ICCJ. Decizia nr. 616/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 616/2015
Dosar nr. 32232/3/2009**
Şedinţa publică din 27 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 octombrie 2007, sub nr. 20388/299/2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâţii P.M. Bucureşti, C.G.M. Bucureşti, A.D.P. şi M.F.P., solicitând instanţei obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata despăgubirilor evaluate provizoriu la suma de 160.120 lei pentru ocuparea abuzivă a terenului proprietatea sa, în suprafaţă de 171 m.p., situat în Bucureşti, str. Şcoala Herăstrău, la plata sumei de 131.720 lei, reprezentând beneficiu nerealizat, la plata sumei de 34.480 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în ultimii 3 ani şi după introducerea acţiunii şi la plata penalităţilor de întârziere.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 1997 pârâții au construit un drum public, ce făcea racordul între I.Ş. Herăstrău şi I. Cretei, ocazie cu care au ocupat abuziv o suprafaţă de 171 m.p. din terenul proprietatea sa, în suprafaţă totală de 259 m.p., situat în Bucureşti, str. Şcoala Herăstrău. Deşi a atras atenţia constructorilor că nu există temei legal pentru ocuparea terenului său, aceştia au continuat lucrările, situaţie în care reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ, iar, prin sentinţa nr. 323 din 17 martie 2000 a Curții de Apel Bucureşti, s-a dispus anularea Hotărârilor C.G.M.B. nr. 177/1997 şi nr. 86/1997, anexa 1 pct. 2, a Certificatului de urbanism nr. 19H/1997 şi a Autorizaţiei de construcţie nr. 4P-S-1997, cu privire la terenul proprietatea reclamantei. Cu toate acestea, de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti menționate şi până la data formulării prezentei acţiuni, parte din terenul proprietatea reclamantei a continuat să fie ocupat de lucrări de interes public, iar pârâţii nu au făcut niciun demers pentru despăgubirea acesteia.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 8304 din 18 iunie 2009, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de valoarea obiectului pricinii, mai mare de 500.000 lei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 32232/3/2009, iar, prin sentinţa civilă nr. 1429 din 2 decembrie 2009, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.F.P. şi A.D.P.S. Bucureşti , a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta P.D. împotriva pârâţilor M.F.P., C.G.M. Bucureşti şi A.D.P.S. Bucureşti , a fost admisă în parte acţiunea promovată în contradictoriu cu pârâta P.M. Bucureşti, prin P.G. şi a fost obligată aceasta să plătească reclamantei suma de 181.980 euro, cu titlu de despăgubire, au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere formulate împotriva aceleiaşi pârâte, privind beneficiul nerealizat, lipsa de folosinţă şi penalităţile de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.F.P. şi A.D.P.S. Bucureşti sunt neîntemeiate în raport de temeiul juridic invocat de reclamantă, art. 998 şi 999 C. civ.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că prin Hotărârea C.G.M. Bucureşti nr. 177/1997, terenul de 150 m.p., despre care se susţinea că se află în administrarea D.A.F.I., a trecut din domeniul privat al municipiului Bucureşti în domeniul public al municipiului Bucureşti, având funcţia de stradă.
Prin Hotărârea C.G.M. Bucureşti nr. 86/1997 au fost aprobate planurile urbanistice de detaliu pentru construcţii, conform anexei ataşate, iar, prin sentinţa civilă nr. 323 din 17 martie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus anularea parţială a celor două hotărâri, a Certificatului de urbanism nr. 19H/1997 şi a Autorizaţiei de construcţie nr. 4P-S-1997, cu privire la suprafaţa de teren de 259 m.p. aparţinând reclamantei.
În considerentele acestei sentințe (pronunţată în contradictoriu cu pârâţii C.G.M. Bucureşti şi P.M. Bucureşti) s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că pârâţii nu au făcut dovada trecerii în domeniul privat al C.G.M. Bucureşti a terenului în suprafaţă de 259 m.p., proprietatea reclamantei şi nici a condiţiilor în care s-a prelungit I.Ș. Herăstrău, prin preluarea din proprietatea reclamantei a unei suprafeţe de 122 m.p.
A mai reținut instanța că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2160 din 30 septembrie 2003, reclamanta a vândut către M.C. suprafaţa de 142,24 m.p. din Bucureşti, str. Şcoala Herăstrău și că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, suprafaţa de 121,32 m.p. este în prezent ocupată de trotuare şi de str. Intrarea Şcoala Herăstrău.
