC B. SRL a fost cea care a invocat excepţia epuizării dreptului la marcă, susţinând că detergenţii achiziţionaţi de la chemata în garanţie SC C.L. SRL au fost puşi pe piaţă în Comunitate de către reclamantă sau cu acordul acesteia, de unde au fost achiziţionaţi de R.P.M.M. Ltd şi vânduţi ulterior către C.L..
În condiţiile în care pârâta a fost cea care a invocat această excepţie, acesteia îi revenea obligaţia de a proba cele susţinute, respectiv că detergenţii pe care i-a achiziţionat de la C.L. fuseseră puşi pe piaţă în Comunitate de către reclamantă sau cu acordul său.
Or, instanţa de apel a constatat că o astfel de probă nu a fost făcută în cauză.
În lipsa unor acte de achiziţie nu se poate prezuma, aşa cum pretinde intimata, că detergenţii în cauză ar fi fost achiziţionaţi de R.P.M.M. Ltd de pe piaţa comunitară şi nici că aceştia ar fi fost puşi pe piaţa comunitară de reclamantă sau cu acordul ei.
Simpla împrejurare că reclamanta comercializează pe piaţa comunitară detergent A., în ambalaje care conţin cantităţi identice cu cele în cauză, nu este de natură să conducă la aplicarea unei prezumţii de epuizare a dreptului la marcă.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea pârâtei că nu i se poate cere să solicite de la toate verigile lanţului de achiziţie documente care să ateste originalitatea produselor.
În primul rând, ceea ce pârâta avea de demonstrat nu era originalitatea produselor, ci epuizarea dreptului la marcă al reclamantei, excepţie pe care a invocat-o în apărarea sa. Prin urmare, aceasta era ţinută să probeze faptul că detergenţii achiziţionaţi au fost puşi pe piaţă în Comunitate de către reclamantă sau cu acordul său. În măsura în care o astfel de dovadă ar fi fost realizată s-ar fi demonstrat implicit şi originalitatea produselor, însă nu acesta era elementul determinant ce trebuia probat pentru a fi incidentă în cauză excepţia epuizării dreptului la marcă.
În al doilea rând, curtea de apel a mai reţinut că pârâta are calitatea de comerciant (profesionist) şi, în această calitate, i se solicită o diligenţă specifică, sporită, în raport cu cea cerută neprofesioniştilor. Or, pârâta a cunoscut împrejurarea că societatea de la care a achiziţionat detergenţii nu este prima în lanţul de achiziţie; în plus, preţul de achiziţie, aşa cum şi pârâta a susţinut, era net inferior celui cu care distribuitorii oficiali din România pun pe piaţă aceste produse ale reclamantei. În atare condiţii, pârâta avea obligaţia elementară să se asigure că produsele astfel achiziţionate provin de la titularul mărcii pe care acestea le poartă, fiind de notorietate că produsele purtătoare de marcă, vândute la preţuri mult inferioare celor practicate de producător sau reprezentanţii acestuia, ridică suspiciuni de contrafacere.
Faptul că una dintre societăţile din lanţul de achiziţie a garantat că produsele pe care le-a vândut sunt originale nu este de natură să demonstreze nici originalitatea produselor, atât timp cât respectiva societate nu este nici producătorul şi nici un reprezentant al acestuia, şi cu atât mai puţin epuizarea dreptului la marcă, care presupune, suplimentar, să se demonstreze că produsele respective provin din piaţa comunitară şi că au fost puse pe acea piaţă de către titularul mărcii sau cu acordul acestuia.
Curtea de apel a mai apreciat că, oricum, o astfel de declaraţie de originalitate a produselor nu este opozabilă titularului, atât timp cât nu se face dovada că prima verigă în lanţul achiziţiilor este titularul sau un terţ care acţionează cu acordul titularului.
Şi cea de-a patra critică formulată prin motivele de apel a fost găsită parţial fondată.
Astfel, fapta ilicită a pârâtei constă în comercializarea de produse identice cu cele pentru care marca reclamantei este înregistrată şi purtând un semn identic cu marca al cărei titular este reclamanta, fără a avea acordul acesteia. În concret, fapta ilicită a pârâtei a constat în comercializarea de detergenţi purtând semnul identic cu marca înregistrată "A." CTM 000199976 din 9 aprilie 1996, fără a avea consimţământul reclamantei, în calitate de titular al mărcii.
Caracterul ilicit al faptei rezultă din încălcarea de către pârâtă a drepturilor conferite titularului de înregistrarea mărcii. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) teza 1 din Regulamentul 207/2009, "O marcă comunitară conferă titularului său un drept exclusiv", în virtutea căruia "titularul este îndreptăţit", potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din acelaşi Regulament "să interzică oricărui terţ să folosească, fără acordul său, în comerţ, un semn identic cu marca comunitară, pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care este înregistrată."
Prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a pârâtei constă în atingerea adusă drepturilor exclusive de proprietate intelectuală conferite reclamantei de înregistrarea mărcii sus-menţionate, întrucât, prin fapta sa, pârâta a obţinut un profit injust, iar reclamanta a fost lipsită de câştigul pe care l-ar fi realizat dacă fapta pârâtei nu ar fi fost săvârşită.
Instanţa de apel a mai apreciat că nu se poate reţine în cauză şi un prejudiciu rezultat din diluţia mărcii, aşa cum a susţinut apelanta, întrucât, din probele administrate a rezultat că produsele comercializate de către pârâtă, fără drept, nu indicau un alt producător şi nici nu erau diferite de cele pentru care marca este înregistrată. Or, diluţia mărcii presupune reducerea capacităţii unei mărci faimoase de a distinge, identifica produsele şi serviciile la care este aplicată, iar modalitatea în care marca a fost utilizată în prezenta cauză nu este de natură să diminueze caracterul distinctiv al mărcii A..
De asemenea, s-a constatat că deşi reclamanta a susţinut că produsele comercializate de pârâtă aveau o calitate îndoielnică, nu a probat aceste susţineri. Instanţa de apel, la rândul său, a apreciat că planşele foto ataşate cererii de chemare în judecată nu atestă că au fost realizate cu privire la ambalajele produselor comercializate de pârâtă. Totodată, s-a reţinut că martorul audiat de prima instanţă a arătat că a avut cunoştinţă de faptul că au fost făcute prelevări de produs din hipermarket-urile R.H. din Timişoara, dar reclamanta nu a depus vreo dovadă că, în urma testelor efectuate, să se fi ajuns la concluzia că produsul comercializat de pârâtă are o calitate inferioară.
Nefăcându-se dovada unei calităţi inferioare a produsului comercializat de pârâtă sub marca A., curtea de apel a apreciat că nu se poate reţine nici prejudiciul moral constând în atingerea adusă imaginii şi prestigiului reclamantei.
Pe de altă parte, s-a constatat că reclamanta nu a făcut vreo dovadă că ar fi avut plângeri ale clienţilor cu privire la calitatea produselor A. în litigiu, puse pe piaţă de către pârâtă, direct sau prin intermediul altor comercianţi.
Ca atare, curtea de apel a apreciat că în cauza de faţă s-a făcut dovada doar a prejudiciului material produs prin fapta pârâtei.
Cât priveşte legătura de cauzalitate, instanţa de apel a reţinut că această cerinţă este îndeplinită, întrucât fapta ilicită a pârâtei este cea care a determinat atingerea adusă drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcii şi diminuarea profitului său.
Referitor la vinovăţie, s-a constatat că rezoluţia din 4 octombrie 2010 de neîncepere a urmăririi penale nu prezintă relevanţă în prezenta cauză, întrucât nu constată decât împrejurarea că nu a putut fi reţinută forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii şi, deci, pentru antrenarea răspunderii penale.
Or, pentru antrenarea răspunderii civile nu este necesar ca făptuitorul să fi acţionat cu intenţie, fiind suficient ca fapta ilicită să fie realizată şi din culpă. Forma vinovăţiei poate constitui, eventual, element de apreciere asupra naturii şi întinderii prejudiciului.
Referitor la repararea prejudiciului cauzat, curtea de apel a reţinut că, potrivit raportului de expertiză efectuat la prima instanţă, la produsele purtând marca A. achiziţionate de la SC C.L. SRL în baza contractului de distribuţie din 1 mai 2008, reclamanta a aplicat un adaos comercial mediu de 13%, suma totală încasată cu acest titlu fiind de 53.663,59 lei.
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că această sumă reprezintă profitul injust realizat de pârâtă prin comercializarea fără drept a produselor A. achiziţionate de la SC C.L. SRL, sumă ce va fi acordată reclamantei cu titlu de despăgubiri, întrucât criteriul profitului injust realizat de contrafăcător, este prevăzut în mod expres de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.
În consecinţă, instanţa de apel a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa apelată, a admis în parte cererea precizată, astfel că s-a dispus în sarcina pârâtei interdicţia de a produce, importa, distribui, comercializa, de a efectua activităţi de publicitate şi orice alte acte de folosinţă, fără drept, în activitatea sa comercială cu privire la produsele purtând semne identice cu marca comunitară verbală "A." nr. 000199976 din 09 aprilie 1996 aparţinând reclamantei, dispunându-se şi obligarea pârâtei la retragerea imediată de pe piaţă a produselor în litigiu.
Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 53.665,59 lei, reprezentând despăgubiri materiale.
S-a înlăturat obligaţia reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de către pârâtă la prima instanţă, şi, în temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală a pârâtei, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3.962,72 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale de la prima instanţă (compusă din onorariu de expertiză de 600 lei, taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat, acordate proporţional cu pretenţiile admise).
Având în vedere că nu s-a exercitat calea de atac cu privire la modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie, instanţa de apel a menţinut dispoziţiile sentinţei prin care a fost respinsă cererea de chemare în garanţie.
Totodată, în temeiul art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală a intimatei, s-a dispus obligarea acesteia la plata către apelantă a sumei de 8.039,05 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel, reprezentate de taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat, acordate proporţional cu pretenţiile admise.
Împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamanta P.G.C., cât şi pârâta SC B. SRL.
1. Recurenta-reclamantă s-a prevalat de motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei recurate, şi, în consecinţă, admiterea cererii de acordare a daunelor-interese morale, astfel cum a fost precizată în faţa primei instanţe; admiterea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată aferente etapelor procesuale ale apelului şi fondului; obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de etapa procesuală a recursului.
