ICCJ. Decizia nr. 371/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 371/2015
Dosar nr. 19146/3/2013
Şedinţa publică din 10 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Fondul şi hotărârea instanţei de fond:
Prin Sentinţa civilă nr. 1706/2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a admis acţiunea reclamanţilor W.S.C. şi W.I. şi cererea de intervenţie formulată de intervenienţii W.E., W.A.G. şi W.M., în contradictoriu cu pârâţii T.C., T.I. şi D.A. şi s-a dispus obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor şi intervenienţilor, imobilul situat în Bucureşti. S-a dispus şi evacuarea pârâţilor din imobil.
S-a reţinut că, deşi în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 care impun alte proceduri de valorificare a drepturilor foştilor proprietari asupra imobilelor preluate de Statul Român în perioada 1945 - 1989, având în vedere Sentinţa civilă nr. 6851/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti precum şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, Weigel vs. Bică ce viza un litigiu identic celui de faţă, acţiunea se impune a fi admisă, iar imobilul restituit în natură către reclamanţi în baza art. 480 şi urm. C. civ.
Apelul şi hotărârea instanţei de apel:
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii arătând că, de fapt, reclamanţii şi intervenienţii nu au dreptul decât la un număr de 2 apartamente din imobilul situat în B-dul C., doar acestea fiind naţionalizate de la autorul lor, că în speţă prevalează aplicarea legii speciale conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin Decizia nr. 88A din 3 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a admis apelul declarat de apelanţii pârâţi, s-a schimbat în tot sentinţa în sensul că s-au respins acţiunea principală şi cererea de intervenţie, ca neîntemeiate.
Instanţa de apel a reţinut că, prin acţiunea de faţă, reclamanţii au revendicat, pe calea dreptului comun, de la pârâţi, imobilul apartament nr. 2 situat în Bucureşti. Au intervenit în cauză, invocând dreptul de coproprietate asupra imobilului în litigiu, intervenienţii W.E., W.A.G. şi W.M.
Reclamanţii şi intervenienţii au arătat că drepturile lor derivă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1925 prin care autorul lor W.C. a devenit proprietar al întregului imobil de la adresa menţionată, imobil compus dintr-un număr de 10 apartamente. Din cele 10 apartamente ce compun imobilul, doar două au fost naţionalizate de la autorul reclamanţilor şi intervenienţilor, prin Decretul nr. 92/1950, conform anexei la acesta.
Reclamanţii au promovat, pentru valorificarea drepturilor lor, o acţiune în revendicare, admisă prin Sentinţa civilă nr. 6851/1999, nemotivată, prin care s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti să lase în proprietate şi posesie reclamanţilor întregul imobil de la adresa B-dul C., fără a distinge în funcţie de apartamentele componente.
La data pronunţării sentinţei de mai sus însă, Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu mai era proprietar al imobilului pentru că apartamentele componente, inclusiv cel din litigiul de faţă, fuseseră înstrăinate către persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995. Printr-un astfel de contract încheiat sub nr. 451/1996, pârâţii din prezenta cauză au devenit proprietari ai apartamentului revendicat.
Este necontestat că reclamanţii au formulat, tot în consideraţia valorificării drepturilor lor, notificare în baza Legii nr. 10/2001 în legătură cu acelaşi imobil. La fel de necontestat este faptul că, pe calea dreptului comun, reclamanţii au obţinut restituirea în natură a unora dintre cele 10 apartamente ale imobilului, tot aşa cum pentru altele dintre acestea, demersul lor pe aceeaşi cale a dreptului comun a fost respins.
Pentru unul dintre apartamente, cel cu nr. 3, reclamanţii au beneficiat şi de o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, în sensul că, deşi recunoaşte existenţa unei legi speciale de despăgubire, Curtea constată că modalitatea de despăgubire este ineficientă şi nefuncţională prin Fondul Proprietatea şi că acest fapt îi prejudiciază pe reclamanţi.
