ICCJ. Decizia nr. 582/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 582/2015
Dosar nr. 5254/85/2012*
Şedinţa publică din 25 februarie 2015
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5254 din 3 iulie 2012 pe rolul Tribunalului Sibiu, completată şi precizată, reclamanţii B.M., R.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A. (fost Ţ.), D.P., C.N., P.V. au cerut, în contradictoriu cu pârâţii M.A.N., Statul Român, prin M.F.P. şi D.A., despăgubiri pentru daune morale aduse prin privarea de libertate şi afectarea sănătăţii în evenimentele din Decembrie 1989.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat au fost sau sunt angajaţi ai M.I., care, în perioada evenimentelor din Decembrie 1989 au fost reţinuţi în mod abuziv de către cadre ale M.A.N., fără nicio bază legală şi fără mandat de arestare. Comandanţii M.I. şi de Securitate au fost adăpostiţi în unitatea militară, cu acordul comandantului, în timp ce reclamanţii au cerut să fie apăraţi de către armată, văzând ura manifestată de populaţia civilă faţă de ei. Urmare a distrugerii sediului Miliţiei, reclamanţii au sărit gardul, unii fiind prinşi de populaţia civilă şi loviţi, alţii s-au refugiat în unitatea militară unde au fost reţinuţi fără temei, abuziv, la sala de sport şi apoi la bazin, o perioadă mai mare de timp. Condiţiile deţinerii au fost improprii, fără posibilitate de elementară igienă, fără loc de dormit, fără vase pentru luat masa, fără îngrijire medicală, fiind loviţi de cadrele militare, percheziţionaţi, fiindu-le confiscate bunurile personale, fiind umiliţi şi ţinuţi sub teroare şi ameninţarea cu moartea.
În drept s-au invocat art. 998 şi urm. C. civ. şi art. 1000 alin. (3) C. civ.
Într-un prim ciclu procesual, acţiunea reclamanţilor a fost constatată prescrisă prin sentinţa civilă nr. 140/2013 a Tribunalului Sibiu, sentinţă ce a fost anulată prin Decizia civilă nr. 34/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, cauza fiind trimisă spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, pentru soluţionarea pe fond a acţiunii.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 875 din 1 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, s-au respins excepţiile netimbrării cererii, inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesual pasive de invocate de intimaţi.
A fost respinsă acţiunea, completată şi precizată, formulată de reclamanţii B.M., R.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A.(fost Ţ.), D.P., C.N. şi P.V. în contradictoriu cu intimaţii M.A.N., Statul Român, prin M.F.P. şi D.A.
Pentru a decide astfel, Tribunalul Sibiu a reţinut, referitor la excepţia netimbrării cererii, că este nefondată, în raport de art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997; referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că, prin demersul lor judiciar reclamanţii urmăresc valorificarea unui drept, pretins a fi fost încălcat şi un interes, pretins a fi legitim, neexistând vreun text de lege care să le interzică sau să le limiteze reclamanţilor accesul la justiţie; referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, că asupra acesteia s-a pronunţat instanţa prin decizia de casare şi că nu mai poate fi pusă în discuţie iar referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a M.F.P., că este nefondată având în vedere că, în acţiunea având ca scop repararea pagubei produse din cauze penale, persoana îndreptăţită poate chema în judecată civilă statul, care este citat prin M.F.P., reprezentarea statului fiind dată şi de dispoziţiile legii speciale care reglementează, în speţă, cercetarea şi judecarea proceselor penale, a C. proc. pen. iar în termenii art. 52 din Constituţie se reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică a obţine repararea prejudiciului cauzat, Statul răspunzând patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în condiţiile stabilite prin lege, reprezentarea în proces de către M.F.P. fiind dată prin lege nu numai de îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 504 şi 506 alin. (3) C. proc. pen., ci şi pentru orice alte pagube cauzate în procesul penal.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt a cauzei, Tribunalul a reţinut că, urmare a nemulţumirii populaţiei privind condiţiile de viaţă, începând din data de 16-22 decembrie 1989 au avut loc manifestaţii ale populaţiei contra regimului din acea vreme, manifestaţii soldate cu victime, fie din partea populaţiei civile, fie din partea militarilor, miliţienilor sau securiştilor, în funcţie de localitate şi de circumstanţe.
În Sibiu, populaţia civilă a ieşit în stradă protestând, au fost înregistrate primele victime, au apărut zgomote de tragere cu armă din diverse direcţii şi din direcţia sediului Miliţiei, s-a început tragerea cu arme de război către această clădire, care a fost ulterior distrusă. Miliţienii şi securiştii din clădire, urmare a unui ordin neoficial de a se preda, au sărit gardul în afara sediului lor, unde au fost prinşi şi bătuţi de populaţie şi apoi s-au refugiat, sărind gardul, în unitatea militară, unde au fost reţinuţi fără drept şi cazaţi în condiţii improprii la Sala de sport şi apoi la Bazin.
În ce priveşte funcţionarea Statului şi a instituţiilor sale s-au înregistrat situaţii fără precedent, fără reglementare juridică ori cutumă, care au pus în dificultate atât organele de conducere la nivel local, cât şi populaţia, copleşită de exces de putere, fără pregătire în acest sens. Practic, normele existente au fost scoase din uz, rămânând un vid legislativ, care a fost umplut de factorii de decizie sau chiar de către simplii cetăţeni cu intuiţii şi inspiraţii de moment.
Ordinea de drept este starea care presupune asigurarea prin intermediul normelor juridice a condiţiilor pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor sociale, care se statorniceşte în relaţiile sociale ca urmare a respectării stricte a legilor de către cetăţeni şi de către organele de stat, constituie o valoare socială fundamentală şi este apărată de lege, este o stare care permite menținerea echilibrului cu consacrarea apărării si respectării drepturilor si libertarilor fundamentale ale cetățenilor, avutului public si privat, a celorlalte valori sociale. Aceia care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile si interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbura grav ordinea si liniștea publica, pun in pericol valorile cele mai importante ale societății.
Orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept între persoana care a manifestat atitudinea ilicită si cel ale cărui drepturi şi interese legitime au fost vătămate. Legea îndrituiește pe cel din urma sa se adreseze si sa solicite intervenția organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încalcate.
Cum ordinea de drept dintr-un stat de drept nu poate fi încalcată în nicio împrejurare şi de nicio persoana, ea trebuie apărată de Guvern prin organele de specialitate: M.A.I., M.A.N. sau organele Procuraturii etc. Participarea altor forte la restabilirea si apărarea ordinii de drept, reprezentă o grava si inadmisibila încălcare a însăşi ordinii de drept. Fiecare persoana are dreptul sa beneficieze pe plan social de existenta a unei ordini care sa permită ca drepturile si libertăţile sale individuale fundamentale sa-si poată gasi o realizare deplina, statelor revenindu-le responsabilitatea de a apăra si proteja omul conform legilor.
M.A.N. este organul de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului României , prin care este condusă activitatea în domeniul apărării naționale, potrivit prevederilor legii și strategiei de securitate națională, pentru garantarea suveranității, independenței și unității statului, integrității teritoriale a țării și democrației constituționale. M.A.N. răspunde în fața Parlamentului , a Guvernului pentru modul de aplicare a prevederilor Constituției, a celorlalte acte normative în vigoare, precum și ale tratatelor internaționale la care România este parte, în domeniul său de activitate.
Apărarea Naţionala „cuprinde ansamblul de măsuri si activităţi adoptate si desfăşurate de statul roman in scopul de a garanta suveranitatea naţionala, independenta si unitatea statului, integritatea teritoriala a ţării si democraţia constituţionala”. Masurile adoptate privind apărarea naţionala sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii ţării, pentru autorităţile si instituţiile publice si private si pentru toţi agenţii economici, indiferent de forma de proprietate. Fiind un domeniu distinct şi foarte important al securităţii naţionale, acesta este foarte bine reglementat în programele de guvernare şi în actele normative specifice.
Armata este principala instituţie care se caracterizează prin ordine şi disciplina, iar în desfăşurarea oricăror activităţi, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziţii şi precizări emise verbal sau în scris. Esenţa relaţiilor între militari se află în nevoia de reacţie promptă, indiscutabilă a unităţii, necondiţionat şi în orice situaţie, iar forma lor concretă de manifestare se regăseşte în subordonarea ierarhică şi desfăşurarea tuturor acţiunilor în baza unor planuri, fundamentate pe ordin. Comandanţii au dreptul legal să dea ordine, să se convingă că subordonatul la înţeles şi să urmărească executarea lor. Ordinul, este definit în art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca fiind o „prevedere imperativă, dat în conformitate cu actele normative şi stă la baza oricărei acţiuni militare, este cel mai important act al funcţionării unităţii militare ”, fiind premisa obligatorie a oricărui tip de acţiune militară. Acesta este cel mai important element din compunerea funcţională a oricărei structuri militare, implicând, în mod obligatoriu, o mare responsabilitate.
Personalului militar îi este interzis să execute ordine care contravin legilor interne, normelor conflictelor armate şi convenţiilor internaţionale la care România a aderat. În consecinţă, militarilor nu li se poate ordona executarea unor astfel de ordine.