În debutul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă, face o precizare a limitelor declanşării controlului de legalitate prin exercitarea recursului, în sensul indicării aspectelor de drept şi de fapt corect dezlegate de instanţa de apel şi pe care nu le contestă în această etapă procesuală; prin urmare, s-a arătat că înţelege să critice decizia instanţei anterioare doar în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de acordare a daunelor-interese morale în cuantum de 107.372,2 lei şi soluţia de respingere în parte a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată aferente etapelor procesuale de la prima instanţă şi din apel.
Se învederează de către recurenta-reclamantă că toate celelalte aspecte de fapt şi de drept cum ar fi: existenţa faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, obligarea intimatei la plata daunelor interese materiale, precum şi eliminarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa de către prima instanţă, fiind corect dezlegate de către instanţele de fond, nu fac obiectul recursului său.
În dezvoltarea criticilor aduse deciziei recurate în privinţa soluţiei de respingere a daunelor interese morale, recurenta-reclamantă arată că, în motivarea deciziei, instanţa de apel a considerat în mod nelegal că SC B. SRL nu ar putea fi obligată la plata către reclamanta P.G.C. ("P&G") a daunelor interese morale, întrucât P&G nu a făcut dovada unei calităţi inferioare a produsului comercializat de pârâtă sub marca A., nefiind înregistrată vreo plângere din partea clienţilor cu privire la calitatea produselor; pe de altă parte, s-a reţinut că nu ar putea fi vorba despre o diluţie a caracterului distinctiv al mărcii A., atât timp cât produsele comercializate de către pârâtă nu indicau un alt producător decât P&G şi nici nu erau diferite de produsele detergenţi pentru care marca A. este înregistrată.
În opinia recurentei, acesta abordare a instanţei este contrară dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, indicate ca temei juridic al cererii prin care s-au cerut şi daune morale.
Potrivit acestui text de lege, prejudiciul moral are o dublă origine: pe de o parte, simplul fapt că un concurent foloseşte neautorizat o marcă ce beneficiază de caracter distinctiv, creează titularului mărcii, ipso facto, un prejudiciu moral. Pe de altă parte, folosirea acestei mărci de către un concurent direct este de natură să conducă la o diluţie a acesteia, întrucât concurentul profită de caracterul distinctiv al mărcii.
Cu privire la existenţa prejudiciului moral şi cuantificarea despăgubirilor pentru repararea acestui tip de prejudiciu, recurenta-reclamantă arată următoarele:
Din dispoziţiile legale la care s-a făcut anterior referire, reiese că prin săvârşirea unor acte de contrafacere, se poate cauza titularului unui drept de proprietate intelectuală un prejudiciu moral, rămânând ca instanţa să aprecieze, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, valoarea acestui prejudiciu. Cu alte cuvinte, posibilitatea unui prejudiciu moral şi obligaţia de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularul prejudiciat are obligaţia de a produce dovezi în vederea determinării evaluării acestuia în raport cu circumstanţele actelor de încălcare, cum ar fi: durata încălcării, volumul acestora, renumele mărcii încălcate etc., iar împrejurările concrete de săvârşire a faptei ilicite sunt cele care trebuie luate în considerare cu ocazia aprecierii întinderii acestui prejudiciu.
Recurenta arată că datorită caracterul distinctiv al mărcii A., simpla folosire a acesteia de către concurenta SC B. SRL îi produce un prejudiciu moral.
În justificarea acestui punct de vedere, recurenta susţine că, astfel cum a arătat şi dovedit în faţa instanţelor de fond, compania P&G deţine unul dintre cele mai vaste şi puternice portofolii de mărci internaţionale, cu renume la nivel mondial, fiind unul dintre cei mai importanţi producători şi distribuitori ai unor cantităţi de produse din numeroase ramuri ale industriei: săpunuri, şampoane, detergenţi, cosmetice, produse igienico-sanitare, produse farmaceutice, parfumuri etc. Privind piaţa produselor de curăţat, spălat, P&G deţine primul loc, iar una dintre mărcile folosite cu succes pe această piaţă este marca A..
De asemenea, a arătat, că sub aspectul prejudiciului moral, este relevantă longevitatea mărcii verbale A., care face obiectul protecţiei pe teritoriul României începând cu 2 iunie 1964, fiind reluată ulterior prin diferite înregistrări, la nivel naţional, respectiv comunitar; P&G a efectuat investiţii semnificative în crearea unei reţele de distribuţie proprii în toate ţările, inclusiv pe teritoriul României. Prin respectarea unui sistem de distribuţie organizat, compania încearcă să se asigure de respectarea bunei calităţi; rezultatul studiilor de piaţă, articolele relevante din presă, volumul vânzărilor, cheltuielile efectuate cu publicitatea, fac dovada faptului că marca A. a dobândit un nivel ridicat al distinctivităţii, iar produsele purtând această marcă beneficiază de cel mai înalt nivel de calitate în domeniu.
Toate aceste aspecte de fapt nu au fost contestate de către SC B. SRL şi nici instanţele de fond nu au reţinut contrariul.
Drept urmare, după toate aceste eforturi, faptul că marca A. este folosită de un concurent direct, care încalcă regulile stabilite de legiuitor şi, fără a investi în vreun fel în promovarea mărcii care se bucură deja de distinctivitatea (şi chiar de renume) câştigată în timp de aceasta, îi creează recurentei ipso facto un însemnat prejudiciu moral, mai susţine aceasta.
În plus, reclamanta arată că pentru a înlătura încălcarea mărcii, a fost obligată să ia diverse măsuri - acţiuni în justiţie (demersuri penale şi civile), astfel încât acţiunile la care a fost nevoită să recurgă îi creează un prejudiciu moral, având în vedere faptul că toate aceste măsuri legale ies din cadrul normal al unei activităţi comerciale.
În acest sens este şi practica instanţelor române, care într-o speţă similară, au stabilit "este evident că o faptă de natură ilicită conduce prin acest caracter la un prejudiciu moral suferit de partea prejudiciată (în cazul de speţă - titularul dreptului de proprietate intelectuală încălcat)" "(...) existenţa unui prejudiciu moral şi obligaţia corelativă de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularului prejudiciului nu îi incumbă obligaţia de a produce dovezi în acest sens, simplul fapt al folosirii neautorizate a mărcii înregistrate creând ipso facto un prejudiciu moral"; "La acestea, se mai adaugă şi împrejurarea că firma prejudiciată, pentru contracararea efectului faptei ilicite, este obligată să dezvolte activităţi - administrative şi/sau judiciare în detrimentul activităţii sale specifice - comerciale sau de cercetare."
Diluţia mărcii, calitatea produselor, indicarea aceleiaşi origini comerciale şi daunele morale.
Cu privire la aceste elemente, recurenta învederează că actele de contrafacere constând în folosirea fără drept a unei mărci cu caracter distinctiv dau naştere nu numai la daune materiale concretizate în beneficiul nerealizat de către P&G, ci conduc şi la scăderea valorii mărcii, aspect specific daunelor morale.
Este neîndoielnic faptul că folosirea în mod neautorizat a unui semn identic cu marca A. duce în timp la o diluţie a mărcii, la o pierdere a valorii acestora. Pierderea valorii este cu atât mai însemnată cu cât marca a dobândit caracter distinctiv. Faptul că toate aceste eforturi de sporire a distinctivităţii mărcii pot fi anihilate, prin folosirea de către concurentul direct al mărcii sale, este de natură să provoace, pe lângă prejudiciul material suferit, şi un imens prejudiciu moral.
Diluţia mărcii are loc indiferent dacă produsele sunt de o calitate inferioară sau nu. Simplul fapt că un concurent foloseşte marca A. poate conduce publicul consumator, în timp, să nu mai vadă în marcă o indicaţie a originii comerciale a produselor respective, ci ca pe un semn folosit de mai multe întreprinderi.
Legat de acest aspect al calităţii produselor, recurenta arată că instanţa de apel i-a imputat că nu a făcut o probă pe care, oricum, nu o putea face, anume că produsele comercializate de către pârâtă erau de calitate inferioară celor aparţinând P&G. Aşa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar (raport de expertiză), SC B. SRL a vândut produsele care purtau fără drept un semn identic cu marca A.; prin urmare, verificarea calităţii acestora apare ca fiind o probă imposibil de administrat în prezenta cauză; ca atare, în aprecierea recurentei, instanţa de apel plasat-o într-o evidentă situaţie dezavantajoasă în raport cu partea adversă, care profită astfel, încă o dată, de pe urma faptelor sale ilicite.
Mai mult, raţionamentul curţii de apel conduce la o concluzie nelegală, anume aceea că, în măsura în care ne-am confrunta cu produse purtând un semn identic cu o marcă, fără autorizarea titularului, dar care ar fi totuşi de o calitate similară celor originale, atunci aceste acte de contrafacere nu ar aduce atingere dreptului deţinut asupra mărcii (cu caracter distinctiv). Această concluzie este contrară dispoziţiilor legale invocate, încurajând astfel orice persoană care încalcă un drept de proprietate intelectuală şi care s-ar putea apăra prin invocarea calităţii superioare a produselor comercializate fără drept.
Totodată, recurenta arată că instanţa de apel a mai reţinut că nu ar putea fi vorba despre o diluţie a caracterului distinctiv al mărcii A., atât timp cât produsele comercializate de pârâtă nu indicau un alt producător decât P&G şi nici nu erau diferite de produsele detergenţi pentru care marca A. este înregistrată.
Or, faptul că SC B. SRL indică, pentru produsele pe care le distribuie în mod neautorizat, acelaşi producător cu titularul mărcii A., această ipoteză nu poate reprezenta decât o circumstanţă agravantă; folosirea numelui titularului este menită să sugereze existenţa unei legături comerciale între P&G şi B., concretizată sub forma unui contract de licenţă sau a unui acord de orice natură pentru folosirea mărcii. Aceste relaţii care se creează în mintea consumatorilor aduc prejudicii însemnate titularului mărcii, marca nemaiputând să îşi exercite funcţia sa esenţială, de a distinge produsele şi serviciile unui comerciant de cele ale altui comerciant, iar de aceste legături profită în mod injust societatea SC B. SRL prin atragerea clientelei care aparţine reclamantei, tocmai în considerarea menţionării aceluiaşi producător - P&G.
