ICCJ. Decizia nr. 1474/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1474/2015
Dosar nr. 285/2/2015
Şedinţa publică din 2 iunie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 5 iulie 2011, reclamanta M.L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
- obligarea pârâtului la plata sumei de 1.282.600 lei, reprezentând echivalentul creanţei garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire nr. 12238 din 18 mai 2010 emis de către Guvernul României, prin C.C.S.D., sub condiţia suspensivă ca reclamanta să restituie pârâtului cantitatea de 1.282.600 de acţiuni deţinute la F.P.;
- în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unui număr de acţiuni la F.P., reprezentând echivalentul diferenţei dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 1.282.600 de acţiuni deţinute la F.P. şi creanţa garantată asupra statului în cuantum de 1.282.600 lei;
- obligarea la plata sumei de 265.768 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia încasării creanţei garantate asupra statului în cuantum de 669.400 lei;
- obligarea, în subsidiar, a pârâtului la remiterea unui număr de acţiuni Ia F.P., reprezentând echivalentul sumei de 265,768 lei;
- obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 1.952.000 lei, începând cu data de 20 septembrie 2010 şi până. la momentul plăţii efective a sumei mai sus-arătate;
- obligarea pârâtului Ia plata sumei de 200 lei, reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere. începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce va soluţiona prezenta cauză.
Prin sentinţa nr. 741 din 22 mai 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia III-a Civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Mazilu Lucreţia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 998 -999 C. civ. instituie un principiu de drept şi anume, acela al răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, în baza căruia poate fi obligată la repararea prejudiciului persoana (fizică sau juridică) care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită.
Fapta ilicită se exteriorizează sub forma unei acţiuni comisive sau sub forma unei omisiuni, adică a unei abţineri de la acţiune într-o împrejurare în care există obligaţia de a acţiona.
Fapta Ilicită antrenează răspunderea civilă delictuală când aduce atingere unor drepturi subiective pe care victima le-a dobândit într-o altă modalitate decât printr-un contract aflat în curs de executare, încheiat cu făptuitorul; ea angajează răspunderea civilă contractuală atunci când constituie o încălcare a unei obligaţii contractuale, respectiv a unui drept subiectiv izvorât dintr-un contract aflat în curs de executare, în care victima şi făptuitorul au calitatea de părţi.
Pentru a fi angajată răspunderea contractuală este necesar ca între reclamantă şi pârât sa preexiste un contract valabil încheiat; or, între reclamantă şi pârâtul Statul Român reprezentat de C.C.S.D. nu s-a încheiat niciun contract, prin urmare nu poate fi invocată răspunderea pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale care nu se află în fiinţa.
În ce priveşte acţiunea Statului Român de a opta unilateral pentru modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv în forma acordării titlurilor de despăgubire emise de C.C.S.D., aceasta nu poate constitui o acţiune sau inacţiune care să atragă răspunderea civilă delictuală, deoarece au fost emise în baza Legii nr. 247/2005, deci în executarea legii, fiind acte administrative.
De asemenea, împrejurarea că reclamanta a optat pentru vânzarea acţiunilor la un preţ mai mic comparativ cu valoarea lor nominală reprezintă o conduita proprie a reclamantei care nu poate fi atribuită pârâtului Statul Român.
Cotarea la Bursă a acţiunilor emitentului F.P. nu poate fi considerată ca reprezentând o acţiune ilicită, aceasta realizându-se In conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII.
Susţinerea potrivit căreia Statul Român a stabilit în mod unilateral că valoarea de tranzacţionare pe Bursă a acţiunilor F.P.a va fi una şi aceeaşi cu valoarea nominala unitară a acţiunilor emitentului nu reprezintă o conduită ilicită, ci se încadrează în activitatea de legiferare proprie acestui subiect de drept.
Susţinerea reclamantei în sensul că dispoziţiile legale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247//2005 instituie o veritabilă discriminare între două categorii de creditori nu poate fi asociată unei fapte ilicite, întrucât activitatea de legiferare este un atribut exclusiv al Statului şi aceasta în condiţiile m care aceste dispoziţii nu au fost declarate neconstituţionale pentru motivul invocat de reclamantă.
