ICCJ. Decizia nr. 377/2015. Civil. Acţiune în constatare. Prestaţie tabulară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 377/2015
Dosar nr. 12354/62/2011*
Şedinţa publică clin 30 februarie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de ţaţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 159 din 28 octombrie 2013 Tribunalul Braşov a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul român, lipsei calităţii de reprezentant a M.F.P. pentru pârâtul Statul Român, invocate de acest pârât şi prescripţiei dreptului la acţiune invocată de intervenienţii C.T.D. şi C.E.B.
A admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii F.E. şi F.G. în contradictoriu cu pârâţii Statui român reprezentat de M.F.P., prin D.G.R.F.P. Braşov şi com. Vulcan, prin primar, şi, în consecinţa:
A constatat nevalabilitatea titlului cu care Statul român şi com. Vulcan deţin imobilul situat în localitatea Vulcan, judeţul Braşov, în natură casă de piatră şi teren de 2.016 mp în natură teren arabil de 1.080,80 mp, înscris în C.F. Vulcan, provenită din conversia pe hârtie a C.F. Vulcan;
A dispus radierea dreptului de proprietate al Statului şi dreptului de administrare operativă al comunei Vulcan asupra imobilului mai sus identificat şi revenirea la situaţia anterioară de carte fiinciară prin înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra aceluiaşi imobil în cartea funciară;
A obligat pârâţii Statul român şi com. Vulcan, prin primar să predea reclamanţilor F.E. şi F.G., în deplina proprietate şi posesie, imobilul mai sus identificat.
Prin Decizia nr. 285/Ap din 25 mai 2014, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Braşov, invocată de pârâta U.A.T. com. Vulcan;
A respins apelul declarat de pârâta U.A.T. com. Vulcan, prin primar împotriva sentinţei civile nr. 159 din 28 octombrie 2013 pronunţate de Tribunalul Braşov, pe care a păstrat-o.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Braşov şi a competenţei în primă instanţă a Judecătoriei Zărneşti, invocată de pârâta com. Vulcan, este neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care stabilesc competenţa tribunalului în procesele civile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, în speţă valoarea imobilului fiind de 650.000 lei.
Pe fondul pricinii, s-a reţinut ca acţiunea ce face obiectul cauzei este o acţiune în revendicare, capătul de constatare a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în localitatea Vulcan, str. Principală nr. 874 este o componentă a revendicării imobiliare, iar rectificarea cărţii fimciare un capăt accesoriu al acţiunii în revendicare, atâta timp cât finalitatea demersului judiciar este aceea a redobândirii posesiei reclamantei asupra imobilului,
Preluarea de către stat a imobilului teren şi construcţie în două etape în temeiul Decretului nr. 223/1974, respectiv la data de 28 iulie 1982 când prin Decizia nr. 510/1982 a Consiliului Popular al judeţului Braşov se înscrie dreptul statului asupra cotei de 1/2 aparţinând reclamanţilor F.E.F.G., născuta K. de sub B 11-12 şi la data de 9 mai 1985, când prin Decizia nr. 152/1985 a Consiliului Popular al judeţului Braşov asupra celeilalte cote de proprietate de 1/2 aparţinând antecesorului reclamantei, K.E.I. înscrisă sub B9, Statul înscriind dreptul său de proprietate şi cel de administrare sub B 14-18.
De asemenea, la data de 22 iunie 1992, după ce a fost abrogat Decretul nr. 223/1974 se înscrie, tlră temei legal, în aceeaşi carte funciara, sub C10, dreptul de administrare operativă în favoarea pârâtei com. Vulcan, în baza adresei din 1992 emisa de aceasta şi Deciziei nr. 347/1990 a Prefecturii judeţului Braşov.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 7/1996, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară, daca printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabîlă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.
Sunt nefondate criticile referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a M.F.P., în condiţiile în care evidenţele de publicitate imobiliară denotă că statul este titularul dreptului de proprietate, drept care interesează prezenta cauză, astfel încât este stabilită identitatea între calitatea de pârât şi cea de titular a obligaţiilor civile, iar pe de alta parte, reprezentarea statului, atunci când acesta este subiect de drepturi şi obligaţii, este asigurată de M.F.P., conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 (în vigoare la data promovării acţiunii).
Instanţa a înlăturat susţinerea în sensul că legitimarea pasivă o are municipiul Braşov, deoarece la dosar nu este depus vreun înscris din care să rezulte câ imobilul se află în patrimoniul acestui pârât, nefiind suficientă invocarea prevederilor Legii nr. 213/1998 pentru a o justifica.