Astfel, în opinia recurentei, argumentul instanţei că atunci când actele de contrafacere a mărcii sunt însoţite şi de acte de concurenţă neloială, prin folosirea fără drept a numelui comercial, nu se poate genera o diluţie a mărcii, este greşit, nelegal, imoral şi transformă un act ilicit de concurenţă neloială într-o circumstanţă de înlăturare a răspunderii patrimoniale.
Cuantificarea prejudiciului moral
Prejudiciul moral cauzat companiei P&G de către SC B. SRL a fost determinat în raport de gravitatea şi dimensiunile încălcării mărcii A., ca fiind dublul prejudiciului material. Această modalitate de calcul, dezvoltată pe larg în faţa instanţelor de fond, nu a fost combătută în niciun fel de către instanţa de apel, ci, determinat de faptul că nu a stabilit existenţa acestui tip de prejudiciu, instanţa nu a procedat la evaluarea ei. Din acest punct de vedere, recurenta arată că înţelege să se folosească în tot de algoritmul de calcul şi principiile contabile prezentate în faţa instanţelor de fond.
Sub aspect procedural, cuantificarea daunelor interese morale trebuie să fie efectuată în raport cu circumstanţele probate în cauză, anume: nivelul ridicat al distinctivităţii mărcii încălcate; impactul vânzării produselor nelegale, prin raportare la aria largă geografică de vânzare (la nivelul întregii ţări) şi prin intermediul marilor reţele de magazine (R.H.); profilul societăţii pârâte (care, pe lângă produse originale distribuie şi produse contrafăcute); volumul mare al produselor nelegale pe care SC B. SRL le-a comercializat; actele repetate de încălcare săvârşite de către B. fac dovada intenţiei directe, ca şi formă a vinovăţiei; toate aceste elemente produc în mintea consumatorilor ideea existenţei unei legături comerciale între P&G şi B., de natură să justifice punerea pe piaţă de către acesta din urmă a produselor nelegale, care fac obiectul prezentului litigiu.
Recurenta formulează critici şi în privinţa soluţiei de neacordare în parte a cheltuielilor de judecată (fond şi apel); încălcarea principiului proporţionalităţii, dar şi grava eroare a instanţei în aprecierea situaţiei de fapt (valoarea onorariului expertului).
În ceea ce priveşte cheltuielile aferente etapei procesuale de la prima instanţă, se arată de către recurentă că a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 22.200,57 lei, reprezentând: onorariu avocat (15.643,57 lei), onorariu expert (1.621 lei), taxă de timbru (4.831 lei) şi timbru judiciar (5 lei).
În aceste condiţii, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că valoarea onorariului de expertiză expertului a fost de 600 lei, în loc de 1.621 lei; de asemenea, a redus celorlalte cheltuieli de la 20.579,57 la 3.362,72 lei, fiind acordate, prin urmare, cheltuieli în proporţie de 16%, deşi a admis 3 capete de cerere şi a respins doar un singur capăt de cerere.
Sub aspectul onorariului de expert, grava eroare în care s-a aflat instanţa este evidentă: dovezile existente la dosar atestă plata sumei de 1.621 lei, fiind achitat în fracţiuni de 600 lei (onorariu provizoriu), iar diferenţa ulterior, pe baza decontului depus de expertă.
Cu privire la celelalte cheltuieli, legiuitorul a prevăzut drept criterii de apreciere a cuantumului cheltuielilor: timpul scurs de la data introducerii acţiunii până la pronunţarea soluţiei în fond (numeroase termene de judecată desfăşurate pe parcursul a 3 ani); natura pricinii, în speţă: caracterul complex al cazului (daune interese), gradul ridicat de dificultate a dosarului determinat de necesitatea asigurării unor apărări de către persoane specializate în domeniul respectării drepturilor de proprietate intelectuală; dificultăţile de natură probatorie; efectuarea unei expertize contabile care presupune asistenţă de specialitate; munca îndeplinită de avocat, formularea cererii chemare în judecată, cerere probatorii, interogatorii, pregătirea documentelor în vederea probării cererii de chemare în judecată, participarea la şedinţele de judecată inclusiv audierea de martori, asistenţa juridică la numeroase termene de judecată etc.
Or, instanţa nu a ţinut cont de niciunul dintre aceste criterii, fapt care atrage greşita aplicare a principiului proporţionalităţii prevăzut de art. 274 C. proc. civ., acordându-se numai 16% din totalul cheltuielilor solicitate, în condiţiile în care singurul capăt de cerere respins de către instanţă vizează acordarea daunelor-interese morale, în timp ce toate celelalte pretenţii ale sale au fost admise.
Cu referire la cheltuielile efectuate cu ocazia apelului, recurenta susţine că raţionamentul instanţei de apel este similar celui aplicat cheltuielilor de judecată aferente etapei de primă instanţă, însă cu aplicarea greşită a principiului proporţionalităţii. Astfel, instanţa, deşi a admis apelul sub aspectul a 3 solicitări şi a respins doar acordarea daunelor interese morale, cu toate acestea a redus la 50% cheltuielile efectuate de P&G în apel; în concret, reclamanta-apelantă a solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 16.928 lei (onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru), iar instanţa a acordat 8.039,05 lei.
Ca atare, recurenta solicită Înaltei Curţi să constate şi în privinţa acestor cheltuieli că instanţa de apel nu a aplicat corect criteriile prevăzute de legiuitor şi anterior enunţate.
2. Recurenta-pârâtă SC B. SRL, prin memoriul său de recurs, s-a prevalat de ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul (i) menţinerii în integralitate a Sentinţei nr. 1382 din 04 iulie 2013 ca temeinică şi legală, (ii) modificării în tot a soluţiilor instanţelor de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi în apel; în subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul cenzurării cheltuielilor de judecată acordate reclamantei.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - aplicarea greşită a legii, recurenta-pârâtă critică raţionamentul instanţei de apel, în sensul unei greşite aplicări a legii atunci când a apreciat că (a) nu s-ar fi demonstrat epuizarea dreptului reclamantei la marcă şi că (b) ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte prejudiciul material invocat de aceasta; recurenta a învederat că este de acord cu raţionamentul instanţei de apel cu privire la inexistenţa prejudiciului moral, astfel că, aceste considerente din decizia recurată nu formează obiect al criticilor sale în recurs.
În ceea ce priveşte sarcina probei privind demonstrarea epuizării dreptului la marcă, recurenta contestă concluziile instanţei de apel.
Astfel, se precizează că B. nu a contestat dreptul reclamantei la marca verbală A., ci a susţinut că acest drept la marcă nu se poate bucura de protecţia a legii atunci când s-a produs deja epuizarea mărcii şi când, oricum, nu a existat o faptă de contrafacere.
În acest context, se susţine că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că simpla afirmare a dreptului reclamantei la marcă şi a inexistenţei unui acord de comercializare de către recurenta - pârâtă ar fi trebuit să genereze sarcina pârâtei de a proba că a avut autorizarea reclamantei pentru a comercializa detergentul A. de 3 kg (prin demonstrarea punerii pe piaţă de către reclamantă a detergentului comercializat de recurenta - pârâtă) şi, pe cale de consecinţă, de a proba, implicit, că produsele comercializate ar fi fost produse originale.
În concret, recurenta arată că a argumentat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite - contrafacerea - atâta vreme cât dreptul reclamantei de a se bucura de drepturile exclusive generate de marcă se epuizase, deoarece reclamanta însăşi a pus în circulaţie pe piaţa comunitară produsele a căror originalitate este discutată în litigiul de faţă, ceea ce a făcut posibilă achiziţionarea acestora de către autorii pârâtei, în lanţul achiziţiilor acestor produse, şi, în cele din urmă de către recurenta-pârâtă.
Contrar susţinerilor primei instanţe, sarcina probei în această privinţă nu poate consta exclusiv într-o autorizare scrisă sau în dovedirea unei comercializări pe piaţa comunitară în mod expres a lotului de detergent comercializat de către pârâtă, ci în comercializarea pe piaţa comunitară şi naţională a produselor de tipul celor comercializate de B., ceea ce, în opinia recurentei, naşte prezumţia epuizării dreptului la marcă cu privire la produsele puse în circulaţie de aceasta pe piaţa din România.
Recurenta arată că printre mijloacele de probă admise de lege se numără şi prezumţiile, care, în reglementarea Codului civil de la 1865 sunt "consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut" (art. 1.199 C. civ.). Prezumţiile judiciare "sunt lăsate ta lumina şi înţelepciunea magistratului", care le va aplica în coroborare cu celelalte probe administrate.
Or, instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu aplicarea greşită a legii (art. 1.199 C. civ. de la 1865) căci a refuzat că valorifice un mijloc de probă permis de lege, respectiv prezumţia judiciară; în schimb, în ceea ce priveşte tratamentul acordat reclamantei, instanţa de apel a aplicat art. 1.199 C. civ., apreciind ca din preţul mai redus al produselor achiziţionate de B. s-ar putea trage concluzia existenţei unei contrafaceri şi, deci, a lipsei epuizării dreptului la marcă, ceea ce relevă aplicarea greşită a legii la situaţia pârâtei B..
Motivul R.H. pentru care reclamanta a demarat o campanie împotriva recurentei - pârâte, mai arată aceasta, priveşte faptul că reclamanta are distribuitori exclusivi pe teritoriul României, care, însă, vând aceleaşi produse la preţuri mai mari decât cele pe care B. le poate oferi tot pentru produsele originale (contrar concluziei instanţei de apel) în urma unei achiziţii intracomunitare de bunuri, prin includerea în preţul de vânzare a unui adaos comercial mai mic.
În acest context, recurenta - pârâta susţine că şi-a demonstrat apărarea privind inexistenţa faptei ilicite, dată fiind epuizarea drepturilor reclamantei, dovedită prin prezumţii coroborate cu proba cu martori şi celelalte probe administrate. Recurenta - pârâtă a demonstrat aplicabilitatea unei prezumţii judiciare şi a solicitat instanţelor să valorifice acest mijloc legal de probă, urmând ca pentru răsturnarea acestei prezumţii sarcina probei să revină reclamantei, care trebuia să demonstreze că pârâta comercializa produse contrafăcute; or, raportat la aceste aspecte, numai prima instanţă a efectuat o analiză corectă, invalidată în mod eronat de instanţa de apel.