Este de notorietate faptul că un ordin intern nu are supremaţie în faţa legii, iar necunoaşterea legii nu este o cauză exoneratoare de răspundere. Astfel cu referire la acest domeniu sunt de reţinut prevederile din Statutul cadrelor militare: „să respecte jurământul militar şi prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai şi la timp ordinele comandanţilor şi şefilor, fiind responsabile de modul în care îţi îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate. Cadrelor militare nu li se poate ordona şi le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte. Astfel, neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală sau civilă a subordonaţilor”, care vin în contradicţie cu prevederile regulamentelor mai sus menţionate, dar care au valoare juridică superioară regulamentelor militare.
Prevederile art. 33 al Statutului Curţii Penale Internaţionale de la Roma stipulează că persoana care a comis o crimă ce ţine de competenţa Curţii, la ordinul unui guvern, al unui superior militar sau civil, nu este exonerată de răspunderea penală. Exonerarea de răspundere intervine dacă situaţia în care se afla persoana îndeplineşte cumulativ trei condiţii: a avut obligaţia legală de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului în cauză;nu a ştiut că ordinul este illegal;ordinul nu a fost vădit ilegal.
Tribunalul, în raport cu aceste condiţii şi faţă de situaţia de fapt reţinută, a constatat că ordinele date de pârât, vizând apărarea unităţii militare şi asigurarea securităţii acesteia se încadrează în aceste limite, nefiind ordine abuzive sau vădit greşite.
De asemenea, la art. 86 din Protocolul I Adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 se prevede că: „o încălcare a convenţiilor sau a prezentului protocol comisă de către un subordonat nu îi exonerează de pe superiorii săi de răspundere penală sau disciplinară, după caz, dacă aceştia ştiau sau aveau informaţiile care le permiteau să cunoască, în împrejurările respective, că acest subordonat comitea sau urma să comită o astfel de încălcare, şi dacă nu a luat toate măsurile practic posibile pentru a împiedica sau pedepsi această călcare.”
În raport de acest text legal, tribunalul a constatat că eroarea comună a operat în privinţa pârâţilor, aşa cum a operat faţă de întreaga populaţie, nefiind vorba de emiterea unor ordine conştient sau intenţionat abuzive.
În domeniul penalului există cauze justificative care exonerează de răspundere astfel, în art. 21 din C. pen. se precizează ca “nu constituie infracţiune fapta prevăzuta de legea penala, săvârşita in condiţiile vreuneia din cauzele justificative prevăzute de lege, adică art. 22-25 C. pen. si anume: legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii si comanda autorităţii legitime, etc.
Cauzele justificative, care înlătura ilicitul faptei, exclud răspunderea penala, săvârşirea în anumite condiţii a unei fapte care întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni nu este imputabila făptuitorului deoarece acesta avea o justificare legala.
Dintre cauzele justificative prevăzute de art. 21 un interes deosebit îl prezintă “ordinul legii si comanda autorităţii legitime”.
Ordinul legii stipulează ca “nu constituie infracţiune fapta prevăzuta de legea penala daca săvârşirea ei a fost impusa sau autorizata de lege.“ Aceasta cauza a fost prevăzuta in dreptul roman (juris executia non habet injuriam), preluata apoi de dreptul barbar si dreptul canonic, pentru ca legiuirile moderne inspirate din dreptul revoluţionar francez (1789-1791) si C. pen. napoleonian (1810) sa o dezvolte si sa o adapteze situaţiilor multiple ivite in practica judiciara. În doctrina si practica judiciara este admis principiul potrivit căruia o fapta dispusa sau permisa de lege nu poate fi imputabila din punct de vedere penal. Sunt de notorietate (şi asemănătoare situaţiei invocate), in acest sens, cazurile in care poliţiştii trag cu arme de foc pentru imobilizarea infractorilor, pentru a împiedica fuga de sub escorta sau evadarea celor aflaţi in stare de deţinere. În situaţii identice se afla persoanele care fac uz de arma împotriva celor care ataca militarii aflaţi in serviciul de garda, paza, menţinerea si restabilirea ordinii de drept, împotriva celor care pun in pericol obiectivul păzit, precum si contra celor care ataca sau împiedica militarii sa execute misiuni de lupta. Intrarea reclamanţilor prin escaladarea gardului unităţii militare şi fără a cere permisiune, în condiţiile în care se trăgea cu foc de armă susţinut(deşi nu se ştie din ce direcţie) are caracteristicile situaţiilor de justificare a reacţiei autorităţii.
Referindu-se la cele reţinute, tribunalul a constatat că e necesar a fi clarificate două aspecte: dacă situaţia din decembrie 1989 reprezenta „normal social” pentru a valorifica în raport cu această noţiune principiile ordinii de drept şi îndeplinirea sau nu a în cauză a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile a pârâtului D.A. şi a celorlalţi pârâţi.
În ce priveşte primul aspect, este evident că evenimentele din decembrie 1989 au constituit o deviere gravă de la norma aplicabilă în acel timp, deviere care avea un procent maxim de noutate şi imprevizibil, de natura a crea dificultăţi oricărui sistem organizat şi de a atribui putere fiecărui cetăţean în parte(gărzile patriotice, de ex.). În acest context, s-au încadrat şi acţiunile prin care miliţieni-reprezentanţii autorităţii publice, au fost prinşi şi bătuţi de populaţie, fiind suspectaţi că ei au tras cu arme sau că sunt efectiv terorişti (din declaraţiile martorilor şi răspunsurile la interogatoriu ale reclamanţilor). Ca urmare, dar şi urmând un ordin a cărui origine nu se cunoaşte, transmis prin T.V., aceştia s-au refugiat,sărind peste gard, în unitatea militară, unde au fost reţinuţi. Acţiunea de reţinere a miliţienilor şi securiştilor nu a fost una abuzivă, în contextul în care se trăgea în continuare, aparent din direcţia clădirii Miliţiei. Probabil că raţionamentul a fost acela de a-i opri pe miliţieni şi securişti de la a avea posibilitatea de a constitui un pericol, în condiţiile în care nu se cunoştea de ce origine este şi de unde provine atacul împotriva unităţii militare. Acest pericol nu ar fi fost îndepărtat dacă miliţienii şi securiştii ar fi fost doar cazaţi în camere, pentru imposibilitatea supravegherii lor. Probabil, de aceea s-a ales varianta cazării lor în bazin, acolo putându-se asigura paza lor cu un număr mic de oameni. În ce priveşte condiţiile proaste oferite la sala de sport şi la bazin, în ce priveşte dormitul, mâncarea, spălatul şi ameninţările cu moartea, trebuie văzute acestea în contextual terorii la care era supusă populaţia şi desigur cadrele militare din unitate, acestea din urmă fiind “atacate” nu se ştie de către cine şi neştiind în ce direcţie să se apere. Desigur că prima grijă era securitatea militarilor, apărarea unităţii militare şi apoi alte obiective, cu privire la cei reţinuţi fiind cele de reţinere şi a fi împiedicaţi să constituie un pericol. În acest sens, este sugestiv răspunsul la întrebarea 11 din interogatoriul adresat intimatului (fila 125).
În ce priveşte cel de-al doilea aspect, acela al îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii intimaţilor sunt de observat prevederile legale în materie.
Art. 998 -Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe aceia din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara.
Art. 999-Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa.
Art. 1000- Stapinii si comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii si prepușii lor in funcțiile ce li s-au încredințat.
Răspunderea civilă delictuală - art. 998 - 1003 C. civ. este răspunderea juridică prin intermediul căreia o persoană care a cauzat alteia un prejudiciu este obligată să-l repare. Ea se naște de regulă ca urmare a nesocotirii unei obligații legale, condițiile generale ale antrenării sale fiind: existența unui prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și culpa.
În ce priveşte existența unui prejudiciu, apare evident faptul că reclamanţii au suferit un prejudiciu, dar este neclar de ce origine este acesta, căci există probe care atestă că miliţienii şi securiştii au fost bătuţi de către populaţia civilă şi nu neapărat de către militari. Deşi Statul are obligaţia de asigura siguranţa angajaţilor din forţa publică, această regulă nu operează în condiţiile tulburărilor sociale de amploarea celor evocate, când nu mai funcţionează regulile de nici un fel şi când nu se ştie precis care este duşmanul, cine e rău sau bun. Reclamanţii nu au făcut dovada că autorii prejudiciului lor au fost intimaţii, căci fizic au fost agresaţi de populaţia civilă şi doar întâmplător de militari (ei nu au dovedit care parte din traumă se datorează cert intimaţilor), faptul că le-a fost foarte frică nu este singular, căci aceeaşi teamă incontrolabilă a simţit-o fiecare cetăţean care a trăit evenimentele respective, iar condiţia lor de miliţieni şi securişti le-a atras şi mai multă ură din partea populaţiei, ei fiind printre cei mai detestaţi dintre reprezentanţii autorităţii de atunci.
În ce priveşte fapta ilicită, este adevărat că măsura cazării miliţienilor în bazin a fost exagerată, dar acest raţionament e făcut în prezent sau ulterior timpului respectiv, în contextul existenţei unei stabilităţi sociale, care lipsea în momentul de referinţă, hotărârile de luat erau probabil conjuncturale şi trebuiau luate rapid, în concordanţă cu norma internă militară, care nu fusese abrogată. Ca urmare şi măsurile luate de comandantul militar au fost marcate conjunctural de tensiunile momentului, tinzând să asigure stabilitatea şi siguranţa unităţii militare, acestea fiind acuzate a fi produs prejudiciu reclamanţilor.