În acest context faptic şi juridic a fost promovată şi însuşită acţiunea de faţă de către reclamanţi, respectiv intervenienţi.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi în anul 1996, în baza Legii nr. 112/1995 este valid şi produce efecte, urmând a fi comparat cu titlul reclamanţilor şi intervenienţilor, ce emană de la fostul proprietar. Judecătorul fondului a apreciat că, deşi preeminentă, legea specială de reparaţie - Legea nr. 10/2001, nu poate prevala totuşi, ca modalitate de despăgubire, faţă de prezenta acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, motivat de efectele hotărârii judecătoreşti din anul 1999 şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a apreciat că raţionamentul instanţei de fond, deşi bazat pe unele elemente justificate logic, este concluziv eronat.
Este adevărat că prin Sentinţa civilă nr. 685/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti să lase reclamanţilor în proprietate şi posesie întregul imobil din B-dul C., inclusiv apartamentul în litigiu, fapt care aparent dă dreptul reclamanţilor să beneficieze de prevederile Hotărârii Atanasiu vs. România pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pct. 140, în sensul de a i se recunoaşte existenţa "bunului" şi a ingerinţei în dreptul de proprietate asupra bunului.
În speţa de faţă, acest beneficiu nu poate fi reţinut în favoarea reclamanţilor, pentru că noţiunile corelative de "bun" şi "ingerinţă" sunt condiţionate în recunoaşterea lor de două condiţii: primo, existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care autoritatea statală să fie obligată la restituire, şi secund, refuzul autorităţii de a restitui.
În cauză, prima condiţie este îndeplinită, nu şi cea de-a doua pentru că autoritatea nu avea cum să refuze restituirea în condiţiile în care nu mai era titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, nici cel puţin la data pronunţării hotărârii naţionale de obligare la restituire, în anul 1999, bunul ieşind din patrimoniul autorităţii în condiţiile Legii nr. 112/1995 încă din anul 1996.
Hotărârea naţională de restituire nu poate şi nu putea constitui "titlu executoriu" în înţelesul pct. 143 din Hotărârea Atanasiu a Curţii Europene iar modalitatea de reparaţie prin care reclamanţii pot să transforme într-o "valoare patrimonială" dreptul lor, este cea prevăzută de "legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi" conform pct. 142 din aceeaşi Hotărâre pilot Atanasiu.
De altfel, acest mod de soluţionare se impune, cu atât mai mult cu cât reclamanţii au înţeles să apeleze la procedura de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin depunerea notificării, cale specială pe care au obligaţia să o "epuizeze" atât în faza administrativă, cât şi în cea judecătorească.
În aceste condiţii, compararea titlurilor deţinute de părţi va da câştig de cauză pârâţilor, prin contractul de vânzare-cumpărare legal încheiat în baza Legii nr. 112/1995 raportat la un titlu al reclamanţilor a cărui eficienţă nu poate fi valorificată şi invocată în calea dreptului comun, ci, astfel cum au ales chiar reclamanţii, pe calea specială a Legii nr. 10/2001 până la "epuizarea" acesteia.
Instanţa de apel a respins apărările reclamanţilor referitoare la predictibilitatea procesului prin raportare la alte hotărâri judecătoreşti prin care au recuperat pe calea dreptului comun un număr de apartamente aflate în situaţie identică celui de faţă, cu motivarea că, în egală măsură, astfel de demersuri le-au fost respinse.
S-au înlăturat şi criticile apelanţilor pârâţi privind calitatea de proprietari a reclamanţilor doar pentru două apartamente care le-au fost deja restituite, cu motivarea că în cauză reclamanţii au făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul tuturor apartamentelor din imobil şi că ei, reclamanţii şi intervenienţii sunt moştenitorii acestuia. Faptul că doar două apartamente din imobil au fost naţionalizate nu ar prezenta relevanţă probatorie decât, eventual, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, acolo unde restituirea solicitată poate fi probată prin mijloace specifice, inclusiv prin menţiunile din decretele de naţionalizare, expropriere, etc.
Împotriva Deciziei nr. 88A din 3 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii W.S.C., W.I. şi intervenienţii W.A.G., W.E. şi W.M.
