ICCJ. Decizia nr. 290/2015. Civil. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 290/2015
Dosar nr. 2591/225/2013
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin, contestatorul C.M. a solicitat anularea formelor de executare şi a somaţiei emise la 30 ianuarie 2013 de intimata-creditoare A.D.S.
Prin sentinţa civilă nr. 1548 din 15 martie 2013, Judecătoria Drobeta Turnu-Severin a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Litigiul a fost înregistrat la 28 martie 2013 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 2591/225/2013.
Prin sentinţa civilă nr. 31 din 03 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis contestaţia la executare şi a anulat executarea silită începută prin notificarea din 30 ianuarie 2013 emisă de intimata A.D.S.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între intimata A.D.S., în calitate de concedent şi contestator, în calitate de concesionar, s-a încheiat contractul de concesiune din 17 iunie 2004 având ca obiect exploatarea unei suprafeţe de teren cu destinaţie agricolă de 30,08 ha, aflat în perimetrul localităţii R., jud. Mehedinţi, pe durata existenţei activului, dar nu mai mult de 49 de ani.
A mai notat că potrivit clauzei prevăzute la art. 7.1.16. din contract, concesionarul se obliga să realizeze investiţii pentru dezvoltarea exploataţiei agricole reprezentând echivalentul în RON al sumei de 11.008,82 euro din surse proprii şi atrase în cadrul unui program eşalonat pe o perioadă de 10 ani, iar potrivit art. 7.1.21, în cazul nerealizării programului investiţional, concesionarul datora penalităţi conform legislaţiei în vigoare.
Totodată, prima instanţă a reţinut că prin notificarea din 28 ianuarie 2013, intimata a comunicat contestatorului că figurează în evidenţele sale cu un debit în cuantum de 14.917,80 RON, reprezentând penalităţi şi dobânzi calculate până la data de 31 decembrie 2012, solicitându-i achitarea debitului şi comunicându-i că în caz contrar va iniţia procedura de executare silită. În aceeaşi notificare intimata a menţionat că i-a comunicat contestatorului titlul executoriu şi somaţiile cu adresele din 16 noiembrie 2010, din 25 aprilie 2012 şi din 28 septembrie 2012.
Curtea a reţinut de asemenea, că în susţinerea contestaţiei formulate, contestatorul a invocat prescripţia dreptului de cere executarea silită, arătând că sumele pretinse cu titlu de debit sunt aferente unui interval de timp mai mare decât ultimii 3 ani şi că nu constituie creanţă bugetară, ci doar penalităţi şi dobânzi; că acesta a invocat caracterul incert al creanţei, motivat de nedetalierea modului de calcul al sumelor pretinse, precum şi că a achitat prin mandat poştal facturile emise de intimată, reprezentând dobânzi calculate până la data de 31 decembrie 2012.
Prima instanţă a consemnat şi apărările formulate de intimată prin întâmpinarea depusă la dosar, acestea fiind în esenţă, în sensul că dreptul de a cere executarea silită nu s-a prescris, având în vedere că actul începător de executare l-a constituit comunicarea titlului executoriu conform art. 42 şi art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998, termenul de prescripţie în cauză fiind de 7 ani, potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, în condiţiile în care executările silite efectuate de A.D.S. sunt guvernate de prevederile art. 390 C. proc. civ.
De asemenea, intimata a susţinut că creanţa pentru a cărei acoperire a început executarea silită este certă, fiind prevăzută în contractul de concesiune la Cap. 7, art. 7.1. intitulat Obligaţiile concesionarului, lichidă, cuantumul investiţiei fiind determinat, valoarea fiind consemnată la art. 7.1.16 ca echivalent în RON a sumei de 11.008,82 euro, cât şi cel al penalităţilor stipulate la art. 7.1.21, şi exigibilă -termenele scadente fiind prevăzute la art. 7.1.19 din convenţia părţilor.
În faţa primei instanţe, ambele părţi au administrat proba cu înscrisuri, în cauză efectuându-se şi o expertiză contabilă prin care s-a determinat modul de calcul al dobânzilor până la 26 martie 2012, modul de calcul al debitului urmărit şi opinia expertului asupra caracterului de investiţie în sensul contractului de concesiune al achiziţionării unui sistem de irigaţii prin contractul din 25 septembrie 2012.
Analizând materialul probator administrat în cauză, curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 105 din 8 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 6979/225/2012 şi rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3693 din 31 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost soluţionată o altă contestaţie la executare purtată între părţi, dar cu privire la o altă sumă pretins a fi fost datorată, în baza aceluiaşi contract de concesiune din 17 iunie 2004, reprezentând tot penalităţi de întârziere, calculate potrivit aceleiaşi clauze penale, stipulate la art. 7.1.21, şi dobânzi aferente.
Faţă de hotărârea menţionată, curtea a notat că prin aceasta s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că orice creanţe principale sau accesorii născute în baza contractului de concesiune din 17 iunie 2004 la datele de 31 decembrie 2004, 31 decembrie 2005 şi 31 decembrie 2006, aferente anilor investiţionali 2004-2006, s-au prescris în raport cu data comunicării titlului executoriu, iar în ce priveşte restul sumelor pretins a fi fost datorate, s-a reţinut că trimiterea la legislaţia în vigoare nu poate complini lipsa clauzei penale, şi că, în consecinţă contestatorul nu poate fi obligat la plata penalităţilor de întârziere pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiilor investiţionale.