În privinţa raportului de cauzalitate între prejudiciu (lovirea, umilirea,situaţia deţinerii improprii a reclamanţilor timp de mai multe zile) și fapta ilicită (ordinele date de intimat în sensul reţinerii, lovirii, ameninţării cu moartea şi cazării improprii a reclamanţilor, răspunderea pentru acesta a Statului şi intimatului M.A.N) se constată că acesta nu există, căci în situaţia de tulburare socială existentă, indiciul că se trage dinspre sediul Miliţiei şi Securităţii (singurele care mai deţineau arme de foc în afară de militari şi de presupuşii terorişti), eroarea fiind comună, măsura de a-i reţine pe reclamanţi pentru a-i împiedica să devină un pericol pare justificată. În ce priveşte condiţiile în care au fost reţinuţi, pare probabil faptul că nu starea de bine a celor reţinuţi era primordială în acea situaţie(chiar reclamanţii arată că s-a crezut că ei sunt „teroriştii”), ci siguranţa unităţii militare, care aparent era atacată (notoriu, ulterior s-a aflat că nu au fost focuri de armă, ci simulatoare de foc), astfel că măsurile de cazare a reclamanţilor la Sala de sport şi apoi la Bazin se dovedesc măsuri economice în condiţiile date, chiar dacă nu au fost blânde sau umane, în considerarea evenimentelor din decembrie 1989.
Referitor la culpă, nu rezultă din nicio probă intenţia sau culpa cea mai uşoară în raport cu rănirea(din probe rezultă că reclamanţii au fost bătuţi de populaţia civilă, mai înainte de ajungerea în unitatea militară), traumatizarea sau intenţia reală de ucidere a reclamanţilor, suferinţa acestora nerezultând din acţiunea directă a pârâtului - persoană fizică, nici din calitatea acestuia de prepus al celuilalt pârât, ci din situaţia de stare specială existentă, nevoia de a stăpâni situaţia, care pare stare de necesitate sau caz fortuit.
Starea de necesitate este cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei constând în existenţa unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public (art. 45 C. pen.). Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul săvârşirii faptei, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, ceea ce în circumstanţele de faţă nu este cazul, evitarea pericolului de a pierde controlul asupra unităţii militare fiind un obiectiv principal vizat de intimat.
Cazul fortuit nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Printre evenimentele care pot fi calificate cazuri fortuite figurează împrejurări de origine externă, neimputabile persoanei chemată să răspundă, care nu au caracter extraordinar şi nu puteau fi prevăzute de către un tip uman mediu şi nici prevenite ori evitate decât de omul cel mai capabil de o diligenţă şi prudenţă maximă. Fac parte din această categorie: ploile torenţiale, cutremurele, inundaţiile, fenomenul social arătat fiind comparabil cu cele arătate că s-au petrecut în decembrie 1989.
În raport de considerentele expuse, tribunalul a constatat că acţiunea reclamanţilor este nefondată, în cauză nefiind întrunite cerinţele pentru a se putea constata existenţa răspunderii civile delictuale în ceea ce îi priveşte pe pârâţi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi au solicitat schimbarea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 98 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanţii B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P. şi P.V. împotriva sentinţei civile nr. 875/2014 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă.
A schimbat sentinţa atacată în sensul că a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P. şi P.V. în contradictoriu cu pârâţii M.A.N. şi D.A. şi în consecinţă:
A obligat pârâţii în solidar să plătească reclamanţilor, cu titlu de daune morale, următoarele sume: reclamantului B.M., suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului R.I., suma de 4.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului B.I., suma de 7.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului R.N., suma de 1.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului P.E., suma de 5.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului B.P., suma de 18.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului M.D., suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantei N.E., suma de 3.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului K.A., suma de 12.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului D.P., suma de 16.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plăţii şi reclamantului P.V., suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plăţii.
A respins acţiunea formulată de reclamanţii B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P. şi P.V. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. şi a obligat pârâţii M.A.N. şi D.A. să plătească în solidar reclamanţilor B.M., R.I., B.I., P.E., M.D., N.E., K.A., D.P. şi P.V., suma de 5.400 lei, respectiv câte 600 lei pentru fiecare reclamant şi reclamanţilor R.N. şi B.P. suma de 300 lei, câte 150 lei pentru fiecare reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A respins apelul declarat de C.E. şi M.C., moştenitoarele defunctului C.I. împotriva aceleiaşi sentinţe.
În considerentele hotărârii sale, instanţa de apel, evocând conţinutul art. 22 alin. (1) C. proc. pen., a reţinut că Rezoluţia din 1 martie 2010 emisă în Dosar nr. 200/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia Parchetelor Militare, definitivă prin respingerea plângerii formulate de I.P.J. Sibiu, prin sentinţa nr. 17 din 10 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de învinuitul col. (r) D.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. 2 C. pen., deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie, se impune cu autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte faptele săvârşite şi persoana care le-a săvârşit.
Instanţa de apel a reţinut din hotărârea judecătorească menţionată aspectele referitoare la acţiunea dedusă judecăţii de către reclamanţi, care au ajuns în U.M. X în următoarele condiţii: reclamantul B.M., în data de 22 decembrie s-a hotărât să treacă peste drum la U.M. X. Acolo l-a preluat un ofiţer de la armată, l-a dus în sala de sport a unităţii iar din 24 decembrie a fost mutat în bazin, având 11 zile de reţinere; reclamantul R.I., în data de 24 decembrie a sunat la unitate pentru a fi preluat. Un tab l-a dus la U.M. X şi dus în bazin, având 8 zile de reţinere; reclamantul B.I., în data de 22 decembrie 1989 se afla în sediul Poliţiei, fiind mutat sub escortă militară la U.M. X. A fost eliberat la data de 04 ianuarie 1990, având 14 zile de reţinere; reclamantul R.D., în urma comunicatelor de presă, în data de 28 decembrie 1989 s-a predat la U.M. X şi reţinut în bazin până în data de 30 decembrie 1989, având 3 zile de reţinere; reclamantul P.E. în data de 24 decembrie 1989 a fost ţinut în arest, bătut, dus în sala de sport. În data de 01 ianuarie 1990 a fost eliberat, având 10 zile de reţinere; reclamantul B.P., în data de 22 decembrie, 2 ofiţeri de armată l-au dus pe jos la U.M. X. A fost pus în libertate în data de 26 ianuarie 1990, având 36 zile de reţinere; reclamantul M.D., se afla în sediul Miliţiei în data de 22 decembrie 1989. Când a încercat să iese a fost oprit de către civili şi reprezentanţi ai armatei şi l-au dus la sala de sport. A fost pus în libertate în data de 01 ianuarie 1990, având 11 zile de reţinere; reclamanta N.E., în data de 24 decembrie s-a prezentat la U.M. X unde a fost reţinută. În data de 30 decembrie a fost eliberată, având 7 zile de reţinere; reclamantul K.I.A. (fost Ţ.), în data de 24 decembrie 1989 s-a predat la C.M.J. din Piaţa Armelor unde a predat arma dar nu a fost reţinut. În data de 25 decembrie s-a predat la U.M. X, unde a fost dezbrăcat în curtea unităţii, bătut, deposedat de bunurile personale şi reţinut în bazin. A fost pus în libertate în data de 17 ianuarie 1990, având 24 de zile de reţinere; reclamantul D.P., în data de 24 decembrie, în urma comunicatelor radio - tv, s-a dus să se predea la U.M. X, unde a fost reţinut până la data de 24 ianuarie 1990, având 32 de zile de reţinere; reclamantul C.I. a fost dus la U.M. X şi dus în sala de sport a unităţii. Din data de 24 decembrie a fost transferat alături de ceilalţi colegi în bazinul unităţii, unde a fost reţinut până la data de 01 ianuarie 1990, având 11 zile de reţinere; reclamantul P.V., în 22 decembrie 1989 a fost escortat de 2 militari până la U.M. X, fiind eliberat în data de 01 ianuarie 1990, având 11 zile de reţinere.
Cu privire la starea de fapt, în Rezoluţia din 1 martie 2010 s-a mai reţinut, necontestat, că dintre persoanele lipsite de libertate au fost identificate un număr de 391 persoane, reţinute în sala de sport, ulterior în bazinul U.M. X Sibiu.
După ce a reiterat, pe baza rezoluţiei amintite, în esenţă, aceeaşi situaţie de fapt descrisă şi în hotărârea tribunalului, instanţa de apel a reţinut că retragerea, respectiv predarea lucrătorilor M.I. în U.M. X, a avut loc în contextul în care, anterior, persoanele din conducerea I.J.M. au luat legătura cu comandantul unităţii militare şi au solicitat sprijin şi protecţie. Acest fapt rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 200/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, cât şi din interogatoriul luat pârâtului D.
Deşi reclamanţii au fost reţinuţi pentru a fi protejaţi, aceştia au fost consideraţi „elemente teroriste” şi au fost supuşi unor tratamente degradante şi umilitoare, fără a fi acuzaţi de săvârşirea unor fapte concrete şi fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de instanţă cu privire la reţinerea lor.
