ICCJ. Decizia nr. 317/2015. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 317/2015
Dosar nr. 11710/99/2011
Şedinţa publică de la 3 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2664 din 29 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul laşi, secţia I civilă, în Dosar nr. 11710/99/2011 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Parohia S., comuna C., judeţul laşi prin preotul paroh în contradictoriu, cu pârâta comuna C. judeţul laşi şi s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani asupra imobilului construcţii şi teren în suprafaţă totală de 7628 mp, din care pe suprafaţa de 3062 mp, a fost identificată Biserica Ortodoxă S. cu anexe şi terenul aferent acesteia iar pe suprafaţa de 4566 mp, a fost identificată construcţia Casa Parohială cu anexe şi terenul aferent, imobil delimitat de planurile de situaţie nr. 1 şi nr. 2 din raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în dosar de d-nul expert M.I.
S-a respins acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâta vizând constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani asupra imobilului teren în suprafaţă de 3520 mp din care suprafaţa de 1445 mp, cu destinaţie de cimitir din curtea Bisericii Ortodoxe S. şi suprafaţa de 2075 mp reprezentând Cimitirul Vechi, imobil identificat şi delimitat prin planurile de situaţie nr. 1 şi nr. 3 ale expertizei tehnice topografice efectuată în cauză.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Reclamanta Parohia S., comuna C., judeţul laşi, prin preotul paroh, a învestit instanţa de fond cu o cerere prin care a solicitat să i se constate dreptul de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani asupra imobilelor compuse din teren în suprafaţă de 9373 mp pe care se află amplasate Biserica parohială, Casa Parohială şi Casa Praznicală, situate în satul S., comuna C., judeţul laşi.
Ulterior, la termenul de judecată din 16 ianuarie 2012, reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată precizând că solicită constatarea dreptului de proprietate şi asupra terenului în suprafaţă de 1078 mp aflat în satul S. pe care se află cimitirul vechi al bisericii.
Acţiunea a fost apreciată parţial întemeiată cu următoarea motivare:
Uzucapiunea este de două feluri: de 30 de ani şi de 10-20 de ani.
Dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: o posesie utilă a bunului (adică o posesie propriu-zisă şi neviciată) şi exercitarea neîntreruptă a acesteia timp de 30 de ani, iar posesia (potrivit art. 1847 vechiul C. civ.), trebuie să fie continuă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.
În speţă, s-a constatat că prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 1890, art. 1847 şi urm. vechiul C. civ., în ce priveşte suprafaţa de teren de 9373 mp.
Astfel, momentul începerii posesiei de către reclamantă asupra imobilelor în litigiu este din anii 1938/1939, împrejurare ce rezultă din înscrisurile depuse, respectiv, Cartea Definitivă de proprietate a Parohiei din anul 1939, planul proprietăţilor parohiei S.-C.- cu filiala P.C., Registru-Jurnal din anul 1950, proces-verbal de hotărnicie din decembrie 1938, notificare din 1939, acte din care reiese că imobilul a fost dobândit de peste 73 de ani.
Din depoziţia martorului R.M. a rezultat că biserica există cel puţin de la data naşterii acestuia, acum 73 de ani, iar posesia asupra acestor imobile a fost exercitată de peste 50 de ani de către reclamantă, nefiind închisă niciodată, nici pe vremea comuniştilor, şi în mod continuu, netulburată şi nerevendicată de nimeni şi sub nume de proprietar.
Expertiza tehnică topo-cadastrală efectuată în cauză şi planul de situaţie nr. 1 au evidenţiat faptul că pe suprafaţa de teren de 4507 mp, se află amplasată biserica ortodoxă, iar pe suprafaţa de 1445 mp (din aceeaşi suprafaţă de 4507 mp) se află cimitirul; pe terenul în suprafaţă de 4566 mp se află amplasată casa parohială şi prăznicarul, iar pe suprafaţa de 2075 mp se află amplasat cimitirul vechi.
Aşadar, din totalul terenului de 9373 mp a cărei constatare a dreptului de proprietate o solicită reclamanta, doar pe suprafaţa de 7628 mp se află amplasate biserica parohială, casa parohială şi prăznicarul în timp ce pe diferenţa de teren de 3520 mp se află amplasat cimitirul (suprafaţa de 1445 mp cu destinaţie de cimitir din curtea bisericii şi 2075 mp reprezentând cimitirul vechi).
Cererea reclamantei vizând constatarea dreptului de proprietate asupra cimitirului a fost apreciată ca neîntemeiată şi a fost respinsă cu motivarea că potrivit Legii nr. 213/1998 punctul III din anexă, acesta face parte din domeniul public local al comunei şi nu poate fi înstrăinat.