Față de aceste elemente, instanța de fond a constatat că, deși prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus anularea hotărârilor C.G.M. Bucureşti , a certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire, ce au stat la baza edificării lucrărilor de interes public ce ocupă parte din terenul reclamantei, pârâta P.M. Bucureşti, care are în detenţie această suprafaţă de teren amenajată ca stradă, nu a întreprins niciun demers pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei, situaţie în care se impune, în baza dispoziţiilor art. 480 C. civ., art. 998 - 999 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei P.M. Bucureşti să plătească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin ocuparea abuzivă a terenului proprietatea reclamantei.
Totodată, tribunalul a apreciat că nu poate reţine existenţa unei răspunderi civile delictuale şi în sarcina celorlalţi pârâţi, deoarece C.G.M. Bucureşti are calitate doar de reprezentant al municipiului Bucureşti cu funcţie deliberativă, A.D.P.S. Bucureşti are doar un drept de administrare asupra terenurilor aflate în domeniul public al statului, iar M.F.P. nu este deţinătorul terenului în sarcina acestuia neputând fi reţinută o faptă ilicită proprie.
Cât priveşte cererea reclamantei de acordare a beneficiului nerealizat, ca diferenţă între preţul de piaţă obţinut prin vinderea terenului rămas şi preţul care s-ar fi obţinut prin vânzarea întregului teren, instanţa de fond a constatat că este neîntemeiată, fiind suficientă acordarea valorii de circulaţie a terenului. Neîntemeiată a fost apreciată şi pretenția privind contravaloarea lipsei de folosinţă, deoarece reclamanta a solicitat acordarea acesteia pe ultimii 3 ani, expertul a calculat suma prin raportare nu la suprafaţa de 121,32 m.p. ocupată de lucrări, ci la suprafaţa de 141,16 m.p. şi, ulterior, partea reclamantă a refuzat completarea raportului de expertiză. În ceea ce privește solicitarea de acordare a penalităţilor de întârziere, instanţa de fond a considerat că acestea sunt caracteristice răspunderii contractuale şi nu delictuale.
Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta P.M. Bucureşti, prin P.G. , iar, prin decizia civilă nr. 539/ A din 25 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 135.960 euro cu titlu de despăgubiri.
Instanţa de apel a reţinut că, anterior, prin hotărâre pronunțată în mod irevocabil de instanţa de contencios-administrativ, s-a constatat nelegalitatea actelor emise de pârâtă, respectiv amenajarea drept stradă şi nu parc a unui teren aflat în proprietate privată, fără respectarea procedurilor privitoare la exproprierea pentru utilitate publică, inclusiv pentru ocuparea unei suprafeţe de 121,32 m.p. din terenul proprietatea reclamantei (astfel încât aceasta este obligată fie să se conformeze dispoziţiilor privind exproprierea, fie să restituie terenul reclamantei, obligaţii pe care până în prezent nu le-a îndeplinit).
Totodată, instanţa de apel a apreciat că, dat fiind că dreptul de proprietate este imprescriptibil sub aspect extinctiv, nici acţiunea reclamantei în despăgubiri, prin care se solicită contravaloarea terenului ocupat abuziv de pârâtă, nu este prescrisă, în condiţiile în care încălcarea dreptului de proprietate este continuă, deci durează şi după data de 30 septembrie 2003, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2160 din 30 septembrie 2003.
Reţinând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unui prejudiciu, rezultat din imposibilitatea folosirii de către reclamantă a terenului ocupat de pârâtă, existenţa unei fapte ilicite, constând în refuzul pârâtei de a restitui terenul, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a produs acest prejudiciu, instanţa de apel a constatat că în mod corect a fost admisă acțiunea de către tribunal.
În ce privește, însă, cuantumul despăgubirilor, instanța și-a însușit concluziile raportului de expertiză efectuat în apel, potrivit cărora, la nivelul anului 2009, valoarea de circulaţie a terenului proprietatea reclamantei, ocupat abuziv, este de 135.960 euro.