Recurenta învederează că este nelegal raţionamentul instanţei de apel privind epuizarea dreptului la marcă.
În primul rând, eronat reţine instanţa de apel (preluând tel quel susţinerile reclamantei) că, pentru a comercializa produsele ce fac obiectul litigiului, B. ar fi trebuit să demonstreze că ar fi avut personal autorizarea reclamantei P.G.C. pe firul de distribuţie (pag. 3 a motivelor de apel) şi că nu ar avea relevanţă contractul încheiat de către pârâtă cu SC C.L. SRL şi rezoluţia emisă de parchet privind aceleaşi bunuri a căror originalitate era pusă la îndoială de către reclamantă, dar prin care s-a constatat că nu există indicii privind contrafacerea acestora. Instanţa a reţinut că nu ar fi relevante din moment ce aceste înscrisuri nu ar fi conţinut o autorizare expresă din partea reclamantei privind comercializarea bunurilor.
Dimpotrivă, mai arată recurenta, câta vreme a demonstrat că a achiziţionat bunurile de la un distribuitor care, la rândul său, achiziţionase de la un distribuitor german care garanta originalitatea şi conformitatea bunurilor, iar reclamanta nu a produs nicio probă în sensul existenţei unei fapte de contrafacere, recurenta - pârâtă a făcut şi dovada epuizării dreptului la marcă al reclamantei, deoarece distribuitorul german putuse să le achiziţioneze din spaţiul comunitar şi să le vândă pentru că reclamanta însăşi comercializa aceste produse (detergent A. de 3 kg), în spaţiul comunitar.
Ca atare, recurenta susţine că a probat, cel puţin prin mijlocul de probă al prezumţiei judecătoreşti, faptul că a avut autorizarea de a comercializa detergentul A. de 3 kg achiziţionat de la SC C.L. SRL, care, la rândul său, efectuase o achiziţie intracomunitară de bunuri, chiar dacă nu a putut prezenta instanţei un contract de distribuţie cu privire la aceste bunuri.
În continuarea motivelor de recurs, recurenta reia elementele de fapt şi probele cauzei în demonstrarea punctului său de vedere cu privire la necesitatea reţinerii în cauză a epuizării dreptului la marcă, prin evaluarea proprie a dovezilor administrate; întrucât temeinicia deciziei recurate, implicit, aprecierea materialului probator al cauzei, nu pot face obiect al analizei de legalitate care intră în competenţa instanţei de recurs, Înalta Curte nu consideră că este necesară reproducerea acestor susţineri ale recurentei-pârâte, nefiind critici de nelegalitate.
Se mai susţine de către recurenta-pârâtă că întrucât detergentul A. 3 kg, achiziţionat de la C.L., nu a făcut obiectul procedurilor de vămuire, din acesta nici nu s-a prelevat vreo mostră pentru a se analiza caracterul lui original sau nu în vreun laborator. De asemenea, nici reclamanta nu a putut produce vreo probă cu privire la caracterul contrafăcut al acestuia, nicio analiză de laborator care să demonstreze acest lucru; acest aspect este reţinut ca atare de ambele instanţe de fond.
În opinia recurentei, rezoluţia procurorului din data de 04 octombrie 2010 (ataşată ca Anexa nr. 2, la întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond) prin care a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de administratorii celor două societăţi, B. şi C.L., este foarte relevantă pentru demonstrarea argumentelor sale, contrar celor apreciate de instanţei de apel. Astfel, prin aceasta, s-a reţinut că din probele administrate în cursul cercetării penale "nu rezultă indicii că produsele puse în circulaţie ar fi fost contrafăcute şi nici că vânzătorii (B. şi C.L.) au acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege, atât timp cât aceştia au avut la dispoziţie documente de natură să dovedească originalitatea şi conformitatea mărfurilor."
Aşadar, este nejustificată susţinerea instanţei de apel că prin această rezoluţie s-ar fi reţinut doar că B. şi C.L. nu ar fi acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru a comite o infracţiune, şi că pentru atragerea răspunderii civile delictuale ar fi suficientă şi săvârşirea faptei din culpă.
Recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat în concret apărările sale, pentru că, dacă ar fi făcut-o, ar fi analizat cu atenţie această rezoluţie şi ar fi constatat că organele de cercetare penală au reţinut şi că "nu rezultă indicii că produsele puse în circulaţie ar fi fost contrafăcute" şi că "vânzătorii au avut la dispoziţie documente de natură să dovedească originalitatea şi conformitatea mărfurilor."
Chiar dacă această rezoluţie nu are autoritate de lucru judecat în dosarul civil, aceasta este un fapt cunoscut şi acceptat şi de reclamantă, care nu a contestat-o, şi care întăreşte şi mai mult raţionamentul primei instanţe şi al recurentei pârâte privind epuizarea dreptului la marcă al reclamantei, dar şi dreptul recurentei-pârâte de a pune pe piaţă detergentul A. 3 kg.
De asemenea, recurenta-pârâtă consideră a fi neîntemeiate susţinerile instanţei de apel în sensul că pârâta ar fi trebuit să dea dovadă de diligenţă specifică unui profesionist; or, instanţa de apel dovedeşte că nu a analizat susţinerile părţilor în mod egal, făcând o confuzie voită între situaţiile descrise de pârâtă, atunci când a motivat posibilitatea obţinerii unor preţuri mai mici de pe piaţa intracomunitară decât prin achiziţia acestor detergenţi de la distribuitorul autorizat exclusiv al reclamantei în România.
Astfel, recurenta mai arată că a arătat şi demonstrat prin proba cu martori că reclamanta comercializa la nivel comunitar şi naţional detergent A. de 3 kg, doar că, din cauza adaosului comercial mare, preţul acestor produse distribuite de distribuitorul exclusiv al reclamantei, de la care şi pârâta ar fi putut achiziţiona aceste produse, era mai mare în România decât preţul aceloraşi produse pe piaţa comunitară; diferenţele erau justificate şi de regimuri de taxare diferite, precum şi de un adaos comercial mai mic al vânzătorului de la care achiziţiona pârâta decât al cel al distribuitorului reclamantei.
De altfel, considerentele instanţei de apel cu privire la acest aspect sunt contradictorii, întrucât se reţine cu valoare de prezumţie faptul că detergenţii comercializaţi de pârâtă ar fi contrafăcuţi, iar lipsa lor de originalitate ar constitui o dovadă că dreptul la marcă nu ar fi fost epuizat (pag. 26 din deciziei), pentru ca la pag. 27, instanţa de apel să concluzioneze că nu există nicio probă în sensul că detergenţii comercializaţi de SC B. SRL ar fi produse contrafăcute sau că ar avea o calitate inferioară, motiv pentru care, au şi fost respinse pretenţiile apelantei - reclamante privind prejudiciul moral.
Recurenta arată că prezumţia judiciară pe care a invocat-o ca mijloc de probă se completează cu proba testimonială administrată în cauză; cu privire la această probă, din nou, recurenta indică modalitatea în care instanţa de apel ar fi trebuit să o coroboreze cu celelalte dovezi din cauză, ca şi modalitatea în care acestea trebuia a fi apreciate, în contextul apărărilor sale.
Reclamanta a susţinut (şi instanţa de apel a preluat aceste susţineri) în mod nefondat că pârâta B. ar fi eşuat în a face dovada epuizării dreptului la marcă numai pentru că pe firul istoric al achiziţiilor detergentului A. de 3 kg în litigiu nu ar fi fost depus fie un contract de distribuţie semnat de P.G.C. şi unul din distribuitori (chiar distribuitori ai R.P.M.M.) sau o factură de achiziţie a acestor produse de la P.G.C. ori un distribuitor oficial al acestuia în Uniunea Europeană.
O astfel de susţinere este, în opinia recurentei, nerezonabilă şi contrazice realităţile comerciale şi economice curente; în concret, un agent economic poate avea 10 furnizori pe firul de achiziţie, ceea ce ar face imposibil ca de la fiecare să solicite demonstrarea originii tuturor produselor vândute şi copii ale autorizaţiei de comercializare emise de producător; acesta este motivul pentru care o protecţie rezonabilă este asigurată prin solicitarea emiterii unei declaraţii de originalitate şi conformitate de către vânzătorul direct trebuie să fie suficient.
Recurenta concluzionează în sensul că nu a săvârşit nicio faptă ilicită, astfel încât reclamanta era cea care trebuia să probeze existenţa acesteia.
Or, având în vedere că reclamanta a pus pe piaţa comunitară (fie direct, fie prin distribuitori autorizaţi) detergent A. de 3 kg, ceea ce a făcut posibilă achiziţionarea a astfel de detergent şi de către B., şi că mijloacele de probă invocate de pârâtă şi corect valorificate de tribunal, rezultă că sarcina probei se inversează şi este obligaţia reclamantei să demonstreze faptul pozitiv al contrafacerii acestui detergent, pentru a-şi proba acuzaţiile împotriva pârâtei SC B. SRL.
De asemenea, recurenta susţine că este incorectă afirmaţia instanţei de apel în sensul că simpla comercializare a detergenţilor A. 3 kg "fără a avea consimţământul reclamantei, ca titular al mărcii" ar constitui o faptă ilicită, întrucât această concluzie derivă în mod direct din raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia dreptul la marcă al reclamantei nu ar fi epuizat.
Or, atâta vreme cât acest raţionament nu se susţine, fiind rodul unei interpretări şi aplicări greşite a legii, este cert că nici concluzia instanţei privind existenţa faptei ilicite nu are niciun fundament; în plus, instanţa de apel se contrazice atunci când deşi reţinuse în mod corect că nu există nicio proba la dosar din care să rezulte că detergenţii A. 3 kg comercializaţi de către pârâtă ar fi contrafăcuţi, dar cu toate acestea, admite acţiunea; pe de altă parte, cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect că "planşele foto ataşate cererii de chemare în judecată nu atestă că au fost realizate cu privire la ambalajele produselor comercializate de pârâtă" şi că "reclamanta nu a depus vreo dovadă că, în urma testelor efectuate, să se fi ajuns la concluzia că produsul comercializat de pârâta are o calitate inferioară", precum şi că "reclamanta nu a făcut vreo dovadă că ar fi avut plângeri ale clienţilor cu privire la calitatea produselor A. în litigiu, puse pe piaţă de către pârâtă, direct sau prin intermediul altor comercianţi."