În perioada 22-24 decembrie 1989, aceştia au fost reţinuţi în sala de sport a unităţii, iar ulterior au fost mutaţi în bazinul de înot.
Faţă de numărul mare de persoane, s-a acceptat că nu se puteau asigura condiţii normale de cazare şi hrană, spaţiul fiind insuficient şi impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, resursele de hrană fiind limitate.
S-a apreciat însă că aceste condiţii nu puteau justifica tratamentul la care au fost supuşi reclamanţii, care, iniţial au fost duşi în sala de sport, unde au fost legaţi la mâini şi obligaţi să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore, perioadă pe durata căreia (22-24 decembrie) ei nu au primit nici hrană, nici apă. Nu au fost asigurate condiţii minime de igienă, persoanele reţinute având acces la o singură toaletă, o dată pe zi. La început, au dormit pe jos, pe ciment, primind după câteva zile un număr insuficient de saltele şi câteva obiecte din vestimentaţia militarilor, pentru a dormi pe ele, nepermiţându-li-se luarea legăturii cu familia.
Persoanele reţinute au fost păzite în permanenţă de elevii militari înarmaţi cu puşti şi mitraliere, cei care asigurau paza susţinând că armele sunt încărcate şi pregătite pentru a trage. Martorul Deac Nicolae a declarat în faţa instanţelor de urmărire penală că în permanenţă se afla un pluton înarmat în poziţie de trage. Pe perioada reţinerii, reclamanţii au fost acuzaţi că sunt terorişti şi au fost ameninţaţi cu moartea.
Condiţiile în care au fost reţinuţi reclamanţii, împreună cu alte persoane, rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 200/P/2007 (filele 168-188, vol. I, fond), cât şi din probele administrate în faţa instanţei de fond, respectiv declaraţiile martorilor T.I. (fila 137), D.P. (fila 138), B.I. (fila 139).
Începând din 26 decembrie 1989, s-a constituit o comisie de anchetă, care a emis ordonanţe de punere în libertate a reclamanţilor, cu motivarea că nu se fac vinovate de comiterea unor infracţiuni împotriva poporului în timpul acţiunii revoluţionare de răsturnare a dictaturii ceauşiste.
Aceste circumstanţe ale reţinerii reclamanţilor nu denotă un tratament de protecţie a acestora, aplicabil refugiaţilor, ci dimpotrivă un tratament asimilat condiţiilor de prizonierat.
Protecţia acordată unei persoane este incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman şi degradant. Din această perspectivă, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a stabilit că statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană (cauza Jecius contra Lituaniei). Câtă vreme aceste condiţii trebuie asigurate persoanei deţinută în mod legal, cu atât mai mult statul are o asemenea obligaţie pozitivă în cazul persoanelor faţă de care s-a luat măsura reţinerii, fără a exista niciun act emis de o autoritate în drept să ia o asemenea măsură.
C.E.D.O. a statuat că şi în cele mai dificile împrejurări, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, este interzisă în termeni absoluţi aplicarea unor tratamente degradante şi inumane (cauza Labita contra Italiei). Asemenea tratamente sunt interzise chiar şi în cazul unei stări de urgenţă care pune în pericol viaţa unei naţiuni, natura infracţiunii presupuse a fi comisă de reclamant fiind irelevantă (cauza Selmouni contra Franţei, cauza Assenov şi alţii contra Bulgariei).
Faţă de cele ce preced, instanţa de apel a acceptat ca dovedită existenţa faptei ilicite de lipsire de libertate, apreciind că acesta decurge din încălcarea prevederilor art. 7 şi art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, tratat care, potrivit principiilor de drept internaţional public, făcea parte din dreptul intern.
Aceste dispoziţii interzic supunerea unei persoane la tratamente crude, inumane sau degradante şi recunosc dreptul oricărui om la libertate şi la securitatea persoanei sale, statuând că nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar, privarea de libertate fiind permisă doar pentru motive legale şi numai în conformitate cu procedura prevăzută de lege.
Aşa cum rezultă din rezoluţia întocmită în Dosarul nr. 200/P/2007, această faptă are un conţinut complex, întrucât persoanele reţinute în mod nelegal au fost supuse unor tratamente inumane şi degradante care le-au provocat suferinţe fizice şi psihice.
Prima instanţă a apreciat eronat că situaţia concretă la momentul evenimentelor din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală. Este adevărat că aceste evenimente au creat o stare de confuzie generală şi un sentiment de ură a revoluţionarilor faţă de cadrele de miliţie. Tocmai de aceea, organele de conducere din cadrul Inspectoratului Judeţean de Miliţie au solicitat sprijin şi protecţie unităţilor militare, iar reclamanţii s-au prezentat ori au fost duşi la U.M. X. Însă, având în vedere condiţiile în care reclamanţii au fost reţinuţi, tratamentul la care au fost supuşi, lipsa unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de instanţă care să justifice măsura reţinerii, dovedesc caracterul ilicit al lipsirii de libertate. Solicitarea acestora pentru asigurarea protecţiei nu presupunea în nici un caz, îngrădirea dreptului la libera circulaţie, umilirea sau agresarea lor.
Reţinerea lor fără drept este probată prin chiar actele necesare punerii lor în libertate, respectiv ordonanţele emise de procurori, mai ales că nu existau mandate care să justifice reţinerea lor.
Cu privire la vinovăţia pârâţilor, instanţa de apel a reţinut că, în perioada evenimentelor din decembrie 1989, pârâtul D.A. era comandantul U.M. X Sibiu şi că, în această calitatea, a fost singura persoană care putea să decidă în ceea ce priveşte persoanele reţinute, tratamentul care li s-a aplicat, condiţiile în care au fost reţinute. Aceste aspecte sunt confirmate chiar de pârât care, în cursul anchetei penale, fiind audiat în calitate de învinuit, a declarat că a informat forurile superioare despre situaţia din unitate şi i s-a transmis că este împuternicit să ia toate măsurile. S-a dovedit că pârâtul a cunoscut că urmează a fi primite mai multe persoane din cadrul Ministerului de Interne şi scopul pentru care se retrag în incinta unităţii. Cu toate acestea, pârâtul a dat dispoziţie să fie reţinute cadrele Ministerului de Interne, aşa cum a declarat în cursul anchetei penale martorul Suhăreanu Ioan, care a asigurat paza persoanelor reţinute. Acelaşi martor a arătat că a primit dispoziţie de la pârâtul D. ca cei reţinuţi să fie legaţi cu mâinile la spate, iar atunci când martorul a decis să îi dezlege, pârâtul D. „a început să ţipe” să fie legaţi din nou. Acelaşi martor a afirmat că a executat ordinele comandantului.
De asemenea, atât martorii audiaţi în cursul cercetării penale, cât şi cei audiaţi în faţa primei instanţe au declarat că pârâtul D. a fost în sala de sport unde se aflau reclamanţii împreună cu alte persoane şi i-a atenţionat pe cei reţinuţi că la orice mişcare a lor, militarii au ordin să tragă fără somaţie.
În condiţiile în care pârâtul a avut cunoştinţă că lucrătorii Miliţiei se vor retrage în incinta unităţii pentru a fi protejaţi de furia manifestanţilor, iar acesta a avut libertate de deliberare şi de decizie, astfel cum a recunoscut în faţa organelor de urmărire penală, instanţa de apel a constatat că pârâtul se face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaţilor şi de tratamentul la care au fost supuşi aceştia pe durata reţinerii. Chiar dacă o parte dintre reclamanţi s-au predat de buna voie la unitatea militară, asta nu înseamnă că pârâtul D. trebuia să-i reţină în incintă, fără a le permite să plece decât în baza unei ordonanţe de punere în libertate.
Acordarea protecţiei presupune libertatea celui protejat de a renunţa în orice moment la această protecţie, pe riscul său, ori în cauză - din momentul în care au intrat în unitatea militară - reclamanţii nu au mai avut posibilitatea de a alege să plece acasă sau să rămână în incintă, fiind reţinuţi.
Afirmaţia pârâtului că nu a fost de faţă la momentul la care s-au săvârşit agresiunile faţă de reclamanţi nu are relevanţă, în condiţiile în care, la acel moment, era comandantul U.M. X Sibiu, deci responsabil, în virtutea regulamentelor militare de toate acţiunile care au loc în unitate desfăşurate de subordonaţii săi.
Prin Ordinul nr. 303/1989 (fila 43 dosar apel) s-a stabilit o Comisie de ancheta care să efectueze cercetări faţă de persoanele reţinute, din dispoziţia procurorului General al României. Însă din acest act nu rezultă dispoziţia Procurorului de a reţine în unitate persoanele care au cerut protecţie, astfel că a fost înlăturată afirmaţia pârâtului D. în sensul că a avut dispoziţie în acest sens.
Pârâtul a raportat Consiliului Judeţean al F.S.N. faptul că sunt reţinute un număr mare de persoane în unitate în condiţii improprii, existând riscul unor îmbolnăviri, şi solicită a fi transferate, doar în 25 ianuarie 1990 cu adresă. Ori, la acea dată o parte din reclamanţi erau deja eliberaţi, pe de o parte, iar pe de altă parte, cererea sa este formulată după mai mult de o lună de la data la care au început reţinerile ilegale, perioadă pentru care îi revine în exclusivitate responsabilitatea deţinerii şi a condiţiilor în care s-a făcut această reţinere.