Recurenţii W.I. şi W.S.C. au invocat ca motiv de nelegalitate interpretarea greşită a actelor juridice deduse judecaţii, schimbând natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestora, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Susţin că titlul lor de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub din 19 decembrie 1925, provine de la autorul lor, W.C. care, după achiziţia terenului, a construit un imobil format din parter şi patru etaje, că în anul 1950 imobilul a fost preluat fără titlu de către stat, în integralitate, cu toate că în decretul de naţionalizare au fost menţionate a fi preluate doar 2 apartamente. În baza Sentinţei civile nr. 6851/1999 s-a dispus restituirea imobilului cuprinzând 12 apartamente, către autorul lor, reclamantul W.P.C. având drept debitor Municipiul Bucureşti, reprezentantul statului român.
Susţin că începând cu anul 2002 (şi nu după apariţia Legii nr. 10/2001 cum greşit reţine judecătorul apelului) au formulat aceste acţiuni în revendicare şi că pentru una dintre acţiuni, respinse irevocabil de instanţele naţionale, s-au adresat Curţii Europene de Justiţie, Curtea dând câştig de cauza autorului lor în cauza "Weigel împotriva României" la nivelul anului 2007. Curtea a reţinut faptul că există o încălcare a dreptului de proprietate, aceasta realizându-se prin faptul că, până la clarificarea situaţiei acţiunii în revendicare introdusă în anul 1997, Municipiul Bucureşti a înstrăinat bunul către chiriaşi. De asemenea, Curtea a reţinut că exista un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.
O prima critică a reclamanţilor vizează împrejurarea că instanţa de apel a soluţionat acţiunea în revendicare pe fondul ei, fără a proceda la analiza cauzei conform învestirii, acţiune în revendicare prin comparare de titluri ci, în baza unei excepţii procesuale - a inadmisibilităţii acţiunii - care a fost respinsă şi pentru care apelanţii nu au declarat apel. Aceasta întrucât, deşi dispozitivul nu corespunde unei veritabile excepţii, instanţa de apel arată că: "compararea titlurilor deţinute de părţi va da câştig de cauza titlului pârâţilor", raportat la un titlu al reclamanţilor a cărui eficienţă nu poate fi valorificată şi invocată în calea dreptului comun, ci, astfel cum au ales, pe calea specială a Legii nr. 10/2001. Astfel, rezultă cu certitudine că, deşi nu a analizat acţiunea de plano, instanţa respinge acţiunea fără a efectua operaţiunea juridică cu care a fost învestită.
O a doua critică are în vedere împrejurarea că hotărârea pronunţată încalcă principiul caracterului devolutiv al apelului. În motivele de apel nu se regăsesc nici una din ipotezele avute în vedere de instanţa de apel în considerente. Mai mult, instanţa de apel a respins în mod expres critica din apel, centrală de altfel, referitoare la împrejurarea că, "s-au naţionalizat doar 2 apartamente care au fost şi restituite" şi că "nu am făcut dovada că am deţinut la naţionalizare un număr mai mare de apartamente".
Astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţie, întrucât nu s-a pus în discuţia părţilor nici un moment, nici prin motivele de apel şi nici din oficiu, particularizarea cauzei în strictă raportare la hotărârea pilot.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu a ţinut cont de împrejurarea că, în speţă, "raportarea" trebuia să se facă la dreptul intern, iar în particular la cauza Weigel împotriva României şi nu la altă cauză. Hotărârea Pilot este adresată autorităţilor statului, Guvernului, şi nu instanţelor de judecată (pct. 241 din hotărâre) astfel că, abordarea cauzei de maniera "aparent dă dreptul reclamanţilor să beneficieze de prevederile hotărârii Atanasiu vs România.", nu face decât să reprezinte o motivare eminamente eronată. Pe de altă parte, instanţa de apel nu motivează în niciun fel necesitatea aplicării în speţă a prevederilor Hotărârii Atanasiu vs. România sau motivele de drept pentru care instanţa apreciază necesar a raporta situaţia din speţă la situaţia din cauza Atanasiu contra României.
Susţin că instanţa nu face aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ci o reinventează şi, pe de altă parte, abandonează dispoziţiile legii interne referitoare la revendicare, cu care a fost investită.