Din analiza probelor administrate de către pârâtă, coroborate cu probele administrate de P.G.C., şi dată fiind analiza efectuată de instanţa de apel cu privire la relevanţa acestora, rezultă că reclamanta a eşuat în probarea săvârşirii unei fapte ilicite de către SC B. SRL, în condiţiile în care sarcina probei cu privire la acest aspect îi revenea.
Recurenta învederează că nici celelalte condiţii legale cumulative, necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, nu sunt îndeplinite.
În primul rând, nu există faptă ilicită, în al doilea rând, şi dacă ar exista, nu ar fi îndeplinită condiţia săvârşirii cu vinovăţie; în concret, B. a depus toate diligentele necesare şi rezonabile pentru a se asigura că produsele puse în vânzare sunt originale şi conforme cu legislaţia în vigoare la nivel comunitar, încheind contracte de distribuţie şi solicitând emiterea unor declaraţii de conformitate, precum şi stipulând o obligaţie de garanţie a vânzătorului cu privire la conformitatea produselor cu toate prevederile legale în vigoare privind comercializarea acestora.
De asemenea, însăşi încheierea contractului de distribuţie şi inserarea prevederilor cu privire la garanţiile vânzătorului privind originalitatea, conformitatea mărfurilor şi respectarea tuturor normelor aplicabile (art. 4.8) demonstrează faptul că recurenta nu a avut în vedere niciodată încălcarea vreunui drept la marcă al P.G.C.; ca atare, cu atât mai puţin B. nu a avut intenţia de atragere a clientelei apelantei-reclamantei sau de a se folosi de semnul A. şi de notorietatea mărcii A., în scopul obţinerii unui profit ilicit.
Având în vedere cele mai sus expuse, potrivit recurentei-pârâte, rezultă că aceasta nu a utilizat semnul A. cu scopul de a produce apelantei reclamante un prejudiciu, ci a vândut mărfuri originale, detergenţi A. proveniţi de la reclamantă, achiziţionaţi de la distribuitori care garantau că acestea erau originale şi că nu încalcă nicio normă legală prin comercializarea acestora, urmărind doar îndeplinirea scopului lucrativ specific activităţii oricărui comerciant.
Într-o ultimă critică, recurenta-pârâtă susţine că suma acordată de instanţa de apel apelantei-reclamante cu titlu de cheltuieli de judecată este nepotrivit de mare.
În situaţia admiterii recursului, instanţa de recurs ar urma să modifice şi dispoziţiile instanţei de apel de acordare a cheltuielilor de judecată (parţiale) atât pentru faza de fond, cât şi pentru faza de apel, constatând că reclamanta a căzut în pretenţii faţă de pârâtă în ambele faze procesuale anterioare.
În subsidiar, recurenta-pârâtă solicită instanţei de recurs să cenzureze cheltuielile de judecată acordate de instanţa de apel reclamantei, căci acestea sunt nepotrivit de mari faţă de efortul depus de avocat, în special, în faza procesuală a apelului; instanţa nu poate proceda la cenzurarea cheltuielilor constând în taxă de timbru, dar poate să cenzureze cuantumul onorariului de avocat; recurenta mai arată că această cerere este cu atât mai justificată pentru onorariul apărătorului reclamantei în apel, având în vedere că această fază procesuală a presupus numai redactarea motivelor de apel şi reprezentarea la două termene de judecată.
Ambele recurente au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar datorate pentru soluţionarea recursului exercitat, potrivit dovezilor de la dosar (recurenta-pârâtă - 1.343 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar şi recurenta-reclamantă - 1.879,22 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar).
Recurentele au formulat întâmpinare la motivele de recurs ale adversarului prin care au solicitat respingerea căii de atac; în această etapă procesuală nu au fost administrate ale probe, cu excepţia înscrisurilor doveditoare ale cheltuielilor de judecată efectuate în această etapă procesuală, altele decât cele legate de obligaţiile fiscale ale părţilor.
În opinie unanimă, se apreciază că recursurile formulate sunt nefondate, potrivit celor ce succed.
Având în vedere conţinutul criticilor susţinute de fiecare dintre părţi, Înalta Curte apreciază că se impune a fi analizat cu prioritate recursul declarat de către pârâtă întrucât, în legătură cu fondul cauzei, în esenţă, aceasta contestă legalitatea deciziei recurate sub aspectul îndeplinirii condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii sale pentru săvârşirea unor fapte de contrafacere, în timp ce recurenta-reclamantă, în principal, critică respingerea cererii sale de acordare a danelor morale, solicitate ca parte a daunelor-interese solicitate pentru săvârşirea contrafacerii de către pârâtă (alături de prejudiciul material, acordat de instanţa de apel); fiecare dintre recurente a susţinut şi critici privind soluţionarea cererii accesorii privind cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor de fond.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că deşi în cauza de faţă reclamanta s-a prevalat atât de înregistrarea internaţională a mărcii sale verbale "A." încă din 1964 (având şi România ca ţară desemnată la protecţie) destinată a fi aplicată produselor enumerate în certificatul OMPI nr. 284330 din 2 iunie 1964 din Clasele 1, 2, 3, 5, 8 şi 21 ale Clasificării de la Nisa, cât şi de marca comunitară "A." (CTM nr. 0009199976 din 9 aprilie 1996), destinată a fi aplicată produselor Clasa 3 a Clasificării de la Nisa, enumerate în conţinutul certificatului, instanţa de apel a reţinut, analizat şi a procedat la evaluarea susţinerilor părţilor în raport cu titlul de protecţie reprezentat de marca comunitară.
Această premisă este importantă pentru a identifica normele legale incidente în cauza de faţă.
Faţă de cele menţionate, rezultă că cererea reclamantei în mod legal a fost analizată de instanţa de apel în funcţie de dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară.
Astfel, art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul mărcii comunitare prevede: "(1) O marcă comunitară conferă titularului său un drept exclusiv. Titularul este îndreptăţit să interzică oricărui terţ să folosească, fără acordul său, în comerţ:
a) un semn identic cu marca comunitară pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care este înregistrată"
Iar art. 9 alin. (2) lit. a) - d) din acelaşi Regulament dispune:
"(2) În temeiul alineatului (1) pot fi interzise, printre altele, următoarele:
(a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalajul acestora;
(b) oferirea produselor, introducerea lor pe piaţă sau deţinerea lor în aceste scopuri, ori oferirea sau asigurarea de servicii sub semnul respectiv;
(c) importul sau exportul de produse sub acest semn;
(d) utilizarea semnului în documentele de afaceri şi publicitate."
Relevante pentru stabilirea cadrului legal de analiză a legalităţii deciziei recurate mai sunt şi dispoziţiile art. 13 din Regulament - epuizarea dreptului la marcă - apărare invocată de către recurenta pârâtă, precum şi prevederile art. 14 din Regulament - aplicarea complementară a dreptului intern în domeniul contrafacerii, cel din urmă text stabilind că doar efectele mărcii comunitare sunt prevăzute exclusiv de Regulament.
Cu privire la alte aspecte, contrafacerea unei mărci comunitare intră sub incidenţa legislaţiei interne cu privire la contrafacerea unei mărci naţionale, regulamentul neexcluzând intentarea unei acţiuni cu privire la o marcă comunitară în temeiul legislaţiei unui stat membru referitoare în special la răspunderea civilă şi la concurenţa neloială (art. 14 alin. (2) din Regulament).
În consecinţă, aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 9 - 13 din regulament ce dau conţinut secţiunii a 2-a având denumirea Efectele mărcii comunitare din Titlul II - Dreptul mărcilor - este obligatorie, în timp ce angajarea răspunderii civile delictuale sub aspectul obligaţiei de reparare a prejudiciilor produse titularului de marcă comunitară prin fapte ilicite imputate pârâtei, se va verifica pe temeiul dispoziţiilor din legislaţia naţională: dreptul comun - pentru verificarea condiţiilor de angajare a răspunderii şi obligaţia de reparare a prejudiciilor, dar şi potrivit celor prevăzute de O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială (act normativ care, de altfel, transpune în dreptul intern Directiva nr. 2004 din 48 a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004), în ceea ce priveşte determinarea întinderii despăgubirilor ce pot fi acordate în cazul contrafacerii, sens în care actul normativ special prevede anumite criterii legale.
1. În ceea ce priveşte recursul exercitat de către pârâtă, Înalta Curte reţine şi apreciază următoarele:
Referitor la modalitatea concretă de săvârşire a contrafacerii, se constată că instanţa de apel, din perspectiva situaţiei de fapt reţinute, a constatat că, în cauză, reclamanta a făcut dovada că pârâta a efectuat acte de comerţ cu produse (detergent 3 kg) inscripţionate cu un semn identic cu marca sa comunitară verbală "A.", fără acordul titularului mărcii (reclamanta din cauza de faţă).
În consecinţă, în raport cu această situaţie de fapt, rezultă că fapta de contrafacere reţinută în sarcina pârâtei nu vizează ipoteza contrafacerii prin aplicarea pe produse identice a unui semn identic cu marca comunitară [varianta din art. 9 alin. (2) lit. a) din regulament], ci comercializarea pe teritoriul României a unor produse purtând marca comunitară, fără acordul reclamantei [varianta normativă din art. 9 alin. (2) lit. b) din regulament]; or, cea din urmă ipoteză poate avea ca premisă şi produsele originale ale titularului de marcă, iar nu numai produse contrafăcute, produse care însă sunt oferite spre vânzare de un terţ din afara reţelei sale de distribuitori autorizaţi ai titularului mărcii, întrucât alegerea, stabilirea şi controlarea reţelei de distribuitori pentru produsele proprii reprezintă un substanţial element de conţinut al drepturilor exclusive ale titularului asupra mărcii sale înregistrate.
Faţă de aceste constatări, Înalta Curte apreciază ca fiind lipsite nu numai de interes, dar şi de obiect criticile recurentei-pârâte cu referire la contrafacerea prin aplicarea semnului pe produse, câtă vreme soluţia instanţei de apel îi este favorabilă din acest punct de vedere (curtea de apel nereţinând în sarcina sa această ipoteză a contrafacerii), şi, în plus, nici recurenta-reclamantă însăşi nu a criticat aceste dezlegări ale instanţei de apel prin recursul propriu.