Prin Decizia nr. 104/A din 3 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta M.L. împotriva sentinţei tribunalului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., în condiţiile în care valorificarea acţiunilor atribuite în procedura acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, s-a realizat pe piaţa bursieră la o valoarea inferioară decât cea nominală, fiind afectat astfel principiul restituirii integrale, care în cazul concret al speţei, îmbracă forma despăgubirii prin echivalent a foştilor proprietari la valoarea reală de circulaţie a imobilului, imposibil de retrocedat în natură.
În egală măsură, reclamanta a mai invocat încălcarea prevederilor art. 14 din C.E.D.O., din perspectiva faptului că prin întârzierea listării la Bursă a F.P.a s-a creat o situaţie discriminatorie între foştii proprietari care au obţinut acţiuni anterior acestui moment şi respectiv ulterior. Reclamanta s-a prevalat şi de dispoziţiile art. 13 din C.E.D.O., text de lege invocat ca temei juridic pentru aspectele critice formulate în apel. Totodată, reclamanta, susţinând îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile a statului, arată că daunele solicitate prin prezenta acţiune sunt menite să acopere prejudiciul cauzat de pârât prin nerespectarea normelor şi termenelor legale, altfel spus, prin neaplicarea legislaţiei reparatorii speciale în litera şi spiritul său, ceea ce a condus ia obţinerea în final a unei despăgubiri băneşti (în urma tranzacţionării la Bursă a acţiunilor emise în procedura Legii nr. 247/2005) inferioară valorii nominale a acţiunilor şi implicit, valorii reale de circulaţie a imobilului, neretrocedabil în natură, acesta fiind nivelul la care legiuitorul a prevăzut despăgubirea foştilor proprietari deposedaţi abuziv prin actul normativ anterior menţionat. Practic, reclamanta, îndreptându-se direct împotriva Statului Român, solicită prin prezenta acţiune cu titlu de daune o modalitate de completare a despăgubirilor obţinute ca rezultat al vânzării pe piaţa bursieră a acţiunilor care i-au revenit în procedura Legii nr. 247/2005, Titlul VII, până la valoarea de circulaţie a imobilului pentru care s-a formulat notificare.
Reclamanta şi-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile dreptului comun (art. 998, 999, 1073, 1075, 1082, 1091 şi 1101 din vechiul C. civ.), ale art. 11, 16, 20 21 şi 44 din Constituţie, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 6, 13 şi 14 din această convenţie.
Potrivit art. 12 alin. (3) din Titlul VIl al Legii nr. 247/2005, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, capitalul social iniţial al F.P.a este împărţit în acţiuni deţinute de M.F.P. O parte dintre acestea pot fi vândute de către M.F.P. prin operaţiuni bursiere autorizate de reglementările operatorului de piaţă sau legislaţia aplicabilă, iar cealaltă parte va fi distribuită titularilor titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie, după caz, în condiţiile legii. Acţiunile vor fi distribuite persoanelor menţionate în acest articol prin transformarea titlurilor de despăgubire sau a titlurilor de conversie, după caz, în acţiuni emise de F.P., conform mecanismului prevăzut la cap. V 1, Realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de F.P. determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri.
Fapta imputata Statului Român şi pentru care se solicită angajarea răspunderii civile este opţiunea acestuia ca operaţiunea de conversie în acţiuni emise de F.P. a titlurilor de despăgubire să se realizeze la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, combinată cu listarea F.P.a la Bursă cu o întârziere de 5 ani.
În esenţa, reclamanta reliefează aspectele nevralgice eu care s-a confruntat sistemul reparatoriu reglementat de legislaţia specială şi care au pus sub semnul întrebării funcţionalitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 247/2005.
Curtea de apel a reţinut că valoarea nominală a acţiunilor a fost stabilită prin actul constitutiv (art. 3 alin. (3)) al F.P.a, care reprezintă anexa la H.G. nr. 1481/2005, deci printr-un act normativ.