Recurenţii reclamanţi susţin că o încălcare a legii săvârşeşte instanţa şi atunci când face trimiteri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar o foloseşte trunchiat, în contra literei şi spiritului ei, încălcând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Susţine că toate trimiterile la cauza Atanasiu împotriva României sunt scoase din context întrucât această hotărâre nu face decât să respecte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului anterioară şi să o confirme, în sensul că, odată ce o instanţă naţională a obligat statul la restituire, datorită nelegalităţii actului de deposedare, urmează ca statul să ia toate măsurile care se impun pentru aducerea la îndeplinire a acestei dispoziţii. În măsura în care nu se atinge finalitatea hotărârii de restituire, are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional 1 la Convenţie, iar în măsura în care nu se obţin nici despăgubiri, într-un termen rezonabil, are loc o încălcare a aceluiaşi articol. Astfel, în mod constant, Curtea a sugerat instanţelor naţionale ca tratarea cauzelor să se facă "de la caz la caz", ţinând cont de specificul fiecărei situaţii în parte şi nu în mod global.
De asemenea, dreptul intern a oscilat mult între "dreptul comun - legea specială", soluţiile fiind dintre cele mai diferite.
În schimb, instanţa de apel, face o interpretare proprie şi o aplicare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Atanasiu vs România, apreciind că în speţă nu vorbim de existenţa unei ingerinţe în ceea ce priveşte dreptul reclamanţilor, întrucât nu există refuzul autorităţii de a restitui imobilul, împrejurare faţă de care nu mai este recunoscută existenţa "dreptului" în sensul Convenţiei ci, avem un drept la o "valoare patrimonială", ce poate fi obţinută pe calea legilor speciale de reparaţie.
Or, ca efect al Sentinţei civile nr. 6851 din 14 mai 1999, susţin că deţin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu doar o speranţă legitimă la un bun. Mai mult acest lucru a fost constatat şi în cauza Weigel împotriva României, încât au şi confirmarea Curţii Europene a drepturilor omului cu privire la privarea de un "bun". În aceste condiţii şi în lumina dispoziţiilor Convenţiei, motivarea dată de instanţa de apel este lipsită de orice fundament legal.
Recurenţii-reclamanţi invocă şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. învederând faptul că instanţa a interpretat eronat şi a lipsit de efectele juridice specifice o serie de înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare din 1925, autorizaţia de construire din 1932, hotărârea judecătorească de restituire a imobilului din 1998, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de intimaţii pârâţi în baza Legii nr. 112/1996.
Astfel, pe de o parte, deşi instanţa de apel a apreciat că reclamanţii se prevalează de un titlu ce provine de la autorul lor, l-a lipsit de eficienţă şi l-a transformat într-o "valoare patrimonială" apreciind că singura modalitate ce poate fi urmată pentru valorificarea dreptului este cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, a dat eficienţă "titlului" pârâţilor care provine de la un neproprietar.
În speţă, hotărârea pronunţată în anul 1999 nu este dată în baza vreunei legi speciale, ci este anterioară acestora, şi este o hotărâre întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.). În baza acestei hotărâri, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat şi cu efect retroactiv, faptul că statul nu a avut niciodată în patrimoniul său acest bun, dându-se eficienţă contractului din 1925.
În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât deja, în ceea ce îi priveşte, că deţin un bun în sensul Convenţiei, şi că," vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun - paragraf 32 din cauza Weigel împotriva României. De asemenea, în paragraful 34 din Hotărârea din 8 martie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că "în prezenta cauză", nişte terţi au devenit proprietari mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului să fi făcut obiectul unei confirmări definitive. Ca şi în cauza Străin contra României, reclamantul în speţă a fost recunoscut drept proprietar legitim, instanţele considerând incontestabil titlul său de proprietate, pe baza caracterului abuziv al naţionalizării".