Cu referire la existenţa faptei de contrafacere, astfel cum deja a fost identificată şi descrisă - comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul României a unor produse identice pe care este aplicată marca comunitară verbal "A." aparţinând reclamantei -, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă nu contestă că a procedat la comercializarea produselor fără acordul reclamantei (prezentând chiar justificări economice pentru conduita sa ilicită - preţul mai ridicat al produselor dacă le-ar fi achiziţionat de la distribuitorii autorizaţi ai reclamantei în România, din cauza adaosului comercial mai mare al acestora), însă, a susţinut că recurenta-reclamantă nu mai este în măsură, în cauza de faţă, a se prevala de drepturilor sale exclusive asupra mărcii "A.", întrucât dreptul la marcă al acesteia s-a epuizat prin punerea produselor în circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene de către reclamanta însăşi sau cu acordul acestea.
În acest context, recurenta-pârâtă a invocat lanţul achiziţiei acestor produse, susţinând că R.P.M.M. Ltd, cu sediul în Hemsbach, Germania ar fi garantat vânzătorului de la care recurenta-pârâtă însăşi le-a cumpărat - SC C.L. SRL (în prezent, în lichidare judiciară) - originalitatea produselor şi că acestea respectă standardele de calitate europene.
Înalta Curtea apreciază că în mod corect curtea de apel a interpretat şi aplicat în cauză dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 [cvasi-identice celor direct aplicabile - art. 13 alin. (1) din regulament, potrivit celor deja arătate], concluzionând că pârâta nu a făcut dovada epuizării dreptului la marcă al reclamantei.
Astfel, art. 38 alin. (1) din legea naţională prevede: "(1) Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său."; iar art. 13 alin. (1) din regulament dispune: "(1) Dreptul conferit de marca comunitară nu permite titularului să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piaţă în Comunitate sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său."
Fiind vorba despre o apărare de fond pe care pârâta a invocat-o, în mod corect a stabilit instanţa de apel că sarcina probei îi revenea acesteia; prin urmare, pârâta era cea care trebuia să probeze în cauză împrejurarea că reclamanta a pus ea însăşi în circulaţie produsele achiziţionate de SC C.L. SRL de la R.P.M.M. Ltd, ceea ce ar fi presupus fie dovedirea faptului că R.P.M.M. Ltd este distribuitor autorizat al reclamantei într-unul sau mai multe state membre ale Uniunii (nu neapărat numai în Germania), fie că R.P.M.M. Ltd însăşi a achiziţionat produsele de la un distribuitor autorizat al reclamantei (sau licenţiat al acesteia) în oricare stat membru al Uniunii Europene.
Or, recurenta pârâtă nu a probat niciuna dintre aceste posibile variante ale epuizării dreptului reclamantei la marcă, aşa cum a reţinut curtea de apel.
Înalta Curte nu poate primi apărarea invocată de către recurenta-pârâtă că instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea unei prezumţii judiciare (în temeiul art. 1199 C. civ. de la 1865), în sensul că de vreme ce aceste produse se găseau pe piaţa din Germania, se poate lesne presupune că acestea au fost puse în circulaţie de către reclamantă sau cu acordul acesteia.
Art. 1199 C. civ. (data faptelor fiind situată anterior intrării în vigoare a noului C. civ.) prevede că: "Prezumţiile sunt consecinţa ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut."
Pe de altă parte, art. 1203 C. civ. - referitor exclusiv la prezumţiile judiciare - stabileşte că: "Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii care să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea; prezumţiile nu sunt premise magistratului decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă."
Ca atare, deşi prezumţiile judiciare reprezintă un mijloc de probă admisibil în sistemul procesual român, ele nu pot fi utilizate de către judecător dacă pentru actul juridic ce se tinde a se dovedi cu ajutorul acestui mijloc de dovadă nu este permisă şi proba cu martori (excepţia de la această regulă - actul încheiat prin fraudă dol sau violenţă, neintrând în discuţie în speţa de faţă); or, încheierea unui contract de distribuire a produselor nu poate dovedită prin proba cu martori (art. 1191 C. civ.) data fiind valoarea produselor comercializate de către pârâtă (şi care, prin ipoteză au fost achiziţionate cel puţin în aceeaşi cantitate de la eventualul distribuitor autorizat al reclamantei, în sensul celor susţinute de către pârâtă), după cum recurenta pârâtă nu a făcut dovada că sub imperiul legislaţiei altui stat (posibil, Germania), o atare dovadă ar fi permisă prin proba testimonială.
În sfârşit, pentru aplicarea unei prezumţii judiciare este necesar a se individualiza fără echivoc (şi a se considera dovedit în cauză) faptul vecin şi conex cunoscut pe baza căruia se deduce faptul necunoscut la a cărui dovedire se tinde prin recurgerea la acest mijloc de probă.
În speţă însă, faptul vecin şi conex nu era decât o împrejurare de fapt - existenţa pe piaţa din Germania (unde R.P.M.M. Ltd îşi are sediul social) a produselor purtând marca comunitară a reclamantei (detergent "A.", 3 kg), produse comercializate de către furnizorul societăţii SC C.L. SRL, fără a se cunoaşte dacă acestea provin de la reclamantă sau au fost puse în circulaţie cu consimţământul acesteia; în aceste condiţii era necesar, aşadar, a se recurge la o altă prezumţie, în sensul că trebuia a se presupune şi că furnizorul iniţial din lanţul achiziţiilor afirmate de către pârâtă, le comercializa în mod legal, într-o situaţie în care, în mod egal, este posibil şi contrariul (comercializarea fără acordul reclamantei).
O prezumţie nu poate izvorî dintr-o altă prezumţie, ci dintr-un fapt vecin şi conex "cu greutate şi care are are puterea de a naşte probabilitatea", în sensul celor prevăzute de art. 1203 C. civ.; or, ceea ce este în mod egal posibil, nu poate fi probabil.
În acelaşi context, se impune a fi precizat că este lipsită de relevanţă rezoluţia Parchetului din 4 octombrie 2010 cu privire la neînceperea urmăririi penale împotriva administratorilor pârâtei (SC B. SRL) şi al furnizorului său (SC C.L. SRL), întrucât aceasta nu are autoritate de lucru judecat în cauza civilă de faţă, potrivit celor prevăzute de art. 22 alin. (1) C. proc. pen. din 1968, nici cu privire la inexistenţa contrafacerii (în modalitatea anterior expusă), nici cu privire la forma vinovăţiei.
În ceea ce priveşte vinovăţia în săvârşirea contrafacerii este de făcut precizarea că instanţa de apel în mod legal a avut în vedere că, în acest ca, conduita recurentei-pârâte trebuie evaluată cu exigenţă sporită, dată fiind calitatea sa de profesionist (obligat prin lege să îşi desfăşoare activitatea conform uzanţelor cinstite şi în concordanţă cu principiile concurenţei loiale), astfel încât, pentru reţinerea contrafacerii este suficientă şi simpla sa culpă.
În mod corect a stabilit instanţa de apel că pârâta trebuia să se asigure că achiziţionează produsele pe care intenţiona să le comercializeze de la reclamanta însăşi sau de la un terţ care foloseşte marca acesteia cu acordul titularului.
În ceea ce priveşte obligaţia de reparare a prejudiciului reclamantei în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, este necesară vinovăţia sub forma intenţiei - directe sau indirecte, sens în care art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede în mod explicit:
"(1) La cererea părţii vătămate, instanţa judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenţie a desfăşurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod R.H., ca urmare a încălcării săvârşite."
Or, şi din acest punct de vedere elementul subiectiv se verifică în termenii acestei norme, întrucât pârâta, şi prin prezentele motive de recurs a susţinut că, din perspectiva respectării drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcii comunitare, era suficientă simpla declaraţie pe proprie răspundere a furnizorului din Germania în sensul originalităţii produselor şi calităţii acestora pe care, în mod diligent, a solicitat-o acestuia; aşa cum deja s-a arătat, chiar dacă produsele în discuţie erau originale, pârâta nu le putea comercializa fără acordul reclamantei sau al unei persoane având acordul acesteia pentru comercializare, în condiţiile în care epuizarea dreptului la marcă nu a putut fi reţinută, potrivit celor deja arătate.
Această situaţie este susceptibilă de încadrare în conceptul juridic de intenţie indirectă, întrucât pârâta a acceptat şi posibilitatea de a comercializa produsele marcate prin aplicarea mărcii comunitare "A.", chiar fără acordul acesteia sau al unui terţ care le-a comercializat cu consimţământul său, astfel încât, Înalta Curte reţine că pârâta, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, a fost obligată la despăgubiri către reclamantă constând în beneficiul realizat în mod injust de către aceasta, din fapta de contrafacere.
Pe de altă parte, nu vor putea fi analizare de această instanţă de recurs criticile prin care pârâta tinde la susţinerea netemeiniciei hotărârii, întrucât nu este posibilă reaprecierea probelor, instanţa de recurs având o competenţă limitată doar la controlul de legalitate a deciziei recurate.
Criticile privind cheltuielile de judecată acordate de instanţa de apel în favoarea reclamantei atât pentru prima instanţă (ca efect al admiterii apelului acesteia), cât şi a celor efectuate în apel, proporţional cu pretenţiile admise ale acesteia, vor fi înlăturate ca nefondate, întrucât, pe de o parte, limita în care instanţa de apel a procedat la cenzurarea cheltuielilor reclamantei în cele două etape procesuale anterioare, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reprezintă exclusiv o chestiune de apreciere a instanţei de apel, iar nu una de legalitate, astfel încât, nu poate fi verificată de această instanţă, fiind suficient a se constata că instanţa de apel a făcut aplicarea criteriilor legale incidente.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei, în speţă, nefiind întrunit cazul de modificare descris de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurenta-reclamantă, întemeindu-se pe motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia instanţei de apel pentru neacordarea daunelor morale solicitate de la pârâtă, în sumă de 107.372,20 lei, precum şi cu privire la cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate pentru cele două faze procesuale anterioare.
Cererea de acordare a despăgubirilor formulată de titularul mărcii, consecutivă celei în constatarea contrafacerii şi dispoziţiei de încetare a încălcării, astfel cum deja s-a arătat în analiza recursului pârâtei, are însă un fundament delictual şi, în consecinţă, este o acţiune personală în cadrul căreia se impun a fi verificate elementele răspunderii civile delictuale a contrafăcătorului; cererea de acordare a daunelor-interese se supune regulilor prevăzute de actul normativ special de referinţă, anume O.U.G. nr. 100/2005.