Instanţa de apel a reţinut ca dovedită vinovăţia pârâtului D. în condiţiile art. 998-999 C. civ. vechi, iar răspunderea pârâtului M.A.N. a fost angajată în temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. vechi, în calitatea sa de comitent, deoarece la momentul săvârşirii faptei ilicite pârâtul D. era angajat al M.A.N., iar fapta a fost săvârşită în exercitarea atribuţiilor de comandant al U.M. X Sibiu.
Întrucât nu s-a făcut dovada că între Statul Român, prin M.F.P. şi pârâtul D. există un raport de prepuşenie, s-a apreciat de către instanţa de apel că nu poate fi angajată o răspundere similară în sarcina acestui pârât.
Prejudiciul produs reclamanţilor a constat în lipsirea lor de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane şi degradante pe durata reţinerii nelegale, fapte de natură să provoace victimelor suferinţe morale, aducând o gravă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnităţii, reputaţiei în plan profesional şi social.
Calitatea de victimă a faptei ilicite de lipsire de libertate a fost recunoscută însă doar persoanelor asupra cărora a fost săvârşită fapta în mod nemijlocit (reclamanţii, cu excepţia reclamantelor C.E. şi M.C.), dat fiind că prejudiciul produs este unul personal nepatrimonial, astfel că dreptul de a solicita despăgubiri nu se poate transmite moştenitorilor victimei.
Pentru aceste considerente, criticile reclamanţilor cu privire la soluţia dată de prima instanţă cererii de acordare a daunelor morale pentru lipsirea de libertate au fost găsite întemeiate, instanţa de apel constatând că instanţa de fond nu a dat o interpretare corectă probelor şi a apreciat în mod greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe dispoziţiile art. 998-999 şi respectiv 1000 alin. (3) C. civ. vechi.
Ca urmare, reţinând că în cauză s-au dovedit condiţiile atragerii răspunderii delictuale a pârâtului D. pentru fapta proprie şi a răspunderii M.A.N. în calitate de comitent, Curtea de Apel Alba-Iulia a admis apelul reclamanţilor şi, în consecinţă, a admis cererea acestor reclamanţi de obligare în solidar a pârâţilor D.A. şi M.Ap.N. să le plătească daune morale.
Ţinând seama de durata reţinerii nelegale şi consecinţele pe care aceasta le-a avut asupra reclamanţilor, instanţa de apel a apreciat că o sumă de 500 euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate şi suferinţă cauzată de umilinţa la care au fost supuşi, suferinţele îndurate, reprezintă o reparaţie echitabilă şi respectă principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Pentru considerentele expuse a fost admis apelul reclamanţilor B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P. şi P.V. şi a fost schimbată sentinţa atacată în sensul obligării pârâţilor M.A.N. şi D.A. la plata de despăgubiri către reclamanţi, proporţional cu numărul de zile de reţinere ilegală.
Apelul declarat de reclamantele C.E. şi M.C. a fost respins, sentinţa atacată fiind menţinută, însă cu substituirea motivării în sensul celor menţionate.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către fiecare reclamant pentru instanţa de fond şi instanţa de recurs de câte 600 lei iar pentru reclamanţii R.N. şi B.P. câte 150 lei, potrivit chitanţelor depuse la filele 27 - 38 în dosarul instanţei de fond şi filele 73-83 în dosarul instanţei de recurs din primul ciclu procesual, instanţa de apel reţinând că în apel nu s-a făcut dovada cheltuielilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A. (fost Ţ.), D.P., C.E., M.C. şi P.V., pârâtul M.A.N. şi pârâtul D.A.
Reclamanţii B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A. (fost Ţ.), D.P., C.E., M.C. şi P.V. au solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii în tot a acţiunii lor.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în materia răspunderii civilie delictuale, care consacră principiul reparaţiei integrale a prejudiciului produs, a normelor procesual-civile în materia administrării şi aprecierii probelor şi au invocat în drept art. 304, pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate pentru fapta ilicită constând în privarea abuzivă de libertate, recurenţii-reclamanţi au susţinut că prin soluţia pronunţată se încalcă principiul fundamental ce guvernează materia răspunderii civile delictuale în dreptul intern şi anume principiul reparaţiei integrale a prejudiciului produs.
Sumele solicitate prin acţiune pentru fiecare zi de reţinere abuzivă şi pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor au avut ca punct de reper daunele acordate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 10211 din 17 decembrie 2009, în care, pentru mai puţin de 24 de ore de arestare nelegală în noaptea de 21/22 decembrie, a unui manifestant din Bucureşti la Penitenciarul Jilava, instanţa a acordat 5.000 euro cu titlu de daune morale, pentru privare de libertate şi suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale pentru încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamantului.
Atingerea adusă libertăţii fizice a reclamanţilor prin luarea măsurii arestării în lipsa unui temei legal, de către organe care nu erau abilitate în acest sens, vătămarea gravă a integrităţii corporale şi a sănătăţii, prin lovire sau prin tratamentele neomenoase aplicate, precum şi atingerea adusă demnităţii şi onoarei reclamanţilor au dus la producerea, în sarcina acestora a unui prejudiciu moral semnificativ.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că au fost reţinuţi abuziv în condiţii mai grele decât cele ale unui arest normal, condiţiile fiind mai degrabă similare cu cele ale unui lagăr concentrare nazist, atât martorii audiaţi în cauză cât şi depoziţiile de martor din rechizitoriul întocmit de Parchet în Dosarul nr. 200/P/2007 (filele 207-217) descriind condiţiile reţinerii abuzive, suferinţele şi umilinţele la care au fost supuşi, ameninţarea că vor fi omorâţi, întrucât sunt terorişti.
Reclamantul din dosarul soluţionat prin Decizia civilă nr. 10211 din 17 decembrie 2009 a fost deţinut în condiţii normale de arest, a beneficiat de o încăpere cu pat, cu toaletă şi nu a fost păzit şi ameninţat cu arma în permanenţă. Şi faptul că, această persoană a fost reţinut pe o perioadă scurtă constituie un avantaj faţă de situaţia reclamanţilor, care au fost reţinuţi pe perioade chiar şi de peste 30 de zile.
Nu este de neglijat şi faptul că, aşa cum a precizat pârâtul D.A. în interogatoriu, ca răspuns la întrebarea nr. 15, statutul reclamanţilor pe perioada reţinerii a fost acela de ''prizonieri”. Reţinerea lor a fost făcută sub motiv că ei sunt "terorişti".
Catalogarea reclamanţilor ca „terorişti” a avut, poate consecinţa cea mai grea, deoarece ani de zile în comunitatea au fost stigmatizaţi pe acest, motiv.
Şi în situaţia în care reclamanţii ar fi fost prizonieri de război, ceea ce nu este cazul, deoarece România nu a fost în decembrie 1989 în război, trebuiau să beneficieze de mai multe drepturi sau condiţii, aşa cum sunt ele prevăzute în Convenţia a III-a de la Geneva la care România este parte, din anul 1954. De asemenea, prizonierii de război trebuie protejaţi în timpul contra oricăror acte de violenţă, sau de intimidare şi trebuie sa beneficieze de îngrijiri medicale. Sumele de bani sau alte obiecte de valoare deţinute de prizonieri trebuiesc ridicate doar pe baza unui ordin ai unui ofiţer, caz în care aceste bunuri se inventariază şi se emite chitanţă, conform art. 13, 14, 15, 17, 18, 19 din Convenţia menţionată.
Toate aceste dispoziţii legale au fost încălcate de către pârâtul D.A. care, în calitatea sa de ofiţer, cunoştea aceste dispoziţii legale şi trebuia să le respecte.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a respins acordarea daunelor morale pentru fapta ilicită ce constă în încălcarea integrităţii şi sănătăţii lor.
Mai mult, recurenţii-reclamanţi B.M., R.I., B.I., R.D., P.E., M.D., K.A. (fost Ţ.), D.P., C.I. şi P.V. au fost bătuţi de militari în incinta U.M. X, aceştia deţinând certificate medico-legale care atestă acest lucru, înscrisuri care nu au fost contestate.
În ceea ce priveşte respingerea acţiunii faţă de reclamantele C.E. şi M.C., instanţa de apel şi-a motivat soluţia de respingere prin faptul că aceste reclamante sunt succesoare ale persoanei care a fost supusă privării de libertate, iar prejudiciul moral este personal şi nu poate fi transmis pe cale succesorală.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
Situaţia reclamantelor M. şi C. s-a confundat cu ce a altor reclamanţi din dosare cu obiecte identice, în care cei care au promovat acţiune au fost direct moştenitorii persoanelor lipsite de libertate.
Ori, în speţă, acţiunea a fost promovată direct de către antecesorul lor, respectiv C.I. şi doar după decesul acestuia, survenit pe parcursul procesului, cele două reclamante au fost introduse în cauză, ca moştenitoare ale antecesorului lor.
Dar chiar şi-n situaţia în care acţiunea era promovată - direct de către moştenitori acţiunea lor era admisibilă.
