ICCJ. Decizia nr. 2445/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2445/2015
Dosar nr. 12858/3/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 30 octombrie 2015
După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 aprilie 2014, sub nr. 12858/3/2014, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii P.E.V., B.M.S. şi B.C.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statui Român, prin Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cu sediul în Bucureşti, C.F., nr. 202, sector 1, anularea deciziei de invalidare din 23 ianuarie 2014 şi obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare pentru suma de 148.350 RON, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanţii au arătat, în esenţă, că au calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubire, în înţelesul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în sensul că sunt moştenitorii defuncţilor B.V. şi B.A., care au achiziţionat la data de 27 ianuarie 1944 imobilul situat în municipiul Bistriţa, str. I.V. nr. 11, jud. Bistriţa-Năsăud, înscris în CF nr. XX Bistriţa, nr. top. AA şi BB de la Banca A. SA din Năsăud. Imobilul a fost expropriat prin decretul de expropriere nr. 396/1977 de la defunctul B.V.l., fratele reclamantei P.E.V. şi tatăl reclamanţilor B.M.S. şi B.C.P.
După adoptarea Legii nr. 10/2001 reclamanţii au formulat notificarea din anul 2001, prin care au solicitat restituirea imobilului naţionalizat. Prin dispoziţia din 18 iulie 2003, emisă de Primarul municipiului Bistriţa, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, întrucât nu mai era posibilă restituirea în natură a acestuia.
Dosarul ce cuprindea notificarea, actele ce dovedeau calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite şi dispoziţia primarului au fost depuse Ia sediul pârâtei în vederea evaluării imobilului şi emiterii titlului de despăgubire. În urma analizei înscrisurilor menţionate, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a stabilit că nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea antecesorilor reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 286 din 02 iulie 2010 a Curţii de Apel Cluj, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 2000 din 05 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 890/33/2010, a fost admisă acţiunea promovată de reclamanţi cu privire la obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire.
Ca atare, reclamanţii au solicitat Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor numirea unui expert evaluator, care să întocmească raportul de expertiză în baza căruia să fie emis titlul de despăgubire. Imobilul a fost evaluat la suma de 148.350 RON, pentru care nu s-a dispus eliberarea titlului de despăgubire. Urmare adoptării O.U.G. nr. 4/2012, autoritatea competentă să emită acest titlu a apreciat că se impune suspendarea soluţionării dosarului de despăgubiri.
După apariţia Legii nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a supus analizei Dosarul nr. 2570/CC din 18 octombrie 2005 ce avea ca obiect despăgubirile solicitate de către reclamanţi şi a apreciat că aceştia nu sunt îndreptăţiţi la acordarea măsurilor reparatorii, emiţând, în acest sens, decizia de invalidare din 23 ianuarie 2014.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 alin. (1), art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.
Prin sentinţa nr. 241 din 26 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 12858/3/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, emiterea deciziei de validare sau de invalidare coincide cu momentul finalizării procedurii administrative de control a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, ce se desfăşoară centralizat, la nivelul întregii ţări, de către Secretariatul Comisiei Naţionale. Acesta este abilitat de lege să solicite documente în completare entităţilor învestite de lege, care i-au transmis deciziile cu propunere de acordare de măsuri compensatorii.
În noţiunea de „entitate învestită de lege", în înţelesul actului normativ special intră, potrivit art. 3 pct. 4 lit. b) şi entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Totodată, această instanţă a apreciat că art. 35 din Legea nr. 165/2013 stabileşte o normă atributivă de competenţă teritorială în soluţionarea contestaţiilor promovate conform art. 34, în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii.
Interpretând dispoziţiile legale mai sus menţionate, instanţa a apreciat că ceea ce prezintă relevanţă la determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a contestaţiei este sediul entităţii învestite cu soluţionarea notificării, care a emis dispoziţia prin care s-au acordat măsuri compensatorii. Pentru a conchide în acest fel, instanţa a avut în vedere, în primul rând, principiul celerităţii care guvernează derularea procedurii judiciare, care, în materia partajării competenţelor teritoriale între diferite instanţe implică proximitatea în administrarea probatoriului, şi preîntâmpinarea avansării unor costuri suplimentare pentru parte.
În al dodea rând, a apreciat că o interpretare contrară ar echivala cu stabilirea unei competenţe teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului Bucureşti în soluţionarea contestaţiilor promovate în exercitarea controlului legalităţii tuturor hotărârilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor de pe întreg cuprinsul ţării şi a celor de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, atâta timp cât acest control se realizează exclusiv de Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, organism unic, cu sediul în Bucureşti.
Dacă aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului, atunci ar fi fost clar exprimată prin indicarea Tribunalului Bucureşti ca unică instanţă competentă în soluţionarea contestaţiilor formulate potrivit art. 35 raportat Ia art. 34 şi art. 33 din Legea nr. 165/2013, cât timp această soluţie nu ar fi fost singulară (fiind prevăzută expres în alte situaţii, spre exemplu în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, în art. 48 din Legea nr. 84/1998 etc).