Prin decizia nr. 4885 din 26 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile formulate de reclamantă şi pârâta P.M. Bucureşti, prin P.G. , a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de casare a constatat că, deşi obiectul cererii de chemare în judecată astfel stabilit de reclamantă prin acţiune îl reprezenta obligarea pârâtei P.M. Bucureşti la plata unei despăgubiri pentru ocuparea abuzivă a terenului proprietatea acesteia, prin construcţia unui drum public, fără acordul său şi fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru beneficiul nerealizat, pentru lipsa de folosinţă, plus daune cominatorii, iar temeiul juridic indicat a fost reprezentat de dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., care guvernează răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, instanţa de apel a analizat excepţia prescripţiei invocată de pârâtă prin raportare la dispoziţiile legale ce reglementează dreptul de proprietate, art. 480 – art. 481 C. civ.
S-a reţinut, totodată, că, stabilind existenţa unei încălcări continue a dreptului de proprietate al reclamantei de către pârâtă, instanţa de apel nu a expus raţiunile legale pentru care a ales, ca moment al stabilirii valorii de circulaţie a imobilului în litigiu, anul 2009, deşi acţiunea a fost introdusă în anul 2007, iar cel de-al doilea raport de expertiză a fost dispus în anul 2011.
Rejudecând pricina, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 102 din 8 aprilie 2013 , a admis apelul P.M. București, a schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul că a admis excepția prescripției extinctive și a respins acțiunea promovată de reclamantă, ca prescrisă.
În aplicarea obligatorie a indicaţiilor din decizia de casare, instanţa de rejudecare a solicitat reclamantei lămuriri privind temeiul juridic al cererii sale, ocazie cu care aceasta a precizat încă o dată dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., iar, cu privire la prescripţia invocată de pârâtă, a susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care aceasta a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data pronunţării hotărârii apelate, când pe bază de expertiză s-a stabilit întinderea pagubei efectiv suferită.
Analizând excepţia prescripției extinctive, instanţa de apel a constatat că fapta ilicită a pârâtei, invocată de reclamantă în acţiune, constă în ocuparea abuzivă a unei suprafeţe de 117,24 m.p. din terenul situat în Bucureşti, str. Herăstrău, sector 1. Momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea a fost în mod evident data rămânerii definitive a sentinţei nr. 323 din 17 martie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin care s-a dispus anularea actelor administrative în baza cărora o parte din terenul reclamantei, inclusiv cel pentru care a solicitat în prezenta acţiune despăgubiri, a trecut în domeniul statului pentru edificarea unui parc public.
Prin decizia nr. 461 din 12 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I-a civilă, a admis recursul, a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă în vederea rejudecării apelului.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că faptul ilicit cauzator de prejudicii, aşa cum a fost relevat de cauza acţiunii reclamantei (motivele de fapt ale cererii împreună cu temeiul juridic) nu este reprezentat de emiterea deciziilor ilegale administrative, ci de ocuparea abuzivă a terenului.
În ce priveşte modalitatea săvârşirii acestei fapte ilicite, probele administrate şi situaţia de fapt reţinută de instanțele de fond au relevat că ocuparea abuzivă a unei porţiuni din terenul reclamantei a avut loc în anul 1997, continuând şi în prezent. Prin urmare, este corectă susţinerea reclamantei conform căreia faptul cauzator de prejudiciu subzistă atâta timp cât există ocuparea abuzivă a terenului.
Astfel fiind, deşi prescripţia a început să curgă la momentul ocupării terenului şi cunoaşterii acestui fapt de către reclamantă, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv al acesteia (ceea ce a generat prescripţii succesive în timp). Acesta este motivul pentru care promovarea acţiunii de către reclamantă în anul 2007 trebuie considerată ca fiind făcută înăuntrul termenului de prescripţie.
În speță, ceea ce a pretins reclamanta prin intermediul acţiunii a fost acordarea de despăgubiri, iar nu restituirea imobilului, a cărui stăpânire materială nu o mai poate avea datorită afectaţiunii în prezent a acestuia. Or, caracterul real al unei acţiuni prin care se urmăreşte protejarea dreptului de proprietate se păstrează atât timp cât există posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul reclamantului. Atunci când bunul a dispărut ori i-a fost schimbată destinaţia de aşa natură încât nu mai poate fi restituit, ca în speţă, obiectul revendicării se converteşte într-o pretenţie în despăgubiri, iar acţiunea devine una personală.
Înalta Curte a apreciat că, deşi este vorba despre o acţiune personală, în condiţiile unui caracter continuu al faptului ilicit termenul de prescripţie nu era împlinit la data sesizării instanţei.