În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii s-a reţinut că, cererea este admisibilă din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, practicii C.E.D.O. în materie, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiţie prevăzut şi art. 21 din Constituţia României.
Reclamanţii au urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă depunând notificarea tardiv la data de 30 noiembrie 2005, prin sentinţa nr. 288/S din 20 noiembrie 2012, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 475/R din 6 martie 2013 a Curţii de Apel Braşov, li s-a respins contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei nr. 311/2008 emisă de către intimată, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 299/S/7 din 23 noiembrie 2009 a Tribunalului Braşov, definitivă prin Decizia civilă nr. 42/Ap din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4352 din 24 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpârare autentificat din 28 mai 2008, reţinându-se că acest contract s-a încheiat cu fraudarea legii, între una şi aceeaşi persoană, pe de o parte pârâtul C.T.D. în calitate de reprezentant al vânzătoarei, iar pe de alta parte acelaşi pârât în calitate de cumpărător, contrar interdicţiilor legale prevăzute de art. 1308 C. civ., după ce reclamanţii au formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, S-a reţinut reaua-credinţă a pârâtului C.T.D. care ştia despre existenţa notificării imediat după emiterea Dispoziţiei nr. 311/2008 prin care intimata com. Vulcan a respins, ca tardivă, notificarea, iară a se mai aştepta termenul de contestare a acesteia, contestaţie care a fost respinsă abia prin sentinţa civilă nr. 288/S din 20 noiembrie 2012, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 475/R din 6 martie 2013 a Curţii de Apel Braşov.
Este adevărat că reclamanţii au uzat de procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 finalizată cu respingerea, ca tardivă, a notificării de restituire în natură a imobilului, însă în cauză continuă să se perpetueze o stare de drept necorespunzătoare realităţii juridice, dreptul de proprietate al statului continuând să fie înscris în cartea funciară pe baza unui act normativ - Decretul nr. 223/1974, care nu constituie un titlu valabil de preluare.
Prin prezenta acţiune nu se aduce atingere niciunui drept care să fi fost dobândit de un terţ în mod iremediabil, dimpotrivă, imobilul continuă să se afle în proprietatea statului în mod abuziv, astfel că acţiunea In revendicare, ca acţiune reală, s-a putut conserva în patrimoniul foştilor proprietari.
Dacă prin acţiune nu s-ar aduce atingere niciunui drept de proprietate care să fi fost dobândit de un terţ în mod iremediabil, iar imobilul ar continua sa se afle în proprietatea statului în mod abuziv, atunci acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului statului şi rectificarea de carte funciara s-au putut conserva în patrimoniul fostului proprietar şi apoi, prin succesiune, în cel al reclamanţilor.
A perpetua dreptul de proprietate al statului, în condiţiile în care deposedarea a fost una abuzivă, ar însemna să se nesocotească atât prevederile constituţionale (art. 44 din Constituţie), cele din dreptul comun (art. 480-481 C. civ.), cât şi cele din art. 1 alin. (1) şi (2) din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care constituie drept intern conform Legii nr. 30/1994 şi art. 11 şi 20 din Constituţia României.
Prin urmare, dreptul reclamanţilor de a solicita constatarea nevalabilităţii titlului statului nu poate fi negat în speţă şi, în consecinţă, acţiunea nu este inadmisibilă, cum greşit susţin pârâţii.
În analiza raportului dintre iegea specială şi dreptul comun, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat că „numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţâ de către chiriaşi".
În speţă, intimaţii nu au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 în termenele legale şi nu au indicat nici motivele pentru care nu au recurs ia această procedură, însă au considerat în mod corect că pot formula o acţiune de drept comun pentru că deţinătorii spaţiului în litigiu nu au cumpărat imobilul, aflându-se deci în situaţia de excepţie menţionată de Decizia nr. 33/2008.
Aceeaşi decizie a arătat că trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare şi cu atât mai mult la alte acţiuni cum e cea prezentă, în măsura în care se asigură accesul la justiţie, iar reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul normei europene.
În contextul jurisprudenţei instanţei europene s-a reţinut că un asemenea „bun" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar şi s-a dispus expres restituirea bunului.