Înregistrarea la C.N.V.M. (în condiţiile în care, până la desemnarea unei societăţi de administrare, F.P. a fost administrat de M.F.P., prin Consiliul de supraveghere, ai cărui membri au fost numiţi prin ordin al ministrului finanţelor publice, potrivit art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1481/2005, iar F.T.I.M. Ltd U.K. B.B. a devenit administrator unic al Fondului în septembrie 2010) a avut loc în august 2010, în baza Regulamentului nr. 4/2010 privind înregistrarea la C.N.V.M. şi funcţionarea S.C. F.P. SA, precum şi tranzacţionarea acţiunilor emise de aceasta emis de C.N.V.M. - act normativ, iar în ianuarie 2011 Fondul a fost listat la B.V.B.
Toate cauzele din jurisprudenţa C.E.D.O. la care a făcut referire reclamanta sunt anterioare acestui moment.
Raportat la structura normei juridice, conduita care trebuia respectată (dispoziţia) este respectarea dreptului de proprietate, care se regăseşte într-o prevedere convenţională, respectiv art. l din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, într-o dispoziţie constituţională, şi anume art. 44 din legea fundamentală, precum şi într-o prevedere legală de rang inferior Constituţiei, în concret art. 480 vechiul C. civ., ca temei juridic al acţiunii în revendicare, căruia îi corespunde în prezent art. 563 N.C.C.
Cât priveşte textele de lege care ar consacra, cu titlu de sancţiune, acordarea de despăgubiri băneşti, acestea nu sunt precis specificate, reclamanta făcând trimitere, de asemenea, la dispoziţii convenţionale, constituţionale şi la prevederi legale cu forţă juridică inferioară, care urmează a fi analizate.
În aceste condiţii, admiterea cererii presupune constatarea de către instanţa a încălcării de către stat, prin prevederile legale incriminate sau prin emiterea lor cu întârziere, a uneia din dispoziţiile (convenţionale, constituţionale sau legale) care consacră principiul respectării dreptului de proprietate şi, subsecvent, întrunirea cerinţelor dintr-un text (din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, din Constituţie sau dintr-o lege) care stabileşte obligaţia pârâtului de a plăti într-o asemenea ipoteză despăgubiri băneşti pentru prejudiciul cauzat.
Premergător, instanţa de apel a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o competenţă a instanţelor naţionale de a verifica existenţa unei compatibilităţi a dreptului intern cu dispoziţiile Convenţiei în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminenţa dispoziţiilor Convenţiei faţă de orice alta prevedere contrară din legislaţia naţională (cauza Dumitru Popescu împotriva României).
Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa C.E.D.O. (de exemplu, în cauzele Murray împotriva Regatului Unit, "Wulis împotriva Marii Britanii), art. 13 nu merge până acolo încât să impună statelor contractante obligaţia să prevadă în legislaţia lor interna căi de atac prin care să poată fi denunţate, în faţa unei autorităţi naţionale, înseşi normele legale interne ca fiind contrare, prin ele însele, dispoziţiilor Convenţiei.
Prin urmare, acest, text nu deschide calea unui „recurs naţional în convenţionalitate", care, teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o normă juridică internă a unui drept prevăzut de Convenţia sau de protocoalele sale adiţionale.
În esenţă, art. 13 garantează un recurs, o cale de atac ce permite punerea în discuţie a modalităţilor de aplicare a acestora cu privire la un drept apărat de Convenţie, în privinţa celui ce se pretinde lezat de consecinţele actului, dar nu garantează atacarea în sine a însuşi conţinutului normelor legale. Controlul de convenţionalitate a normelor naţionale nu poate forma obiectul unui „recurs efectiv" instituit de art. 13 din Convenţie.
Aşa cum a statuat Curtea, în jurisprudenţa sa, interpretarea dispoziţiilor art. 13 din C.E.D.O. trebuie realizată de o aşa manieră încât cerinţele acestui text convenţional să vină în sprijinul prevederilor art. 6 din C.E.D.O., întărind exigenţele acestui din urma articol (cauza Kudia împotriva Poloniei). Prin urmare, pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie trebuie adoptată şi în privinţa acestui ultim text al Convenţiei.
Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale nu au posibilitatea ca, pe temeiul prevederilor Convenţiei, să procedeze în aceeaşi manieră în care ar face-o C.E.D.O., respectiv să constate o încălcare a Convenţiei printr-o normă internă (adică să reţină nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziţia din norma juridică) şi, implicit, nu au îndritiiirea legală ca, în temeiul dispoziţiilor art. 41, să impună statului pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a repara consecinţele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă înaintea încălcări (adică să aplice sancţiunea din norma juridică).