Prin decizia civilă nr. 446/ A din 20 octombrie 2014, pronunţată în dosarul nr. 32232/3/2009** , Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtă P.M. Bucureşti prin P.G., a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1429 din 2 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă , în sensul că a obligat pârâta P.M. Bucureşti prin P.G. la plata sumei de 135.960 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri, au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
În considerentele hotărârii instanţa de apel a reţinut că judecarea cauzei a parcurs un prim ciclu procesual, în care soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii, în totalitate, faţă de pârâţii M.F.P., C.G.M. Bucureşti şi A.D.P.S. Bucureşti şi de respingere a capetelor de cerere 2, 3 şi 4 din acţiune, faţă de pârâta P.M. Bucureşti, ca neîntemeiate, a intrat în puterea lucrului judecat prin necriticare în apel. A urmat un al doilea ciclu procesual, în care rejudecarea s-a limitat la analiza prescripţiei capătului de cerere principal, ce viza despăgubirile solicitate de reclamantă pentru ocuparea abuzivă a terenului său, ocazie cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, prin decizia nr. 461 din 12 februarie 2014, cu putere obligatorie pentru instanţa de rejudecare, că cererea de despăgubiri formulată de reclamantă nu este prescrisă, deoarece fapta ilicită a pârâtei, constând în ocuparea abuzivă a terenului reclamantei a avut loc în 1997, continuând şi în prezent.
Prin apel, apelanta a invocat nelegalitatea sentinţei instanţei de fond în raport de dispozițiile art. 998 C. civ., susţinând că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de acest text de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, deoarece prin construirea str. Intrarea Şcoala Herăstrău, devenită ulterior str. Şcoala Herăstrău nu a fost ocupată nicio suprafaţă din terenul proprietatea intimatei, care se întindea doar până la limita acestei străzi. A susţinut, totodată, că intimata nu poate solicita despăgubiri băneşti pentru beneficiul nerealizat, deoarece situaţia existentă era cunoscută încă din anul 1997, respectiv că în acea locaţie este un drum public. Și în ipoteza în care reclamanta ar fi fost prejudiciată în anul 1997, prin includerea terenului său într-o suprafaţă mai mare de teren pentru amenajarea unui parc public, acest prejudiciu a fost reparat prin emiterea a două hotărâri (H.C.G.M.B. nr. 221/2001 şi nr. 82/2003), ce au avut ca obiect restrângerea suprafeței P.Ş. Herăstrău de la 1.100 m.p. la 841 m.p., prin excluderea celor 259 m.p. aparţinând reclamantei din perimetrul parcului public. De altfel, expertiza de la fond nu a făcut o identificare riguros exactă a amplasamentului proprietăţii reclamantei pe baza actelor existente la dosar şi a stabilit o valoare mult prea mare pentru terenul preluat.
În speță, a mai arătat instanța de apel, prin decizia nr. 461 din 12 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut expres că probele administrate în faţa instanţelor fondului şi situaţia de fapt reţinută ca atare de acestea au relevat că ocuparea abuzivă a unei porţiuni din terenul reclamantei a avut loc în anul 1997, continuând şi în prezent. Or, dezlegarea dată prin aceste considerente problemei de drept privind existenţa unei fapte ilicite a pârâtei P.M. Bucureşti, constând în ocuparea abuzivă a unei porţiuni din terenul proprietatea exclusivă a reclamantei, este obligatorie pentru instanţa de rejudecare.
Instanța de apel a constatat că fapta ilicită a pârâtei a creat, în mod evident, un prejudiciu reclamantei, stabilit de instanţa de fond, prin sentinţa apelată, la valoarea de 181.980 euro, pe baza expertizei efectuată de expert A.M. Deoarece pârâta a criticat prin motivele de apel această expertiză, instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unei noi expertize având ca obiective: identificarea exactă a amplasamentului proprietăţii reclamantei, pe baza actelor de proprietate invocate de aceasta şi a schiţelor anexe; să se stabilească dacă terenul în suprafaţă de 841 m.p. ce a făcut obiectul H.C.G.M.B. nr. 221/2001 şi nr. 82/2003 include şi terenul în litigiu în suprafaţă de 121,32 m.p.; să se stabilească valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 121,32 m.p. la momentul vânzării de către reclamantă a terenului în suprafaţă de 142,24 m.p., respectiv 30 septembrie 2003, dar şi la nivelul anului 2009, când s-a efectuat expertiza la fond.