Aşa cum a rezultat din obiecţiunile formulate la raportul de expertiză şi din înscrisurile ataşate la aceasta, pârâta comuna C. a făcut dovada că cele două cimitire, respectiv, cimitirul vechi şi cimitirul din curtea bisericii S. constituie domeniul public al comunei din anul 1999-2011, conform hotărârii Consiliului Local din anul 1999 din inventarul domeniului public în suprafaţă de 7616 mp.
Prin decizia civilă nr. 147 din 18 noiembrie 2013, Curtea de Apel laşi, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2664 din 29 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul laşi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Respingerea cererii reclamantei, de constatare a uzucapiunii terenurilor cu destinaţie de cimitir şi cimitir vechi, a avut la bază hotărârea Consiliului Local C., dată în aplicarea prevederilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Este adevărat că art. 11 din acest act normativ stabileşte: „(1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile”.
Cu toate acestea, principiul constituţional stabilit de art. 15 alin. (2) al legii fundamentale interzice aplicarea retroactivă în speţă a Legii nr. 213/1998, atât timp cât din probele administrate, la care tribunalul face corect referire, rezultă că reclamanta Parohia S., comuna C. a exercitat o posesie îndeplinind condiţiile art. 645, art. 1837, art. 1846, art. 1847 şi art. 1890 vechiul C. civ. şi asupra terenurilor ce formează obiectul apelului, începând din anii 1938-1939, la fel ca pentru imobilele în legătură cu care acţiunea a fost admisă la fond.
Prin urmare, la momentul emiterii hotărârii Consiliului Local C. din anul 1999 erau îndeplinite, în ce o priveşte pe reclamantă, condiţiile uzucapiunii şi pentru terenurile reprezentând cimitir, respectiv cimitir vechi, astfel încât imobilele nu puteau face obiectul trecerii în proprietatea publică a comunei decât printr-unul dintre modurile arătate la art. 7 din Legea nr. 213/1998: „(a) pe cale naturală; (b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; (c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; (d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; (e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; (f) prin alte moduri prevăzute de lege”.
Instanţa de prim control judiciar a constatat că niciunul dintre aceste moduri nu a operat în speţă, pârâta neînţelegând să îşi facă apărări cu privire la acest aspect.
Raportat la considerentele expuse şi în aplicarea art. 296 teza a II-a C. proc. civ. şi a prevederilor din vechiul C. civ. deja evocate, instanţa de apel a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa Tribunalului laşi, constatând că reclamanta Parohia S., comuna C., jud. laşi a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate şi asupra terenului în suprafaţă de 3.520 mp, din care suprafaţa de 1.445 mp cu destinaţie de cimitir din curtea Bisericii Ortodoxe S. şi suprafaţa de 2.075 mp reprezentând cimitirul vechi, astfel cum au fost identificate şi delimitate prin Planurile de situaţie nr. 1 şi nr. 3 ale expertizei tehnice topografice întocmite de ing. M.I.
Împotriva acestei decizii, intimata-pârâtă a declarat recurs, în termen legal, solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată sub aspectul constatării uzucapiunii cu privire la terenul în suprafaţă de 3520 mp cu destinaţia de cimitir, din care suprafaţa de 1445 mp în curtea Bisericii Ortodoxe S. şi suprafaţa de 2075 mp reprezentând cimitirul vechi.
Recurenta şi-a întemeiat criticile aduse deciziei atacate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., vizând acordarea de către instanţa judecătorească a mai mult decât ceea ce s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, vizând nemotivarea hotărârii ori fundamentarea sa pe motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi, respectiv, vizând încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în dezvoltarea cărora a susţinut, în esenţă, următoarele:
În mod greşit, prin decizia civilă nr. 147/2013, s-a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 2664 din 29 octombrie 2012, şi s-a constatat faptul că, în ceea ce priveşte terenul cu destinaţia de cimitir, Parohia S. a îndeplinit condiţiile uzucapiunii înainte de emiterea hotărârii Consiliului Local C. din anul 1999.
Uzucapiunea de lungă durată presupune dobândirea proprietăţii sau a altui drept real prin posesia utilă (continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar), vreme de 30 de ani, a unui bun imobil, aflat în circuitul civil.
Între anii 1974-1990, indicaţi de către reclamată ca făcând parte din perioada în care a operat prescripţia achizitivă, terenul nu se afla în circuitul civil [art. 1 din Constituţia Republicii Socialiste România, România (...) este stat suveran, independent şi unitar. Teritoriul ei este inalienabil şi indivizibil, Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974].