În ceea ce priveşte titlul pârâţilor, instanţa a apreciat că acesta este unul valid ce poate fi comparat cu titlul reclamanţilor şi mai mult decât atât, a ales să dea preferabilitate acestui titlu fără a-l supune operaţiunii juridice a comparaţiei. Or, este de observat că prin efectul hotărârii din 1999, vânzătorul pârâţilor a fost obligat să le recunoască dreptul de proprietate. Deci, cu ocazia acelei hotărâri, s-a statuat asupra împrejurării că vânzătorul pârâţilor nu a avut niciodată în patrimoniul său acest bun. Aşadar, cu privire la titlul de proprietate al pârâţilor instanţa l-a interpretat în mod eronat, acesta fiind un titlu nul sau anulabil, susceptibil de a reprezenta titlu doar în condiţiile uzucapiunii de scurtă durată.
Astfel, instanţa de apel a interpretat eronat şi a lipsit de eficienţă juridică cauza Weigel împotriva României, unde s-a stabilit în concret că, autorul lor deţine un "bun" în sensul Convenţiei şi că, modalitatea descrisă în prezenta cauză reprezintă o ingerinţă atât în dreptul lor de proprietate, cât şi în dreptul la un proces echitabil.
În acelaşi sens, instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat recomandările din cauza Atanasiu contra României.
Faţă de considerentele expuse, recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului.
Recurenţii intervenienţi W.E., W.A.G. şi W.M. susţin că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Legii nr. 10/2001, a art. 295 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 şi a art. 480 C. civ.
Considerentele uzitate de către instanţa de apel nu constituie decât o denaturare a literei şi spiritului Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a statuat că noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate" iar "Curţii îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii "bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa sa, că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului".
Sentinţa civilă nr. 6851 din 14 mai 1999 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti prin care a fost obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Mun. Bucureşti, are întocmai caracteristicile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea sa.
Câtă vreme Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat câştig de cauza reclamantelor (Cauza Atanasiu), deşi acestea nu beneficiau de o hotărâre judecătorească a instanţelor interne de restituire a bunului, este nelegal să nu se dea eficienţă hotărârii invocate în prezentul proces, hotărâre prin care s-a dispus în mod explicit că pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştita posesie imobilul situat în Bucureşti.
Susţin că în mod eronat a apreciat instanţa de apel că hotărârea judecătorească de restituire ar fi trebuit să fi fost anterioară vânzării imobilului în litigiu către foştii chiriaşi, atâta vreme cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a instituit o atare cerinţă, legând noţiunea de "bun actual" doar de condiţia ca în dispozitivul hotărârii judecătoreşti interne să se fi dispus restituirea bunului. Mai mult, prin Hotărârea pronunţată la data de 8 martie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluţionând cererea nr. 35303/03 Cauza Weigel împotriva României şi raportându-se la aceeaşi Sentinţă nr. 6851 din 14 mai 1999, aminteşte că a considerat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia şi că terţii erau de bună credinţă, reprezintă o privare de "bun". Raportat la această soluţie, în cadrul căreia s-a statuat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, instanţa de apel a aplicat greşit o serie de considerente preluate din Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, fără incidenţă asupra cauzei de faţă.
Referitor la presupusa obligaţie de a "epuiza" atât faza administrativă, cât şi faza judecătorească a Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit ca, "în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului aceasta din urmă are prioritate".
În realitate însă, susţin recurenţii, niciuna dintre aceste două chestiuni, anume anterioritatea contractului de vânzare-cumpărare ce ne este opus de intimaţii-pârâţi în raport cu Sentinţa nr. 6851 din 14 mai 1999 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi obligativitatea parcurgerii etapelor prescrise de Legea nr. 10/2001, nu a constituit motiv de apel, prin urmare nici nu a făcut obiect de dezbateri în respectiva fază de judecată. Or, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă", în timp ce exclusiv "motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu". Analizarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii primei instanţe se face în limitele criticilor formulate prin motivele de apel.
În consecinţă, instanţa de apel avea îndatorirea de a soluţiona cererea de apel doar în raport de motivele invocate în cadrul acesteia - respectiv că soluţia primei instanţe s-ar fi raportat la o situaţie de fapt greşit reţinută, dat fiind că Sentinţa civilă nr. 6851 din 14 mai 1999 nu este opozabilă pârâţilor iar reclamanţii au obţinut deja mai multe apartamente decât au fost naţionalizate şi că hotărârea primei instanţe ar fi fost contradictorie, întrucât, deşi s-ar fi recunoscut prevalenţa legii speciale şi preferabilitatea titlului pârâţilor, totuşi a fost admisă acţiunea iar astfel s-ar fi încălcat principiul preeminentei dreptului - motive faţă de care au fost formulate apărări.
