ICCJ. Decizia nr. 312/2015. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 312/2015

Dosar nr. 59/36/2014

Şedinţa publică de la 3 februarie 2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5550 din 10 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a dispus admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oraşul O., prin Primar şi Consiliul Local O. şi respingerea acţiunii precizată de reclamanta SC M.G.C. SRL în contradictoriu cu pârâţii Oraşul O., prin Primar şi Consiliul Local O., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că în cauză contractul de concesiune este un contract cu execuţie succesivă, neexecutarea sa fiind sancţionată cu rezilierea. S-a mai reţinut că în cauză a intervenit transmisiunea calităţii de concedent în relaţiile contractuale întemeiate pe contractul de concesiune din 7 septembrie 2006, de la Consiliul Local al Oraşului O. la Academia Română, beneficiară a dispoziţiei de restituire în natură din 11 decembrie 2008 emisă de Primarul Oraşului O. în temeiul Legii nr. 1072001. Prin urmare, Academia Română este de drept subrogată în drepturile şi obligaţiile concedentului, eventuala nerespectare a drepturilor concesionarului trebuind opusă acesteia, fiind fără relevanţă faptul că ar fi eşuat negocierile dintre concesionar şi noul proprietar al terenului cu privire la clauzele contractuale, din moment ce potrivit legii contractul de concesiune valabil încheiat rămâne în fiinţă, cu noul proprietar în calitate de concedent.

Întrucât la data formulării acţiunii Consiliul Local O. nu mai era parte contractantă, acesta nu deţine calitate procesuală pasivă în cauză. Având în vedere şi considerentele încheierii din şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2010, prin care instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Oraşului O. prin Primar, faţă de faptul că nu are calitate de parte în contractul de concesiune, instanţa a dispus respingerea acţiunii precizată formulată de reclamanta SC M.G.C. SRL în contradictoriu cu pârâţii Oraşul O. prin Primar şi Consiliul Local O., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinţei civile nr. 5550 din 10 octombrie 2011 a declarat apel reclamanta SC M.G.C. SRL, iar prin decizia civilă nr. 58 din 11 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a dispus respingerea apelului ca nefondat, reţinându-se în considerentele deciziei că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, iar în plus, din înscrisurile existente la dosar, reiese că notificările ce au stat la baza emiterii dispoziţiei Primarului Oraşului O. au fost înregistrate la sediul pârâţilor la data de 11 august 2008.

Instanţa a constatat că în cuprinsul motivelor de apel, reclamanta SC M.G.C. SRL a invocat aceleaşi aspecte în ce priveşte culpa contractuală a pârâţilor, constând în aceea că aceştia nu au predat reclamantei terenul în stare de folosinţă, nici nu au asigurat acesteia folosinţa terenului şi nici nu au notificat reclamanta asupra apariţiei unei situaţii juridice noi privind terenul concesionat, conform art. 8 alin. (3) din contract, astfel cum s-au obligat prin contractul de concesiune, iar ulterior, în mod culpabil şi cu rea credinţă, au solicitat radierea dreptului reclamantei din cartea funciară, înainte de a comunica acesteia documentele în baza cărora terenul a fost restituit Academiei Române, dreptul reclamantei nemaifiind astfel opozabil Academiei Române. În plus, a susţinut apelanta, în cazul obligaţiei de rezultat asumată de pârâţi prin încheierea contractului de concesiune, simpla nerespectare a obligaţiei de a preda terenul şi a asigura reclamantei liniştita folosinţă a acestuia, prezumă culpa debitorului, impunându-se obligarea acestuia la despăgubiri.

Împotriva deciziei civile nr. 58 din 11 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a declarat recurs reclamanta SC M.G.C. SRL, care a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 1290 din 27 martie 2013, dispunându-se casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Constanta.

În considerentele deciziei s-a reţinut că, atât hotărârea primei instanţe, cât şi decizia instanţei de apel sunt nelegale, întrucât instanţele au omis, în mod greşit, să constate că urmare transmiterii dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 10/2001, pârâtul Consiliul Local O. nu mai are calitate procesuală, însă, referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând contravaloarea redevenţei achitate de reclamantă şi a daunelor interese, calitatea procesuală a Consiliului Local O. este certă, noului concedent nefiindu-i transmise şi sumele încasate cu titlu de redevenţă, iar reclamanta nu poate solicita aceste sume noului concedent, cu care nu a avut raporturi juridice şi căruia nu i-a achitat nici o sumă de bani. Drept urmare a reţinut instanţa supremă, în raport de susţinerile reclamantei potrivit cărora pârâta nu şi-a achitat obligaţia de a preda terenul, iar urmare demersurilor efectuate de Primar s-a dispus radierea dreptului de concesiune din cartea funciară, după care Academia Română a vândut terenul, instanţele trebuie să stabilească dacă pretenţiile pecuniare ale reclamantei sunt sau nu fondate, în condiţiile în care reclamanta nu ar mai putea introduce o nouă acţiune, de la momentul naşterii dreptului la acţiune al reclamantei şi până în prezent trecând mai mult de 3 ani, termen de prescripţie stabilit prin dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia.

Urmare trimiterii cauzei spre rejudecare, la data de 26 august 2013, a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa prezenta cauză, purtând numărul 8157/118/2009*.

La termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2013, reclamanta, prin apărător ales, a făcut precizări în faţa instanţei, prin care a arătat că solicită obligarea pârâţilor doar la plata sumei de 438.677,99 RON, rezultată din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, reprezentând redevenţă achitată în baza contractului de concesiune, iar ca şi temei juridic al acţiunii invocă doar răspunderea contractuală faţă de împrejurare că o parte şi-a îndeplinit obligaţiile, iar cealaltă parte nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, motiv pentru care a fost solicitată rezolutiunea contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 3323 din 28 noiembrie 2013, Tribunalul Constanţa, secţia a ll-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Consiliul Local O. şi Oraşul O., prin Primar în raport de capătul 1 al cererii de chemare în judecată, având ca obiect rezolutiunea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006 şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC M.G.C. SRL având ca obiect rezolutiunea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă.

A respins acţiunea având ca obiect obligarea pârâţilor Consiliul Local O. şi Oraşul O., prin Primar la plata către reclamantă a sumei de 423.107,27 RON, reprezentând redevenţă achitată în baza contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, ca nefondată.