A mai reținut instanța de apel că, în cauză, la raportul de expertiză efectuat în apel părţile nu au formulat obiecţiuni, iar prin recursurile declarate împotriva primei decizii date în apel, pe baza acestei lucrări de specialitate, reclamanta a fost singura care a invocat nemotivarea deciziei instanţei de apel cu privire la valoarea despăgubirilor acordate, în timp ce pârâta nu a dezvoltat nicio critică referitoare la expertiza efectuată în apel sau la concluziile acesteia.
Prin concluziile acestui raport de expertiză s-a reţinut că terenul ocupat abuziv de pârâtă din proprietatea reclamantei are o suprafaţă de 121,32 m.p. şi o valoare de circulaţie de 90.680 euro la data de 30 septembrie 2003 şi de 135.960 euro la nivelul anului 2009.
În rejudecare, pârâtă a solicitat refacerea raportului de expertiză întocmit în apel, probă respinsă de instanţă în considerearea modului în care această parte a înţeles să-şi exercite în cauză drepturile procesuale şi apărarea (fără a formula obiecţiuni la expertiza din primul apel şi fără a critica în recurs aceeaşi expertiză) şi față de opunerea reclamantei la suplimentarea probatoriului în sensul celor solicitate de pârâtă în apel.
În apărarea propriilor interese şi în vederea stabilirii valorii despăgubirilor cuvenite reclamantei, conform art. 998 C. civ., pârâtă a invocat în rejudecare concluziile raportului de expertiză din apel, prin raportare la data de 30 septembrie 2003, în timp ce reclamantă a susţinut în continuare legalitatea sentinţei instanţei de fond pronunţată pe baza concluziilor expertizei efectuate la fond.
În aprecierea contravalorii prejudiciului suferit de reclamantă, instanţa de apel a ținut seama de concluziile expertizei din apel, în opinia acesteia fiind singura probă ce a avut ca obiectiv stabilirea valorii de circulaţie a terenului în suprafaţă de 121,32 m.p., preluat abuziv. Expertiza de la fond nu a răspuns unui astfel de obiectiv, privind doar stabilirea valorii de circulaţie a întregului teren, actualizată la data efectuării expertizei, pentru a se calcula diferenţa dintre preţul obţinut pentru cei 117 m.p. rămaşi şi preţul real pentru întreaga suprafaţă şi stabilirea valorii de circulaţie pentru o suprafaţă de 142 m.p. Deşi ambele expertize au fost efectuate la cererea părţilor de acelaşi expert, faptul că s-a ajuns în final la valori diferite ale despăgubirilor ce se cuvin reclamantei pentru terenul ocupat abuziv de pârâtă nu poate fi altfel explicat decât prin actele suplimentare pe care expertul le-a avut la dispoziţie în apel, ce au permis acestuia să identifice exact şi riguros terenul proprietatea reclamantei, inclusiv suprafaţa în litigiu, de 121,32 m.p., iar apoi să stabilească expres valoarea de circulaţie doar a suprafeţei ocupată abuziv.
Cu privire la data la care au fost calculate despăgubirile, instanţa de apel a reţinut că prin expertiza efectuată în apel, singura care răspunde obiectului acţiunii în limitele rejudecării dispuse prin deciziile de casare şi se coroborează cu celelalte dovezi administrate în cauză, s-a stabilit valoarea de circulaţie a terenului pentru care reclamanta solicită despăgubiri atât la data de 30 septembrie 2003, invocată de pârâta P.M. Bucureşti, cât şi la nivelul anului 2009, când expertiza de la fond evaluase întregul teren, evaluare ce fusese acceptată de reclamantă prin neapelarea sentinţei fondului. Data de 30 septembrie 2003 este data la care reclamanta a înstrăinat terenul ce i-a rămas din proprietate, după ocuparea abuzivă a celor 121,32 m.p. teren aflaţi în litigiu şi putea prezenta importanță în analiza capătului doi de cerere din acţiune, având ca obiect acordarea beneficiului nerealizat de reclamantă la momentul înstrăinării terenului ce i-a rămas în proprietate, soluţionat, însă, irevocabil prin sentinţa fondului, în sensul respingerii, dar în niciun caz nu poate avea relevanţă juridică în aprecierea prejudiciului suferit de aceasta prin fapta pârâtei constând în ocuparea abuzivă a terenului menționat.