Este adevărat că, dreptul la viaţă este un drept nepatrimonial, netransmisibil şi cu caracter imprescriptibil. Exercitarea unora din drepturile nepatrimoniale poate genera şi efecte patrimoniale cum este şi cazul de faţă. Astfel, s-a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune (instanţa fiind investită cu un petit evaluabil în bani) şi ceea ce a generat naşterea acestui drept. Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat băneşte şi este nepatrimonial dreptul subiectiv care nu poate fi exprimat în bani.
În speţă, moştenitoarele defunctului C., Ioan, au solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri băneşti, astfel ca, acţiunea este una patrimonială, supusă prescripţiei de 3 ani, aşa cum susţine de altfel şi pârâtul M.A.N.
Instanţa de apel a respins greşit acţiunea formulată de reclamantul C.I. şi continuată de moştenitoarele lui întrucât acesta a fost parte vătămată în Dosarul penal nr. 200/P/2007, poziţia 94- pag.228.
Aşadar, pe timpul vieţii lor acesta a făcut demersurile necesare obţinerii despăgubirilor ce i s-ar fi cuvenit, ca urmare a privării nelegale de libertate. Faptul că, dosarul penal s-a soluţionat pentru această faptă cu încetarea urmăririi penale faţă de învinuitul D.A., deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, a determinat părţile vătămate din acel dosar să promoveze acţiune separată pe latura civilă.
Demersurile în obţinerea despăgubirilor ca urmare a privării de libertate în mod nelegal au fost iniţiate de antecesorul reclamantelor, respectiv de C.I.
Dispoziţiile noului C. civ. prevăd această situaţie prin art. 1391. Mai mult în prezent în procedura penală, s-a instituit posibilitatea ca, atunci când inculpatul recunoaşte fapta, instanţa învestită se pronunţă pe latură penală, iar latura civilă este disjunsă pentru a fi soluţionată separat, astfel încât acţiunea civilă are continuitate. Nu mai este necesară promovarea unei acţiuni distincte pentru soluţionarea laturii civile.
Pentru temeiurile arătate, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului întemeiat pe art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. aşa cum a fost formulat şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în tot a acţiunii şi cheltuieli de judecată.
Recurentul-pârât M.A.N., în recursul său, a prezentat starea de fapt privind evenimentele din decembrie 1989 desfăşurate în localitatea Sibiu, „generatoare a prezentului litigiu”, astfel cum a fost reţinută şi în Rezoluţia din 01 martie 2010 pronunţată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare în Dosarul de cercetare penală nr. 200/P/2007, menţinută prin sentinţa penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul nr. 65/RJ/753/2010.
Recurentul-pârât a redat succint aspectele reţinute în urma administrării probatoriului în Dosarul de urmărire penală nr. 200/P/2007, care au determinat soluţia scoaterii de sub urmărirea penală a pârâtului D.A. şi care, potrivit susţinerilor sale, sunt de natură să demonstreze lipsa existenţei faptei ilicite şi a vinei pârâtului D.A., ca şi condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Din susţinerile formulate de reclamanţi prin acţiune, din declaraţiile de martor şi din întreaga stare de fapt expusă în Rezoluţia pronunţată în Dosarul de cercetare penală nr. 200/P/2007, se pot identifica patru circumstanţe care au condus la reţinerea reclamanţilor în incinta U.M. X Sibiu.
Nu se poate reţine fapta culpabilă a pârâtului D. de privare de libertate sau reţinere abuzivă a reclamanţilor, având în vedere faptul că reclamanţii s-au predat singuri unităţii militare tocmai pentru a li se ocroti dreptul la viaţă în condiţiile evenimentelor revoluţionare, când furia manifestanţilor viza cadrele fostelor miliţii şi securităţii, neputându-se reţine, astfel, vreun ordin al pârâtului D. - prepus - de reţinere a reclamanţilor sau de uzitare a armelor împotriva lor.
Recurentul-pârât M.A.N. a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a textelor de lege care reglementează instituţiile răspunderii civile delictuale şi a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, reglementate de prevederile art. 998 şi următoarele, art. 1000 alin. (3) C. civ.
Instanţa de apel, a reţinut că, „deşi reclamanţii au fost reţinuţi pentru a fi protejaţi, aceştia au fost consideraţi elemente teroriste şi au fost supuşi unor tratamente degradante şi umilitoare", motiv pentru care, având în vedere condiţiile grele în care au fost reţinuţi, lipsirea de libertate este considerată a fi fost nelegală.
Recurentul-pârât a susţinut că acţiunile reclamanţilor din timpul evenimentelor din decembrie 1989, de a se preda la U.M. X Sibiu sau de a escalada gardurile acestei unităţi în vederea pătrunderii într-un obiectiv militar aflat în situaţie de alarmă de luptă nu sunt prevăzute de niciun act normativ sau regulament în vigoare în acel moment care să justifice legalitatea acţiunilor lor.
Reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală privind faptele pârâtului D.A. raportate la evenimentele din decembrie 1989 şi la circumstanţele privind reţinerea lucrătorilor de miliţie în incinta U.M. X Sibiu însă nici măcar un singur martor sau reclamant interogat nu a putut afirma că relele tratamente suferite pe timpul reţinerii în incinta U.M. X Sibiu s-au datorat direct pârâtului D.A., deşi au susţinut că acesta este răspunzător de producerea lor în calitatea sa de comandant.
Nu au fost indicate normele legale încălcate de prepusul M.A.N. în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi, mai mult, instanţa penală, a constatat nevinovăţia acestuia cu privire la săvârşirea infracţiunilor de distrugere calificată, neglijenţă în serviciu şi participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 7 şi 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, precum şi a jurisprudenţei C.E.D.O. deoarece răspunzător de paza celor reţinuţi şi escortaţi era comandantul escortei care se subordonează şefului de stat major al unităţii, funcţie pe care pârâtul D.A. nu a îndeplinit-o, acesta fiind comandantul U.M. X Sibiu, aşa încât nu se poate reţine vreo culpă în sarcina acestuia, raportat la presupusele „tratamente degradante şi umilitoare", reţinute de instanţa de apel.
Este evident faptul că, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, reţinerea lucrătorilor Ministerului de Interne în sediul diferitelor unităţi militare, s-a făcut sub comandamentul unei stări de necesitate care a guvernat acele momente. Fapta privind reţinerea acestora în sediul unităţilor militare, este justificată şi de un interes public, având în vedere faptul că lucrătorii MI au fost asociaţi de populaţia insurgentă ca fiind simboluri exponente ale regimului comunist, ale căror acţiuni erau contrare voinţei manifestanţilor.
În stabilirea vinovăţiei pârâtului D.A., instanţa de apel a reţinut că acesta, în calitatea sa de comandant al U.M. X Sibiu în timpul evenimentelor din decembrie 1989, a fost singura persoană care putea să decidă în ceea ce priveşte persoanele reţinute, tratamentul care li s-a aplicat, condiţiile în care au fost reţinute.
Or, prin Rezoluţia din 01 martie 2010 pronunţată în Dosarul de cercetare penală nr. 200/P/2007 şi menţinută prin sentinţa penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul penal nr. 65/RJ/753/2010, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului D.A., printre altele, pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, raportat la conţinutul acestei infracţiuni organele de cercetare penală şi instanţa penală constatând că, pârâtul D.A., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect şi legal, iar în urma acţiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat, sau o pagubă a patrimoniului acesteia, ori o vătămare importantă intereselor legale a unei persoane.
Cum, raportat la prevederile art. 22 C. proc. pen. hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, instanţa de apel, în mod nelegal, în pronunţarea soluţiei, a eludat prevederile acestui text de lege.
Referitor la prejudiciul produs reclamanţilor, ignorând în totalitate circumstanţele concrete ale momentului în care aceştia au fost reţinuţi, instanţa de apel a constatat că „lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane şi degradante pe durata reţinerii nelegale au fost de natură să provoace victimelor unei asemenea fapte, suferinţe morale, aducând o gravă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi valorilor care definesc personalitatea umană". Instanţa de apel, în mod nelegal a reţinut în sarcina pârâtului D.A. vinovăţia asupra faptelor imputate de reclamanţi privind reţinerea ilegală, astfel încât nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu produs direct şi nemijlocit de către acesta persoanelor reţinute.
Instanţa de apel, în mod nelegal interpretând prevederile dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., a constatat că sunt întrunite cerinţele pentru angajarea răspunderii pârâtului M.A.N., în calitate de comitent, pentru faptele prepusului său, întrucât nu este îndeplinită condiţia generală necesară antrenării răspunderii comitentului, respectiv nu sunt probate condiţiile răspunderii civile delictuale ale prepusului M.A.N., pârâtul D.A.
Pe de altă parte, chiar dacă nu poate fi înlăturată existenţa raportului de prepuşenie, doctrina şi jurisprudenţa, înscriindu-se în logica unor principii generale de drept, au admis soluţia prin care comitentul este ţinut să răspundă pentru tot ceea ce prepusul săvârşeşte în cadrul normal al funcţiei, când a lucrat pentru comitent, însă comitentul nu este ţinut să răspundă pentru pagubele cauzate de prepus prin fapte ce nu au legătură cu funcţia încredinţată, chiar dacă ele au fost săvârşite în timpul exercitării acesteia.