În acest sens, trebuie observat că, prin intermediul celor două întâmpinări şi concluziilor scrise depuse în faza de judecată a apelului, s-au formulat apărări exclusiv "raportat la motivele expuse prin cererea de apel" iar, sprijinindu-se în parte chiar pe argumentele expuse în întâmpinare, instanţa de apel a apreciat ca nefondate toate motivele cererii de apel, pronunţând o soluţie defavorabilă subsemnaţilor numai în raport de considerente străine apelului, ce nu constituie aspecte de ordine publică.
Recursurile sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenţii W.I. şi W.S.C., va fi respins ca nefondat.
Instanţa de apel a soluţionat acţiunea în revendicare pe fondul ei, comparând titlul reclamanţilor (sentinţa de restituire a bunului, nr. 685/1999, judecată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti) cu titlul pârâţilor (contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995). Argumentele sunt expuse pe larg la paginile 3 şi 4 din hotărâre, instanţa de apel arătând detaliat de ce dă preferinţă titlului pârâţilor. Instanţa nu a soluţionat cauza în baza excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, atât instanţa de fond cât şi cea de apel soluţionând fondul cauzei prin compararea titlurilor invocate de părţi.
Nici cea de-a doua critică a recurenţilor reclamanţi nu poate fi primită. Hotărârea pronunţată nu încalcă principiul caracterului devolutiv al apelului care presupune că instanţa de apel verifică stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă în limitele motivelor invocate în apel şi eventual a motivelor de ordine publică ce pot fi invocate şi din oficiu, potrivit art. 295 C. proc. civ. De fapt, recurenţii invocă depăşirea limitelor caracterului devolutiv al apelului prin prisma a ceea se s-a criticat prin motivele de apel şi ceea ce s-a invocat din oficiu. În speţă, instanţa, neinvocând motive de ordine publică, analizează temeinicia şi legalitatea hotărârii în limitele motivelor de apel invocate de pârâţi. Faptul că instanţa de apel a respins critica referitoare la numărul apartamentelor naţionalizate nu înseamnă o depăşire a caracterului devolutiv al apelului ci tocmai faptul că a răspuns argumentat tuturor criticilor. În motivele de apel, la pagina 6, apelanţii invocă Hotărârea pilot din 2010 care a schimbat practica instanţei europene susţinând că prin raportare la noua jurisprudenţă, Hotărârea Weigel nu mai poate fi reţinută. Intimaţii reclamanţi au avut posibilitatea să se apere faţă de aceste argumente, fiindu-le comunicate motivele de apel. Dreptul lor de a răspunde la un motiv sau argument este un drept şi nu o obligaţie, rămânând la latitudinea părţii de a-şi formula sau nu apărări faţă de toate aspectele invocate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că principiul contradictorialităţii este respectat dacă părţii adverse i s-a comunicat punctul de vedere al celeilalte părţi şi i s-a oferit posibilitatea de a depune la dosar o replică la "memoriul" respectiv sau măcar a fost informat pentru a decide dacă trebuia sau nu să răspundă (cauza Asnar c. Franţei). Părţile litigiului trebuie să aibă posibilitatea de a estima dacă un act al dosarului merită anumite comentarii din partea lor. (cauza Spang c. Elveţia). Cum în cauză, intimaţilor (recurenţilor în această cale de atac) li s-au comunicat motivele de apel nu se poate reţine o încălcare a dreptului lor de a-şi exprima opinia cu privire la aplicarea sau nu a hotărârii pilot Maria Athanasiu şi în consecinţă nici o încălcare a limitelor în care se poate cenzura hotărârea în calea de atac a apelului. Oricum instanţa era obligată să ţină seama şi să aplice jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca izvor de drept, chiar dacă părţile nu ar fi invocat-o.