Totodată, a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:

Întrucât prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus rejudecarea în întregime a cauzei, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Consiliul Local O. şi Oraşul O. prin Primar în raport de capătul 1 al cererii de chemare în judecată, vizând rezoluţiunea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, excepţie care a fost admisă pentru următoarele considerente:

În ce priveşte pârâtul Oraşul O., prin Primar, excepţia s-a reţinut a fi întemeiată, întrucât această pârâtă nu a avut calitatea de parte în contractul de concesiune, acesta fiind încheiat strict între Consiliul Local O., în calitate de concedent şi SC M.G.C. SRL, în calitate de concesionar. Întrucât rezoluţiunea unui contract este urmarea nerespectării obligaţiilor asumate de către o parte contractantă, iar pârâtul Oraşul O., prin Primar nu a fost parte contractantă, aceasta nu are calitate procesual pasivă, capătul de cerere formulat în contradictoriu cu aceasta, vizând rezoluţiunea contractului a fost respins, ca formulat împotriva unei persoane lipsită de calitate procesual pasivă.

Şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Consiliul Local O., în raport cu capătul 1 al cererii de chemare în judecată a fost găsită întemeiată, întrucât, potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001, „dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locaţiune, concesiune, locaţie de gestiune sau asociere în participaţiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.”, iar potrivit Normei Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 din 7 martie 2007, deşi subrograrea la care face referire art. 14 din lege intervine de drept, decizia/dispoziţia motivată de restituire în natură trebuie să indice în mod expres contractele civile sau comerciale care afectează imobilul restituit.”.

Întrucât prin dispoziţia din 11 decembrie 2008, Primarul Oraşului O. a dispus restituirea terenului ce a făcut obiectul contractului de concesiune către Academia Română, în baza Legii nr. 10/2001, în cauză, potrivit dispoziţiilor legale menţionate anterior, a operat transmisiunea calităţii de concedent în cadrul raporturilor juridice deduse din contractul de concesiune din 7 septembrie 2006 astfel încât Academia Română s-a subrogat, de drept, în drepturile şi obligaţiile concedentului Consiliul Local O., iar de la momentul subrogării, calitatea procesual pasivă nu mai era deţinută de Consiliul Local O., aceasta nemaiavând calitatea de parte contractantă, sens în care excepţia este întemeiată, urmând a fi admisă, cu consecinţa respingerii acestui capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. Instanţa apreciază că, o eventuală calitate procesual pasivă ar fi fost deţinută de Consiliul Local O. ulterior retrocedării terenului în cadrul unei acţiuni întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, aceasta nemaiavând, la momentul formulării prezentei acţiuni, calitatea de parte contractantă în contractul de concesiune, pentru a se putea dispune rezoluţiunea contractului în contradictoriu cu această pârâtă. însă, la ultimul termen de judecată, urmare solicitărilor repetate ale instanţei, reclamanta a precizat expres că înţelege să invoce doar răspunderea contractuală, nu şi un alt temei juridic (cum ar fi cel al îmbogăţirii fără justă cauză), astfel încât, faţă de principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, prezenta acţiune a fost analizată strict sub aspectul răspunderii contractuale, nu şi al incidenţei îmbogăţirii fără justă cauză.

În ce priveşte capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, prin care se solicită, urmare precizărilor făcute de reclamantă, obligarea pârâţilor la plata sumei de 438.677,99 RON, reprezentând contravaloarea ratelor de concesiune achitate de reclamantă timp de 2 ani în baza contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, instanţa a apreciat că pretenţiile reclamantei nu sunt fondate, pentru următoarele considerente: a priori, s-a reţinut că acordarea despăgubirilor poate fi doar consecinţa dispunerii rezoluţiunii unui contract, ca şi o sancţiune specifică, consecinţa existenţei unei culpe în nerespectarea obligaţiilor contractuale de către una din părţile unui contract sinalagmatic. Ori, în prezenta cauză, întrucât nu s-a dispus rezoluţiunea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006 prin hotărâre judecătorească, chiar în considerentele deciziei nr. 1290 din 27 martie 2013 reţinându-se, că în raport de constatările privind subrogaţia de drept intervenită urmare retrocedării terenului, este evident că, după emiterea dispoziţiei, Consiliul Local O. (fostul concedent) şi cu atât mai mult Oraşul O. prin Primar (care nici nu a fost parte în contractul de concesiune) nu au calitate procesuală pasivă, cererea de obligare a acestor pârâte la despăgubiri nu este fondată, nefiind stabilită culpa acestora în neexecutarea obligaţiilor contractuale, care să justifice pronunţarea rezoluţiunii.

Chiar analizând existenţa sau nu a unei culpe contractuale a pârâţilor Consiliul Local O. şi Oraşul O. prin Primar, prin raportare la faptul că reclamanta a invocat aspecte ce ţin de atitudinea pârâţilor anterior restituirii terenului, respectiv nepredarea folosinţei terenului concesionat întrucât acesta făcea obiectul unei cereri de retrocedare, neasigurarea liniştitei folosinţe a acestuia şi respectiv radierea cu rea credinţă a dreptului de concesiune al reclamantei din cartea funciară de către Primar, instanţa a apreciat ca nefondată acţiunea în pretenţii.

Astfel, s-a apreciat că nu se poate reţine culpa pârâtei Consiliul Local O. în raport de dispunerea retrocedării terenului ce a făcut obiectul contractului de concesiune. Este adevărat că, prin prevederile art. 8 din contractul din 7 septembrie 2006 s-a prevăzut, la obligaţiile concedentului, netulburarea concesionarului în exerciţiul drepturilor rezultate din contract şi notificarea concesionarului asupra apariţiei oricăror împrejurări de natură a aduce atingere drepturilor acestuia, însă nu se poate identifica o culpă a pârâtei în exercitarea acestor obligaţii. În acest sens, instanţa constată că pârâta nu a cunoscut, la momentul încheierii contractului, faptul că respectivul teren făcea obiectul unei cereri de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001, din înscrisurile existente la dosar, respectiv notificările primite la Primăria O. la data de 11 august 2008, rezultând că cererea de retrocedare a fost cunoscută de pârâtă doar în anul 2008, deci la 2 ani de la încheierea contractului de concesiune. În plus, pârâta a respectat obligaţia asumată la art. 8 din contract, notificând reclamantei pronunţarea dispoziţiei privind retrocedarea terenului Academiei Române, precum şi faptul că, ulterior retrocedării şi, potrivit dispoziţiilor legale, va avea loc renegocierea contractului de concesiune cu noul concedent.