Aceste considerente care vizează admisibilitatea acţiunii în revendicare acceptă faptul că prin hotărâri judecătoreşti anterioare reclamanţii să beneficieze de posibilitatea de recunoaştere a calităţii lor de proprietari, o asemenea hotărâre fiind şi cea prezentă, întrucât prin restabilirea situaţiei de carte runciară se revine la dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor, astfel încât şi sub acest aspect acţiunea este admisibilă.
în prezenţa unui titlu nevalabil, abuziv, acţiunea în revendicare a reclamanţilor este admisibilă, atât prin prisma normelor legale amintite, cât şi a Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ţinând cont că nu se aduce atingere dreptului de proprietate al vreunui terţ, dar în acelaşi timp se restabileşte ordinea de drept şi se consolidează securitatea raporturilor juridice,
Reclamanţii au urmat şi procedura Legii nr. 10/2001, C.E.D.O. a Drepturilor Omului a reţinut că reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate foştilor proprietari şi aplicarea ei cu prioritate în raport de acţiunea de drept comun pentru restituirea acestor imobile nu reprezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei, dacă în circumstanţele concrete ale speţei procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale efectivă, revenindu-i instanţei de judecată obligaţia de a certifica acest aspect (cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 13 ianuarie 2009).
Examinarea valabiiităţi titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fee obiectul unor legi speciale de reparaţii, or în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparaţie şi anume Legea nr. 10/2001 care permitea din perspectiva art. 2 evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluţionarea notificării.
Limitările impuse de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în sensul de a utiliza procedura specială care presupune iniţierea demersului pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului într-un termen limitat are natura unei ingerinţe în dreptul de proprietate prin raportarea ia susţinerea din acţiune, cât şi având în vedere că există o hotărâre prin care s-a stabilit că a fost preluat fără titlu o parte din imobil. Astfel de ingerinţă permisă statului de parag. 2 al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului trebuie să fie, aşa cum a statuat constant C.E.D.O., prevăzută de lege, să aibă scop legitim şi să respecte principiul proporţionalităţii.
Sancţionarea, în condiţiile prevăzute prin art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a persoanelor care nu au formulat notificare în cadrul termenului reglementat de acest act normativ se circumscrie condiţiei ca ingerinţa analizată să fie prevăzută de lege. Scopul urmărit prin edictarea Legii nr. 10/2001 a fost acela de a tranşa definitiv raporturile juridice conflîctuale legate de bunurile din această categorie, de a crea un cadru juridic stabil între participanţii la circuitul civil, deci condiţia ca ingerinţa sa aibă un scop legitim apare ca fiind satisfăcută.
Nu este respectat principiul proporţionalităţii. O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativul protejării drepturilor fundamentale ale individului, adică să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de bunul său.
Prin raportare la prevederile din conţinutul art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2000.1, reclamantul nu mai este îndreptăţit a obţine vreo compensaţie pentru bunul său, cât timp nu a formulat, în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a legii, notificare prin care să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a acestuia. Practic, în acest mod se produce o veritabilă expropriere în fapt a reclamanţilor, ţinând seama că, potrivit considerentelor expuse, în măsura în care reclamanţii pretind inexistenţa vreunui titlul al statului, aceştia susţin, implicit, calitatea lor de proprietari corespunzător prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru că, fiind lipsiţi de posibilitatea de a obţine restituirea bunului imobil pe calea unei acţiuni în revendicare, ei sunt puşi în situaţia de a pierde dreptul de proprietate în favoarea statului.
C.E.D.O. apară, prin invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dobânditorii de bună-credinţă ale căror titluri de proprietate sunt consolidate prin hotărâri definitive şi irevocabile, arătând că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, astfel încât persoanele ce şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta pierderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României; cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe).
Trecerea în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 a conferit caracter abuziv acestei măsuri, astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil,
Deciziile de trecere a imobilului în proprietatea statului sunt nule şi astfel, lipsite de efecte juridice, ca o consecinţa a faptului că însuşi actul normativ în baza cărora au fost emise - Decretul nr. 223/1974, era contrar Constituţiei In vigoare la data adoptării lui, ca şi prevederilor C. civ. în materie de proprietate şi tratatelor internaţionale la care România a aderat, prin caracterul lui discriminatoriu şi nedrept.
Actele lovite de nulitate atrag aplicarea prevederilor art. 34 din Decretului-Lege nr. 115/1938 în ce priveşte rectificarea cărţii funciare, acţiune imprescriptibilă, ca şi cea In constatarea nulităţii absolute.