Este de observat că, spre deosebire de C.E.D.O., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, pe de o parte, a decis că regulile de drept naţional, oricare ar fi ele, inclusiv cele prevăzute în Constituţie, care intră în conflict cu normele de drept comunitar, trebuie să fie considerate de judecătorul naţional inaplicabile (Costa contra B.N.E.L., 6/64, Internaţionale Handelsgesellsehaft, 11/70, Administrazione delle Finanze contra Simmenthal II, 106/77), iar pe de altă parte, a instituit principiul reparării prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor comunitare de către stat, în temeiul cărora acestea se pot adresa instanţelor naţionale pentru repararea prejudiciului suferit (Andrea Francovieh, Danila Bonifaci şi alţii contra Italiei, C-6/90 şi C-9/90, Brasserie du Pâcbeur SA contra Germaniei şi Regina contra Secretary of State for Transport, C-46/93 şi 48/93).
Dând eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, instanţa de apel a reţinut că, servindu-se de suportul acestor norme constituţionale, instanţele naţionale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o norma naţională şi una convenţională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o neaplicată pe prima (ca sancţiune a normei juridice) şi chiar să dispună restituirea unor sume de bani plătite în baza prevederii legale interne, deoarece într-un asemenea caz se aplică regimul juridic al plăţii nedatorate. Insă, organele judiciare interne nu pot pronunţa hotărâri prin care sa angajeze răspunderea statului pentru legislaţia adoptată cu încălcarea Convenţiei (altă sancţiune a aceleiaşi norme juridice), prin acordarea de despăgubiri băneşti. Această concepţie îşi găseşte reflectarea şi în decizia în interesul Legii nr. 27 pronunţată în anul 2011 de către instanţa supremă.
Cât priveşte raportul dintre o dispoziţie legală naţională şi Constituţie, se constată că art. 146 din legea fundamentală reglementează competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale în analizarea constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, existând astfel şi de această dată un impediment de ordin legal lato sensu în examinarea unor eventuale inadvertenţe.
Totodată, se mai constată că instanţa de contencios constituţional s-a şi pronunţat prin Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013 asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin raportare la modul în care aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27/2011, reţinând că au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, din perspectiva prevederilor art. 44 din Constituţie, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi că prin Deciziile nr. 5 din 8 ianuarie 2009 sau nr. 1241 din 6 octombrie 2009 a statuat că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, dispoziţiile legale criticate fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (2) teza a II-a, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
În egală măsură, se ridica problema competenţelor conferite instanţelor interne, din perspectiva arătată anterior, de un text de lege naţional, pe temeiul căruia ar putea verifica concordanţa unor dispoziţii legale, cum sunt cele invocate în cauză ca fapt generator de prejudiciu, cu dispoziţiile (convenţionale, constituţionale sau legale) care consacră respectarea dreptului de proprietate şi, subsecvent, constatând că o asemenea încălcare s-a produs prin legislaţia adoptată, să oblige statul pârât să răspundă prin repararea acelui prejudiciu (textele invocate de reclamantă fiind: art. 998-999 şi art. 1073, 1091, 1075, 1082 şi 1101 din vechiul C. civ.).
Or, asupra admisibilităţii unei asemenea acţiuni s-a pronunţat în sens negativ înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 27/2011, obligatorie pentru instanţa de control judiciar, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut că, prin prisma legislaţiei naţionale, dreptul reclamantei de a obţine despăgubirile băneşti pretinse nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal pentru acordarea lor, instanţa supremă servindu-se ca argument de principiul specialia generalibus derogant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.L. susţinând că instanţa de apel a interpretat greşit în mod voit actul juridic dedus judecaţii, hotărârea dată în speţă fiind insuficient motivată şi lipsită de temei legal.
Reclamanta a solicitat să se constate că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul 1, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M.O. Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la dispoziţiile art. 44 alin (1) din Constituţie, „(...) creanţele asupra statului sunt garantate", conform cărora titlurile de despăgubire în cuantum de 1.282.600 lei emise de către Guvernul României prin A.N.R.P. în favoarea recurentei-reclam ante „incorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate".