Instanţa de fond nu a identificat nici o culpă în acţiunea pârâtului Oraşul O., prin Primar în raport de radierea din cartea funciară a dreptului de concesiune, această radiere făcându-se cu respectarea dispoziţiilor legale în materia retrocedării terenurilor, urmare emiterii dispoziţiei de retrocedare, astfel cum se menţionează şi în cartea funciară, iar radierea dreptului de concesiune nu a fost de natură a aduce un prejudiciu intereselor reclamantei în condiţiile în care, noul concedent a procedat la renegocierea clauzelor contractului de concesiune, recunoscând implicit valabilitatea acestuia la momentul încheierii şi respectiv renegocierii.

În ce priveşte susţinerile reclamantei potrivit cărora pârâtele nu i-au asigurat liniştita folosinţă a terenului concesionat, instanţa a constatat că, într-adevăr, în cuprinsul art. 1 alin. (1) din contractul de concesiune, s-a stipulat expres că, pe terenul concesionat, se va realiza investiţia ansamblu turistic de recreere şi agrement, iar din adresa emisă de R. SA la data de 21 mai 2007, rezultă că pe acest teren există o conductă de ape refulate, iar la limita amplasamentului propus există conducta principală de distribuţie apă, terenurile pe care sunt amplasate conducte aparţinând domeniului public, zona de protecţie sanitară cu regim sever cuprinde terenurile pe 3 metri în jurul conductelor, teren care nu se va betona, nu se vor realiza construcţii şi parcări, astfel încât s-a comunicat reclamantei avizul de principiu al R. SA; urmând ca, după obţinerea autorizaţiei de construire, reclamanta să revină spre avizare cu proiectul de deviere în drumul public al conductei de refulare existent pe amplasament.

Susţinerile reclamantei în sensul că existenţa acestor impedimente la construirea ansamblului, care nu i-ar fi fost comunicate la încheierea contractului de concesiune, nefigurând nici în PUD- ui întocmit la acel moment, echivalează cu încălcarea obligaţiei pârâtelor de a-i asigura liniştita folosinţă a terenului, nu au fost primite. în acest sens, instanţa a constatat că R. SA a comunicat avizul de principiu reclamantei, că aceasta avea posibilitatea efectuării unei devieri a conductei de defulare, acţiune pentru care putea solicita despăgubiri concedentului, iar zona de siguranţă de 3 metri pe care era împiedicată să construiască, existentă chiar la limita amplasamentului, permitea totuşi efectuarea oricărei construcţii din proiect, cu deplasarea acestora puţin în interiorul amplasamentului. Drept urmare, s-a apreciat că aceste impedimente nu erau într-atât de grave ca să semnifice o neexecutare majoră din partea pârâtelor şi să determine rezoluţiunea contractului, şi nu s-a dovedit existenţa unei culpe a pârâtelor pe parcursul executării contractului, reclamanta nefiind împiedicată practic în folosirea terenului, care i-a fost pus la dispoziţie în materialitatea lui pentru efectuarea lucrărilor de amenajare.

A constatat instanţa că, de altfel, rezilierea contractului de concesiune s-a notificat de către Academia Română reclamantei, şi nu de către pârâte, la data de 19 februarie 2009 în baza pactului comisoriu stipulat la art. 9 lit. c) din contract, tocmai pentru motivul nerespectării de către reclamantă a prevederilor art. 5 din contract, respectiv pentru neobţinerea de către reclamantă, în termen de 1 an de la încheierea contractului, a autorizaţiei de construire şi respectiv a începerii lucrărilor destinate amenajării ansamblului turistic de agrement. Ori, nu s-a identificat, în raport de materialul probator existent la dosarul cauzei, o atitudine culpabilă a pârâţilor Consiliul Local O. şi Oraşul O. prin Primar care să fi împiedicat reclamanta în demersurile necesare obţinerii autorizaţiei de construcţie. Cu atât mai mult cu cât Academia Română a recunoscut valabilitatea contractului până la momentul notificării rezilierii, asumându-şi calitatea de parte în contract, solicitarea despăgubirilor de la pârâtele care nu mai aveau această calitate de parte contractantă se putea solicita în alt temei decât răspunderea contractuală, reclamanta optând însă pentru temeiul juridic al răspunderii contractuale. Întrucât în desfăşurarea contractului de la momentul încheierii acestuia şi până la data retrocedării terenului, instanţa a apreciat că nu s-a făcut dovada neexecutării culpabile, de către pârâte, a obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de concesiune din 7 septembrie 2006, cererea reclamantei prin care se solicită obligarea acestora la plata redevenţelor achitate este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.

Ca un ultim aspect, s-a constatat de către instanţă, în cuprinsul contractului din 7 septembrie 2006, la art. 9 lit. f), părţile au stabilit că, în cazul în care interesul naţional sau local o impune, contractul încetează prin răscumpărarea concesiunii, care se poate face numai prin act administrativ al organului care a aprobat concesiunea, la propunerea concedentului, caz în care se va întocmi o documentaţie tehnico-ştiinţifică în care se va stabili preţul răscumpărării, situaţie în care nu se percep daune, însă în cauză, reclamanta a optat pentru promovarea prezentei acţiuni întemeiată pe principiul răspunderii culpabile contractuale. Susţinerile reclamantei în sensul că, la încheierea contractului, pârâtele şi-au asumat o obligaţie de rezultat, a cărei simplă încălcare prezumă culpa acestora nu pot fi avute în vedere, în condiţiile în care culpa contractantului, ca element component al răspunderii civile contractuale, nu se prezumă ci trebuie dovedită în procesul civil.

Împotriva hotărârii instanţei de fond, pronunţată în al doilea ciclu de judecată, a declarat apel reclamanta SC M.G.C. SRL, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie prezentate pe larg în cuprinsul deciziei recurate.

Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr. 214 din 30 aprilie 2014 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC M.G.C. SRL împotriva sentinţei civile nr. 3323 din 28 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 8157/2009 în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Oraşul O. prin Primar şi Consiliul Local O.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel şi-a fundamentat decizia pe următoarele considerente:

Obiectul concesiunii încheiate de autorităţile publice locale O., judeţul Constanţa, cu apelanta-reclamantă SC M.G.C. SRL îl reprezintă suprafaţa de teren de 14.188 mp, completată ulterior şi cu suprafaţa de 5191 mp (dispoziţia din 8 aprilie 2008 şi actul adiţional din 3 aprilie 2008), bunul imobil făcând parte din domeniul privai al Oraşului O.