Instanța de apel a apreciat că unul din principiile de bază ce guvernează răspunderea civilă delictuală este cel referitor la repararea integrală a prejudiciului, iar una din regulile de bază ale oricărui proces civil este dată de principiul disponibilităţii, ce conferă dreptul reclamantului să dispună de proces atât cu privire la cadrul procesual, cât şi la limitele cererii sale. Or, neatacând cu apel sentinţa instanţei de fond şi opunându-se în rejudecarea apelului la încuviinţarea cererii pârâtei privind suplimentarea expertizei efectuate în apel, reclamanta a apreciat ca fiind legală soluţia de stabilire a despăgubirilor la data efectuării expertizei la fond, respectiv anul 2009, situaţie în care, în respectarea celor două principii anterior menţionate, aceeaşi dată a fost avută în vedere şi de instanţa de apel.
Critica prin care s-a susţinut că reclamantă nu poate solicita despăgubiri băneşti pentru beneficiul nerealizat a fost considerată de instanţa de apel ca fiind lipsită de interes, în condiţiile în care cererea formulată de reclamantă în acest sens a fost respinsă de prima instanţă, iar reclamanta nu a formulat apel.
Împotriva deciziei de mai sus, în termen legal, a declarat recurs pârâta P.M. Bucureşti, prin P.G., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, deşi instanţa de judecată a admis apelul, a reţinut în considerente faptul că, în aprecierea contravalorii prejudiciului suferit de reclamantă prin ocuparea abuzivă a unei părţi din terenul proprietatea sa, se impune a fi avute în vedere concluziile expertizei efectuate în apel, singura probă ce a avut ca obiectiv stabilirea valorii de circulaţie a terenului în suprafaţă de 121,32 m.p. , preluat abuziv; cu o frază înainte, însă, tot instanţa de apel consemnează că, în apărarea propriilor interese şi în vederea stabilirii valorii despăgubirilor cuvenite reclamantei, conform art. 998 C. civ., pârâtă a invocat, în rejudecare, concluziile raportului de expertiză efectuat în apel, prin raportare la data de 30 septembrie 2003, în timp ce reclamanta a susţinut în continuare legalitatea sentinţei instanţei de fond pronunţate pe baza concluziilor expertizei de la fond.
A mai arătat recurenta că, într-adevăr, unul din principiile de bază ce guvernează răspunderea civilă delictuală este cel privind repararea integrală a prejudiciului, dar, în speţă, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 998 C. civ., reţinând ca moment al stabilirii cuantumului despăgubirilor data efectuării expertizei la fond (anul 2009). Acest moment nu putea fi avut în vedere la pronunţarea soluţiei din apel, nereprezentând cu adevărat o dată care trebuie reținută pentru repararea integrală a prejudiciului suferit, fiind în totală contradicţie cu momentul efectiv al suferirii prejudiciului (30 septembrie 2003, când a fost vândută de către reclamantă suprafaţa de 142 m.p. , neputând fi înstrăinat întregul teren), caracterul cert al pagubei, precum şi întinderea prejudiciului fiind evidente, incontestabile la acest moment, şi nu la nivelul anului 2009 (chiar dacă se face vorbire despre principiul disponibilităţii).
Pe de altă parte, a susținut recurenta, atât timp cât s-a reţinut prin decizia de casare că „ocuparea abuzivă a unei porţiuni din terenul reclamantei a avut loc în anul 1997, continuând şi în prezent”, în mod eronat instanţa de apel a respins efectuarea suplimentului la raportul de expertiză „care să stabilească valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 117,42 m.p. la momentul actual”, cum reiese din practicaua deciziei recurate. Or, pentru o corectă aplicare, în speţă, a dispoziţiilor art. 998 C. civ., în sensul reparării integrale a prejudiciului, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere ori momentul anului 2003 (30 septembrie 2003, dată la care se poate admite că reclamanta a fost prejudiciată efectiv prin imposibilitatea de vânzare a întregului teren), ori momentul actual (momentul pronunţării hotărârii criticate în recurs, aspect ce impunea efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, iar nu refacerea acestuia).