Imobilul a rămas în proprietatea reclamanţilor faţă de titlul nevalabil al pârâţilor, aşa cum prevede art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 480 şi 481 C. civ.
Pârâţii nu pot să îşi conserve detenţia ilegitimă în baza unui titlu nevalabil asupra imobilului, acesta neintrând în patrimoniul unor terţi şi nefiind înstrăinat valabil niciodată.
Îndestularea rezonabilă prin preţui primit de fostul proprietar nu putea fi considerată un argument în aprecierea caracterului abuziv al preluării atâta timp cât există posibilitatea restituirii sumei primite drept despăgubire la momentul preluării, actualizată cu indicele de inflaţie în temeiul principiului îmbogăţirii rară just temei.
Prin Decizia nr. 350/Ap din 18 iunie 2014, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis cererea formulată de apelantul Statul român, prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Braşov şi în consecinţă a dispus completarea dispozitivul Deciziei civile nr. 285 din 28 mai 2014 a Curţii de Apel Braşov în sensul ca a respins apelul declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Braşov împotriva sentinţei civile nr. 159 din 28 octombrie 2013 pronunţate de Tribunalul Braşov.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, deşi în considerentele Deciziei nr. 285 din 28 mai 2014 s-au arătat şi s-au analizat motivele de apel formulate de pârâtul Statul român, respectiv excepţia lipsei calităţii M.F.P. ca reprezentant al statului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul român, excepţia inadmisibil ităţii acţiunii, aplicarea Decretului nr. 223/1974, instanţa a omis să menţioneze respingerea apelului declarat de Statul român.
Pârâta U.A.T. com. Vulcan a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 285/Ap din data de 28 mai 2014, iar pârâtul Statul român reprezentat de M.F.P., prin D.G.R.F.P. Braşov a formulat recurs împotriva acestei decizii, precum şi împotriva Deciziei nr. 350/Ap din data de 18 iunie 2014.
I), Pârâta U.A.T. com. Vulcan şi-a întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea primului motiv de recurs, pârâta a arătat că prin decizia atacată instanţa de apel a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Braşov, cu motivarea că imobilul are o valoare de 650.000 lei, dar fără să existe o dovadă în acest sens. La data introducerii acţiunii erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare, iar art. 15 lit. r) prevede ca acest gen de acţiuni sunt scutite de taxe, deci nu sunt evaluabile în bani, aşa încât excepţia a fost respinsă în mod neîntemeiat.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, pârâta a arătat ca acţiunea este introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001, iar imobilul intră în categoria celor pentru care s~a adoptat această lege specială, ce reglementează condiţiile în care bunurile imobile se pot restitui în natură foştilor proprietarii.
Dispoziţiile legii speciale sunt imperative, iar după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă.
Valorificarea dreptului pretins în baza Legii nr, 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare. în mod greşit, instanţa de apel a reţinut ca şi intimaţii, chiar dacă nu au indicat motivele pentru care nu au recurs la aceasta procedură, se încadrează în cele două excepţii şi au dreptul la acţiunea în revendicare.
Motivarea Curţii de Apel Braşov excede cadrului legal şi dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001.
Intimaţii reclamanţi au avut asigurat accesul la justiţie, atâta vreme cât îi s-a pus la dispoziţie o cale specială de urmat în vederea redobândiri dreptului de proprietate asupra acestor imobile, în condiţiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv.
în acest context nu se poate invoca o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, care ocroteşte un bun actual.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru intimaţii reclamanţi de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia genemlibus derogam şi o judecare formală a cauzei în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
II), Pârâtul Statul român reprezentat de M.F.P., prin D.G.R.F.P. Braşov a invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precizând faptul că înţelege să critice Decizia civilă nr. 285 din 28 mai 2014, al cărui dispozitiv a fost completat prin Decizia civilă nr. 350/Ap din 18 iunie 2014.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că instanţele fondului au obligat pârâţii să predea reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul revendicat, nereţinând în dispozitiv obligaţia reclamanţilor la restituirea sumei de 64.948 lei primită de la com. Vulcan la data exproprierii ilegale.
Reclamanţii nu au respectat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 iar instanţa de judecata nu poate analiza chestiuni legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, nici cereri privind revendicarea acestor imobile, având în vedere că după intrarea în vigoare a acestui act normativ toate acţiunile pentru imobilele preluate de stat, cu titlu valabil, nevalabil, sau Iară titlu, se soluţionează numai pe calea prevederilor acestei legi speciale, urmând o fază neconîencioasă şi apoi, eventual, una contencioasă. în aceasta împrejurare, în faţa instanţei de judecată nu mai pot fi formulate în mod direct cereri de natura speţei deduse judecăţi.