Nici argumentul recurenţilor reclamanţi că instanţa de apel nu s-a raportat la dreptul intern şi la cauza Weigel împotriva României şi că s-a raportat eronat la o cauză adresată autorităţilor nu poate fi primit. Instanţa s-a raportat la dreptul intern (art. 480 C. civ.) atunci când a făcut compararea titlurilor, neputând face abstracţie de toată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de restituire de proprietăţi, inclusiv la hotărârea Pilot Maria Athanasiu. Sentinţa de restituire a bunului, nr. 685/1999, este opozabilă numai autorităţii - Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu şi pârâţilor (persoane individuale) care au cumpărat legal apartamentul în baza Legii nr. 112/1995 în anul 1996, mai înainte de restituire. Corect instanţa de apel a caracterizat titlurile părţilor. Pe cel al reclamanţilor prin prisma întregii jurisprudenţe Curţii Europene a Drepturilor Omului şi pe cel al pârâţilor prin prisma legalităţii dobândirii, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1996. De asemenea, compararea s-a făcut corect şi din punctul de vedere al succesiunii titlurilor în timp, fiind un criteriu pertinent şi esenţial ce contribuie la caracterizarea titlurilor. Soluţia Curţii din cauza Weigel cu privire la un alt apartament din acelaşi imobil are relevanţă în raport cu autoritatea statală, care, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, în imposibilitatea punerii în executare a hotărârii de restituire trebuie să transforme bunul într-o valoare patrimonială în cadrul procedurilor specifice.
Chiar în cauza Weigel din 2007 (parag. 32), raportându-se şi la cele statuate în cauza Străin, Curtea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia şi că terţii erau de bună credinţă, reprezintă o privare de bun. Dar, o asemenea privare doar combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. De asemenea, în aceeaşi cauză Weigel, atât prin Hotărârea de fond din 2007. În speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi ar putea permite o despăgubire), cât şi prin hotărârea din 14 octombrie 2008 (satisfacţie echitabilă) Curtea a prefigurat eventuala imposibilitate a statului de restituire în condiţiile în care bunul a fost vândut anterior restituirii, unor terţi de bună credinţă, stabilind în sarcina statului o satisfacţie echitabilă reprezentând valoarea de înlocuire a bunului. Cu alte cuvinte, chiar Curtea rămâne fidelă jurisprudenţei sale constante în a da eficienţă şi celorlalte principii consacrate de ea şi anume principiul stabilităţii raporturilor juridice şi principiul neaducerii vreunei atingeri unui alt drept de proprietate, care trebuie recunoscut.
Cu privire la prevalenţa titlurilor, cel invocat de vechiul proprietar deposedat care are o hotărâre de restituire, şi care prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului "are un bun", în raport cu cumpărătorul legal, de bună credinţă, aşa cum a reţinut şi Instanţa Supremă în Recursul în interesul legii - Decizia nr. 33/2008, Curtea a subliniat că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate. Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistenţa a două titluri definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).
În aceeaşi hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate "legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (parag. 37). Instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. În cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti egale cu valoarea de piaţă a bunului.
În condiţiile recunoaşterii unui "bun" în sensul convenţiei, instanţele sunt obligate să procedeze la compararea titlurilor, putând să dea preferinţă titlului mai vechi, dacă acesta este suficient caracterizat şi sub alte aspecte.
În acest sens este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că:
Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (..); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat şi în Cauza Raicu contra României).
De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice (Cauza Brumărescu contra României, parag. 61).
Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, nu este exclus ca într-o acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia, în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.
În atare situaţie, soluţia are efectul privării uneia dintre părţi de un "bun" ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular. Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Dar, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese ca, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, statul trebuie să compenseze bunul printr-un echivalent bănesc.
Revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă numai atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă statului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
Deşi nu foarte explicit, instanţa de fond face aplicarea corectă a întregii jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cea statuată în cauza Athanasiu contra României, aplicând această jurisprudenţă în caracterizarea titlurilor, fără a nega că reclamanţii au un bun şi că există o ingerinţă, dar constatând că nu există o posibilitate a statului de a restitui efectiv deoarece la data hotărârii de revendicare statul nu mai era proprietar, şi stabilind care dintre titluri este mai bine caracterizat, cu respectarea tuturor principiilor ce rezultă din blocul de convenţionalitate, a acordat prevalenţă titlului pârâţilor.
Nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia instanţa a interpretat eronat şi a lipsit de efectele juridice specifice o serie de înscrisuri nu poate fi primit.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii deţin un bun, că fac dovada proprietăţii lor dar a dat prevalenţă titlului pârâţilor, fără a lipsi de eficienţă titlul reclamanţilor. Faptul că în operaţiunea de comparare nu a dat prevalenţă titlului reclamanţilor nu înseamnă că l-a lipsit de eficienţă, în raport cu statul care a naţionalizat, urmând să se reglementeze situaţia conform legilor speciale de retrocedare. Nu se poate reţine nulitatea sau anulabilitatea titlului pârâţilor câtă vreme nu s-a solicitat să se constate aceasta.
Faţă de aceste considerente, recursul reclamanţilor va fi respins ca nefondat.
Recursul recurenţilor intervenienţi este, de asemenea, nefondat.
Asupra motivelor referitoare la faptul că instanţa de apel şi-a bazat soluţia pe denaturarea literei şi spiritului Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerentele expuse anterior sunt pe deplin valabile, ambele recursuri conţinând aceleaşi argumente de nelegalitate sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Curtea constată că instanţa de apel a aplicat corect şi dispoziţiile obligatorii statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii prin Decizia nr. 33/2008. Acţiunea în revendicare nu a fost respinsă pe excepţie, ci pe fond, ca urmare a comparării titlurilor.
Nici din punctul de vedere al aspectelor invocate de recurenţii intervenienţi instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Pârâţii au invocat în motivele de apel titlul lor şi anume contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1996, anterior hotărârii de revendicare obţinută de reclamanţi şi deci asupra acestui aspect părţile şi-au putut formula apărările, făcând obiectul dezbaterilor în toate etapele judecăţii. În ce priveşte referirea instanţei de apel la faptul că reclamanţii, al căror titlu nu poate fi preferat pentru argumentele expuse, pot să-şi transforme dreptul lor la un bun într-o valoare patrimonială în cadrul procedurilor speciale de retrocedare, la care de-altfel au şi apelat, acestea sunt argumente ale soluţiei care nu puteau fi puse în discuţia părţilor fără ca instanţa să fi fost culpabilă de antepronunţare. Aspectele legate de faptul că reclamanţii au şi apelat la procedura Legii nr. 10/2001 au făcut obiectul dezbaterilor.
De altfel, instanţa este obligată ca în hotărâre să răspundă la toate motivele de apel şi la observaţiile părţilor, iar nu în mod fragmentat la toate argumentele. Dreptul la un proces echitabil include dreptul părţilor de a fi ascultate şi de a-şi prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente. Convenţia are drept scop garantarea unor drepturi efective şi concrete, nu teoretice sau iluzorii, şi acest drept nu poate fi efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real ascultate, adică în mod corect examinate. Obligaţia pe care art. 6 o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost puse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Cauza Albina împotriva României). Întinderea obligaţiei poate varia în raport de natura hotărârii şi trebuie stabilită în lumina circumstanţelor cauzei. Obligaţia de motivare nu a fost respectată dacă instanţa nu a răspuns argumentelor principale, deşi a răspuns unor argumente (Cauza Buzescu împotriva României). A contrario, faptul că instanţa îşi motivează soluţia pe anumite argumente, ce nu au fost discutate punctual în cadrul dezbaterilor, deşi părţile şi-au formulat sau şi-au putut formula apărările asupra lor, nu înseamnă o depăşire a limitelor investirii în cadrul căii de atac a apelului.
Faţă de considerentele expuse, Curtea va respinge ca nefondate ambele recursuri, hotărârea instanţei de apel fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii W.S.C. şi W.I. şi de intervenienţii W.A.G., W.E. şi W.M. împotriva Deciziei nr. 88A din 3 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 367/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 372/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