În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, modificarea decizia recurate, în sensul admiterii apelului pârâtei şi schimbării în parte a sentinţei instanţei de fond, cu consecinţa obligării la plata sumei de 90.860 euro cu titlu de despăgubiri, iar, în subsidiar, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, pentru efectuarea unui supliment la raportul de expertiză care să stabilească valoarea prejudiciului la momentul actual (întrucât prin decizia de casare anterioară s-a statuat în sensul că ocuparea abuzivă a unei porţiuni din terenul reclamantei „continuă şi în prezent”).
În cauză nu s-au formulat întâmpinări. Nu s-au administrat probe noi.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin decizia de casare nr. 461 din 12 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, cu putere de lucru judecat, că fapta ilicită a pârâtei P.M. Bucureşti constând în ocuparea abuzivă a terenului proprietatea reclamantei a produs efecte începând cu anul 1997 şi până în prezent.
În aceste condiţii, soluţionând cererea reclamantei P.D., instanţa de trimitere era obligată să stabilească valoarea prejudiciului creat părţii în cauză prin administrarea probei cu expertiză tehnică evaluatorie care să determine valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 121,32 m.p., ocupat abuziv.
Aşa cum s-a reţinut, o primă expertiză a fost întocmită de expert A.M. la judecata în fond, pârâta criticând concluziile raportului de expertiză prin apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1429 din 2 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În apel, acelaşi expert a evaluat, raportat şi la probele nou administrate, prejudiciul creat reclamantei prin ocuparea abuzivă a terenului în litigiu, stabilind o valoare de circulaţie de 90.680 euro la data de 30 septembrie 2003 şi de 135.960 euro la nivelul anului 2009 (faţă de valoarea de la fond, de 181.980 euro).
Părţile nu au formulat obiecţiuni cât privește raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului, în primul ciclu procesual. Prin recursul declarat împotriva primei decizii pronunțate în apel pe baza acestui raport de expertiză, reclamanta a fost cea care a invocat nemotivarea hotărârii instanţei de apel cu privire la valoarea despăgubirilor acordate, iar pârâta nu a formulat nicio critică legată de expertiza efectuată ori concluziile acesteia.
În rejudecare, cererea pârâtei privind refacerea raportului de expertiză în apel a fost respinsă de instanță prin raportare la modul în care partea în cauză a înţeles să-şi exercite drepturile procesuale şi să-şi gestioneze apărarea, reţinându-se şi opunerea reclamantei la suplimentare probatoriului în sensul celor solicitate de pârâtă.
Instanţa de apel a avut în vedere, la pronunţarea deciziei recurate, concluziile raportului de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului, constatând că este singura probă ce a avut ca obiectiv stabilirea valorii de circulaţie a terenului de 121,32 m.p. ocupat abuziv.
Recurenta critică prin prezentul recurs faptul că instanţa de apel nu a încuviinţat efectuarea unui supliment la expertiză, care să stabilească valoarea de circulaţie a terenului în litigiu la momentul actual, dat fiind că în cauză s-a constatat că efectele ocupării abuzive se produc şi în prezent. Totodată, recurenta formulează critici legate de momentul în funcţie de care s-a stabilit valoarea despăgubirilor, considerând că în mod greşit, cu încălcarea prevederilor art. 998 C. civ., instanţa de apel a avut în vedere anul 2009 (data efectuării expertizei la fond), iar nu data de 30 septembrie 2009, momentul efectiv al suferirii prejudiciului de către reclamantă (atunci când s-a înstrăinat doar o porţiune de teren, iar nu întregul imobil deţinut de aceasta).
În ceea ce priveşte primul aspect sesizat, Înalta Curte constată că, prin încheierea de şedinţă de la 6 octombrie 2014, instanța de apel, motivând soluţia adoptată în acord cu dispoziţiile art. 167 şi următoarele C. proc. civ., a respins cererea pârâtei privind efectuarea unui supliment la raportul de expertiză (având ca obiectiv stabilirea valorii de circulaţie a terenului în suprafaţă de 117,24 m.p. la momentul actual) în condiţiile în care s-a consemnat în finalul considerentelor deciziei de casare faptul că în speţă este vorba de o ocupare abuzivă a instituţiei, care a început în anul 1997 şi continuă până în prezent.
Instanţa de apel a apreciat că modalitatea procesuală în care părţile au înţeles să-şi formuleze apărările până în prezent face ca probele administrate în cauză, inclusiv cele două rapoarte de expertiză efectuate până în această etapă procesuală, să fie suficiente pentru stabilirea adevărului şi soluţionare pe fond a acţiunii formulată de reclamantă, aşa cum a dispus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare.