Deşi în speţa au fost emise hotărâri judecătoreşti prin care a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, reclamanţii au iniţiat din nou procedura de revendicare potrivit dreptului comun, dar sub o altă formă.
Legea nr. 10/2001 a prevăzut numeroase termene, repuneri în termen, reclamanţii au stat în pasivitate, nu au manifestat niciun interes. Au formulat tardiv o notificare, care în condiţiile legii a fost respinsă. Ulterior, au iniţiat pe dreptul comun acţiune în revendicare, ignorând prevederile legii speciale care se aplică cu precădere.
De asemenea, jurisprudenţa C.E.D.O. s-a pronunţat în mod constant ca nu este o restrângere a dreptului la un proces echitabil sau a dreptului de proprietate, condiţionarea accesului la justiţie de dovedirea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
În soluţionarea acestei cauze trebuie avute în vedere prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la stabilitatea raporturilor juridice.
Recursurile declarate de pârâţi vor fi supuse unei analize comune, urmând a fi admise pentru următoarele considerente:
Analiza soluţiei ce face obiectul criticilor formulate de recurenţii-pârâţi trebuie să pornească de Ia obiectul cererii introductive de instanţă, prin care se revendică în temeiul dreptului comun un imobil din categoria celor ce constituie obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001.
Prezenta acţiune a fost introdusă la data de 4 octombrie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar prevederile legii speciale de reparaţie derogă de la prevederile dreptului comun, potrivit principiului specialia gemmlibus derogant.
Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic ai acesteia prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, In cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
În limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, legile speciale de reparaţie constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.
Legea nr. 10/2001 asigură accesul la un proces echitabil, întrucât perfecţionează sistemul reparator şi procedural, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Cum accesul la Justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, aceasta înseamnă că nu se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adiţional Ia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, Statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea sa se adreseze unei instanţe judecătoreşti, în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Or, în speţă, reclamanţii au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă depunând notificarea tardiv la data de 30 noiembrie 2005, prin sentinţa nr. 288/S din 20 noiembrie 2012, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 475/R din 6 martie 2013 a Curţii de Apel Braşov, li s-a respins contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei nr. 311/2008 emisă de către intimată, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului.
În ceea ce priveşte decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie în conformitate cu dispoziţiile art. 3307 C. proc. civ., aceasta lămureşte controversata problemă ivita în practica instanţelor judecătoreşti şi anume, dacă fostul proprietar are un drept de opţiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi prevederile dreptului comun în materie, respectiv C. civ.
Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 a fost tranşat raportul dintre legea speciala şi dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriaşilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
Numai persoanele aflate în situaţiile de excepţie enunţate în Decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive independente de voinţa lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele şi condiţiile prevăzute de acest act normativ, au deschisa calea acţiunii în revendicare.
Reclamanţii nu au respectat termenele legale prevăzute pentru procedura Legii nr. 10/2001 şi nici nu au invocat motive mai presus de voinţa lor pentru care au fost împiedicaţi să uzeze de această procedură, astfel cum este ea prescrisă în legea specială.
Aşadar, reclamanţii nu se găsesc într-una din situaţiile de excepţie şi, ca urmare, în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă.
Concluzia de mai sus se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor imobile.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în regimul comunist, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legilor speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunurilor imobile, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în anul 1994, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat să formuleze cererea de restituire în termenele special edictaîe în acest sens prin legile speciale de reparaţie.
În speţă, reclamanţii nu sunt în măsură să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic în baza cărora să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă ia care se referă jurisprudenţa C.E.D.O.
Ca urmare, demersul judiciar prevăzut de legile speciale nu obstrucţionează dreptul reclamanţilor de a obţine recunoaşterea judiciară a dreptului lor de proprietate şi nu încalcă dreptul de acces la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drept concretizat în legislaţia naţională prin dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Invocarea de către reclamanţi în cadrul acţiunii în revendicare a titlului originar de proprietate, în baza căruia au deţinut imobilul înainte de preluarea abuzivă a acestuia în temeiul Decretului nr. 223/1974, nu conferă petenţilor „un bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Ia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei actuale a C.E.D.O.