Recurentul-pârât M.A.N. a susţinut, raportat la dispoziţiile instanţei de apel - de respingere a apelului declarat de reclamantele C.E. şi M.C. - că în mod corect, au fost respinse pretenţiilor acestora, motivat de faptul că dreptul pretins este un drept personal nepatrimonial care nu se poate transmite moştenitorilor victimei.
În ceea ce priveşte respingerea acţiunii faţă de pârâtul Statul Român, motivat de faptul că pârâtul D.A. nu era prepusul Statului Român, astfel nefiind îndeplinite condiţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., recurentul-pârât M.A.N. a susţinut că Statul Român reprezintă interesul general al societăţii şi, în cazul respingerii recursului său, s-ar impune ca acesta să răspundă pentru eventualul prejudiciu produs, în calitatea sa de garant general al valorilor societăţii.
Recurentul-pârât M.A.N., pentru argumentele expuse, a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamanţilor şi menţinerii sentinţei tribunalului.
Prin recursul său, recurentul-pârât D.A. a susţinut, în esenţă, că Decizia civilă nr. 98/2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, în Dosarul nr. 5254/85/2012* este profund injustă, ilegală şi netemeinică, întrucât ignoră rezoluţiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție şi hotărârile definitive (rezoluţiile din 1 martie 2013 din Dosarul nr. 200/P/2007 şi 319/II/2010, sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti ) prin care s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că nu este vinovat şi că nu a acţionat cu vinovăţie în împrejurările respective, ci cu respectarea regulamentelor militare şi că reţinerea lucrătorilor de miliţie şi securitate s-a făcut în baza stării de necesitate, rezultată din derularea evenimentelor revoluţionare din zilele de 21 şi 22 decembrie 1989 la Sibiu.
Referitor la situaţia de fapt, recurentul-pârât a arătat că reclamanţii nu au fost reţinuţi în unitate, ci au avut tratament de refugiaţi, că personal a intervenit pentru conceperea şi emiterea cât mai rapidă a ordonanţelor de punere în libertate a celor consideraţi nevinovaţi, că deşi avea competenţe de a pedepsi disciplinar orice militar indiferent de structura căreia îi aparţinea nu a uzat de acest drept nici înainte şi nici după anul 1989, că a asigurat manifestanţii că armata nu va trage ieşind personal în mulţime pentru a linişti spiritele iar faptul că, în condiţii excepţionale, reclamanţii nu au fost cazaţi şi hrăniţi corespunzător nu i se poate imputa precum şi că alarma de luptă şi starea de necesitate intră în competenţa exclusivă a conducerii statului, iar nu a unei singure persoane.
A susţinut că instanţa Înaltei Curţi a constatat că instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că a săvârşit fapta ilicită de lipsire de libertate împotriva reclamanţilor în acele evenimente.
Recurentul-pârât D.A. a mai susţinut că „întreaga stare de fapt şi de drept” probează că nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale în persoana sa.
În drept, a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului său şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului reclamanţilor.
Prin notele scrise înregistrate la dosar la data de 20 februarie 2015, a invocat Decizia nr. 2452 din 26 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 11959/85/2012, decizie prin care a fost admis recursul său într-o acţiune formulată de alţi reclamanţi, dar care au invocat aceleaşi circumstanţe în angajarea răspunderii sale civile delictuale, ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989.
Înalta Curte va admite recursurile în sensul şi pentru considerentele care succed.
În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ. „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite”.
Din conţinutul normativ al dispoziţiei legale sus-menţionate rezultă în mod clar ideea că stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepţiunea conturată în mod constant de doctrina si jurisprudenţa naţională, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.
Dovada îndeplinirii/neîndeplinirii condiţiei prescrise de normele procedurale sus amintite rezultă din chiar conţinutul actului de dispoziţie al instanţei de judecată, respectiv hotărârea judecătorească pronunţată.
Obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica şi de a se asigura ca hotărârea judecătorească cuprinde “motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care
s-au înlăturat cererile părţilor", în considerarea faptului că trebuie realizată situaţia-premisă pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală privind pretinsele fapte ilicite ale pârâtului D.A., referitoare la circumstanţele reţinerii foştilor lucrători de miliţie în incinta U.M. X Sibiu, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, cererea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 şi următoarele C. civ., respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ.
Reclamanţii au solicitat să se constate că, în persoana pârâtului D.A., sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv că, în privinţa pârâtului M.A.N., sunt îndeplinite condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, de unde ar rezulta, pe cale de consecinţă, obligaţia acestor pârâţi de reparare a prejudiciului cauzat prin privarea de libertate şi afectarea sănătăţii reclamanţilor.
Reclamanţii au susţinut că demersul lor judiciar a fost iniţiat ca urmare a faptului că, în Dosarul penal nr. 200/P/2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare a pronunţat rezoluţia din 01 martie 2010 prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului col. (r) D.A., pentru infracţiunile de participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav, omor, distrugere calificată, neglijenţă în serviciu, participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei, respectiv încetarea urmăririi penale faţă de acesta, sub aspectul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, constatându-se că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ.
Pentru existenţa, respectiv antrenarea răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 998 şi următoarele C. civ., trebuie întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: existenţa prejudiciului, a faptei ilicite şi a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei celui care a săvârşit-o, prin aceasta înţelegându-se şi simpla „neglijenţă” sau „imprudenţă” a celui care a produs prejudiciul, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie având un caracter strict personal.
Cercetând condiţiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale în ce priveşte persoana pârâtului D.A., în circumstanţele particulare ale cauzei şi în raport de rezoluţia din data de 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare în Dosarul nr. 200/P/2007, soluţie menţinută prin sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul nr. 65/RJ/753/2010, instanţa de fond şi instanţa de apel au ajuns la concluzii diametral opuse.
Astfel, în timp ce instanţa de fond a apreciat - pentru considerentele expuse amplu în cuprinsul sentinţei - că situaţia concretă de la momentul evenimentelor din Decembrie 1989, care a avut ca efect reţinerea reclamanţilor în incinta unităţii militare, poate fi asimilată cu starea de necesitate, cu efecte exoneratoare de răspundere pentru pârâtul D.A. şi, implicit, a pârâtului M.A.N. (în calitate de comitent), instanţa de apel a considerat că situaţia de fapt generatoare a litigiului nu poate fi asimilată noţiunii de stare de necesitate şi a înlăturat, formal, statuările instanţei de fond în acest sens, fără însă a aduce vreun argument care să fundamenteze această concluzie.
Deşi, în considerente, instanţa de apel a reţinut că evenimentele din decembrie 1989 au creat o stare de confuzie generală şi un sentiment de ură a revoluţionarilor faţă de cadrele de miliţie - reclamanţii din cauză, prezentându-se ei înşişi sau fiind duşi la U.M. X - totuşi, a apreciat că pârâtul D.A. a săvârşit fapta ilicită de lipsire de libertate a reclamanţilor, având în vedere condiţiile în care aceştia au fost reţinuţi, tratamentul la care au fost supuşi, lipsa unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de instanţă care să justifice măsura reţinerii.
Instanţa de apel a mai reţinut că vinovăţia pârâtului D.A. rezultă din faptul că, având cunoştinţă că lucrătorii Miliţiei se vor retrage în incinta unităţii pentru a fi protejaţi de furia manifestanţilor, a fost responsabil, în virtutea regulamentelor militare, de toate acţiunile care au avut loc în unitate desfăşurate de subordonaţii săi, astfel că nu trebuia să-i reţină pe reclamanţi în incintă, fără a le permite să plece decât în baza unei ordonanţe de punere în libertate, având deplină putere de deliberare şi de decizie în acest sens.
Reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata daunelor morale pentru privarea de libertate şi pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrităţii şi sănătăţii, susţinând în mod generic că pârâtul D.A. este vinovat pentru suferinţele cauzate ca urmare a reţinerii lor în incinta unităţii militare doar în virtutea faptului că îndeplinea funcţia de comandant al unităţii militare menţionate iar instanţa de apel a apreciat că pârâtul D.A. se face vinovat de lipsirea de libertate a reclamanţilor (prin reţinerea lor în cadrul U.M. X) şi de tratamentul la care au fost supuşi pe durata reţinerii, exclusiv din perspectiva calităţii sale de comandant a acestei unităţi militare.
Or, pentru o corectă evaluare a situaţiei de fapt şi stabilirea vinovăţiei pârâtului D.A. şi a pârâtului comitent ar fi fost necesar ca statuările instanţei de apel - în sensul că pârâtul D.A. a săvârşit fapta de lipsire de libertate a reclamanţilor, cauzatoare de suferinţe pentru aceştia, ca urmare a tratamentului la care au fost supuşi -, să se bazeze nu exclusiv pe calitatea pârâtului, de comandant al unităţii militare în care s-au refugiat sau au fost aduşi reclamanţii, ci pe probe certe din care să reiasă intenţia acestuia sau culpa cea mai uşoară în acţiunea de lipsire de libertate şi traumatizare a reclamanţilor, precum şi faptul că, din motive subiective, care au ţinut exclusiv de voinţa acestuia - şi nu din motive obiective - nu s-au putut asigura condiţii adecvate de cazare şi hrană a reclamanţilor, până la clarificarea statutului acestora, pentru a fi evitate suferinţele lor şi dacă reţinerea reclamanţilor s-a făcut exclusiv din voinţa sa sau ca urmare a unui ordin/ordine primit(e) de la superiorul/superiorii săi ierarhic/ierarhici.