Ulterior încheierii contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, U.A.T. deţinătoare a acestui bun a fost notificată în procedura instituită de Legea nr. 10/2001 de către fostul proprietar Academia Română, pentru revendicarea unei suprafeţe de 620.125 mp, ce a inclus şi terenul deţinut în folosinţă de apelanta reclamantă, în virtutea contractului de concesiune şi a actelor adiţionale la acesta, cerere aprobată prin dispoziţia de restituire din 11 decembrie 2008 a Primarului Oraşului O.

În aceste condiţii au devenit incidente dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, operând subrogarea noului proprietar în drepturile persoanei juridice deţinătoare.

Această normă legală nu poate însă înfrânge principiul disponibilităţii părţilor, ce guvernează procesul civil, manifestat în cauza pendinte prin menţinerea cadrului procesual stabilit iniţial de către titularul acţiunii pe tot parcursul cercetării judecătoreşti, în toate ciclurile procesuale survenite până în prezent.

Prin urmare, având de cercetat incidenţa sancţiunii rezoluţiunii contractului de concesiune în contradictoriu cu entitatea juridică ce nu mai avea calitatea de parte contractuală, prima instanţă a stabilit în mod corect că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oraşului O. prin Primar şi a Consiliului Local O. este întemeiată, respingând capătul de cerere referitor la rezoluţiunea contractului ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Apelanta-reclamantă a criticat în calea de atac o pretinsă inegalitate în faţa legii între concesionarul privat al terenului şi autorităţile publice locale din O., constând în mărirea patrimoniului U.A.T. O. în detrimentul concesionarului, prin încasarea sumei de aproximativ 100.000 euro fără îndeplinirea prestaţiei principale, cea de predare a terenului pentru scopul urmărit prin încheierea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006.

În fapt, s-a reţinut că după încheierea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006 a fost întabulat dreptul de folosinţă al apelantei-reclamante în cartea funciară, concesionara având la dispoziţia sa toate mijloacele cuvenite în virtutea contractului pentru realizarea obiectivului urmărit, precum şi sprijinul autorităţilor publice locale concedente în privinţa prelungirii termenului de 1 an în care trebuia obţinută autorizaţia de construire pentru proiectul imobiliar ce a fundamentat încheierea acestui contract.

Cercetând motivele de fapt pe care s-a întemeiat demersul judiciar, Curtea a observat că apelanta-reclamantă a apreciat ca fiind culpabilă atitudinea autorităţilor publice locale ce nu au respectat termenul de asigurare a folosinţei bunului concesionat pe durata prevăzută contractual, fapt pentru care a considerat că este îndreptăţită să pretindă restituirea redeventei achitate până la rezilierea contractului de către noul proprietar.

Sub un prim aspect, distincţia dintre rezoluţiune şi reziliere se întemeiază pe natura contractului de a fi susceptibil de executare imediată sau prin prestaţii succesive, iar dintr-o altă perspectivă, cea a efectelor produse de sancţiunea intervenită, în cazul rezoluţiunii operează repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, ca şi când acesta nu ar fi fost încheiat, iar în situaţia rezilierii prestaţiile îndeplinite nu se restituie, efectele sancţiunii operând pentru viitor.

Contractul de concesiune din 7 septembrie 2006 este unul cu executare succesivă, fiind asigurată folosinţa bunului imobil cedat în schimbul unei redevenţe anuale, plătibilă la termenele stabilite prin acordul de voinţă al părţilor.

În acest context convenţional, pentru sumele achitate cu titlul de redevenţă până la rezilierea contractului apelanta reclamantă a avut asigurat dreptul de folosinţă asupra terenului, fără a putea fi reţinută vreo culpă a concedentului pentru perioada în care s-a derulat contractul de concesiune din 7 septembrie 2006 în ceea ce priveşte această obligaţie.

Pretenţiile apelantei-reclamante privind drepturile patrimoniale rezultate din contractul de concesiune din 7 septembrie 2006 au fost calificate prin decizia civilă nr. 1290 din 27 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca fiind daune interese, ceea ce obligă, în raport de dispoziţiile art. 315 vechiul C. proc. civ., la examinarea condiţiilor referitoare la răspunderea civilă contractuală, fundamentată pe ideea de culpă a celui chemat să răspundă.

Potrivit art. 5 alin. (1) din contractul părţilor, „concesionarul este obligat ca în termen de maxim 1 an de la data semnării contractului să solicite eliberarea autorizaţiilor de construire pentru construcţiile prevăzute în PUD-ul aprobat prin hotărârea Consiliului Local din 31 mai 2006 şi să înceapă lucrările (...) sub sancţiunea rezilierii de drept a contractului, fără punerea în întârziere şi fără nici altă formalitate”, acesta fiind un veritabil pact comisoriu de gradul IV.

În aceste condiţii, concesionarul a cunoscut că toată etapa de obţinere a avizelor necesare pentru eliberarea autorizaţiei de construire urma să se deruleze într-un termen de un an, termen ce a fost prelungit prin voinţa concedenţilor de la expirarea duratei iniţiale, respectiv 7 septembrie 2007, până la 31 decembrie 2008.

În interiorul acestui interval de timp apelanta reclamantă a obţinut avizele favorabile de la R. SA şi E., ce îi permiteau eliberarea autorizaţiei de construire, fiind necesar avizul de mediu, pentru obţinerea căruia SC M.G.C. SRL nu a arătat stăruinţa sa în a se încadra în termenul contractual, asumându-şi, astfel, riscul rezilierii de plin drept.

De altfel, deşi a susţinut că a solicitat eliberarea primului certificat de urbanism în cursul anului 2007, la dosar se află depusă doar cererea de eliberare a acestui act premergător obţinerii autorizaţiei de construire înregistrată la data de 24 februarie 2009.

În aceste condiţii, instanţa de apel reţine că, în executarea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, concedenţii au îndeplinit obligaţia de asigurare a folosinţei bunului ce a format obiectul acestei convenţii, aceasta fiind obligaţia asumată prin clauzele contractuale înscrise la art. 8, alin. (1) din contractul de concesiune din 7 septembrie 2006.

Referitor la împrejurarea că PUD-ul avut în vedere la licitaţia publică în urma căreia s-a încheiat contractul de concesiune din 7 septembrie 2006 nu avea avizele şi autorizaţiile prevăzute de lege care să certifice posibilitatea realizării obiectivelor concesiunii, fiind necesare remedieri ce au fost puse în sarcina apelantei reclamante, Curtea a constatat că această critică a apelantei nu este fondată.