De asemenea, a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 105 din 8 octombrie 2012, rămasă irevocabilă, s-a constatat că creanţa pretins a fi executată silit nu are caracter cert, lichid şi exigibil, iar în ce priveşte dobânzile, în lipsa temeiniciei dreptului la plata penalităţilor de întârziere, nu pot fi solicitate, în temeiul principiului accesorium sequitur principale.
Astfel, raportând considerentele sentinţei anterior evocate la motivele contestaţiei la executare cu a cărei soluţionare a fost învestită, curtea a dat eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, reţinând că o dată ce o instanţă a stabilit lipsa clauzei penale valabile în baza căreia au fost calculate sumele pretins a fi executate, şi în consecinţă a constatat că creanţa nu are caracter cert, lichid şi exigibil, atât în privinţa penalităţilor, cât şi a dobânzilor obiect al executării silite, aceste concluzii se impun în litigiul pendinte fără posibilitatea de a mai fi contrazise.
În considerarea acestor argumente, curtea a reţinut că intimata neexhibând împotriva contestatorului o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în sensul art. 379 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ., pretenţiile acesteia pentru care a început executarea silită sunt neîntemeiate, iar executarea silită este nulă, întrucât încalcă dispoziţiile art. 379 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva sentinţei civile nr. 31 din 3 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs recurenta A.D.S., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9, precum şi art. 3041 C. proc. civ.
Autoarea căii de atac a structurat trei motive de critică, fără să le subsumeze însă motivelor de nelegalitate indicate.
Astfel, primul motiv de recurs a vizat pronunţarea hotărârii atacate fără ca instanţa să fi analizat şi să fi avut în vedere raportul de expertiză tehnică contabilă, întocmit în cauză. Din această perspectivă, recurenta a susţinut că dacă prima instanţă s-ar fi aplecat asupra probelor administrate ar fi putut consta că creanţa ce formează obiectul titlului executor are un cuantum determinat, fiind certă, lichidă şi exigibilă, că a depus la doar modul de calcul al debitului, fapt atestat şi de raportul de expertiză efectuat.
Prin următoarea critică, recurenta a susţinut că prima instanţă, în motivarea soluţiei pronunţate, a preluat integral considerentele sentinţei civile nr. 105 din 8 octombrie 2012 date în Dosarul nr. 6979/225/2012, care are ca obiect alte acte de executare, fără să cenzureze preteniile contestatorului în raport cu probatoriile administrate în cauza dedusă judecăţii.
În acest sens, a arătat că analiza instanţei, astfel cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, a vizat doar anii investiţionali 2004-2006, fără a face vreo referire la intervalul investiţional 2007-2012 obiect al cauzei dedusă judecăţii.
Prin cel de-al treilea şi ultimul motiv de recurs formulat, autoarea căii de atac a invocat aplicarea greşită a normelor legale care reglementează termenul de prescripţie pentru a se cere executarea silită, susţinând că argumentele reţinute de instanţă în acest sens au fost preluate integral din considerentele sentinţei civile nr. 105 din 8 octombrie 2012. în acest sens, a susţinut că în mod eronat curtea a reţinut incidenţa în speţă a termenului de prescripţie 3 ani, în opinia sa, termenul aplicabil fiind cel de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998,
întrucât dispoziţiile O.U.G. nr. 64/2005 şi Legii nr. 94/2010, care statutează că toate contractele încheiate de A.D.S. constituie titluri executorii nu disting în raport de momentul naşterii raportului juridic şi nu limitează drepturile şi obligaţiile părţilor definitiv stabilite sub imperiul altei legi.
În acelaşi sens, recurenta a susţinut că, întrucât dispoziţiile legale referitoare la executarea silită au caracter de ordine publică, nu se poate aprecia că prevalează acestora legea privată a contractului, concluzionând că dispoziţia legală cuprinsă în art. 2 din Legea nr. 190/2004, se aplică şi efectelor nerealizate ale contractului încheiat anterior.
A mai arătat totodată că dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 190/2004 sunt norme de procedură de imediată aplicare, astfel că pentru realizarea creanţelor care decurg din contractele de concesiune, sunt aplicabile normele legale în vigoare la momentul executării silite a acestor contracte, independent de legea sub imperiul căreia s-a născut raportul de drept pe care ele se fundamenteză.
În susţinerea afirmaţiilor anterior menţionate, recurenta a invocat Deciziile Curţii Constituţionale nr. 719/2006, nr. 380/2007 şi nr. 708/2007 prin care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 64/2005, motivat de faptul că o lege nouă „este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţii juridice formate, după abrogarea legii vechi”.
În considerarea celor anterior expuse recurenta a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii contestaţiei la executare ca neîntemeiată.