Înalta Curte reţine că este de principiu că administrarea sau respingerea probelor este lăsată la aprecierea instanţei, care este însă obligată să motiveze măsura luată.
În speţă, încheierea în cauză reflectă convingerea instanţei de apel, pentru care a fost înlăturată cererea pârâtei privind efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în lipsa unor critici anterioare care să vizeze proba deja administrată. Or, constată Înalta Curte, modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să dispună asupra încuviinţării şi administrării dovezilor, în condiţiile în care au fost respectate normele procedurale în materia probelor, dar şi principiul contradictorialităţii, nu conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 998 C. civ. În ceea ce priveşte determinarea momentului pentru stabilirea cuantumului despăgubirii, ci, cel mult, ar putea viza încălcarea dreptului la un proces echitabil, respectiv dreptului la apărare, critică ce nu a fost însă susţinută prin cererea de recurs.
În legătură cu celălalt considerent expus de recurentă, Înalta Curte apreciază că dezlegarea dată de instanţa de recurs prin decizia nr. 461 din 12 februarie 2014, în sensul că fapta ilicită a pârâtei, constând în ocuparea abuzivă a terenului reclamantei, a avut loc în anul 1997, continuând şi în prezent, justifică opţiunea instanţei de apel privind raportarea valorii prejudiciului la momentul anului 2009 (când a fost efectuată expertiza la fond). În condiţiile în care încălcarea dreptului de proprietate s-a produs în mod continuu, până în prezent, adică până la pronunţarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, pentru considerente corect reţinute momentul avut în vedere de instanţa de apel este cuprins în intervalul de timp invocat în decizia de casare menţionată. În anul 2009 ocuparea abuzivă a terenului de 121, 32 m.p. continua, acest moment fiind cel mai apropiat de „momentul actual”, respectiv de momentul pronunţării hotărârii, propus doar prin cererea de recurs.
Înalta Curte observă, din perspectiva aplicării art. 998 C. civ., în ceea ce priveşte momentul în funcţie de care se determină stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a prejudiciilor, că o adevărată reparare integrală a prejudiciului se poate asigura luând în considerare preţurile de evaluare existente la data pronunţării hotărârii.
Acest considerent este invocat şi de recurentă, însă acesta nu ţine seama de faptul că instanţa de apel a respins cererea de probatorii formulată în rejudecare, în considerarea atitudinii procesuale a pârâtei în cauză, cum s-a statuat anterior, sens în care nu se mai justifică poziţia acesteia din recurs.
În cauză, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere poziţia procesuală a reclamantei, care, neatacând cu apel sentinţa instanţei de fond şi opunându-se în rejudecarea apelului la încuviinţarea cererii pârâtei privind suplimentarea expertizei efectuate în apel, a achiesat în acest fel la soluţia pronunţată de prima instanţă, de stabilire a despăgubirilor la data efectuării expertizei la fond (anul 2009). Pe de altă parte, corect s-a reţinut de instanţa de apel că pârâta nu a contestat valoarea despăgubirilor propuse prin expertiza de la fond, ceea ce înseamnă că şi-a însuşit-o în forma depusă la dosar.
„Momentul actual”, ca dată invocată de recurentă în raport de care trebuie stabilită valoarea prejudiciului, nu reprezintă întotdeauna, în mod obligatoriu data pronunţării hotărârii, în cazul de faţă data la care instanţa de apel a pronunţat decizia recurată, ci poate fi identificat, ca reper orar, şi pe parcursul soluţionării pricinii, atunci când proba a fost deja administrată şi necontestată de partea interesată, cu atât mai mult în cazul de faţă, în situaţia în care judecata a continuat şi cererea a fost analizată prin prisma excepţiei prescripției dreptului material la acţiune în al doilea ciclu procesual, pentru ca ulterior să fie soluţionată pe fond.
În consecinţă, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 998 C. proc. civ., caz în care nu poate fi reţinut ca fondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În aceste condiţii, pentru argumentele de mai sus, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâta P.M. Bucureşti, prin P.G., împotriva deciziei nr. 446/ A din 20 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta P.M. Bucureşti, prin P.G., împotriva deciziei nr. 446/ A din 20 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 585/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 377/2015. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