Pe de altă parte, instanţa a reţinut că norma de competenţă teritorială de care uzează pârâta, în conţinutul art. 2 al actului contestat, nu este incidenţă în cauza de faţă, întrucât secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediu! entităţii îi revine competenţa să judece contestaţia persoanei îndreptăţite împotriva deciziei emise cu respectarea prevederilor art. 33-34 din Legea nr. 165/2013. Or, litigiul pendinte nu poartă asupra deciziei de invalidare emise în aceste condiţii, ci asupra unei decizii de invalidare eliberate în baza art. 17 alin. (1) raportat la art. 21 din Legea nr. 165/2013, cum se prevede în preambulul actului juridic supus controlului judiciar.
O interpretare contrară a art. 35 ar conduce la un blocaj al procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii.
La rândul său, prin sentinţa nr. 284/F din 12 august 2015, pronunţată în Dosarul nr. 12858/3/2014, Tribunalul Bistriţa—Năsăud, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat cauza şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
În motivare, a reţinut că art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prevede că entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a legii şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, în termenele de la lit. a)-c), fixate diferenţiat, în funcţie de numărul cererilor de soluţionat. Atribuţia cade în sarcina unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, aşa cum acestea sunt prevăzute în H.G. nr. 250/2007.
Art. 34 din Legea nr. 165/2013 dispune ca dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie soluţionate în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni. Competenţa revine Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, constituită în temeiul dispoziţiilor art. 17 din lege. În baza acestui text legal pârâta a emis decizia atacată, de invalidare a dispoziţiei din anul 2003, emisă de Primarul municipiului Bistriţa. Art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013 include Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în noţiunea de „entitate învestită de lege".
Din interpretarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 rezultă că deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 din lege pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin această formulare, tribunalul a apreciat că legiuitorul a înţeles să împartă competenţa teritorială a instanţelor cu privire la judecata contestaţiilor îndreptate împotriva entităţilor învestite de lege după criteriul fiecărui emitent al actului, din moment ce noţiunea de „entitate" este larg cuprinzătoare şi nu include strict numai autorităţile abilitate să soluţioneze notificările şi unităţile deţinătoare, ci şi celelalte structuri enumerate în art. 3 pct. 4 lit. a)-g), deci şi Comisia Naţională pentru Compensarea imobilelor, ale cărei decizii pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului de la sediul său din municipiul Bucureşti, prin corelarea prevederilor art. 35 alin. (1) cu art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.
Examinând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte reţine că. în cauză, competenţa soluţionării pricinii revine Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele ce succed:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 14 aprilie 2014, sub nr. 12858/3/2014, reclamanţii P.E.V., B.M.S. şi B.C.P. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Salul Român, prin Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, contestaţie împotriva deciziei de invalidare din 23 ianuarie 2014, solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare pentru suma de 148,350 RON, aferentă imobilului situat în municipiul Bistriţa, str. I.V. nr. 11, jud. Bistriţa - Năsăud, înscris în CF nr. XX Bistriţa, nr. top. AA şi BB, cu cheltuieli de judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor an. 33 şi 34 pot fi atacate ele persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii. în termen de 30 de zile de la data comunicării.
Aceste prevederi legale instituie o normă de competenţă teritorială absolută, ce atribuie tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entităţii, competenţa de soluţionare a contestaţiilor emise de aceasta cu respectarea dispoziţiilor art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013.
Referitor Ia semnificaţia sintagmei „entitate învestită de lege", în art. 3 alin. (1) pct. 4 din actul normativ mai sus indicat sunt enumerate structurile cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, printre acestea, la lit. g) fiind menţionată şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care este, de altfel, şi emitenta deciziei contestate de reclamanţi.
Coroborând prevederile legale mai sus evocate, în cauză, determinarea instanţei competente să soluţioneze litigiul dedus judecăţii nu poate fi stabilită prin raportare la sediul entităţii învestite eu soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, aşa cum a apreciat prima instanţă învestită, întrucât, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv contestaţie împotriva deciziei de invalidare din 23 ianuarie 2014, emisă de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, competenţa teritorială aparţine instanţei în a cărei circumscripţie se atlă sediul acesteia.
Prin urmare, în raport de considerentele mai sus expuse şi de dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte reţine că entitatea învestită de lege, în cauză, nu poate fi decât cea care a emis decizia atacată, motiv pentru care competenţa de soluţionare a litigiului revine, potrivit normelor legale menţionate, tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul acesteia.
Cum pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor are sediul în Bucureşti, C.F. nr. 202, sector 1, competenţa de a judeca pricina urmează a fi stabilită în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2438/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2446/2015. Civil → |
|---|
