ICCJ. Decizia nr. 380/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 380/2015
Dosar nr. 893/3/2012
Şedinţa publică din 10 februarie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 ianuarie 2010, reclamanţii C.R.G., V.G. şi R.A. au chemat în judecată pe pârâţii B.I. - director al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi Z.G.T. - judecător delegat cu executarea pedepselor privative de libertate din Penitenciarul Giurgiu, solicitând să se constate nelegalitatea sancţiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate la data de 21 decembrie 2009 şi a măsurilor de aplicare a regimului de detenţie restrictiv şi de izolare continuă şi să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro pentru fiecare reclamant cu titlu de daune morale, în drept fiind invocate prevederile art. 998 C. civ.
Prin Sentinţa nr. 920 din 29 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii care au formulat acţiunea întemeiată pe prevederile art. 998 C. civ. nu au probat împrejurarea că persoanele chemate în judecată în calitate de pârâţi ar fi comis o faptă ilicită îndreptată împotriva petenţilor şi care să fi fost de natură să le producă un prejudiciu, totodată nefiind dovedite nici celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale.
Nu rezultă din ansamblul dovezilor cu înscrisuri aflate la dosar că reclamanţii ar fi fost privaţi la locul de detenţie de asistenţă medicală şi de condiţii minime de subzistenţă, ori că împotriva acestora au fost luate pe nedrept măsuri disciplinare cu caracter abuziv cum se pretinde în cererea de chemare în judecată.
În procesul civil, sarcina probei incumbă reclamantului, aşa după cum statuează dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Prin Decizia nr. 77A din 26 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a luat act de renunţarea la apelul formulat de către apelantul-reclamant V.G.
A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant R.A. împotriva Sentinţei nr. 920 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la apelul reclamantului R.A. că acesta a criticat soluţia primei instanţe pe motiv că nu tratează acuzele punctual, nici nu apreciază probele.
Critica este generică şi formală. Nu se indică de către apelant care anume probe nu au fost luate în considerare şi ce relevanţă a fost înlăturată, prin raportare la întrunirea cumulativă a condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale.
În raport cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cauză instanţa de fond a dat hotărârii o motivare cuprinzătoare şi corespunzătoare soluţiei pe care a adoptat-o, concluziile sale fiind argumentate în raport cu obiectul cauzei şi cu dispoziţiile legale, pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile litigiului judecat, fiind în concordanţă cu dispozitivul hotărârii.
Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut şi de altfel, ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil, în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din perspectiva celor expuse, curtea de apel a arătat că hotărârea instanţei de fond se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care sunt analizate raporturile juridice dintre părţi prin prisma susţinerilor, apărărilor şi probelor de la dosar.
Aceasta cu atât mai mult cu cât considerentele nu sunt contradictorii şi se arătă motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamanţilor, faţă de obiectul dedus judecăţii.
Instanţa de apel a reţinut că înscrisurile depuse de reclamanţi în probatoriu constă în acte medicale, fişe şi acte de evidenţă a măsurilor disciplinare, recompenselor şi drepturilor reclamanţilor aflaţi în regim de detenţie, care singure, nu simt în măsură a dovedi ceea ce s-a susţinut prin cererea de chemare în judecată.
Pentru a atrage răspunderea civilă delictuală, nu este suficient a se dovedi existenţa unei împrejurări premisa (cum sunt cele de existenţă a afecţiunilor medicale ori a aplicării regimului specific gradului sporit de risc), ci şi ilicitul vreunei faptei, vătămarea care s-a produs prin aceasta, legătura dintre cele două elemente, dar mai ales, vinovăţia persoanei care se pretinde a răspunde de fapta cauzatoare de prejudiciu.
Ca atare, existând atare referiri în cuprinsul hotărârii, nu se poate reţine critica de nemotivare a soluţiei primei instanţe.
Totodată, curtea de apel a reţinut caracterul generic şi formal al cererii de suplimentare a probatoriilor în apel - în lipsa indicării împrejurărilor ce se solicită a fi dovedite, dar şi al invocării autorităţii de lucru judecat în materie penală - fără menţionarea hotărârilor judecătoreşti care ar impune aceasta, ca şi al solicitării de valorificare a jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - în absenţa la speţă a elementelor răspunderii civile, faţă de care să fie permisă comparaţia jurisprudenţială.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul R.A., invocând generic dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a arătat că orice restrângere a libertăţii persoanei trebuie să fie prevăzută de lege, nu de acte normative emise de diferite autorităţi, în speţă de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor până în anul 2007 şi de către Guvernul României prin art. 80 din H.G. nr. 1897/2006.
Regimul restrictiv de detenţie, apoi regimurile similare grad sporit de risc şi risc pentru siguranţa penitenciarelor au intrat în legalitate abia în decembrie 2010, odată cu modificările aduse Legii nr. 275/2006. Anterior au fost regimuri ilegale de detenţie şi acest fapt este uşor de dovedit, fiind suficientă legea pe care instanţele de judecată o au la îndemână.
Probele depuse la dosar fac dovada faptului că reclamantul-recurent a suportat acest regim de detenţie între anii 2000 - 2010, cât şi consecinţele dezastruoase asupra stării sale de sănătate.
Potrivit actelor normative emise de A.N.P., regimul de detenţie reclamat este nu doar o restrângere a libertăţii, ci şi un cumul de sancţiuni constând în condiţii inumane de detenţie în genere; între sancţiunea izolării severe şi regimul risc pentru siguranţa penitenciarului nu sunt diferenţe.
Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei.
La termenul de judecată din data de 10 februarie 2015, Înalta Curte a invocat nulitatea recursului şi, având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa va analiza cu prioritate această excepţie.
Potrivit art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, pe care se întemeiază recursul, precum şi dezvoltarea acestora.
Modificarea sau casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obţine doar în condiţiile de nelegalitate strict reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
În speţă, recurentul R.A. nu s-a conformat exigenţelor cerute de art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ., susţinerile acestuia nefiind structurate din punct de vedere juridic. Criticile nu vizează motivarea reţinută de Curtea de Apel Bucureşti în decizia pronunţată.
Astfel, instanţa de apel a arătat că susţinerile apelantului sunt generice şi formale şi că nu au fost indicate care anume probe nu au fost luate în considerare şi ce relevanţă a fost înlăturată, prin raportare la întrunirea cumulativă a condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale.
Totodată, s-a reţinut că afirmaţiile reclamanţilor nu au fost dovedite şi că probele depuse la dosar au fost analizate şi au fost arătate considerentele de fapt şi de drept pentru care sunt nerelevante faţă de obiectul cauzei dedus judecăţii. Înscrisurile invocate de reclamanţi nu sunt în măsură a dovedi ceea ce s-a susţinut prin cererea de chemare în judecată.
Curtea de Apel Bucureşti a arătat şi faptul că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată - în absenţa la speţă a elementelor răspunderii civile - nu permite comparaţia jurisprudenţială susţinută de apelantul-reclamant.
Or, prin criticile formulate în recurs, reclamantul R.A. nu s-a conformat obligaţiei de a indica aspecte de nelegalitate care să facă posibil controlul hotărârii instanţei de apel, iar pe de altă parte, modalitatea de redactare a motivelor nu permite instanţei să realizeze în condiţiile art. 306 (3) C. proc. civ., încadrarea în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Ca urmare, întrucât recurentul a formulat susţineri ce nu vizează hotărârea atacată şi care nu au relevanţă pentru motivele prevăzute de lege, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 303 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul R.A. împotriva Deciziei nr. 77A din data de 26 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 373/2015. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 381/2015. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