Instanţa de apel a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat pe larg atât în cuprinsul cererii introductive, cât şi în cererea de apel: dispoziţiile art. 1073, 1091, 1075, 1082, 1101 din vechiul C. civ., precum şi dispoziţiile art. 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535, 1536 din N.C.C. prin raportare la prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001* republicată, art. 4 lit. a) şi b) şi art. 3 lit. a) din Titlului VIl al Legii nr. 247/2005, art. 3 lit. a) din Titlul VII ai L.247/2005. Legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparaţie şi-a asumat obligaţia ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dacă cadrul legal în baza căruia s-a obţinut titlul de despăgubire cu regim de creanţă garantată asupra statului a constat în legislaţia specială în domeniu - Legea nr. 10/2001 şi Titlu VII al Legii nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului de creanţă al reclamantei nu poate fi altul decât legislaţia dreptului comun în materie, mai sus arătat.
În ceea ce priveşte întrunirea elementelor cumulative ale răspunderii delictuale, reclamanta a arătat că în speţă există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, care prin omisiune intenţionată a ignorat factorii de risc menţionaţi In cererea introductivă şi, totodată, nu a respectat termenele imperative prevăzute de art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum şi dispoziţiile art. 12 din acelaşi Titlu, inacţiuni şi omisiuni care au făcut ca preţul acţiunilor F.P. să fie sub valoarea nominală de 1 leu/acţiune.
Instanţa de apel nu a lacul nicio referire la concluziile rapoartelor de expertiză judiciare şi extrajudiciare depuse la dosar, în ceea ce priveşte culpa statului, deşi concluziile primelor două obiective ar fi fost de natură a dezlega în mod elocvent dilema culpei statului privind răspunderea pentru fapta proprie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Constituţie, instanţa de apel ar fi trebuit să aplice cu preeminenţă art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., pentru ca privarea abuzivă de proprietate din dreptul de creanţă garantată să fie înlăturată.
Recurenta a arătat şi faptul că a solicitat aplicarea în litera şi în spiritul său a cadrului legal prevăzut de legislaţia specială de reparaţie pentru a fi în măsură să îşi valorifice în mod integral şi nu parţial dreptul de creanţă garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanţei.
Dacă legiuitorul ar fi înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele mai sus arătate şi să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, în această situaţie şi-ar fi găsit incidenţa dispoziţii legale prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Chiar noua Lege cu nr. 165/2013 - art. 24, privind stabilirea şi plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, nu cuprinde dispoziţii legale privind plafonarea despăgubirilor acordate, ci doar eşalonarea plăţii acestora.
Pe cale de consecinţa, este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale reparative în vigoare, guvernate de principiul restituirii integrale raportat la împrejurarea că pârâtul nu a listat la Bursă F.P. în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la Bursă a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul F.P. la care statul este acţionar majoritar, ignorând totodată, cu rea-credinţa, principii elementare ale funcţionarii pieţei de capital, să conducă de fado la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate, în proporţie de mai puţin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, intrate de drept în vigoare şi elaborate cu respectarea Legii nr. 24/2000.
în cadrul legislaţiei speciale de reparaţie, guvernată de principiul restituirii integrale, (chiar şi în cazul noii Legi nr. 165/2013) nu este prevăzut. niciun factor aleatoriu, riscuri bursiere (aşa precum a reţinut instanţa de apel), şanse de câştig, riscuri de pierdere, etc, specifice contractelor de prinsoare ori de asigurări, ci doar garanţia că bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului şi imposibil de restituit în natură se vor restituii prin echivalent ia valoarea lor de circulaţie şi neplafonat.
Deşi fluctuaţiile pieţei bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate, statul a cunoscut ori putea cunoaşte această împrejurare (cum arată şi concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cau2ă), ori în subsidiarul extrem, acesta a avut posibilitatea să se informeze timp de 5 ani de zile (cât a durat listarea F.P. la Bursă) cu privire Ia o regulă elementară a pieţei de capital şi anume, că în cazul oricărei companii listate la Bursă este foarte probabil să existe un discount semnificativ (între 30-60%) din valoarea nominală (activ net unitar/acţiune), îndeosebi în cazul pieţelor emergente.