Pentru analiza criticilor reclamantei este necesar a se observa dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală care prevăd astfel:
"(2) La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare:
a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat."
Astfel cum reiese din expozeul deciziei de faţă, precum şi din cele dezlegate în recursul pârâtei, O.U.G. nr. 100/2005 reprezintă transpunerea în dreptul intern a Directivei 200 din 48 şi reprezintă legea specială pe temeiul căreia, titularul unei mărci cu privire la care s-a reţinut o activitate de contrafacere în sarcina unui terţ, poate solicita "daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod R.H., ca urmare a încălcării săvârşite", sens în care prevede art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Reclamanta a optat, dintre variantele alternative conţinute de enumerarea de la art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, pentru cea prin care, la stabilirea daunelor-interese, se uzează de criteriul legal al "beneficiul injust" obţinut de către pârâtă din activitatea de contrafacere (comercializarea în România a produselor "A." - detergent de 3 kg, fără consimţământul său), alături de care a pretins şi acoperirea prejudiciului moral cauzat prin contrafacere.
În legătură cu caracterului alternativ sau cumulativ criteriilor prevăzute exemplificativ de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, Înalta Curte constată că sunt edificatoare cele explicitate prin considerentul 26 din Preambulul Directivei (pe care Ordonanţa o transpune), potrivit căruia, pentru repararea prejudiciului "valoarea daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câştigul nerealizat de titularul dreptului sau beneficiile fără justă cauză realizate de contravenient şi, dacă este cazul, orice prejudiciu moral este cauzat titularului dreptului."
În acest context, se mai cere a fi precizat că deşi repararea prejudiciului produs titularului mărcii încălcate are un fundament delictual (în termenii dreptului naţional), referitor la modalitatea în care daunele-interese pentru repararea acestuia se determină şi se cuantifică (precum şi cu privire la forma de vinovăţie cerută pentru admiterea unei astfel de cereri), este necesară aplicarea dispoziţiilor legii speciale care, transpunând o directivă comunitară, au un înţeles conceptual autonom care poate să nu coincidă cu cel din dreptul comun naţional.
Aşa fiind, din modalitatea de redactare a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. a) reiese că în cuantificarea daunelor-interese cuvenite titularului dreptului la marcă intră nu numai "beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat" (criteriul legal pentru aplicarea căruia reclamanta a optat), ci şi prejudiciul moral, acesta din urmă, numai dacă este cazul.
Aşadar, cumularea acestor două criterii legale în cuantificarea daunelor- interese este posibilă, însă, în termenii acestei norme, nu se poate admite că există două tipuri de daune-interese - daune-interese materiale şi daune-interese morale -, ci prejudiciul moral poate intra în cuantificarea globală a daunelor-interese ce pot fi acordate titularului mărcii, dacă fapta de contrafacere a generat şi un astfel de prejudiciu.
Din cea din urmă precizare a textului, reiese că prejudiciul moral trebuie dovedit (ori cel puţin temeinic justificat), el nefiind intrinsec faptei de contrafacere, contrar celor susţinute de către recurentă, cumularea criteriilor legale anterior menţionate nefiind obligatorie, ci doar posibilă sau permisă de lege.
Pe de altă parte, există anumite efecte ale săvârşirii contrafacerii care, deşi sunt apte de a fundamenta un prejudiciu moral, sunt susceptibile de o cuantificare pecuniară foarte precisă, prin luarea în considerare a elementelor de fapt în care prejudiciul moral se obiectivează.
Totodată, pot exista anumite forme de obiectivare a prejudiciului moral (plângeri ale clienţilor, cum a observat instanţa de apel, care să vizeze însă forma concretă de contrafacere reţinută în cauză - comercializarea produselor de către un terţ neautorizat de titularul mărcii) care nu pot fi cuantificate în mod exact; în acest caz, valoarea daunelor-interese destinate a repara acest tip de prejudiciu moral, temeinic justificat, va fi indicată de către titularul mărcii, iar suma pretinsă cu acest titlu va fi cenzurată de instanţa de judecată care le va stabili (dacă este cazul), la nivelul unei sume rezonabile, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi în raport de toate circumstanţele relevante ale pricinii deduse judecăţii.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, potrivit cărora: "(2) Măsurile, procedurile şi repararea daunelor trebuie să fie efective, proporţionale cu drepturile încălcate, descurajatoare şi să fie aplicate astfel încât să se evite crearea de obstacole în calea comerţului legitim şi totodată să ofere protecţie împotriva folosirii abuzive a acestora."
De exemplu, diluţia mărcii este aptă a fi dovedită de către titularul mărcii prin prezentarea unor date comparative a volumului activităţii sale anterioare săvârşirii contrafacerii cu cele din timpul şi pe durata actelor de contrafacere, dovezi din care instanţa ar putea reţine o scădere a forţei distinctive a mărcii ori a diminuare a numărului distribuitorilor săi pentru anumite pieţe (cum ar fi fost posibil, de exemplu, să se fi întâmplat în speţă ca efect al comercializării în România de către pârâtă, fără consimţământul reclamantei, a produsului detergent de 3 kg "A.") sau o scădere a veniturilor obţinute de distribuitorii săi autorizaţi pentru piaţa relevantă, în legătură cu activitatea de distribuire a produsului purtând marca comunitară a reclamantei şi comercializat de către aceştia cu acordul titularului mărcii etc.
Aşa cum s-a arătat, cuantificarea daunelor-interese poate include şi criteriul legal al prejudiciul moral, astfel că celelalte elemente concrete de posibilă evaluare a prejudiciului moral pretins de către reclamantă nu reprezintă decât chestiuni de apreciere a instanţei de apel, iar nu chestiuni de legalitate care să poată fi cenzurate de această instanţă de recurs.
Din perspectiva limitelor presupuse de controlul de legalitate, este suficient a se constata că instanţa de apel a avut în vedere în mod corect acest criteriu legal la cuantificarea daunelor-interese acordate reclamantei, însă, aplicarea acestui criteriu, corect interpretat de curtea de apel, nu poate fi verificată în recurs, întrucât vizează aspecte de temeinicie a hotărârii recurate, iar reaprecierea probelor nu poate avea loc în această etapă procesuală; ca atare, vor fi înlăturate ca nefondate toate criticile reclamantei cu acest obiect.
De altfel, însăşi recurenta reclamantă, în cuprinsul motivelor de recurs, a susţinut că titularul mărcii are "obligaţia de a produce dovezi în vederea evaluării prejudiciului moral, în raport cu circumstanţele actelor de încălcare, cum ar fi: durata încălcării, volumul acestora, renumele mărcii încălcate etc., iar împrejurările concrete de săvârşire a faptei ilicite sunt cele care trebuie luate în considerare cu ocazia aprecierii întinderii acestui prejudiciu."
Prin urmare, cu excepţia chestiunii prejudiciului moral intrinsec săvârşirii contrafacerii, pretins a fi activat automat prin chiar săvârşirea contrafacerii - chestiune afirmată ca atare de către reclamantă prin memoriul de recurs, analizată în considerentele ce preced şi infirmată faţă de formularea explicită din finalul dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 -, restul susţinerilor recurentei-reclamante fie vizează situaţia de fapt, fie privesc modalitatea de apreciere a materialului probator al cauzei realizată de către instanţa de apel în aplicarea criteriului legal al prejudiciului moral (ca parte componentă a daunelor-interese solicitate în această cauză), astfel încât acestea excedează controlului de legalitate a decizie recurate şi, în consecinţă, nu vor fi cercetate.
Această analiză, în raport cu probele administrate în cauză, a permis instanţei de apel concluzia inexistenţei unui prejudiciu moral produs reclamantei prin săvârşirea contrafacerii de către pârâtă, ceea ce, din perspectiva cuantificării daunelor-interese a condus la soluţia neincluderii în cuantumul global al acestora a niciunei sume pentru prejudiciul moral, considerându-se că repararea integrală a prejudiciului cauzat prin contrafacere este acoperită de acordarea daunelor-interese potrivit criteriului legal al beneficiilor realizate în mod injust de către pârâtă prin săvârşirea contrafacerii.
Recurenta-reclamantă a formulat critici şi în privinţa soluţiei de neacordare în parte a cheltuielilor de judecată (fond şi apel), invocând încălcarea principiului proporţionalităţii, susţinând că instanţa de apel a săvârşit o gravă eroare în aprecierea situaţiei de fapt (valoarea onorariului achitat de către reclamantă pentru efectuarea expertizei).
Cu referire la aceste critici, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a reformat în parte soluţia pronunţată de către tribunal, astfel că, rejudecând fondul, a dispus, după admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă la prima instanţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1), art. 274 alin. (3) şi ale art. 276 C. proc. civ.
Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că aspectele privind aplicarea de către instanţa de apel a reducerii părţii din cheltuielile de judecată efectuate de către reclamantă cu plata onorariului de avocat, soluţie permisă de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. pe baza criteriilor acolo reglementate, nu constituie chestiuni de legalitate a deciziei recurate care să poată fi analizate de această instanţă de recurs; în plus, în absenţa explicitării de către instanţa de apel a modalităţii de cenzurare a acestei părţi a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă ori a aplicării criteriului proporţionalităţii (art. 276 C. proc. civ.), nu puteau fi obţinute decât prin formularea unei cereri întemeiate pe art. 2811 C. proc. civ.
Pe de altă parte, se constată că nici invocarea erorilor de fapt pe care instanţa de apel le-ar fi săvârşit cu privire la cheltuielile efectuate de reclamantă cu plata onorariului de expert, achitat în etape (potrivit dispoziţiilor instanţei), nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât astfel de susţineri conturează o eventuală eroare materială a instanţei de apel în adiţionarea sumelor achitate cu acest titlu, susceptibilă de îndreptare doar în procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ.
Înalta Curte mai reţine că acţiunea prin care s-a declanşat litigiul de faţă a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 6 mai 2011, aşadar, după modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010 prin care au fost introduse dispoziţiile art. 2812a în cuprinsul codului, text potrivit cu care: "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281 - 2822."