La 14 octombrie 2014, intimatul C.M. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând hotărârea atacată din perspectiva actelor dosarului, în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel, prezentul litigiu fiind guvernat de O.U.G. nr. 51/1998, care instituie o procedură specială pentru soluţionarea cererilor având ca obiect valorificarea unor active ale statului, urmează a fi cenzurată de instanţa de recurs sub toate aspectele, în condiţiile art. 3041 C. proc. civ., fără a fi limitată la examinarea exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate statuate de art. 304 din acelaşi cod.
Astfel, în ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la faptul că sentinţa atacată ar fi nemotivată întrucât prima instanţă nu s-a raportat în analiza cauzei la probatoriile administrate în faţa sa, limitându-se să preia considerentele sentinţei civile nr. 105 din 8 octombrie 2012 date în Dosarul nr. 6979/225/2012, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate, având în vedere că raţionamentul primei instanţe s-a fondat pe efectul puterii de lucru judecat al acestei hotărârii.
Din această perspectivă, instanţa supremă apreciază că sentinţa atacată respectă rigorile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care prevede obligaţia pentru instanţa de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Susţinând nelegalitatea sentinţei atacate, recurenta pretinde că instanţa nu a motivat soluţia pronunţată, reproducând în considerentele hotărârii sale argumentele reţinute într-o altă hotărâre prin care a fost finalizat un litigiu având un alt obiect (respectiv, executarea unor sume reprezentând neexecutarea unor obligaţii contractuale născute din acelaşi raport juridic, dar aferente unui alt interval de timp) decât cel din pricina dedusă judecăţii.
Această critică a recurentei ignoră însă faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaşte, conform reglementarii actuale, două manifestări procesuale, respectiv, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi [conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.].
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune într-adevăr, tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi şi cauză), nu tot aşa se întâmplă însă, atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.
Pentru aceste argumente Înalta Curte reţine că în mod corect, prima instanţă a dat eficienţă efectului pozitiv al sentinţei civile nr. 105 din 8 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 6979/225/2012 şi rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3693 din 31 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă.
De asemenea, în considerarea aceloraşi argumente, instanţa supremă reţine că soluţionarea unei noi contestaţii la executare făcute în temeiul aceluiaşi titlu executoriu nu se poate fonda pe un alt silogism juridic decât cel avut în vedere de instanţa a cărei hotărâre a rămas anterior irevocabilă.
În acest context, apreciază că în mod corect s-a constat temeinicia susţinerii contestatorului privind împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită pentru anii investiţionali 2004-2006, potrivit art. 401 alin. (1) C. proc. civ. şi, ca urmare, că pretenţiile creditoarei, recurenta din prezentul demers nu constituie o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Aceasta în contextul în care prin sentinţa civilă nr. 105 din 8 octombrie 2012 s-a constatat ca fiind prescris dreptul de a cere executarea silită a creanţei constând în penalităţi şi dobânzi aferente intervalului menţionat, în raport de data comunicării titlului executoriu, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia nr. 3693 din 31 octombrie 2013, prin care a respins ca nefondat recursul A.D.S. nu a reţinut aplicabilitatea termenului de prescripţie de 7 ani, raţionament care se impune ca urmare a efectului pozitiv al lucrului judecat.
Similară este situaţia şi în ceea ce priveşte aprecierea primei instanţe referitoare la faptul că pentru întreaga perioadă dedusă judecaţii, s-a constatat cu putere de lucru judecat, lipsa unei clauzei penale valabile, în temeiul căreia să fi fost calculate penalităţile de întârziere, la care s-au adăugat dobânzi, respectiv lipsa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, atât în privinţa penalităţilor cât şi a dobânzilor calculate, pentru considerentele reţinute anterior, ca efect al pronunţării sentinţei nr. 105/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă, prin respingerea recursului.
Împrejurarea că în primul proces s-a contestat executarea unei creanţe constând în penalităţi şi dobânzi aferente unui anumit interval de timp, în timp ce în prezenta cauză se solicită o creanţă de aceeaşi natură, izvorâtă din acelaşi raport juridic, dar aferentă unei alte perioade, nu poate conduce la o soluţie diferită câtă vreme în primul proces s-a statuat în mod irevocabil lipsa clauzei penale în raport de care debitorul să datoreze penalităţi şi implicit dobânzi aferente acestora, deci s-a stabilit lipsa carcterului cert, lichid şi exigibil al creanţei a cărei executare se solicită.
În consecinţă, sprijinindu-şi judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranşat aspectul legat de certitudinea, lichiditatea şi exigibilitatea creanţei, precum şi relativ la termenul de prescripţie aplicabil, Înalta Curte reţine că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, argumentele care sprijină soluţia nefiind susceptibile de a atrage incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la termenul special de 7 ani de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită cu privire la sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi dobânzi pentru nerealizarea investiţiilor aferente intervalului investiţional cuprins între anii 2004-2012, Înalta Curte apreciază că în raport cu statuarea caracterului incert al creanţei ca şi consecinţă a operării efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, această critică nu este de natură să atragă modificarea soluţiei primei instanţe.
În consecinţă, pentru aceste motive, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A.D.S. împotriva sentinţei civile nr. 31 din 3 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 296/2015. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 291/2015. Civil → |
|---|