Din perspectiva Convenţiei, reclamanţii nu au vocaţia obţinerii măsurii reparatorii în natură cu privire la acest imobil, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., cu referire la cauza „Atanasiu şi alţii contra României" din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010.
În jurisprudenţa actuală a avut ioc o schimbare în raţionamentul C.E.D.O. faţă de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţearm, pe care Curtea l-a aplicat constant, tară nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, în cauza „Atanasiu şi alţii contra României" se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres în sensul restituirii hunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţîi titlului Statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Referitor la stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naşte un nou drept de proprietate, C.E.D.O. a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai, este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001.
Constatarea preluării abuzive şi a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu (Decretul nr. 223/1974) nu înseamnă că dreptul de proprietate s-a conservat în patrimoniul fostului proprietar, aşa cum greşit considera reclamanţii.
Un astfel de bun imobil se află în patrimoniul Statului român ca efect al actului de preluare, iar reclamanţii - deposedaţi de imobil - trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul lor a unui „drept de proprietate actual" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., mai sus menţionată.
Prin urmare, titlul de proprietate pe care l-au deţinut reclamanţii anterior preluării bunului de către Stat trebuie să fie reconfirmat, chiar dacă preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv.
Faţă de împrejurarea că acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii F.E. şi F.G. este neîntemeiată în considerarea celor ce preced, nu se mai impune a fi analizată critica formulată de recurentul-pârât Statul român, prin M.F.P. privind nereţinerea în dispozitiv a obligaţiei la restituirea sumei de 64.948 iei primită de reclamanţi de la pârâta com. Vulcan la data exproprierii ilegale.
Referitor la capetele de cerere privind constatarea ne valabilităţii titlului Statului asupra imobilului situat în localitatea Vulcan, şi rectificarea cărţii funciare, în mod corect instanţa de ape! a reţinut că aceste petiie sunt accesorii ale acţiunii în revendicare, atâta timp cât finalitatea demersului judiciar este aceea a redobândirii posesiei reclamanţilor asupra imobilului.
Aceasta întrucât cele două capete de cerere nu au un caracter de sine-stătător, ci au fost formulate în considerarea obţinerii unei soluţii favorabile în ceea ce priveşte acţiunea. în revendicare, astfel încât, dacă această acţiune ar fi respinsă, nu ar mai prezenta relevanţă nici soluţia ce s-ar da asupra celor două cereri accesorii.
Drept urmare, rezolvarea respectivelor capete de cerere nu se impune ca o condiţie prealabilă şi necesară pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, ci este justificată doar în cazul admiterii acţiunii în revendicare, ca o consecinţă a unei astfel de soluţii, deoarece, în caz contrar admiterea acestor peiite este lipsită de orice finalitate juridică.
Având în vedere considerentele reţinute, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile declarate de pârâţi vor fi admise, deciziile atacate vor fi modificate în parte în sensul admiterii apelurilor formulate de pârâţi, schimbării în parte a sentinţei civile nr. 159 din 28 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Braşov, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Critica privind greşita soluţionare a cauzei în primă instanţă de către tribunal, cu încălcarea normelor de competenţă materială, formulată de pârâta com. Vulcan în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. este nefondată.
Fiind vorba de un litigiu patrimonial, valoarea obiectului pricinii este determinat pentru stabilirea competenţei instanţei.
Ca urmare, în raport de obiectul principal al acţiunii - revendicare imobiliară - cererea este evaluabilă în bani şi, faţă de valoarea bunului imobil estimată de reclamanţi la 650.000 lei şi necontestată de pârâţi, Tribunalul Braşov este competent material să judece pricina.
În faţa tribunalului, învestit cu cererea de chemare în judecată, pârâta nu a invocat excepţia necompetenţei materiale, iar instanţa s-a declarat competentă în raport de obiectul judecăţii şi criteriul valoric al pricinii.
Faţă de cele ce preced, instanţa de apel în mod legal a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (i) lit. b) C. proc. civ., conform cărora Tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta U.A.T. com. Vulcan împotriva Deciziei nr. 285/Ap din data de 28 mai 2014 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul român reprezentat de M.F.P., prin D.G.R.F.P. Braşov împotriva Deciziilor nr. 285/Ap din data de 28 mai 2014 şi nr. 350/Ap din data de 18 iunie 2014 ale Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte deciziile în sensul că admite apelurile declarate de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 159 din 28 octombrie 2013 a Tribunalului Braşov.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 616/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 412/2015. Civil → |
|---|