În consecinţă, recurenta nu are deschisă calea de a solicita îndreptarea acestor eventuale erori de calcul în cadrul prezentului recurs şi nici verificarea modalităţii de calcul în aplicarea criteriilor prevăzute de art. 274 alin. (3) sau a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.
Nici criticile formulate de reclamantă cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în apel, acordate, de asemenea, în parte de instanţa de apel, prin aplicarea criteriului proporţionalităţii nu pot fi analizate în acest recurs întrucât, pe de o parte, sunt chestiuni de apreciere a instanţei anterioare, dar şi pentru aceea că reclamanta era ţinută a solicita lămurirea dispozitivului hotărârii în baza art. 2811 C. proc. civ. instanţei care a pronunţat decizia, iar nu instanţei de recurs.
Faţă de toate aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca nefondat şi recursul formulat de către reclamantă, hotărârea recurată fiind pronunţată cu corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, astfel încât, nu se verifică motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere soluţia de respingere în tot a acţiunii adoptată de prima instanţă (soluţie integral criticată prin exercitarea apelului de către reclamantă), rezultă că taxa judiciară de timbru datorată în apel trebuia calculată la valoarea daunelor-interese solicitate în cauză (total 161.035,2 lei), în temeiul art. 2 lit. f) din Legea nr. 146/1997 şi cu aplicarea art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, astfel încât, taxa judiciară de timbru legal datorată în apel era în sumă totală de 2.415,85 lei.
Constatând că, în etapa procesuală a apelului, reclamanta a achitat doar o parte din aceasta (respectiv, suma de 536 lei, potrivit dovezii de la dosar apel), în aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, se va dispune obligarea recurentei-reclamante la plata diferenţei de taxă judiciară de timbru, datorată în apel şi neachitată, respectiv a sumei de 1.879,85 lei.
Motivarea opiniei majoritare, în sensul respingerii cheltuielilor de judecată ca nefondate, are în vedere că, întrucât în faza procesuală a recursului ambele recursuri au fost respinse şi ambii recurenţi au solicitat acordarea de cheltuieli de judecată, aceste din urmă cereri urmează a fi soluţionate în temeiul art. 274 alin. (1) coroborat cu art. 298 şi art. 316 C. proc. civ.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Din interpretarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că, pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată, este necesară îndeplinirea a două condiţii premisă: pierderea procesului de către una dintre părţi şi existenţa unei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de către partea care a câştigat procesul.
Când însă mai multe părţi cu interese contradictorii sunt considerate câştigătoare ale procesului, ca urmare a admiterii parţiale a pretenţiilor lor, cheltuielile de judecată se vor acorda în conformitate cu art. 276 C. proc. civ., care prevede: "Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor".
Textul reglementează posibilitatea compensării cheltuielilor de judecată doar în ipoteza admiterii în parte a pretenţiilor fiecărei părţi, fiind clar sub acest aspect, astfel încât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. De esenţa aplicării art. 276 C. proc. civ. este condiţia ca pretenţiile fiecărei părţi să fi fost încuviinţate numai în parte, altfel spus ca toate cererile care învestesc instanţa să fie admise în parte. per a contrario, dacă cererile au fost respinse în integralitatea lor, nu poate avea loc compensarea cheltuielilor de judecată. Respingerea tuturor cererilor adresate instanţei înseamnă că nici uneia dintre părţi nu i-au fost recunoscute pretenţiile pe cale judiciară.
Ca atare, niciuna dintre părţile ale cărei pretenţii au fost respinse în totalitate nu poate fi asimilată cu partea căreia i-au fost încuviinţate numai în parte pretenţiile, în accepţiunea art. 276 C. proc. civ. O astfel de concluzie nu poate fi extrasă din faptul că, prin respingerea integrală a pretenţiilor unei părţi, părţii adverse i-ar fi recunoscute propriile cereri deduse judecăţii, ceea ce ar asimila-o unei părţi ale cărei cereri au fost încuviinţate numai în parte sau, în cazul respingerii căilor de atac declarate de părţi cu interese contrare, că fiecare parte se află în culpă procesuală pentru respingerea propriei căi de atac, dar se consideră parte câştigătoare în calea de atac a adversarului.
Mai mult, respingerea tuturor cererilor părţilor cu interese contradictorii în căile de atac are drept consecinţă păstrarea soluţiei pronunţate de instanţa inferioară în grad, motiv pentru care modalitatea de plată a cheltuielilor de judecată trebuie păstrată, deoarece corespunde culpei procesuale stabilite cu putere de lucru judecat de acea instanţă.
Prin urmare, nu există temei legal pentru acordarea în mod reciproc a cheltuielilor de judecată în ipoteza în care cererile tuturor părţilor cu interese contradictorii au fost respinse, în acest caz fiecare parte urmând a suporta cheltuielile de judecată pe care le-a efectuat, astfel că cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de părţile ale căror pretenţii au fost găsite neîntemeiate, urmează a fi respinse.
Prevederile art. 274 şi 276 C. proc. civ. sunt aplicabile nu doar în cazul cererilor care învestesc instanţa de judecată în primă instanţă, ci trebuie utilizate, mutatis mutandis, în căile de atac ale apelului şi recursului, conform art. 298 şi art. 316 C. proc. civ.
În art. 298 C. proc. civ. se menţionează că "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu".
Conform art. 316 C. proc. civ. "Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol".
De vreme ce nici în faza procesuală a apelului şi nici în cea a recursului nu au fost reglementate dispoziţii potrivnice cu privire la modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată, în aceste faze procesuale obligarea la plata cheltuielilor de judecată se realizează în temeiul prevederilor incidente în judecata în primă instanţă.
Întrucât în speţa de faţă ambele recursuri formulate au fost respinse în integralitatea lor, pentru argumentele expuse anterior, nici unul dintre recurenţi nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, nefiind întrunite cerinţele art. 274 alin. (1) coroborat cu art. 276 C. proc. civ., astfel încât cererile recurenţilor de acordare a cheltuielilor de judecată urmează a fi respinse ca nefondate.
Motivarea opiniei separate sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată:
Consider că dispozitivul deciziei pronunţate trebuia să conţină, pe lângă dispoziţiile adoptate în unanimitate, şi pe cele cu privire la obligarea reciprocă a părţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, dat fiind că fiecare dintre ele este în culpă procesuală pentru respingerea propriei căi de atac, dar parte câştigătoare în calea de atac promovată de adversar.
Prin urmare, atât recurenta-reclamantă, cât şi recurenta-pârâtă îşi suportă cheltuielile aferente propriei sale culpe procesuale (respectiv, cheltuielile efectuate cu achitarea taxei judiciare de timbru pentru soluţionarea recursului pe care l-a exercitat şi partea corespunzătoare, proporţională, din onorariul de avocat achitat pentru prestarea serviciilor de asistenţă juridică şi/sau reprezentare de către avocat, corespunzătoare respingerii recursului propriu, cheltuieli ce nu pot fi imputate părţii potrivnice), dar îşi poate recupera, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în legătură cu respingerea căii de atac a adversarului (anume, partea corespunzătoare, proporţională, din cheltuielile efectuate cu plata onorariului de avocat pentru apărarea în calea de atac a celeilalte părţi, potrivnice).
Pentru determinarea părţii din cheltuieli, susceptibilă a fi recuperată de la adversar, în aplicarea acestor criterii, am apreciat că ambele recursuri au ridicat probleme de drept de egală, dar deosebită complexitate, au presupus calificarea specializată a apărătorilor celor două părţi în domeniul drepturilor de proprietate industrială (în speţă, dreptul mărcilor), astfel încât, şi apărarea făcută de avocaţii părţilor litigante - prin formularea întâmpinărilor la calea de atac a adversarului, precum şi susţinerea concluziilor orale din faţa Înaltei Curţi în combaterea recursului părţii potrivnice -, constituie împrejurări de natură a conduce instanţa la stabilirea unei proporţii de ½ ca fiind partea din cheltuielile efectuate cu plata onorariului de avocat, achitată pentru apărarea în recursului părţii adverse.
Ca atare, consider că, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă datora recurentei pârâte, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, suma de 7.110,95 lei (1/2 din onorariul achitat de pârâtă apărătorului său, în sumă totală 14.221,91 lei, potrivit dovezii de la fila 84 dosar recurs).
În acelaşi timp, potrivit aceluiaşi temei legal, recurenta-pârâtă datora recurentei-reclamante, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, suma de 2.314,76 lei (adică, 1/2 din cheltuielile efectuate de reclamantă cu plata onorariului de avocat, în sumă totală de 4.629,53 lei, potrivit dovezii de la dosar recurs - singura factură emisă pentru prestarea de servicii de asistenţă juridică ulterioare pronunţării deciziei recurate din data de 10 decembrie 2014, factura menţionată fiind din data de 31 iulie 2015; celelalte facturi depuse la dosar de către apărătorii reclamantei au fost înlăturate de la efectuarea acestui calcul, având în vedere că au date anterioare pronunţării deciziei recurate, astfel încât nu pot fi recunoscute drept cheltuieli aferente etapei procesuale a recursului).
Urmare a stabilirii unor obligaţii reciproce (creanţe certe, lichide şi exigibile, după cuantificarea lor de către instanţă şi inserarea lor cuprinsul dispozitivului), s-ar fi impus compensaţia acestora până la concurenţa sumei celei mai mici, astfel că, recurenta-reclamantă ar fi urmat să fie obligată la plata sumei de 4.796,19 lei către recurenta-pârâtă.
Compensaţia judiciară are ca temei dispoziţiile art. 1616 din noul C. civ., normă de drept comun în materia compensaţiei ca modalitate de stingere a unor datorii reciproce; textul C. civ. este aplicabil în acest caz, întrucât acolo unde legea procesuală nu conţine o dispoziţie specială, derogatorie sau proprie, se va recurge, în completare, la aplicarea normelor dreptului comun edictate în acea materie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În unanimitate:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta P.G.C. şi de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 525 A din 10 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2015.
Cu opinia separată a doamnei judecător C.N,, în sensul că:
Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 7.110,95 lei către recurenta-pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs.
Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.314,76 lei către recurenta-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs.
Compensează în parte cheltuielile de judecată efectuate de părţi în recurs şi obligă pe recurenta-reclamantă către recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.796,19 lei.
Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 1.879,85 lei, reprezentând diferenţă taxă judiciară de timbru datorată în apel şi neachitată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2365/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2351/2015. Civil → |
|---|