În anul 1999, terenul pe care sunt amplasate cimitirele din satul S. au fost inventariate ca aparţinând domeniului public al comunei C. Inventarul bunurilor care aparţin comunei C. a fost aprobat prin hotărârea Consiliului Local din 23 august 1999, însuşit prin H.G. nr. 1354/2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 326bis/16.05.2002.
Imprescriptibilitatea bunurilor din domeniul public, fie el naţional sau local, este prevăzută expres în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi art. 11 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, art. 1844 C. civ. dispune: „Nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”. Tot astfel, art. 136 pct. 4 din Constituţie prevede: „bunurile proprietate publică sunt inalienabile”, în măsura în care sunt inalienabile, bunurile din domeniul public sunt şi imprescriptibile.
În perioada 1974-1990 şi 1999-2011, terenul a aparţinut domeniului public, nefiind susceptibil dobândirii sale prin efectul prescripţiei achizitive (imprescriptibil). În aceste intervale de timp cursul prescripţiei achizitive s-a întrerupt.
Potrivit art. 1864 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., cursul prescripţiei se întrerupe „când lucrul este declarat neprescriptibil în urmarea unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale. Întreruperea, fie civilă, fie naturală, şterge cu totul orice prescripţie concepută înaintea sa; în nici un caz acea prescripţie nu mai poate, fi continuată. Posesorul (...) începe o nouă prescripţie după ce actele constitutive de întrerupere încetează, conform naturii lor şi regulilor mai jos stabilite”.
În atare situaţie, instanţa a apreciat în mod greşit faptul că terenurile reprezentând cimitirul din curtea Parohiei S. şi cimitirul vechi nu puteau face obiectul trecerii în proprietatea publică cu motivarea că „imobilele nu puteau face obiectul trecerii în proprietatea publică a comunei decât printr-unul din modurile arătate la art. 7 din Legea nr. 213/1998, (...) Instanţa constatând faptul că nici unul dintre aceste moduri nu a operat în speţă, pârâta neînţelegând să facă apărări în acest sens.”.
Instanţa de apel nu a fost învestită cu verificarea legalităţii hotărârii Consiliului Local din 23 august 1999, în cadrul dosarului nefiind discutată sau analizată hotărârea Consiliului Local C. prin care terenurile reprezentând cimitirele din satul S. au intrat în domeniul public al comunei C., fapt pentru care nici nu au fost administrate probe în acest sens. Mai mult, reclamanta-apelantă nu a contestat niciodată hotărârea Consiliului Local din 23 august 1991 şi nici dreptul recurentei de proprietate publică.
Afirmaţia instanţei de apel cum că nici unul din modurile de dobândire a proprietăţii publice (art. 7 din Legea nr. 213/1998) nu a operat în speţă, terenurile cu destinaţia de cimitir neputând fi incluse în domeniul public al comunei recurentei, exced cadrului procesual stabilit de reclamant, instanţa înţelegând să constate ceva ce nu a fost i cerut de reclamată şi nici analizat în cadrul dosarului, la fond sau în apel.
Instanţa de judecată era obligată să soluţioneze procesul cantonându-se la obiectul acestuia astfel cum el a fost precizat de către reclamant prin acţiunea sa şi rămânând în limitele stabilite prin această acţiune.
De asemenea, apreciază recurenta că motivarea instanţei de apel este sumară, neexplicând motivele pentru care s-a admis cererea privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra cimitirelor din satul S. ca efect al prescripţiei achizitive în detrimentul dreptului pârâtei de proprietate publică necontestat de nimeni până la această dată.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, a constatat că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează prescripţia achizitivă, în cauză nefiind întrunite calităţile posesiei cerute de art. 1847 C. civ. de la 1864 pentru a se putea constata dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, cu privire la terenul în suprafaţă de 3520 mp cu destinaţia de cimitir, de către reclamanta Parohia S.
A apreciat instanţa de apel că Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care a stat la baza emiterii hotărârii Consiliului Local C. din 23 august 1999, însuşită prin H.G. nr. 1354/2001 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 326bis/16.05.2002) nu poate fi aplicabilă în cauză câtă vreme prin aceasta s-ar nesocoti principiul neretroactivităţii aplicării legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi că la momentul emiterii hotărârii Consiliului Local din 23 august 1999 erau îndeplinite, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, condiţiile uzucapiunii de 30 de ani şi pentru terenurile reprezentând cimitir, respectiv cimitir vechi.