Sprijinul intimaţilor-pârâţi, în calitatea lor de concedenţi, s-a manifestat prin prelungirea termenului iniţial stabilit pentru obţinerea autorizaţiei de construire, neputându-se reţine o culpă exclusivă a lor care să-l împiedice pe concesionar să facă demersurile necesare în interiorul acestui termen de emitere a autorizaţiei necesare pentru realizarea obiectivului imobiliar propus.

Deşi apelanta-reclamantă a susţinut că a fost încălcată obligaţia de notificare a sa despre orice împrejurare de natură să-i aducă atingere drepturilor sale, prin necomunicarea dispoziţiei de restituire a terenului, Curtea a reţinut că prin acest act de retrocedare s-a realizat o subrogaţie legală de către noul proprietar, Academia Română, în drepturile şi obligaţiile concedentului, acesta acţionând în limitele inserate în acel act.

Prin urmare, nu schimbarea calităţii concedentului a condus la rezilierea de drept a contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, ci nerespectarea de către concesionar a termenului de un an (astfel cum acesta a fost prelungit prin acte adiţionale), în care trebuia obţinută autorizaţia de construire, fapt ce a permis noului proprietar să opteze pentru aplicarea acestei sancţiuni.

Aşadar, o nerealizare a drepturilor concesionarului s-a realizat prin neîncadrarea acestuia în termenele stabilite convenţional pentru începerea lucrărilor la obiectivul concesionat, nu exclusiv prin schimbarea persoanei concedentului.

Prin urmare, soluţia atacată a fost considerată legală şi temeinică, judecătorul fondului reţinând corect că SC M.G.C. SRL nu este îndreptăţită la repunerea în situaţia anterioară, dată fiind natura contractului de concesiune ce determină sancţiunea rezilierii în caz de nerespectare a obligaţiilor asumate.

Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs reclamanta SC M.G.C. SRL înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. 59/36/2014.

Prin cererea de recurs a solicitat admiterea recursului, anularea deciziei nr. 214/2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa şi a sentinţei civile nr. 3323 din 28 noiembrie 2013 şi, în rejudecarea cauzei, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Consiliul Local O. şi U.A.T., oraş O., prin Primar şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată în sensul de a se dispune:

- rezoluţiunea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006 astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale la contract şi repunerea în situaţia anterioară;

- obligarea oraşului O., prin Primar să restituie reclamantei suma de 423.107,26 RON primită cu titlu de redevenţă şi a tuturor cheltuielilor de judecată.

A criticat decizia instanţei de apel ca fiind nelegală, arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

1. Instanţele de fond şi de apel au încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. apreciind nelegal că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă după ce Înalta Curte a desfiinţat această statuare în primul ciclu procesual.

Se arată că motivul principal reţinut de instanţa de recurs, determinant pentru casarea cu trimitere, a fost acela că instanţa de apel şi de fond au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, urmând „să analizeze pe fondul cauzei cererea de obligare a pârâţilor la plata unor sume de bani” şi, din această perspectivă, să fie avute în vedere celelalte motive de recurs care privesc fondul cauzei.

Instanţa a stabilit o inegalitate în faţa legii între reclamantă, concesionarul privat al terenului şi pârâţi, autorităţi publice, care au cauzat reclamantei un prejudiciu de 438.000 RON, fără a îndeplini prestaţia principală, aceea de predare a terenului în vederea folosirii în scopul atingerii obiectivelor stabilite, ignorând principiul echilibrului contractual, interdependenţa şi corelativitatea obligaţiilor.

Instanţa nu a calificat corect actul juridic dedus judecăţii, ţinând seama de faptul că terenul în discuţie face parte din domeniul privat al U.A.T. O. şi doar parţial din domeniul public afectat utilităţilor Oraşului O., ceea ce o determină pe recurentă să susţină calificarea contractului ca fiind „de concesiune privată”.

Instanţele de fond şi de apel nu au tras concluziile şi consecinţele juridice corecte raportat la conduita pârâţilor şi la inaptitudinea terenului cuprins în PUD de a fi construit.

Elementul relevant al contractului este regimul juridic al terenului, afectat esenţial unor utilităţi publice, având regim juridic de proprietate publică, alt regim juridic decât cel prevăzut prin hotărârea Consiliului Local O. de aprobare a PUD-ului.

Instanţa nu a analizat dacă terenul concesionat îndeplinea condiţiile legale pentru realizarea investiţiei „Ansamblu turistic şi de agrement”.

Instanţa de apel a făcut teoria sancţiunilor rezoluţiunii şi rezilierii fără a se raporta la datele concrete ale cauzei şi reţine eronat că recurenta-reclamantă a avut asigurat dreptul de folosinţă asupra terenului şi că nu poate reţine vreo culpă a concedentului în perioada derulării contractului. Susţine recurenta că posesia a aparţinut pârâţilor care au transmis-o în luna decembrie 2008 către Academia Română, aspect ce dovedeşte că terenul nu era la dispoziţia sa, ci a pârâţilor.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că recurenta-reclamantă nu a respectat termenul de un an, prelungit prin acte adiţionale în care trebuia obţinută autorizaţia de construire, fapt ce a permis noului proprietar să opteze pentru aplicarea sancţiunii şi că nerealizarea drepturilor sale se datorează neîncadrării în termenele stabilite convenţional pentru începerea lucrărilor la obiectivul concesionat.

Instanţa de apel nu a analizat dacă declaraţia de reziliere a fost aplicată în mod corect, respectiv dacă se putea obţine autorizaţia, date fiind elementele care dovedesc traversarea terenului de conductele de utilităţi publice.

Modul în care instanţa de apel a înţeles să aplice dispoziţiile legale relevante în cauză este total greşit, hotărârea de aprobare a PUD-ului nu are avizele şi autorizaţiile necesare, terenul propus spre construire de către pârâţi nu îndeplinea decât parţial condiţiile pentru construire, parţial este afectat domeniul public.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi nu este întemeiată, avându-se în vedere că se contestă acte şi fapte ce aparţin acestor autorităţi şi priveşte perioada anterioară transmiterii dreptului de proprietate către Academia Română.

Se mai relevă faptul că intimatele-pârâte au comis neregularităţi prin aprobarea unui plan urbanistic de detaliu (PUD) fără legătură cu realitatea din teren iar prejudiciul recurentei rezultă în mod direct din acest fapt.