Cu toate acestea, pârâtul a decis în cunoştinţă de cauză ca operaţiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze totuşi ia valoarea nominală de 1 leu/acţiune.
Ca atare, statul a optat ca ansamblul riscurilor pieţei bursiere să revină în sarcina foştilor proprietari abuzaţi atât de către fostul regim comunist, prin naţionalizările fără titlu, cât şi de actualul regim constituţional, care a permis înstrăinarea către terţi în baza Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 15/1990, ori ca urmare a procesului de privatizare, a unor bunuri pe care statul le deţinea doar în posesie abuzivă, întemeiată şi conservată prin violenţă,
Prin neonorarea integrală a unor titluri de despăgubire cu regim de creanţă garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natură temporală (momentul emiterii acţiunilor F.P.a - înainte ori după listarea F.P.a la Bursă) s-ar vătăma ia modul cel mai grav şi securitatea raporturilor juridice, cum se arată şi în cauza Ştetanică şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 177 din data de 14 martie 2011.
Într-adevăr, ipoteza obţinerii unui preţ de 1 leu/acţiune ar fi putut fi reală doar în cazul în care cotaţia acţiunilor emitentului F.P. s-ar ti apropiat măcar într-o singură şedinţă de tranzacţionare de cotaţia de 1 leu/acţiune.
Însă, de la momentul listării F.P, la Bursă - 25 ianuarie 2011 şi până în prezent, cotaţia maximă atinsă de aceste acţiuni a fost de doar 0,75 lei/acţiune (in prezent 0,75 lei/acţiune), iar faptele notorii nu trebuiesc demonstrate.
Legislaţia specială de reparaţie a fost pusă în aplicare în mod defectuos de către pârât, atât temporal cât şi funcţional, jurisprudenţa C.E.D.O. în acest sens fiind relevantă: decizia din 20 ianuarie 2009 - cauza Katz vs. România, decizia din 25 ianuarie 2007 - cauza Negoiţă vs. România, decizia din 5 octombrie 2006 - cauza Penescu vs. România), decizia din 8 februarie 2007 - cauza Sîroia vs. România, decizia din 12 februarie 2006 - cauza Porţeanu vs. România, cauza Faimblat vs. România.
Singura cerinţă impusă de C.E.D.O., în interpretarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, statelor care aleg să repare prejudiciile cauzate prin naţionalizarea sau confiscarea imobilelor este ca soluţia adoptată "să fie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept îa care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii" (cauza Kopecky contra Slovaciei) - ceea ce în speţă nu s-a întâmplat, întrucât Legea nr. 10/2001 a prevăzut, încă de la aplicare, acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, dacă restituirea în natură a imobilelor obiect al notificărilor nu este posibilă (una dintre masurile reparatorii stabilite ulterior prin cadrul reglementat prin Legea nr. 247/2005 fiind F.P.), iar creanţa cuprinsă în titlul de despăgubire este una garantată, conform disp. art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Situaţia neftmcţionării F.P.a este de notorietate, a generat mai multe condamnări ale Statului Român la C.E.D.O., iar instanţele judecătoreşti naţionale investite cu acţiuni similare au constatat deja că listarea fondului la Bursă, prevăzută de Legea nr. 247/2005, s-a realizat cu mare întârziere şi cu încălcarea termenelor legale imperative.
Ca urmare, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Român, care a întârziat listarea ia Bursă a F.P.a, nu a respectat termenele legale de listare a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul F.P.a la care statul este acţionar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcţionarii pieţei de capital, acţiunile fiind tranzacţionate cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.
Ceea ce trebuie înlăturat, prin admiterea acestei acţiuni este prejudiciul ce i-a fost cauzat reclamantei, întrucât nu a beneficiat de o garantare reală a creanţei sale şi a intrat vădit dezavantajată în jocul bursier.
Cele două ipoteze juridice reglementate prin Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii se referă la situaţia cererilor injustiţie întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, ori la situaţia în care se încearcă eludarea Legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005.