Cu referire la aceste aspecte, este de reţinut că pârâtul D.A. a formulat apărări prin care a expus detaliat situaţia de fapt, a susţinut că, în Sibiu, existau peste 20 de unităţi militare, între care şi cea al cărei comandant era şi că „în fiecare dintre acestea s-au prezentat cadre ale Ministerului de Interne pentru a scăpa de furia revoluţionarilor şi de a se pune la adăpostul armatei, din proprie iniţiativă, la ordinul comandanţilor direcţi ai acestor şi conform comunicatelor puterii politico-statale a României, respectiv Comunicatele F.S.N.”, că „începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Procurorul general al României, pe baza competenţei şi autorităţii sale, din ordinul F.S.N., cu acordul ministrului de Interne, al şefului Departamentului Securităţii Statului şi al M.A.N., a decis şi a ordonat menţinerea sub pază strictă a tuturor persoanelor venite în orice unitate, precum şi punerea acestora la dispoziţia procurorilor”, că „din ordinul Procurorului general s-a constituit Comisia de anchetă ca organ de procuratură, Ordinul de zi pe unitate fiind o dovadă elocventă în acest sens”; că „datele diferite de punere în libertate atestă faptul că cei în cauză erau numai la dispoziţia procurorilor, personalului unităţii revenindu-i doar sarcina de a însoţi procurorii la efectuarea percheziţiilor, reţinerea suspecţilor”; a invocat că acţiunea reclamanţilor îşi are izvorul într-un „rechizitoriu declarat nul absolut, pentru falsuri grosiere şi probe contrafăcute” conform sentinţei penale nr. 10 din 29 octombrie 2001 a Curţii Militare de Apel, rechizitoriul având nr. 59/P/1998 (nu 200/P/2008) şi că „Decizia nr. 1168 din 27 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a validat ca definitivă sentinţa penală nr. 10, sintetizând că fapta nu există” şi că „în Dosarul nr. 200/P/2007 nu s-a mai întocmit rechizitoriu, iar acţiunea nu a mai fost pusă în mişcare, lipsind vinovăţia” (filele 131 - 166 din Dosarul nr. 5254/85/2012* al Tribunalului Sibiu).
Totodată, din răspunsul M.A.N. la interogatoriul reclamanţilor reiese că, în decembrie 1989, pârâtul D.A. era subordonat nemijlocit comandantului Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, general I.H., primind ordine de la comandantul nemijlocit şi de la comandanţii direcţi (ierarhic) şi că ordinele primite de la superiori de către A.D., începând cu 21 decembrie 1989, au fost consemnate în Ordinul de zi pe unitate şi în Jurnalul acţiunilor de luptă (fila 129 din Dosarul nr. 5254/85/2012* al Tribunalului Sibiu).
Apărările pârâtului D.A. au vizat inclusiv rezoluţiile şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în legătură cu faptele care i se impută de către reclamanţi iar instanţa de apel trebuia să soluționeze raportul juridic dedus judecăţii în raport de toate aceste apărări.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită pentru a se putea aprecia că, în cauză, sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului D.A. pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 şi urm. C. civ. şi, implicit, a răspunderii M.A.N., în calitate de comitent, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. proc. civ.
Înalta Curte, raportat la considerentele expuse, care atrag incidenţa art. 304 pct. 9 raportat la art. 314 C. proc. civ., constată că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea reluării cercetării judecătoreşti şi lămurirea deplină a situaţiei de fapt, pentru o judecată unitară a cauzei, impunându-se admiterea tuturor recursurilor.
În rejudecare, instanţa de trimitere va solicita depunerea la dosar a tuturor rezoluţiilor Parchetului şi a hotărârilor judecătoreşti invocate în apărare de pârâţi, printre care sentinţa penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curţii Militare de Apel şi Decizia nr. 1168 din 27 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi va stabili valoarea juridică a acestora în litigiul civil dedus judecăţii, inclusiv a sentinţei penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curţii Militare de Apel, a rezoluţiei nr. 319/II/2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, a rezoluţiei pronunţată în Dosarul de cercetare penală nr. 200/P/2007 şi menţinută prin sentinţa penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul penal nr. 65/RJ/753/2010 - prin s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului D.A., printre altele, pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, raportat la conţinutul acestei infracţiuni, organele de cercetare penală şi instanţa penală constatând că pârâtul D.A., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect şi legal, iar în urma acţiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat, sau o pagubă a patrimoniului acestora, ori o vătămare importantă intereselor legale ale vreunei persoane; va lămuri dacă a existat un ordin prin care să se fi dispus menţinerea sub pază strictă a tuturor persoanelor venite în orice unitate militară şi dacă pârâtul D.A. s-a conformat acestui ordin în accepţiunea dată de art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, precum şi modul în care s-a conformat, urmând a fi depuse regulamentele militare în vigoare la acea dată, care sunt incidente în cauză; va lămuri împrejurările, calitatea în care şi cauzele pentru care au fost cercetate părţile vătămate şi de ce au fost necesare ordine emise de procurori pentru punerea lor în libertate, în raport şi de Ordinul nr. 303/1989, prin care s-a stabilit comisia de anchetă; vor fi audiaţi în mod nemijlocit martorii indicaţi în cauză, întrucât nu este admisibil ca, în baza unor probe administrate de organele de cercetare penală sau de prima instanţă, să se reevalueze situaţia de fapt şi să se ajungă la o soluţie diametral opusă; va examina dacă pot fi aplicate, în cauză, din perspectivă „ratione temporis”, raportat la momentul producerii evenimentelor din decembrie 1989, dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994 şi va solicita şi administra orice probe a căror necesitate ar reieşi din dezbateri.
Cu prilejul rejudecării, în măsura în care instanţa de trimitere va constata - după probatoriile ce se vor administra, care să vizeze inclusiv dovada că reclamanţii au dobândit/deţin calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal - că, în speţă, sunt întrunite cerinţele art. 998 şi urm. şi art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru a se reţine în sarcina pârâţilor răspunderea civilă delictuală reglementată de textele de lege menţionate, va răspunde apărărilor reclamanţilor vizând criteriile legale de determinare a cuantumului daunelor morale.
Cu privire la criticile formulate de recurentele-reclamante C.E. şi M.C. referitoare la calitatea procesuală activă, se constată că sunt fondate pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 3 iulie 2012, de autorul lor, reclamantul C.I., alături de ceilalţi reclamanţi.
Reclamantul C.I. a decedat la data de 2 octombrie 2013, astfel cum reiese din certificatul de deces depus la fila 20 din Dosarul nr. 5254/85/2012* al Tribunalului Sibiu, iar C.E. (soţia supravieţuitoare) şi M.C. (fiica, născută C.) au formulat, prin apărător, la termenul din 22 aprilie 2014, cerere de introducere în cauză, în calitate de succesoare, depunând certificate de căsătorie şi, respectiv de naştere (filele 21-24 din Dosarul nr. 5254/85/2012* al Tribunalului Sibiu).
Prin încheierea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5254/85/2012*, Tribunalul Sibiu a admis cererea de introducere în cauză a succesoarelor C.E. şi M.C., respingând, implicit, excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestora, invocată de pârâtul M.A.N., cu motivarea că „drepturile nepatrimoniale au o latură patrimonială, din încălcarea lor izvorând prejudicii morale şi patrimoniale reparabile prin măsuri nepatrimoniale dar şi patrimoniale” (fila 32 din Dosarul nr. 5254/85/2012* al Tribunalului Sibiu).
Aşa fiind, recurentele-reclamante C.E. şi M.C. au calitate procesuală activă, întrucât nu au formulat o acţiune proprie pentru repararea prejudiciului moral suferit de autorul lor, ci sunt doar continuatoarele demersului judiciar iniţiat de autorul lor, acţiunea acestuia având caracter patrimonial şi putând fi continuată de succesoarele reclamantului C.I..
În ceea ce priveşte recursul recurentului-pârât D.A., cu privire la care a fost invocată, de către apărătorul recurenţilor-reclamanţi, excepţia nulităţii, pentru imposibilitatea încadrării criticilor în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că memoriul de recurs cuprinde susţinerea referitoare la nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curţii Militare de Apel, pronunţată în Dosarul nr. 1/2000, a sentinţei penale nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curţii Militare de Apel şi a sentinţei penale nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Bucureşti (fila 79 dosar recurs), precum şi la aplicarea greşită în cauză a art. 998 şi urm. C. civ., situaţie ce permite încadrarea recursului în motivul legal prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analiza acestor apărări urmând a fi făcută de instanţa de trimitere.
Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 314 C. proc. civ., pentru soluţionarea unitară a cauzei, va admite recursurile declarate de reclamanţi, de pârâtul M.A.N. şi de pârâtul D.A., va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi Curţi de Apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A. (fost Ţ.), D.P., C.E., M.C. şi P.V., de pârâtul M.A.N. şi de pârâtul D.A. împotriva Deciziei nr. 98 din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1109/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 570/2015. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