Învederează că avizul de mediu trebuia să existe la aprobarea PUD, obligaţie stabilită prin art. 9 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2005 şi a art. 5 din H.G. nr. 1076/2004. În acest sens, precizează că, din avizele date de furnizorii de utilităţi, rezultă cu claritate că o parte din terenul prezentat pentru construire în PUD este traversat de utilităţi aparţinând domeniului public al Oraşului O., avizarea era pozitivă cu condiţia să se devieze utilităţile publice, ceea ce implică schimbarea regimului juridic al terenului, situaţie care nu stătea în puterea concesionarei SC M.G.C. SRL. Destinaţia de utilitate publică a unei părţi din terenul concesionat, excludea construirea.

Mai arată recurenta că terenul a fost concesionat în vederea construirii, iar înainte de a decide construirea era necesar studiul de impact asupra mediului, iar obţinerea avizului de mediu era o obligaţie a autorităţii locale ce a propus planul urbanistic de detaliu.

Susţine că dacă s-ar reţine că recurenta avea obligaţia obţinerii avizului de mediu se poate considera că s-a contractat o obligaţie fără cauză.

Precizează că a plătit redevenţa pentru a putea construi pe teren potrivit PUD-ului aprobat şi s-a dovedit că acesta conţinea erori incompatibile cu scopul contractului făcând imposibilă realizarea obiectivului contractului fără implicarea autorităţilor administrative.

Arată că documentaţiile de amenajare a teritoriului aprobate fără avizele prevăzute de reglementările în vigoare sunt nule potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 350/2001, iar conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 51/1991, autorizaţiile de construire se eliberează în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii. În acest cadru, invocă probele dosarului din care ar rezulta că PUD-ul conţine date eronate, că nu a fost avizat anterior aprobării de autorităţile de mediu şi nu s-a solicitat acest aviz de titularul PUD, Consiliul Local O., situaţie în care nu a fost posibilă obţinerea autorizaţiei de construire în termenul stabilit de concedent fără ca acesta să modifice PUD, în calitate de proprietar al terenului.

4. Instanţa de apel nu a analizat cauza prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile încheierii şi derulării contractului de concesiune, obiectul contractului de concesiune, obiectivele stabilite de părţi, derularea contractului încheiat, efectele pe care atitudinea pârâţilor, autorităţii publice le au asupra reclamantei, ceea ce conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil iar sancţiunea care intervine este nulitatea hotărârii apelate.

Riscul în contract nu antrenează niciodată, în afara legii răspunderea debitorului obligaţiei imposibil de executat care nu poate fi ţinut să plătească daune-interese în absenţa culpei, însă legea, prin art. 1082, art. 1083 C. civ. sancţionează debitorul ce nu şi-a executat obligaţia.

Invocă procesele-verbale încheiate de autorităţile de mediu, de instituţiile furnizoare de utilităţi publice care dovedesc, în opinia recurentei, că la aprobarea P.U.D. nu existau avizele prevăzute de lege şi nu se cunoştea cu precizie dacă se poate construi pe terenul concesionat, reclamanta făcând demersuri pentru obţinerea avizelor de principiu ale PUD-ului. Arată că nu a avut posesia şi folosinţa bunului închiriat şi dacă ar fi avut-o nu putea să obţină autorizaţie de construire pe un plan de dezvoltare eronat ceea ce înseamnă că a plătit o redevenţă necuvenită şi se impune să îi fie restituită pentru lipsă de folosinţă, obligaţia de a asigura folosinţa bunului fiind de esenţa contractului de concesiune.

Acordarea de daune-interese sub forma obligării la plata echivalentului sumei încasate pentru folosinţa terenului reprezintă doar unul dintre remediile sau mijloacele juridice aflate la îndemâna creditorului alături de rezoluţiune, excepţia de neexecutare ş.a.

Consideră că instanţele trebuiau să administreze probatorii şi să stabilească dacă pretenţiile pecuniare ale reclamantei sunt sau nu fondate deoarece s-au efectuat mai multe vânzări succesive şi terenul a fost alipit, parcelat, dezmembrat şi revândut în scop de profit.

În continuare, recurenta-reclamantă reiterează prevederile art. 315 C. proc. civ., cu referire la decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care, în primul ciclu procesual, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, susţinând că, raportat la statuările instanţei de casare, instanţele trebuiau să analizeze pe fondul cauzei cererea de obligare a pârâţilor la plata unor sume de bani.

În ceea ce priveşte fondul cauzei recurenta-reclamantă a susţinut că a dovedit faptul că terenul concesionat nu îndeplinea condiţiile legale de a fi folosit în scopul pentru care a fost concesionat, de a se construi spaţii de cazare şi agrement, prin procesele-verbale emise de entităţile responsabile de administrarea reţelelor de utilităţi publice.

La adoptarea PUD, intimatul Consiliul Local nu avea avizele şi autorizaţiile prevăzute de lege care să certifice posibilitatea atingerii obiectivelor concesiunii, construirea pe teren şi posibilitatea cumpărării ulterioare a terenului, scopul avut în vedere la concesionare.

Menţionează că pe parcursul anilor 2006, 2007 şi 2008 reclamanta a făcut demersuri la instituţiile abilitate să avizeze de principiu PUD-ul deşi la momentul concesiunii terenului şi al aprobării PUD erau necesare avizele de la entităţile ce asigurau servicii publice comunităţii locale precum şi aviz de mediu.

Aceste aspecte au blocat orice demers de obţinere a autorizaţiilor de construire.

Necesitatea unor remedieri erau evidente şi erau în sarcina Consiliului Local.

5. Hotărârea instanţei de apel nu este motivată conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanţa nu a arătat care sunt probele care i-au format convingerea şi motivele pentru care a înlăturat cererile şi apărările precum şi probele reclamantei.

În argumentarea acestui motiv arată că a cerut să se reanalizeze calitatea procesuală a pârâţilor raportat la motivele invocate prin cererea introductivă şi prin completările motivelor de fapt ale acţiunii, precizate la termenul din 16 iunie 2011, comunicată pârâţilor-intimaţi în care a susţinut că subrogaţia legală în contractul de concesiune nu transferă calitatea pentru a răspunde pentru prejudicii cauzate locatorului anterior înstrăinării, nu transferă culpa de la titularul iniţial al obligaţiei de a i se preda terenul în stare de a fi întrebuinţat, conform destinaţiei din contractul de locatiune şi de a i se asigura folosinţa în scopul pentru care a fost concesionat. Menţionează că aceste susţineri nu au fost analizate deşi erau esenţiale în justificarea calităţii procesual pasive a pârâţilor.