În speţă, reclamanta nu contestă conform disp, art. 26 afin.(3) din Legea nr. 10/2001 vreo decizie emisă în baza acestei legi de către entitatea deţinătoare şi nici nu încercă să obţină despăgubiri cu eludarea legilor speciale de reparaţie. Este vorba de cu totul altă premisă decât cele două premise circumscrise sferei de aplicare ale acestui recurs în interesul legii la care pârâtul face referire printr-o interpretare extensivă prin analogie.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed, urmând a fi respins;
În ceea ce priveşte motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., reclamanta nu a dezvoltat critici care să poată fi încadrate în ipotezele prevăzute de aceste dispoziţii legale.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Recurenta nu a precizat care este actul pretins denaturat şi în ce ar consta denaturarea, astfel încât o simplă afirmaţie tăcuta în acest sens nu poate constitui o motivare a respectivului motiv de recurs.
Nici critica recurentei în sensul că hotărârea instanţei de apel ar fi insuficient motivată nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi nu pct. 7 indicat.
În speţă, decizia curţii de apel respectă cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivarea ce susţine soluţia adoptată şi în temeiul căreia instanţa şi-a format convingerea.
Toate criticile formulate se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
În esenţă, reclamanta susţine că prin măsurile adoptate sau întârzierea în adoptarea unor măsuri eficiente, intimatul Statul Român nu a asigurat funcţionarea în timp util a F.P.a şi valorificarea acţiunilor sale acordate prin titlul de conversie la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, având în vedere că acţiunile la F.P. au fost cotate sub această valoare încă de ia prima zi de tranzacţionare (25 ianuarie 2011).
Or, în condiţiile în care, în ce-o priveşte pe recurentă, procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost integral parcursă, fiindu-i emis titlul de despăgubire (ce încorpora creanţa sa împotriva statului) şi ulterior, titlul de conversie prin care a primit acţiuni la F.P., reclamanta şi-a realizat integral dreptul de creanţă la momentul la care a intrat în posesia titlului de conversie, aşadar, a unui număr de 1.952.000 acţiuni la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, corespunzător valorii stabilite prin titlul de despăgubire - 1.952.000 lei.
Ca atare, şi obligaţia corelativă a statului s-a stins, conform celor expres prevăziite de art. 12 alin. (3) din Titlul VIl al Legii nr. 247/2005; „Realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de F.P. determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri".
În consecinţă, recurenta nu poate afirma o „ingerinţă" în respectarea dreptului său de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană.
Ulterior dobândirii acestor acţiuni de către cel îndreptăţit, creşterea sau scăderea vaiorii acţiunilor ţine de raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa de capital, care, implicit, comportă şanse de câştig, dar şi riscuri de pierdere; în plus, valorificarea acestora pe piaţa bursieră nu mai antrenează raporturi. juridice între recurentă şi Statul Român.
Fără a nega existenţa unei întârzieri a listării la Bursă a F.P.a, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între această întârziere şi pretinsul prejudiciu invocat de recurentă, afirmaţiile acesteia plecând de la premisa falsă, eronată şi nesusţinută de niciun argument, în sensul că o sistare „în termen" a F.P.a ar fi garantat obţinerea unui preţ al acţiunilor în cea dintâi zi a tranzacţionării acestora pe bursă (sau începând cu această data) de cel puţin 1 leu/ acţiune, adică a unei valori cel puţin egale cu cea la care s-a realizat conversia.
Cum recurenta nu a indicat existenţa unei norme legale care să instituie în sarcina Statului Român obligativitatea garantării valorii acţiunilor la F.P. de (cel puţin) 1 leu la momentul primei listări la Bursă şi, pe de altă parte, nu există niciun argument de a considera că o listare la Bursă a fondului anterioară datei de 25 ianuarie 2011 ar fi asigurat obţinerea unui preţ mediu de tranzacţionare a acţiunilor de cel puţin 1 leu/acţiune (aşadar, egal cu preţul de conversie), este înlăturată teza unei valorificări parţiale a titlului de despăgubire constând în Decizia nr. 12238 din 18 mai 2010, susţinută de către recurentă şi nu există vreo legătură de determinare dintre suma solicitată prin acţiune şi faptul prejudiciabil imputat, respectiv faptul nelistării la Bursă a F.P.a conform dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.