Contrar celor reţinute prin decizia apelată, procedura de inventariere a bunurilor din domeniul public în lumina prevederilor Legii nr. 213/1998 nu are afect constitutiv de drepturi. Această procedură a fost adoptată cu scopul de a se avea o evidenţă a bunurilor din domeniul public, iar art. 3 pct. 10 din anexa la Legea nr. 213/1998 arată că terenurile cu destinaţia de cimitire fac parte din domeniul public de interes local. Pentru aceasta era însă nevoie ca unitatea administrativ teritorială să fi fost titulara dreptului de proprietate deoarece terenurile cu destinaţia de cimitire nu fac parte din categoria bunurilor prevăzute în Constituţie ca aparţinând exclusiv domeniului public.
În litigiu se află dreptul de proprietate cu privire la terenuri ce au destinaţia de cimitir de multă vreme şi era necesar a se lămuri regimul juridic al acestora prin prisma prevederilor legale anterioare. Sub acest aspect se observă că reclamanta s-a pretins posesoare de bună credinţă, susţinând că a deţinut în mod neîncetat şi netulburat bunurile în litigiu încă din perioada anilor 1938/1939 şi până în prezent, în timp ce pârâta Unitatea Administrativ Teritorială C. a evidenţiat ca dovadă a dreptului de proprietate publică asupra bunurilor hotărârea Consiliului Local din 23 august 1999, act recunoscut şi însuşit prin hotărâre de Guvern.
Într-adevăr, prin art. 181 din vechiul statut al Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr. 233/1949 s-a prevăzut că fiecare parohie rurală are dreptul la un cimitir pentru îngroparea morţilor, care este proprietatea parohiei, urmând ca cimitirul şi locul său să fie administrate de organele parohiale. Acest drept al parohiilor rurale de a deţine în proprietate un cimitir nu era reglementat însă ca un drept exclusiv aşa încât nimic nu împiedica autorităţile să înfiinţeze şi să aibă şi ele în proprietate cimitire (comunale sau orăşeneşti) anterior Legii nr. 213/1998. Acestea se regăsesc în prezent în domeniul public de interes local, iar dobândirea dreptului de proprietate cu privire la amintitele terenuri nu este posibilă pe calea uzucapiunii.
Din această perspectivă trebuia analizat şi observat cine era titularul dreptului de proprietate al terenurilor cu destinaţia de cimitir.
Instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că prin H.G. nr. 1354/2001 se atestă ca făcând parte din domeniul statului bunurile în litigiu în timp ce reclamanta nu s-a raportat niciodată la destinaţia terenurilor pretins uzucapate: cimitir comunal/orăşenesc sau cimitir parohial. Nu s-a precizat dacă terenurile au fost naţionalizate (şi cui aparţineau ele anterior naţionalizării) şi nici nu s-a susţinut că din eroare acestea au trecut în domeniul public din proprietatea bisericii.
Aceasta deoarece în dosar s-a dat relevanţă înscrisului reprezentat de procesul-verbal de hotărnicie din anul 1939 care face referire la proprietăţile Parohiei S., printre care figurează şi două locuri de cimitir, din dosar nereieşind însă situaţia juridică a terenurilor pretins uzucapate şi nici eventuala identitate între locurile de cimitir aflate în evidenţa Parohiei în anul 1939 şi terenurile în litigiu care apar ca aparţinând domeniului public, potrivit hotărârii Consiliului Local din 23 august 1999.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat că prescripţia, fie ea extinctivă sau achizitivă, este şi o sancţiune îndreptată împotriva titularului dreptului, care din neglijenţă, omite să şi-l valorifice. Este însă greu de reţinut atitudinea pasivă a pârâtei în condiţiile în care la dosar există hotărârea Consiliului Local din 23 august 1999, act recunoscut şi însuşit prin hotărâre de Guvern, iar reclamanta nu a dovedit că a deţinut, a administrat şi a folosit în mod exclusiv terenurile în litigiu în perioada 1938/1939-1974 şi apoi în perioada 1990-1999 (perioada 1974-1989 neputând fi luată în considerare din cauza intervalului în care au fost în vigoare Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, veritabile cauze de întrerupere naturale speciale ale prescripţiei achizitive); terenuri care să fi avut în mod neîndoielnic destinaţia de cimitir parohial iar nu de cimitir comunal. În acelaşi context se observă că reclamanta nu a administrat dovezi din care să reiasă că a încasat în mod continuu şi netulburat taxele anuale pentru concesiunea locurilor de veci, taxe care să fi fost fixate de Consiliul parohial.
Pentru considerentele expuse, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei şi va modifica decizia atacată în sensul că va respinge apelul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă comuna C. reprezentată prin Primar împotriva deciziei nr. 147 din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta Parohia S. împotriva sentinţei nr. 2664 din 29 octombrie 2012 a Tribunalului laşi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 3 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 316/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 313/2015. Civil. Alte cereri. Recurs → |
|---|