A precizat că, în cauză, s-au solicitat daune-interese, despăgubiri ce reprezintă echivalentul prejudiciului pe care recurenta creditoare l-a suferit ca urmare a neexecutării totale a obligaţiei asumate de concedent, acestea fiind echivalentul plăţii făcute către intimaţii-pârâţi.

Recurenta-reclamantă arată că motivul principal pentru care s-a respins apelul este acela că operează o subrogaţie legală şi s-a transmis calitatea de la concedentul iniţial, Oraşul O. la dobânditorul terenului Academia Română, argument pe care îl consideră insuficient pentru a respinge cererea şi a se considera că hotărârea este motivată. În acest mod s-a încălcat decizia de casare întrucât în primul ciclu procesual cererea a fost respinsă tot pe acest motiv, fiind desfiinţate hotărârile în primul ciclu procesual şi trimisă cauza pentru soluţionare pe fond.

Invocă art. 1444 C. civ. din 1864 potrivit cu care dezdăunarea prevăzută de lege în cazul cesiunii legale de contract şi subrogaţiei legale a locatorului este mijlocul de protecţie a locatarului.

Fundamentul acestei răspunderi trebuie căutat în principiul pacta sunt servanta şi în garanţia datorată în mod normal creditorului contractual de către debitorul care face să acţioneze în locul său o terţă persoană. Se susţine că pârâţii-intimaţi nu numai că nu au executat obligaţiile iniţiale dar au făcut demersuri pentru a se radia dreptul de concesiune din cartea funciară, sprijinind vânzarea terenului de către terţul dobanditor, Academia Română prin emiterea actelor administrative la care s-a referit în cererea de apel.

Recurenta-reclamantă consideră că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţii anterioare cesiunii de contract şi subrogaţiei legale.

Terenul a fost predat Academiei Române conform procesului-verbal de predare-primire din 17 decembrie 2008.

Culpa concedentului constă în neîndeplinirea obligaţiei de predare a terenului concesionat pentru care a primit taxa de concesiune de 100.000 euro şi efectuarea demersurilor de radiere din cartea funciară a contractului de concesiune pentru a stinge posibilitatea continuării locaţiunii cu noul proprietar.

Instanţa de fond nu a apreciat şi nu a analizat documentele de carte funciară prin care a dovedit cum au lucrat pârâţii pentru desfiinţarea dreptului de concesiune.

Titularul obligaţiei de predare a terenului către recurenta-reclamantă era Oraşul O. prin Consiliul Local O., ca administrator la bunurilor ce aparţineau Oraşului O.

Cum intimaţii nu şi-au îndeplinit obligaţia pentru care au încasat preţul şi acest preţ trebuia restituit de către aceştia şi, prin urmare, au calitate procesuală pasivă, trebuie să restituie ceea ce au primit fără să îndeplinească contraprestaţia, conform art. 1073 C. civ. din 1864. Obligaţia de predare neexecutată de debitorii iniţiali care au primit contravaloarea folosinţei nu se transferă subrogatului legal, Academia României.

Recurenta-reclamantă consideră că pentru paguba efectiv suferită este responsabil contractantul iniţial, respectiv pârâţii iar pentru beneficiul nerealizat va răspunde subrogatul legal din contract, Academia Română.

S-a invocat că prima instanţă a încălcat recurentei dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece a soluţionat cauza pe baza unei excepţii iar instanţa de apel nu a observat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 3 C. civ., privind denegarea de dreptate, ignorând decizia Înaltei Curţi.

Faţă de toate motivele prezentate recurenta solicită să se constate imposibilitatea totală şi definitivă de executare a contractului de concesiune, desfiinţarea acestuia prin rezoluţiune, cu consecinţa restituirii prestaţiilor şi, în subsidiar, aplicarea răspunderii civile delictuale şi obligarea pârâtei U.A.T. O., prin Primar, la restituirea prestaţiilor ce se constituie într-un prejudiciu.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., art. 1433 şi art. 1444 C. civ. din 1864.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

Analizând recursul, în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim motiv de recurs (relevat în argumentaţia prezentată în cuprinsul cererii de recurs) s-a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. fără a încadra neregularitatea invocată în vreunul dintre motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ. Din această perspectivă, reţinând că se invocă faptul că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor obligatorii stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitoare la faptul că hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se poate încadra această critică în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.

Analiza considerentelor care au stat la baza adoptării deciziei nr. 1290 din 27 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, constând în rezoluţiunea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006 relevă că după emiterea dispoziţiei din 11 decembrie 2008 de restituire în natură a terenului către Academia Română, „este evident că nici Consiliul Local O. (fostul concedent) şi cu atât mai mult Oraşul O. prin Primar (care nici nu a fost parte în contractul de concesiune) nu au calitate procesuală pasivă”. S-a mai reţinut că „referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 389.374,32 RON reprezentând contravaloarea redevenţei achitate de reclamantă „calitatea procesuală pasivă a Consiliului Local este certă deoarece odată cu drepturile şi obligaţiile din contractul de concesiune, Consiliul Local O. nu a transmis noului concedent şi sumele încasate cu titlu de redeventă în temeiul contractului de concesiune”.

Soluţionarea primului capăt de cerere este în concordanţă cu statuările deciziei de casare şi cu situaţia creată ca urmare a transmisiunii calităţii procesuale, prin subrogarea de drept, în temeiul art. 14 din Legea nr. 10/2001 a Academiei Române (noul proprietar al terenului concesionat, prin efectul retrocedării terenului în baza legii speciale de reparaţie) în drepturile şi obligaţiile concedentului iniţial, pârâtul Consiliul Local.

Cât priveşte cel de-al capăt de cerere având ca obiect restituirea redevenţei achitate de recurenta-reclamantă, prima instanţă a evocat fondul, aşa cum s-a dispus prin decizia de casare. Instanţa de prim control judiciar a menţinut hotărârea primei instanţe, după o devolare a fondului cauzei, în limitele cererii de apel.

Faptul că, prin hotărârea adoptată de instanţa de fond şi menţinută ca atare de instanţa de apel, s-a respins, ca nefondat, cel de-al doilea capăt de cerere, nu poate conduce la concluzia că nu s-au respectat problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs sau limitele rejudecării.