Referitor la trimiterea recurentei la jurisprudenţa C.E.D.O. în care se reţine că F.P. nu ar fi funcţionai într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensaţii, este de reţinut că sancţionarea nefuncţionării F.P. a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilităţii de tranzacţionare a acţiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acţiunilor la valoarea nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacţionare a acţiunilor.
Având în vedere că recurenta invocă garanţiile art. 1 din Protocolul 1 şi se prevalează inclusiv de jurisprudenţa C.E.D.O., este util a se preciza ca în parag. 180-183 din hotărârea pilot „Măria Atanasiu şi alţii contra României" din 12 octombrie 2010, Curtea a concretizat posibile „ingerinţe" în dreptul la respectarea bunurilor în contextul legislaţiei din România privind retrocedările, astfel: (1) neexecutarea unei decizii administrative a autorităţii locale competente prin care i se recunoaşte părţii interesate un drept la reparaţie („interes patrimonial" apărat de art. 1 din Protocolul 1) constituie o ingerinţă în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (a se vedea şi Marin şi Gheorghe Rădulescu împotriva României, nr. 15.851/06, §§ 20 - 22; 27 mai 2010) - parag. 180; (2) neexecutarea unei decizii administrative care recunoaşte dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabileşte reprezintă o ingerinţă, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, §21, din 12 mai 2009) - parag. 181; (3) neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti ce recunoaşte un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din primul alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneş şi alţii împotriva României, nr. 25.862/03, parag. 46 -47, din 3 martie 2009).
Astfel cum se poate constata, în oricare dintre situaţii, „ingerinţa" este generată de neexecutarea obligaţiei asumate de Stat prin adoptarea legislaţiei în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv de regimul anterior (în cauză, măsura alternativă a despăgubirii în condiţiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005).
Or, în antrenarea garanţiilor art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, recurenta susţine ingerinţa ca fiind o inacţiune a autorităţilor în urgentarea listării la Bursa a acţiunilor la F.P., măsură care, în opinia sa, ar fi trebuit să-i garanteze valorificarea acţiunilor la valoarea lor nominală.
În mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene, a Protocoalelor sale adiţionale ca şi a jurisprudenţei C.E.D.O., judecătorului naţional nu îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea judecătorească are efecte doar între părţile litigante.
În plus, dacă un reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenţie, deci a unei „ingerinţe" din partea autorităţilor statului, în aplicarea Convenţiei, judecătorul naţional poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei naţionale care este cauza ingerinţei (cu respectarea celorlalte cerinţe de evaluare ce decurg din jurîsprudenţa C.E.D.O.) şi care nu a trecut testul de proporţionalitate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privinţa acelei persoane, un just echilibru între interesul general şi cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directa a Convenţiei.
Or, în cauza dedusă judecăţii, dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în forma în vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate, recurenta-reclamantă neindicând în concret vreun text din conţinutul acestui act normativ care să garanteze destinatarilor legii, prmtr-o prevedere expresă, însăşi valorificarea acţiunilor obţinute prin titlul de conversie întocmai la valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii şi ofertei ce guvernează piaţa bursieră).
Ca normă specială, Legea nr. 247/2005 înlătură aplicarea dreptului comun invocat de reclamantă - inclusiv în materia executării obligaţiilor, în aplicarea principiului specialia generalihus derogant, subliniat şi prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011, menţionată în acest sens de decizia de apel, precum şi analiza prin comparaţie cu alte norme speciale.
În considerarea celor anterior arătate, relativ şi la operaţiunile ulterioare încheierii procedurii Legii nr. 247/2005, nu se poate reclama o faptă culpabilă a statului, (inclusiv sub aspect probator - omis a fi avut în vedere de instanţa de apel), în măsură să atragă răspunderea sa delictuală - în sensul invocat în prezenta cauză.
Având în vedere considerentele reţinute, recursul declarat de reclamantă va fi respins, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L. împotriva Deciziei nr. 104/A din data de 3 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1927/2015. Civil. Acţiune în anularea... | ICCJ. Decizia nr. 1833/2015. Civil → |
|---|