Motivul de recurs circumscris prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că instanţa de fond precum şi cea de apel nu au calificat corect actul juridic dedus judecăţii, susţinându-se că nu este vorba de un contract de concesiune publică în sensul reglementat de O.U.G. nr. 54/2008 ci de unul de „concesiune privată”, căruia îi sunt aplicabile prevederile art. 1410 şi urm. vechiul Cod civil, referitoare la contractul de locaţiune.

Susţinerile recurentei-reclamante sunt nefondate. Contractul de concesiune din 7 septembrie 2006 încheiat între recurenta-reclamantă SC M.G.C. SRL şi intimatul Consiliul Local O. prevede la art. 1 că acesta se întemeiază pe O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică şi a hotărârii Consiliului Local al Oraşului O. din 30 iunie 2006 privind concesionarea prin licitaţie deschisă a terenurilor în suprafaţă totală de 14.188 mp şi a procesului-verbal de adjudecare din 28 iulie 2008.

Terenul ce face obiectul concesiunii se extinde şi asupra domeniului public al Oraşului O., aşa cum însăşi recurenta a precizat în cuprinsul motivelor de recurs, situaţie în care autoritatea contractantă, Consiliul Local O. a supus concesionarea întregului teren procedurii reglementate de prevederile O.U.G. nr. 54/2006, iar recurenta-reclamantă a acceptat încheierea contractului în condiţiile prevăzute de acest act normativ, conformându-se cerinţelor şi procedurii prealabile încheierii contractului, conform O.U.G. nr. 54/2006.

În acest cadru determinat şi prin art. 1 din contract dispoziţiile prevăzute de art. 1410 C. civ. din 1864 şi urm. (despre contractul de locaţiune) nu sunt incidente.

Recurenta-reclamantă a invocat faptul că intimaţii nu şi-au executat obligaţia de a-i pune la dispoziţie terenul în condiţii care să îi permită construirea, situaţie în care plata redevenţei rămâne fără temei juridic.

În esenţă s-a susţinut că nu a putut construi peste reţeaua de canalizare şi peste aducţiunea de apă şi faptul că hotărârea Consiliului Local de aprobare a PUD nu are avizele de mediu şi autorizaţiile necesare, iar terenul nu îndeplinea decât parţial aptitudinea de a construi obiectivul propus.

Aspectele invocate de către recurenta-reclamantă în justificarea neexecutării obligaţiei contractuale a intimatului privesc, circumstanţe factuale, analizate de instanţa de fond şi care nu mai pot face obiectul verificării în cadrul controlului de legalitate specific recursului precedat de apel.

Acestea se referă la împrejurarea că, prin avizul de principiu R. SA, reclamanta ar fi trebuit să respecte şi să efectueze amenajarea teritoriului conform indicaţiilor primite, respectiv să respecte zona de protecţie sanitară cu regim sever care cuprinde terenurile pe 3 m în jurul conductelor de teren şi să întocmească proiectul de deviere în drumul public al conductei de refulare existentă pe amplasament.

Instanţa de fond a analizat aceste aspecte, prin hotărârea păstrată de instanţa de apel, şi a reţinut că nu se pot constitui într-o încălcare a obligaţiei asumate de către concedent prin art. 8 alin. (1) din Contract, constând în aceea de a nu-l tulbura pe concedent în exerciţiul drepturilor rezultate din contractul de concesiune sau că intimatul Consiliul Local ar fi împiedicat, în aceste circumstanţe, pe recurenta-reclamantă în exercitarea dreptului de a folosi terenul în scopul pentru care a fost concesionat. S-a considerat că incidentele apărute nu sunt atât de grave încât să fie asimilate unei neexecutări majore din partea pârâtelor de natură să determine desfiinţarea contractului şi nu s-a dovedit existenţa unei culpe în sarcina pârâtelor.

S-a mai invocat faptul că hotărârea de Consiliu Local prin care a fost aprobat PUD-ul (din 31 mai 2006) este nelegală deoarece lipsesc avizele ce ar fi trebuit emise anterior aprobării PUD.

Sub acest aspect este de precizat că hotărârea de Consiliu Local de aprobare a PUD face parte din documentaţia întocmită de către autoritatea contractantă, anterior încheierii contractului de concesiune, pe care recurentul a cunoscut-o înaintea încheierii contractului iar legalitatea hotărârii de consiliu local se verifică în termenele, condiţiile şi prin intermediul căilor de atac prevăzute de reglementările speciale.

Mai mult, pornind de la obiectul principal al acţiunii dedusă judecăţii, respectiv rezolutiunea/rezilierea contractului de concesiune trebuie relevat că această sancţiune are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu este executat din culpa uneia dintre părţi, iar cauzele neexecutării sunt întotdeauna posterioare încheierii contractului şi nu anterioare sau concomitente executării contractului aşa cum invocă recurenta când se referă la lipsa avizelor ce trebuiau emise anterior aprobării PUD prin hotărârea de consiliu local.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că neregularităţile premergătoare emiterii PUD conduc în final la lipsa de cauză a contractului pentru că obligaţia astfel asumată este lipsită de cauză. O atare argumentaţie nu poate fi primită pentru că excede limitelor de investire a instanţei deoarece, raportat la obiectul şi cauza acţiunii deduse judecăţii, este de reţinut că instanţa nu a fost învestită să verifice valabilitatea contractului de concesiune din această perspectivă (a lipsei de cauză).

Cât priveşte radierea dreptului de concesiune din cartea funciară, o atare operaţiune poate fi cenzurată pe calea plângerii conform procedurii reglementată prin Legea nr. 7/1996, în acest sens.

În condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a înţeles să cheme în judecată şi Academia Română, care, devenită proprietara terenului (ce face obiectul concesiunii) în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a subrogat de drept în locul pârâtului Consiliul Local, în calitate de concedent, nu se poate analiza dacă declaraţia de reziliere emisă de Academia Română în temeiul pactului comisoriu de ultim grad a fost corectă, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel respectă exigenţele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a procedat la o devoluare a fondului în limitele obiectului cererii de chemare în judecată şi prin raportare la criticile formulate şi la limitele rejudecarii, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în raport de situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat.

Cadrul procedural este determinat de reclamantă şi, în respectarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa este ţinută să se pronunţe în limitele investirii impuse de elementele acţiunii, exigenţe care au fost respectate în cauză.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC M.G.C. SRL împotriva deciziei nr. 214 din 30 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 3 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 313/2015. Civil. Alte cereri. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 311/2015. Civil. Nulitate act juridic.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 312/2015. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs